Copilarie

Ai desteptat copilul din sufletul meu .Cate amintiri...Habar nu aveam noi ce inseamna grijile parintilor ,eram preocupati doar de propriile noastre traznai si nebunii care ne inveseleau ziua ,eram niste semizei care isi puteau desena lumea in culori diafane.Toate acele jocuri gen “Tara, tara vrem ostasi!”, care faceau ca ziua sa ne uite.
Magia primului bal... clipe minunate ! Le retraiesc gustand din dulcele inocentei, ascultand acordurile primei iubiri. Minunea diminetilor de vara… ieseam afara in pijama si ma asezam pe pragul casei – bunica era cu treburi prin gradina, pe la oratanii – stateam tacuta si absorbeam ce se intampla in jur…
Ohh!Bunica! Mi-aduc aminte de bunica mea, o femeie batrana,harnica si isteata.Pe obrajii ei vechi izvorau ca niste raulete incretituri ce trageau spre coada ochiului.Cele doua dungi usoare de sprancene rare ale bunicii se tot ascundeau si iar ieseau de sub invelisul alb.
Toata ziua eu si fratele meu ne jucam prin ocolul larg si o preiveam pe bunica cum muncea de zori si pana-n seara.
-Bunico!Bunico!-strigam veseli.Lasa-ne pe noi sa-ti facem treaba!
-Nu va osteniti,spiridusii mei.Ma descurc eu singura.De ce sa va opresc din joaca voastra?
-Te rugam bunico…
Vrand nevrand,bunica ne lasa sa o ajutam.Obrajii nostri rosii ca macul o bucurau pe bunica care parea ca o floare vestejita.
Dar, mai presus de toate, de la bunica am invatat sa fiu corecta sa respect toate cete sunt in jurul meu si pe Dumnezeu. Lua dupa dansa in duminicile de praznicuri si pomeni o fetita cat sa o poata ajuta sa care traista de covrigi in Biserica.
Si acum, de fiecare data cand merg la casa bunicilor, parca traiesc inca o data acele minunate clipe din copilaria mea.
Azi am un litru de lapte de țară care prinde caimac sub foc. E gălbui și dens și răspândește în cameră un miros de ”acasă.” Se umflă nestăpânit și își întinde spuma albă pe ochiul de aragaz.
Nu-i lapte dacă nu-i dat în foc și chiar și dacă nu-i de la magazin tot nu-i gustul laptelui pe care îl aducea bunicul seara pe la 8 jumătate, când se întorcea Florica de la islaz. Mai proaspăt nici că se putea pentru că la 9 goleam o farfurie de ”mămălî-cu-brî-cu-la” – adică cea mai seducătoare cină a copilăriei mele: mămăligă cu brânză de oi făcută boț și lapte fiert în ceaunul mămăligii. Pentru că nimic nu se pierdea la casa bunicilor.
După weekend am venit de pe drumuri cu o poftă nebună de prânzul pe care sărmana mea bunică ocupată i-l făcea nepoatei pe fugă, între două treburi pe care eu nu i le vedeam niciodată în mâni atunci, dar le văd acum cu ochii minții.
Avea noroc cu mine când rămâneam în vacanțe căci n-am făcut niciodată mofturi la masă și aveam mereu poftă de un singur lucru când mă întreba obosită ce vreau să mănânc: ”Cartofele, bunică!” M-aud ca prin vis pe mine strigând și simt iar mirosurile ademenitoare ce mă scoteau din orice colț al curții. Cuburi de cartofi tăvăliți prin untdelemn și apă din fântână, cu o căpățână de usturoi întreagă și puși la înăbușit în nemuritoarea tigaie de tablă de care nicio mâncare nu se lipea.
Dacă eram cuminte și ajutam pe la treburi, bunica mă trimitea la covată să-i aduc făina și s-o cern cu o putina sare, o bucățică de drojdie, o cănuță de ulei și una de apă călie. Din mâinile ei ieșea numaidecât un aluat pufos care se transforma în turtițe care nu erau nici desert, nici pâine. Le mâncam necăjind găinile ca să se certe între ele.
În weekendurile în care aveam musafirii de la oraș și de sărbători, se aureau în cuptor niște poale-n brâu cum nu s-a mai pomenit: cu brânză multă și galbenă, cu ouă roșcate și potrivit de dulci. O supăra pe bunica tava care-i pârlea plăcintele și nu mă credea că partea arsă era preferata mea. În restul zilelor, desertul era o felie de pâine cu dulceata. Mi-e groază de ce-o să mănânc azi, căci doar focul care le gătește a rămas la fel ca atunci, dar mă bucur că am cu ce să compar, căci am fost norocoasa care a crescut cu cele mai alese și intense gusturi.
Miauuuu! La bunica am vazut o pisica mare de culoarea maro închis. Cînd se culca la soare parea lunga de un metru, iar cînd sforaia pe pat parea un ghem. Daca nu gasea de-ale gurii, venea la bunica mieunînd :primea pîine cu lapte
Tata mi-a pastrat prima mea compunere într-un plic de hîrtie gri în a carui “tesatura” se zaresc urme de rumegus. Nu-mi mai aminteam de ea si am ramas surprinsa ca învatatoarea ne daduse subiectele pe numere (banuiesc ca la numarul 2 subiectul era “Cîinele”). O aveam pe Vanessa mea alba cu doua V-uri negre pe spate, ale caror brate coboara intr-o simetrie perfecta dinspre urechi, unindu-se pe sira spinarii (de aici si ideea numelui cu care am botezat-o) m-am gîndit ca m-am nimerit atunci, în clasa, pe rîndul care “trebuia”. Nu m-am considerat pina la Vanessa o pasionata de pisici, dar acum pot sa spun, ca si in prima mea compunere, ca ea e animalul preferat. Zilnic, Vanessa imi dadea cite o lectie de afectiune, asteptindu-ma in fata usii cu labutele intinse pe spate, semnul bucuriei de a ma fi reintors acasa. O lectie despre faptul ca fericirea consta in bucuriile simple: orice noua cuta a draperiei si orice fascicol de lumina ii poate deschide o lume, orice miscare a a cordonului de la matura bunicii avea pentru ea efectul unui parc de distractii.

Otilia Cazimir - Poveste de omat
Tu nu stii …
A fost odata
O casuta fermecata
Si-n casuta-o fata mica,
Un pisoi si o bunica.

Si-ntr-o iarna, intr-o seara,
Fata s-a uitat afara
Si-a vazut cum prin perdea
Stelele radeau de ea …

Dar pe drum cotit si nins,
Umbra sura s-a desprins:
Un voinic abia de-o schioapa
Inota-n omat ca-n apa.

Si proptinduse-n toiag,
Un toiag mai nalt ca el,
A-nceput sa cante-n prag,
Tremurat si subtirel …

Dormi?
Si nici n-am prins de veste!

Usa s-a inchis cu cheia,
Focu-si palpaie scanteia,
Si povestea nu-i poveste:

Eu eram fetita-aceea,
Iar bunica - nu mai este …

Ana Blandiana -Ar trebui

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

Aripi

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=W8bGsikPgAQ&w=420&h=315]
Paula Seling Aripi

Ce lume s-a stins intre crezuri goale de lut
Ce timpuri am prins, cu idei ce noi nu le-am vrut.

Refr:
Oamenii au aripi, dar nu pot sa zboare,
Nu mai cred in ce-au stiut candva
Au ales tacerea cand fiinta moare
Nu mai vor sa creada-n altceva.

Tristetea ne-a impins intr-un nor de paie si fum
Prezentul ne-a inchis intre vremuri moarte de mult

Refr.

Ce lume in vremuri oarbe, ce-amaruri am plans
Ce jocuri si teluri moarte, ce pamantinfrant

Cine-ar fi spus ca astazi lumina se va stinge tarand cu ea in adancuri puterea de-a spera?

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=9FlnGROB23Y&w=420&h=315]

Tatiana STEPA - DA, DOAMNE, IARNA


Imparte Doamne cu mine durerea
Din lacrima care te striga
Si da-mi alinarea si da-mi mangaierea
Imparte cu mine durerea

Imparte Doamne cu mine tacerea
Ce noaptea se lasa pe ploape
Cand somnul sau moartea sunt tot mai aproape
Imparte cu mine tacerea

Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine

Imparte Doamne cu mine tradarea
cu care ma acoperira
Sterge-mi din lacrima chinul si sarea
Imparte cu mine tradarea

Imparte Doamne cu mine minciuna
Zvarlita pe singuratate
Si liniste pune acum peste toate
Imparte cu mine minciuna

Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine

Imparte Doamne cu mine iubirea
Risipa ursita risipei
Si lasa uitarea la marginea clipei
Imparte cu mine iubirea

Imparte Doamne cu mine tristetea
De-ati pune pe umeri povara
Durerii tacerea, minciunii tradarii
Imparte cu mine tristetea

Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine

Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=wmC7c5k7SJE&w=560&h=315]

DA, Doamne, iarna
http://embed.trilulilu.ro/video/eleala2006/b43019470a19a1.swf

Dragii mei compatrioti romani, eu nu mai emigrez din Romania!

Varul meu Nelu - femeie de serviciu la NASA (fost inginer IT in Romania ) a gasit, stergand folderele de praf, un studiu care ma pune pe ganduri... Din surse secrete NASA, natia romana a fost aleasa pentru a coloniza planeta Marte. Din toate natiile studiate au fost alesi romanii pentru ca intr-un viitor habitat artificial pe Marte ar rezista cel mai bine. S-au luat in calcul urmatoarele:
1. Romanii rezista fara apa cel mai mult. Nu au nevoie sa faca dus cu saptamanile. Nu folosesc sapun, sampon ori pasta de dinti.
2. Nu au nevoie de spatiu verde. Daca acesta exista, il distrug.
3. Habitatul va fi construit gen scara de bloc cu doua banci la intrare.
4. Romanii nu au depresii sau daca au, le rezolva cu bautura.. Pot sa bea de la antigelul statiei orbitale pana la spirtul si frectia din sala de prim ajutor.
5. Pentru divertisment le ajunge un joc numit table. Nu au nevoie de sali de gimnastica sau piscina.
6. In caz de suprapopulare, subiectul feminin poate fi convins usor sa-si arunce copiii la ghena de gunoi. Daca decizia s-a considerat gresita, copiii pot fi recuperati dupa trei zile. Culmea, traiesc !
7. Romanii pot fi manipulati si condusi foarte usor.Toate proviziile se vor elibera pe baza de cartela.
8. Toate legile habitatului vor fi facute pentru a fi incalcate.
9. Cheltuielile cu paza si securitatea habitatului vor fi minime. Romanii sunt genetic turnatori si paraciosi. Cand nu au ce sa toarne, incep sa scrie jurnale: Jurnalul National, Jurnalul de la Paltinis etc.
10. Se vor promova ca manageri nulitatile fara studii, iar oamenii capabili vor fi marginalizati, pentru ca acestia abia atunci pot creea cel mai bine. Romanii se hranesc cu 80 la suta paine, 5 la suta seminte de floarea soarelui, iar restul surogate.
11. Singurul animal insotitor va fi cainele comunitar.
12. Viata romanilor este foarte simpla. Barfa sau zvonurile sunt ratiunea lor de a trai. In acest scop vor fi introduse in habitat asa numitele "panarame", care vor trai cu nulitatile manageri si vor fi invidiate si barfite de nevestele grase si oxigenate ale capabililor cu studii.
13. Habitatul va fi aprovizionat in cantitati suplimentare cu: prize, becuri, clante, capace de WC si robineti. Romanii fura aceste obiecte. Inca nu se stie de ce. Obiectele furate se pot gasi in apartamentele lor in vitrina din sufragerie. Se presupune ca sunt furate in special de capabilii cu studii si aduse acasa ca un trofeu. In acest caz, nevestele grase si oxigenate au orgasme multiple, exclamand "Costel al meu este si destept, si descurcaret!".
Printre atatea calitati, defectele romanilor...nici nu se mai vad!!!

Ce frumos e sa fii femeie!

by Simona Tache

Trebuia să fiu băiat, aşa se aşteptau ai mei, mai ales taică-meu! Găsiseră şi nume, Răzvan, doar că bunică-mea nu prea era de acord cu el, fiindcă, pe lângă satul ei, există o comună numită Răzvani şi i se părea anormal să aibă un nepot cu nume de localitate rurală. S-a rezolvat, n-am fost băiat, spre disperarea tatălui, care a luat, ulterior, şi a doua ţeapă, cu soră-mea. N-a fost nici ea băiat. Cumva, şi eu am trăit, în copilărie şi adolescenţă, dezamăgirea de a nu mă numi Răzvan şi, pe alocuri, o mai experimentez şi azi. N-ar fi sunat prea bine “Răzvan Tache”, dar mi se pare mai funny, mai relaxată şi mai cool viaţa de bărbat. Sper să-mi scot, la un moment dat, pârleala, în calitate de mamă de băieţel.

Dar să vorbim puţin despre fericirea, bucuria şi eforturile de a fi femeie, ca să nu ne abatem de la tema almanahului. Căci e ştiut: ca să reprezinţi onorabil sexul cu cromozomi gemeni, trebuie să munceşti serios. E ca şi cum, pe lângă serviciul ăla de la care iei bani, ai mai avea unul, pentru care îi cheltui p-ăia pe care i-ai luat de la celălalt. Fiindcă, pe lângă contabilă, doctoriţă, astronaută sau ce meserie o fi având ea, orice femeie adevărată trebuie neapărat să fie şi frumoasă, cu normă întreagă.
Frumoasă înseamnă îngrijită, vopsită, coafată, pensată, epilată, machiată, hidratată, catifelată, masată, gomată, cu un corp armonios, îmbrăcată drăguţ şi… mă opresc aici pentru că am înţeles că nu am tot almanahul la dispoziţie.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=SIqKuSC12LY&w=420&h=345]
Partea complicată e că aceste operaţiuni e bine să nu se desfăşoare sub ochii lui, ai soţului sau iubitului. Nu e recomandabil să te vadă cu castraveţii pe ochi, cu vopseaua-n cap, cum îţi smulgi, suspinând, ceara de pe picioare, cum îţi freci călcâiele, ca să arate ca fundul de bebeluş, cum îţi torturezi cu un scrub gel toată pielea de pe corp, ca să elimini celulele moarte, sau cum te îneci în tot felul de creme, cremuţe, cremuleţe şi loţiuni. E preferabil să te vadă gata aranjată şi să trăiască cu impresia că aşa te-ai născut: fără păr pe corp, coafată, cu rimel pe gene şi în pantofi cu toc. Iar asta te obligă cumva ca, pe lângă mult timp, să-ţi faci rost şi de o buclă de spaţiu, la care să ai acces numai tu. A plecat cu capra la fotograf, cu hamsterul la detartraj sau la bere cu băieţii? Închizi uşa după el şi începi să alergi ca o psihopată prin casă: c-o mână pui ceara la încălzit, cu alta arunci castraveţii în blender, cu piciorul drept îţi şutezi direct în freză un set de bigudiuri, cu stângul înşfaci penseta şi oglinda, iar cu bărbia manevrezi agil acetona, pila de unghii şi forfecuţa. Hai, şi sticluţa de ojă. La întoarcere, când te va găsi relaxată, proaspătă şi catifelată ca o panseluţă, o să te-ntrebe de ce miroase în casă a ceară încinsă şi o să-i zici că e de la priveghiul unui vecin. Asta înseamnă c-o să vă moară vecinii într-un ritm cam alert (aproximativ unul la trei săptămâni), dar, ce să zic, merită… Singurul fel în care poţi să-i salvezi e să foloseşti un epilator.
Cel mai greu, în toată treaba cu frumuseţea, e să fii slabă. 90% dintre femei trăiesc povestea asta cu silueta, la limita nevrozei. Ajung să-şi ducă zilele într-o perpetuă dietă, numai cu frunze şi tălpi de pantofi la grătar, să cocheteze cu ideea de Furadan, dacă au pus 500 de grame, şi să stea la sală ca dementele, până se stinge lumina şi le dă afară portarul.
Scena în care bărbatul devorează un porc întreg, asezonat cu maioneze, sosuri, murături şi cartofi prăjiţi, iar ea ciuguleşte două frunzuliţe de pătrunjel, stropite cu puţină lămâie, după care se aruncă disperată, pe stepper, să le dea jos, e de un clasic ultrabanal. Puţine femei n-au băgat în ele cisterne de supă de varză, n-au numărat calorii şi n-au cunoscut starea de vinovăţie pe care ţi-o dă o un milimetru pătrat de ciocolată, înghiţit într-un moment de slăbiciune psihică gravă.
O altă tortură sunt pantofii cu toc, că tot veni vorba de ei mai devreme. Sunt convinsă că ei, iniţial, au fost concepuţi ca instrument de schingiure, de-abia ulterior fiind convertiţi în accesorii ale frumuseţii. Nu doar că îţi strică coloana şi alte lucruri prin corp (motiv pentru care medicii recomandă folosirea lor cu moderaţie), dar sunt, în mod unanim acceptaţi, ca fiind extrem de inconfortabili. N-am auzit niciodată bărbaţi plângându-se că-i strâng pantofii şi că li s-au umflat picioarele atât de tare încât trebuie să plece acasă (să zacă!) de la nuntă/botez/petrecere onomastică/parastas/cocktail/simpozion, în timp ce de la femei am auzit poveşti terifiante pe acest subiect. Mie, personal, mi s-a întâmplat chiar să leşin, la propriu, din cauza durerii groaznice provocate de nişte pantofiori drăguţi. Trebuia să fiu frumoasă, nu aveam nici cum să plec din locul în care trebuia să fiu frumoasă, aşa că am suportat timp de multe ore durerea, care a crescut, a crescut, a crescut… până am văzut negru şi mi s-a rupt filmul.
În fine, deci tre’ să fim frumoase! Buun! Ce mai avem de făcut, după ce-am executat toate manevrele corespunzătoare unui look măcar rezonabil, dacă nu strălucitor? Păi, ar fi de preferat să mai fim aşa: sexy, pasionale, inteligente, eficiente, organizate, descurcăreţe, vesele, relaxate, spirituale, creative, hazlii şi, desigur, devreme acasă.
Sexy înseamnă să fim gata să lăsăm un bulan la vedere sau să oferim imaginea fulgurantă a unui umăr dezgolit, chiar şi când ne aplecăm să căutăm o cratiţă, într-un dulap. Da, e de preferat ca dulapurile cu ustensile de bucătărie să fie jos, ca să ne vadă el fundul bombat şi lucrat la sală, când răscolim după tigaie. Să zică “Vai, pisi, ce sexy eşti, nu vrei tu să laşi un pic ciorba aia şi să vii să-ţi arăt ceva frumos?”.
Pasională înseamnă chiar să laşi ciorba şi să te duci să-ţi arate ceva frumos, cum a văzut el în filme. În timp ce te bucuri de ceva frumos, o să te rogi să nu ia foc bucătăria, dar doar într-un ungher ascuns al conştiinţei tale, în aşa fel încât să nu simtă că-ţi mai zboară gândul şi prin alte părţi. Iar, în timp ce-o să te îndoape cu căpşuni, gorgonzolla, marmeladă, salată de vinete, ouă crude, ciocolată, gogoşari muraţi şi ce-o să mai găsească prin frigider, cum a văzut în 9 săptămâni jumate, o să înjuri tot arborele genealogic al lui Kim Bassinger. Tot într-un colţ al minţii, pentru ca, imediat după aia, nescăpând desigur, din vedere nici spectrul ciorbei rămase pe foc, să iei la rând şi toate neamurile Jessicăi Lange, în special pentru prestaţia din Poştaşul sună întotdeauna de două ori.
Inteligentă, eficientă, organizată şi descurcăreaţă înseamnă ca, în timp ce eşti frumoasă, sexy şi pasională, să jonglezi impecabil şi cu sarcinile profesionale, şi cu tot ce înseamnă administrarea unei gospodării. Oricât de gospodar ar fi soţul sau iubitul (al meu, de exemplu, mulţumesc lui Dumnezeu şi mamei sale, care l-a educat impecabil, este foarte gospodar, chiar nu am nimic să-i reproşez), administrarea şi managementul gospodăriei îi va reveni tot femeii. Aşa e ea setată, să-şi amintească când trebuie plătite cablul, telefonul, internetul, curentul, întreţinerea şi CASCO, să-şi amintească că trebuie spălate rufe, că trebuie reparat aragazul, că trebuie golită boxa de la subsol, că trebuie să vină femeia la curăţenie, că trebuie cumpărat Pronto, pentru că vine femeia la curăţenie, că trebuie schimbate prosoapele, că trebuie călcate nişte tricouri, că trebuie duşi peştişorii din acvariu la despăducheat şi canarul la pedichiură şi tot aşa (observaţi, vă rog, că n-am adus în discuţie copiii, ca să nu complic lucrurile!). Şi, chiar dacă sarcinile se împart între cei doi parteneri, cea eficientă, organizată şi descurcăreaţă trebuie să fie ea. Creierul ei e musai să fie un imens fişier Excel, în care sunt sortate, pe rânduri şi coloane, task-uri şi deadline-urile lor, altfel, în loc de Pronto, o să se cumpere prosoape, în loc de rufe, o să fie spălat canarul, iar, în loc de aragaz, o să fie reparaţi peştişorii.
Veselă, relaxată, spirituală, creativă, hazlie înseamnă că, în timp ce e frumoasă, pasională, sexy, inteligentă, eficientă, organizată şi descurcăreaţă, ar fi recomandabil să nu cedeze presiunii de a fi în toate felurile enumerate, devenind – Doamne fereşte! – o scorpie acră, mereu grăbită, mereu în criză de timp şi fără chef de conversaţie sau de glume. E bine ca femeia să fie oricând gata de-o glumă, de-o poveste tihnită a aventurilor din armată, la un pahar de vin, de-un joculeţ spiritual şi sprinţar, de vizionarea cu interes a unui film plictisitor cu avioane, de-o bătaie jovială cu perne sau chiar de-o sănătoasă sesiune de gâdilături. Ai avut o zi epuizantă la birou, urmată de mers la sală, de un lung şir de sarcini gospodăreşti şi, apoi, de spălat pe cap, manichiură, pedichiură şi epilat (observaţi că rămân consecventă ideii de a nu aduce vorba despre copii!), iar el are chef să te gâdile, fiindcă îi place cum te chiţăi? Nu te gândi să refuzi! O femeie mişto şi adevărată nu refuză niciodată să se gâdile, pe motiv că e prea obosită. Bărbaţii de ce nu sunt niciodată prea obosiţi?
Înţelegătoare înseamnă să nu te enervezi, dacă el ţi-a zis că vine în două ore şi vine în patru, iar devreme acasă înseamnă devreme acasă.Cam asta e, pe foarte scurt, fişa postului de reprezentantă a sexului frumos! Sigur că şi aia a bărbaţilor e destul de plină şi că şi ei, pe lângă miniştri, geneticieni, astrofizicieni sau ce profesie or fi având, trebuie să mute dulapuri, să cheme instalatorul, să ne sufle nouă-n coarne, să ne facă surprize, să ne ţină în braţe când plângem, să meargă la filme romantice, să ne suporte istericalele şi prietenele cele mai bune (mai ales când le luăm să doarmă la noi, fiindcă sunt deprimate, că le-a părăsit iubitul), să ne cumpere flori, să nu facă pipi pe colacul de la WC, să nu-şi mai arunce şosetele şi să petreacă ore lungi în supermarket, cu liste haotice de cumpărături, alcătuite de noi. Dar măcar, pe lângă toate astea, nu tre’ să se epileze, să se gomeze, să se vopsească şi să poarte tocuri.
De-aia zic că, deşi sunt fericită să mă cheme Simona, mi-ar fi plăcut mai mult să mă cheme Răzvan. Aş fi fost un bărbat mişto, m-aş fi dedicat meseriei de cercetător şi, în timpul în care, nefiind femeie, nu m-aş fi epilat, nu m-aş fi pensat, nu m-aş fi ojat şi nu m-aş fi rimelat, aş fi inventat ceva util pentru toate fetele din lume, hai, să trăiască sănătoase şi să fie iubite: pastila de frumuseţe. O şi văd cu ochii minţii. E micuţă, delicată şi cu imprimeu leopard. O iei seara, iar dimineaţa te ridici din aşternut direct ca o divă la care a lucrat un întreg salon de cosmeticiene. Tot ce-ţi mai rămâne de făcut e să fii sexy, pasională, inteligentă, eficientă, organizată, descurcăreaţă, veselă, relaxată, spirituală, creativă, hazlie şi devreme acasă...
Adică, un fleac !

EFECTELE SUPARARII

" Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina diferite neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă.
Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente etc. se întorc la noi producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic.De aceea nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească. De aceea oricând aveţi gânduri negative despre o persoană să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei. Când ne gândim la cineva se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. Astfel ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru .
Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om.

Neintelegerile într-o relatie de cuplu vin din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt. Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii. Când controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Astfel devii vampir energetic. Ori de cate ori cădem în acest prost obicei ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă. Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară. Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. Lipsa de comunicare duce la dezastru. Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură. O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi / femei se transformă într-un program de autodistrugere. Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună..

Dependenţa naşte agresivitatea. Iar agresivitatea produce boala. Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia. Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea. Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă destructivă. Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor

Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite pentru că ele pot prelungi durata lor. Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre noi ne îndepărtăm de ele. Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora. Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs. să nu căutaţi milă sau compătimiri.
IMPORTANT: Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe încercaţi să nu aduceţi sentimentele acestea acasă. Ieşiţi în stradă cu deosebire în locurile înverzite şi plimbaţi-vă. Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic. Dacă locuiţi de câţiva ani şi a-ţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă (de ce nu ?).

Este mai bine să plângeţi decât să urâţi. Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil. Atunci când plângeţi agresiunea apărută se distruge.

Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte. Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii. Încercati sa identificati cat mai corect care este munca care v-ar aduce satisfactii prin insasi existenta ei in viata dvs. Nu cautati neaparat satifactii materiale. Nu căutaţi plată, nici laudă şi nici o răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa. Cu cât veţi intensifica acest tip de pretentii cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.

Când cineva te jigneşte nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu. Dacă n-o accepţi urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiască prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta ea vine prin moarte Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime.
Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate.
Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat ne putem vindeca de o boală gravă. Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune v-a iradia atât de multă iubire către întreaga lume încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.
Cum dăruieşti aşa primeşti! Răzbunându-te te faci egal cu adversarul. Iertându-l te arăţi superior. Iertând ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. Ar trebui să fim conştienţi că iertând îi eliberăm pe cei care ne-au greşit, deci iertând oferim libertate. Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.

În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat cu atât mai mult creşte dependenţa de el..
Dependenţa de valorile materiale ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.
Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din întregul univers. Gândul este cel care aduce pacea şi liniştea în sufletul nostru. Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră. Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs. O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme. De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei (Principiul al III-lea al mecanicii cunoscut si sub numele de Principiul actiunii si reactiunii) conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă înşine.
De aceea străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi.

Asadar suntem ceea ce suntem ca rezultat a tot ceea ce am gandit!"

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Mihai Vodă

Una dintre icoanele făcătoare de minuni din Bucureşti, este icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Mihai Vodă. Ctitorie a Marelui Voievod Mihai Viteazul, mănăstirea fost ridicată la sfârşitul secolului al XVI-lea în urma unei făgăduinţe facută Sfântului Nicolae.

Din consemnările cronicarului muntean Radu Popescu şi ale cronicarului maghiar Szamosközy Istvan aflăm că, pe vremea când Mihai era Ban al Craiovei, fiind condamnat la moarte de către Alexandru Vodă cel Rău, în drum spre locul execuţiei, a cerut voie gărzilor să intre să se închine în Biserica Albă-Postăvari (demolata in timpul regimului comunist). Aici s-a rugat în faţa icoanei Sfântului Nicolae, căruia i-a făgăduit că-i va înălţa o mănăstire în apropiere, dacă îl scapă de la moarte. Rugăciunea i-a fost ascultată şi, ajuns la locul execuţiei, călăul, speriat de chipul măreţ al Banului Craiovei, a aruncat securea spunând ca nu poate sa-l omoare pe acest om. Scăpând de la moarte, Mihai şi-a ţinut făgăduiala şi a ridicat
Mănăstirea cu hramul Sfântului Nicolae, cunoscută sub numele de Mănăstirea Mihai Vodă, bijuterie arhitectonica, in prezent monument UNESCO.

În timpul regimului comunist, biserica a scăpat miraculos de buldozere. Se spune că în preziua demolarii, Ceauşescu ar fi avut un vis cumplit, ce l-a determinat să renunţe la demolare şi să accepte soluţia translatării.
Astfel, biserica a fost translatată 289 m din Dealul Spirii (Dealul Uranus) în spatele clădirilor ce mărginesc Splaiul Independenţei, pe strada Sapienţei, după care a fost închisa şi nu s-a mai slujit in ea până în anul 1994. Pe placa din curtea bisericii sunt înscrise următoarele cuvinte:

"Acest străvechi lăcaş ce strălucea odinioară pe Dealul Uranus, fiind cea mai frumoasă cetate medievală a scăpat de vitregiile vremurilor din urmă fiind strămutată în anul 1985 în strada Sapienţei. Din mila lui Dumnezeu,Biserica a fost redeschisă în anii de arhipăstorire a P.S. Teoctist Patriarh al BOR, sfinţită şi predată cultului la 17 aprilie 1994 de către P.S.Teodosie Snagoveanul şi încredinţată P.S. Preot Adrian Beldianu".

Din relatările părintelui paroh Adrian Beldianu aflăm că a doua zi după sfinţirea bisericii, doamnele venite pentru curăţenie au constatat că Icoana Maicii Domnului, pictată pe un fond albastru deschis, crăpata pe mijloc şi deteriorată, este fierbinte si nu poate fi scoasa din lada in care se afla.
Iniţial, parintele a crezut că Icoana s-a înfierbântat din cauza unor
posibile lumânări aprinse în faţa ei, dar în biserică nu ardeau lumănari şi atunci părintele cu bucurie amestecată cu teama sfânta a constatat că este vorba de o minune. Văzând starea Icoanei, s-a gândit că Maica Domnului îl îndeamnă pe această cale să o restaureze.

În timpul lucrării de restaurare, realizată de una dintre cele mai cunoscute restauratoare, specialistă în icoane cantacuzine, Irina Predescu, a ieşit la iveală inscripţia cu numele Icoanei, Odighitria, însemnul donaţiei facute de monahul Ioan din Rusicon (Muntele Sfânt), anul 1666 şi semnătura acestuia.
Odighitria (Hodighitria) înseamna "cea care te povaţuieşte şi care te
întampina", "te previne înainte de necazuri". Icoana era un dar pentru Mihai Viteazul, insa a ajuns la Bucuresti la mult timp dupa moartea voievodului.

Iubirea de odinioara

Viaţa sentimentală a boierilor de odinioară, precum Scarlat Bărcănescu, Ionel Isvoranu şi Mateiu Caragiale ori ale lui Mihail Kogălniceanu sau Alexandru Ioan Cuza ar fi putut colora cu succes paginile tabloidelor de astăzi.
Craii începutului de secol XX îşi condimentau viaţa cu dansuri şi desfrâuri cu ţigănci şi cinzeacă de trăscău, în zona Cişmigiu. „O tavernă din zona podului Cişmigiu era folosită că locuri de comemorare a orgiilor de către aventurieri nocturni precum Scarlat Bărcănescu, cel care făcea parte din generaţia imediat următoare regimului fanariot şi care cultiva „arta” de a fi golan şi de a cheltui banii părinţilor încă din timpul liceului. Învăţa pe-atunci la Sfântul Sava şi obişnuia că în momentul în care îi cădea o fată cu tronc - iar asta se întâmplă des- să se dueleze pentru ea”, povesteşte istoricul Adrian Majuru.
Provocat la duel
La fel s-a întâmplat şi atunci când consulul austriac Herr von Liehmann, prezent într-o vizită la Bucureşti , a curtat-o pe Elena Caragea, una dintre marile cuceriri ale lui Barcanescu care, pentru a se răzbuna pe nobilul străin că s-a dat la femeia lui a scris un pamflet defăimător la adresa sa, pe care l-a pus în circulaţie în timpul unui bal.

Marile idile se înfiripau la restaurantele de la şosea
După ce i-a căzut şi lui în mână un astfel de bileţel, Liehmann l-a provocat la un duel cu pistoale pe care tânărul crai l-a acceptat fără să clipească. Lupta urma să se dea în Grădina lui Scufa, unul dintre cele mai tradiţionale locuri ale vremii dedicate protipendadei bucureştene.
I-a fost frică să apară
Toată lumea a aşteptat cu sufletul la gură duelul, doar că Bărcănescu, din laşitate, nu s-a mai prezentat.
Cea mai mare ispravă a lui Scarlat Bărcănescu a fost însă s-o răpească pe Elena Caragea în noaptea nunţii ei cu tânărul logofăt Ion Balaceanu şi s-o ducă la Bărcăneşti , un sat de pe lângă Bucureşti.
„Până acolo a mers cu trăsura, timp în care, până la ieşirea din oraş descărca gloanţele unui revolver spre mirele lăsat de izbelişte. O luptă care s-a lăsat fără vărsare de sânge. Ajuns în satul natal, acesta a luat cu forţă un preot şi l-a obligat să-i căsătoreasc”, completează Adrian Majuru.
Ionel Isvoranu se uita sub fustele femeilor
Un alt playboy al începutului de secol a fost şi neînfricatul ofiţer Ionel Isvoranu, cel care avea o bandă ce teroriza Capitala la acea vreme.
Dar şi femeile, asta deşi era căsătorit cu Măria Creţeanu. La fiecare promenadă organizată pe Calea Victoriei, Isvoranu împreună cu prietenii săi obişnuia să le poruncească vânzătorilor de ziare să le ridice fustele doamnelor, chit că acestea erau însoţite la braţ de bărbaţii lor.

Ionel Isvoranu agăţa femei pe Calea Victoriei
„Era preocupat să admire de la mesele de pe trotuarul Căii Mogosoaiei ale cofetăriei Capşa, <> care îşi savurau îngheţată sau prăjitură din echipajele care circulau pe cea mai populată şi populară arteră a vechiului Bucureşti”, povesteşte scriitorul Constantin Balcabaşa într-una din cărţile sale.
Duel cu şeful Jandarmeriei
Duelurile din stradă ale colonelului erau stinse, de fiecare dată, de Jandarmerie, motiv pentru care, Isvoranu, sătul de intervenţiile militarilor, l-a provocat chiar pe şeful Jandarmeriei la duel, pe maiorul Fănuţă.
Locaţia aleasă a fost un pavilion de la Băneasa. Înarmat cu o spadă, Isvoranu şi-a înjunghiat adversarul, dar, pentru că era obez, cel din urmă a scăpat cu maţele neatinse.
Mateiu Caragiale, „sclavul” blondelor
În peisajul monden al acelor vremuri apare şi mai tânărul Mateiu Caragiale, fiul marelui dramaturg, cel care era cunoscut că „vâna” doar femei mai mari şi mai bogate decât el, doar pentru avere. „Era un simplu boier de la ţară ce se visa lord britanic şi care caută sa se îmbogăţească de pe spatele femeilor cu care umbla. În general, nu avea prieteni”, povesteşte istoricul Dan Falcan.

Mateiu Caragiale s-a căsătorit din interes
Obsedat mai mult de bani decât de femei, Mateiu Caragiale punea fiecare eşec sentimental pe seama lipsurilor financiare.
„Ca amoruri o duc prost şi cum sunt A¡ bout (fr.- la limită, n.n.) trebuie să pelotez o bonă. Caut pe Mme Ionescu şi n-o găsesc. Aci conservatorii sunt pe ducă, eu mă bucur, jubilez, Luca Sturdza şi-a dat demisia din postul de şef de cabinet, Vladoianu are nişte ponturi mari. Acum am aflat că făcea curte domnişoarei Chamberlain. E un mare ipocrit, eu mă fac că nu înţeleg nimic. Încolo ducem partidă dublă şi suntem veşnic impreuna”, consemnează acesta într-una din paginile unei scrisori.
I se confesa des prietenului său Boicescu nu doar despre problemele financiare, ci îi înşiră, detaliat, toate fanteziile lui.
„Am o afacere galantă, îţi voi da detalii cum iese ceva, sper zilele astea să ating ţinta. Aş vrea să grillez (de la fr. griller - a arde, n.n.) o cocoţă blondă - foy de prince. E fină ca o arhiducesă şi souple ca o liană. Iese numai în muscal (trăsură, n.n.). într-o seară când îmi plimbam melancolia într-un muscal vertiginos la chaussA©e, am văzut-o. Pe loc i-am trimis o jerbă de rose printr-un bugomil (probabil termen folosit pentru a ilustra dispreţul faţă de cineva anume, n.n.). Aş vrea să o fac - cred şi eu - dar A¡ l' îl (fără a cheltui, n.n.), fără bani. Să vedem ce fac cu mignonna mea poimâine. Am o freză de mec cu două accroche-cours (inimi agăţate, n.n.)."
„E deplorabil să n-ai bani!”. Această lamentaţie revenea adesea că un laitmotiv în corespondenţa lui Mateiu Caragiale. “Eu sunt trist, foarte trist, vegetez oribil, caut parale, e un dezastru”, “Bani nu sunt, ponturi, în perspectivă, nimic...”
Barbu Catargiu, desfrâu în propriul castel
Înainte de a ajunge prim-ministrul României, sub domnia lui Cuza, Barbu Catargiu a avut şi el o tinereţe zbuciumată, care a marcat viaţa mondenă în sex al XIX-lea. Spre deosebire de ceilalţi crai, acesta nu era considerat „spaima mahalalelor”, pentru că îşi crease un loc special, foarte select, în care îi cântau cei mai buni lăutari de la răsărit şi până la apus.

Catargiu se "dezmăţa" cu femei într-un castel
În satul Maia, lângă vechiul drum al poştei de la Bucureşti spre Moldova se afla moşia lui Catargiu. Aici a avut conac iar apoi şi-a ridicat apoi un castel cu 52 de camere. Aici opreau boierii vremeii nu doar să discute politică, ci se înşirau trăsuri nesfârşite pline de domniţe cu rochii strălucitoare, mirosind a parfumuri franţuzeşti.
Drumul până în sălile de bal se făcea printre fântâni şi alei împrejmuite cu flori exotice şi păuni ce călcau trufaş. De fapt, drumul până la castel era legat de drumul principal cu o alee lungă de un kilometru ce avea de-o parte şi de altă doar arbori exotici.
O vrăjitoare i-a prezis lui Barbu Catargiu că va avea o carieră politică fulminantă, dar şi un sfârşit tragic. Ceea ce s-a şi întâmplat. A ajuns prim ministru şi a sfârşit răpus de glontele unui criminal care a rămas neidentificat.
„La acea dată se specula că relaţia dintre Cuza şi el deveniseră atât de rece încât domnitorul i-ar fi dorit moartea”, îşi aminteşte Falcan.

Kogălniceanu a avut aproape 1.000 de amante
Despre Mihail Kogălniceanu, un alt apropiat a lui Cuza, mulţi nu şi-ar putea imagina, în zilele noastre, că ar fi putut cuceri aproape 1.000 de femei, dacă ar fi să ne luăm după contabilitatea pe care o ţinea în acest sens într-un jurnal intim.

Deşi nu era un bărbat atrăgător, Kogălniceanu a avut cel mai bun "palmares" la categoria femei
„Mihail Kogălniceanu nu rata nimic! Nici servitoare, nici doamne din lumea bună. Bântuia chiar şi cartierele rău famate, împreună cu domnitorul Al. I Cuza în căutare de femei”, relatează istoricul Dan Falcan.
Autor al volumului „Tainele inimii”, scriitorul vorbeşte aici despre viaţa lui sentimentală destul de complicată. Se căsătoreşte până la urmă cu Ecaterina Jora dar a stat mereu sub semnul unor mari iubiri extraconjugale, cum a fost Raluca Lamotescu.
O tânără focoasă care s-a străduit 20 de ani să i-l smulgă familiei. Între timp, relaţia dintre ei s-a depreciat din cauza geloziilor ei iar Kogălniceanu decide să se lase ispitit de farmecul a alte sute de domniţe până îşi dă sfârşitul obştesc pe masa de operaţie. A 11-a.
Amantele lui Cuza
Alexandru Ioan Cuza este unul dintre domnitorii români cunoscuţi pentru relaţiile extraconjugale pe care le-a avut şi despre care gazetarii din acele timpuri şi gurile rele au tot bârfit. Un bărbat înalt, frumos, spiritual, pasionat de jocurile de cărţi, în jurul căruia se învârteau mereu femei frumoase.
Soţia legală a acestuia era Elena Cuza, o gospodină, filantroapă şi sobră. Felul ei de-a fi i-a dăunat însă mai târziu, în relaţia cu domnitorul. „Era ofiţer, un om de lume. Îi plăceau ţigările şi uneori şi un pahar. Lui îi plăceau damele şi distracţia”, povesteşte istoricul Dan Falcan.
Maria Obrenovici, o femeie cu mulţi amanţi
Primele neînţelegei cu soţia au început prin 1852 când Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi , iar numeroasele infidelităţi au devenit subiecte de bârfă.
Maria Obrenovici, amanta lui Cuza
Astfel, a cunoscut-o pe una dintre amantele sale, Maria Obrenovici, fiica unui latifundiar despre care, istoricul Constantin Giurescu scria despre ea că era „mai frumoasă şi mai feminină decât doamna Elena”.
Şi Dimitrie Bolintineanu spunea despre Cuza că „iubea sexul frumos sau cel puţin avea reputaţia asta”. Maria era mai tânără cu 10 ani decât soţia principelui. „Maria Obrenovici avea şi ea la rândul ei mulţi amanţi. Era rea de muscă”, mai spune Falcan. Pierzând bătălia pentru amor, Elena Cuza a preferat să caute liniştea într-un exil lung la Paris .

Copiii lui Obrenovici, înfiaţi de Elena
După nenumărate scandaluri şi presiuni făcute de familia Elenei asupra ei pentru a divorţa, aceasta refuză şi decide să-i fie alături în continuare. Cuza a părăsit ţara doar cu amanta, fără să-şi mai aştepte şi soţia. Elena a aflat abia la 26 februarie că principele a ajuns cu amanta la Viena.
Se mai spune că organizatorii loviturii de stat de la 11 februarie 1866 au plănuit lucrurile astfel încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici.
Cuza şi Maria Obrenovici au avut şi doi copii care, la inundaţiile din 1865 au fost înfiaţi de Elena. Chiar Cuza a fost cel care i-a adus acasă spunând că i-a găsit la inundaţii, ca sunt orfani şi I s-a făfăcut milă de ei.
De asemenea, se spune că şi noaptea dinainte de abdicare şi-ar fi petrecut-o cu Obrenovici. O altă relaţie cunoscută de-a lui Cuza a fost cu Cocuţa Vogoride, soţia caimacamului Ţării Moldovei, Vogoride, şi fata lui Costahe Conachi, mare poet al Moldovei.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat

Poem scris de Charlie Chaplin

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”

De ce suferim din dragoste? Interviu cu monahul Savatie (Bastovoi) realizat de Alina Grigorascenco in cadrul emisiunii “Miracol si credinta” la radio “Antena C”

- Dragostea e un sentiment pe care il traieste orice tanar. Dar de multe ori acest sentiment provoaca suferinte. Cum sa ne protejam de ranile sagetilor lui Cupidon?

Dragostea nu numai ca este un sentiment pe care-l traieste orice om, ci am putea spune ca ea este insasi viata si scopul vietii. Depinde in ce fel intelegem noi dragostea. Pentru ca exista mai multe definitii ale acestui sentiment. Fiecare popor, cultura, au definit-o din punctul lor de vedere. In intelesul obisnuit, deja consacrat, dragostea este relatia dintre barbat si femeie, care de cele mai multe ori se limiteaza la una trupeasca. Aici am putea opune o atitudine pe care o numim moralista, adica dragostea la nivel de suflet, spirituala – platonica si dragostea afrodisiaca, adica trupeasca.
Orientalii au o carte despre dragoste care se numeste “Kama-sutra”. Aceasta carte cuprinde si descrie pozitii ale corpului prin care se poate obtine maximum de placere trupeasca, denumita orgasm in psihanaliza, psihiatrie si in limbajul uzual. Acestei carti noi, crestinii, ii opunem alta carte a dragostei – Evanghelia. Dumnezeu insusi este dragoste – spune apostolul si evanghelistul Ioan. Dumnezeu este iubire.
De ce dar apare aceasta suferinta dincolo de placerea, bucuria intalnirii dintre barbat si femeie, care prin unirea lor se fac un trup, dupa cuvantul lui Dumnezeu. Insusi Dumnezeu a sadit in trupurile noastre aceasta pornire a unora catre altii – barbatul catre femeie si femeia catre barbat. Care este o tendinta si o atractie fireasca.
Dar de multe ori aceasta lege a firii este incalcata prin homosexualitate la barbati sau lesbianism la femei. Adresandu-se romanilor, apostolul Pavel le spune ca au schimbat pe Dumnezeul Cel nestricacios si s-au inchinat fapturii stricacioase. Ce inseamna asta?
Avem aceasta situatie atunci cand omul, uitand pe Dumnezeu, isi face din persoana iubita idol – un inlocuitor al lui Dumnezeu. Atunci cand toate aspiratiile, toate ideile sale despre bine si frumos, el le investeste in aceasta persoana iubita si mai tarziu nici nu le poate vedea altfel decat prin aceasta persoana.
Lucrurile sunt bune si frumoase atata vreme cat relatia lor este reciproca. Dar in momentul despartirii omul suporta un mare soc. Viata lui se goleste de ceea ce a avut el mai important. Pentru ca aici are loc un transfer de personalitate. Eul se deplaseaza si devine tu, tu devine eu. De altfel, cum spune si apostolul Pavel: “caci odata casatoriti trupurile voastre nu va mai apartin, ci trupul barbatului este al femeii si trupul femeii este al barbatului”. Pentru a evita aceasta suferinta fireasca si dupa cum vedem, usor de explicat, atitudinea noastra trebuie sa fie foarte corecta, inlaturand excesele. Deoarece orice exces presupune necunoscutul. Orice exces este un risc…

- Cum poti sa eviti excesul atunci cand esti indragostit. Aceasta ar presupune un control asupra sentimentelor, or, cand se indragosteste, omul adesea pierde acest control.

Noi spunem ca inima este oarba, dragostea este oarba. Insasi aparitia acestui sentiment este excesul despre care vorbesc. Acest sentiment, pe care ne-am obisnuit sa-l numim asa, nu este, de cele mai multe ori, insasi dragostea. Atunci cand Eminescu spune ca este “un instinct atat de van, ce le vine si la pasari de vreo doua ori pe an“, el nu greseste deloc, chiar daca el insusi era prada acestui sentiment.

A spus-o intr-un acces de luciditate?

A spus-o mai degraba intr-un acces de misoginism. Se vede ca suferea mult de pe urma relatiei sale cu Veronica Micle, care la randul ei era casatorita, si nu-l avea numai pe Eminescu drept amant. De multe ori intalnim la romantici aceste excese de misoginism, care nu sunt deloc luciditate si care nu sunt deloc intelepciune. De ce?
Spre deosebire de aceasta atitudine a romanticilor, pe care o gasim si la Shopenhauier, la Nietzshe, la multi alti filozofi – de diminuare a rolului si a insemnatatii femeii (ei insisi fiind, in acelasi timp, niste desfranati), in ortodoxie nu exista aceasta atitudine fata de femeie, chiar daca exista calugarie.
Misoginismul, dispretul fata de femei, este un pacat care striga la cer . Atunci cand diminuam sau injosim faptura lui Dumnezeu, zidirea mainilor Lui, pe motiv ca este femeie, noi ne ridicam impotriva a Insasi Facatorului si prin aceasta aratam ca Dumnezeu a comis o eroare si a creat o faptura imperfecta.
Femeia nu este mai putin perfecta decat barbatul. Noi invatam doar atat – ca femeia are o vointa mai slaba decat barbatul. In Noul Testament Mantuitorul Hristos o recupereaza pe Eva cea cazuta, prin care a patruns pacatul in lume si o ridica la demnitatea care o poate intrece pe cea a barbatului.
Uitati-va cine este primul om care-l intampina pe Hristos dupa inviere – este chiar Maria Magdalena, desfranata despre care aflam din Evanghelie. Ea este primul om care vede cea mai mare minune din istoria Universului – minunea Invierii lui Hristos, prin care tot neamul omenesc a inviat si a fost restabilit.
Spre deosebire de acest fel de a vedea si a intelege femeia, exista asceza, monahismul oriental – cel budist sau krisnait, care cultiva iarasi o atitudine dispretuitoare fata de femeie si fata de actul trupesc.
Repetam ca in ortodoxie, chiar daca se presupune asceza si se recomanda, deoarece insusi apostolul Pavel, atunci cand da sfaturi celor casatoriti, spune “fratilor, iata vremea s-a scurtat, cei casatoriti sa fie ca si cei necasatoriti”, aceasta nu se face din desgustul fata de femeie. In canoanele apostolice si la Vasile cel Mare se prevede caterisirea preotilor care se ingretoseaza de femeile lor pe motiv de falsa evlavie, “caci Dumnezeu a facut femeie si barbat” se spune acolo.
Uitati-va o atitudine corecta si umana, daca vreti, spre deosebire de alte moduri de asceza care au fost si la grecii antici – si Aristotel a fost un timp ascet. Deci iata un mod de a evita suferinta – prin asceza. Dar el nu este intotdeauna pe masura si in puterea tuturor. Insusi Hristos cand a fost intrebat a spus – cel care poate incapea, sa incapa.

Daca una din metodele de a evita suferinta in dragoste este monahismul – dar nu oricine ar fi in stare sa aleaga aceasta cale – logic ar fi sa presupunem ca alta varianta este casatoria? Este oare casatoria, cea bazata pe principii crestine, o garantie a faptului ca vom fi protejati de suferinte?

Despre aceasta, iarasi apostolul Pavel spune foarte bine. Vedeti, la intrebarile cele mai subtile si curioase Biblia are intotdeauna raspuns. Si un raspuns cel putin interesant. Apostolul Pavel spune asa : “Recomand si bine este sa fiti ca mine” – adica feciorelnici, necasatoriti. “Dar celor care nu pot – sa se casatoreasca. Insa acestora zic ca vor avea suferinta in trupurile lor”. La ce se refera ap. Pavel? Tot el in alta parte explica: “caci cel casatorit cauta sa faca voia femeii, iar cel necasatorit face voia lui Dumnezeu” Tot asa se spune si despre femei, adica vor face voia barbatului.
Asadar, cum poate sa aiba suferinta in trup, dupa ce se afla intr-o relatie binecuvantata de Dumnezeu, prin taina cununiei de catre Biserica, deci este in afara desfranarii, in afara pacatului despre care Biserica invata ca el singur este cauza suferintelor noastre. De unde dar aceasta suferinta in trupurile celor casatoriti?
Raspunsul e simplu. Atunci cand lumea se casatoreste, nu stie ce jug isi ia. De aceea, cand alegem casatoria noi de fapt ne luam o povara mult mai grea decat calugaria, daca ar fi sa tinem cont de poruncile evanghelice si daca ar fi sa nu ne abatem de la scopul nostru – singurul scop al crestinului si al oricarui om – cel al mantuirii si al intalnirii cu Dumnezeu. Cand Apostolul spune: “cei casatoriti sa fie ca si cei necasatoriti”, la asta se refera.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=WTYDw_OjoYA&w=425&h=349]In primul rand, anul bisericesc are foarte multe zile oprite [relatiilor intime] – posturi, sarbatori. Ar fi mai mult de 200 de zile pe an. In afara de aceasta se interzic relatiile in perioada alaptarii, incepand de la momentul zamislirii. Din clipa in care femeia a aflat ca este insarcinata, relatiile sunt oprite. Pana dupa incheierea perioadei de alaptare.
Foarte multi dintre oamenii sau tinerii care, desi umbla la biserica, se vor ortodocsi, totusi, nu indeplinesc aceasta restrictie, deloc neinsemnata, a Bisericii. In afara de aceasta, este evident ca orice metoda de contraceptie este exclusa si condamnata – avem exemplul lui Onan, cel care luand de nevasta pe vaduva fratelui sau, si-a aruncat samanta pe pamant, pentru a evita zamislirea si a fost omorat de Dumnezeu. Acest pacat este aspru condamnat. Nu mai vorbim de alt pacat care este avortul, sau spirala, care este si ea un avort… mai timpuriu, asa o prezinta si medicii, fiindca spirala distruge ovulul deja fecundat, atunci cand zamislirea a avut loc si se elimina practic un embrion, pur si simplu mai mic dec?t cel de 2 sau 3 luni, eliminat prin operatie chirurgicala.
Trebuie sa ne inspaimante aceasta situatie, cand femeia se face stapana a corpului sau, in sens rau. In situatia cand Dumnezeu ne spune ca tu insuti nu poti face un fir de par alb sau negru, sa ne dam seama cat de mare este pacatul cand noi singuri ne distrugem trupurile noastre si a altora, nu dam sansa la viata pruncilor care ar fi putut sa se nasca, caci pentru aceasta a lasat Dumnezeu relatia binecuvantata intre femeie si barbat. Si atunci cand spunem ca vrem sa ne casatorim pentru a prelungi spita neamului omenesc si anume de asta nu ne calugarim, atunci sa urmam acestui gand si nicidecum altfel.
Iulius Evola, un eseist italian, observa un lucru in cartea sa “Metafizica sexului”: toti spun ca zamislirea este pentru a prelungi neamul omenesc, dar cat de mare este spaima tinerei fete sau femei de a ramane gravida”. Deci, altul este scopul – satisfacerea poftei trupesti celei mai joase. Si anume astfel ajungem sa injosim femeia – cand ea devine un instrument al satisfacerii acestei pofte.
Aici suntem pusi in fata celui mai aprig misoginism, nu ?n cazul ascezei si al calugariei. Sa luam relatia trupeasca dintre un barbat si o femeie, dintre doi tineri. Adeseori toata dragostea lor se risipeste degraba. Si unul si altul se indreapta catre alt partener si asa la nesfarsit. Ce a iubit el sau ea la omul respectiv? Atunci cand urmeaza plansete, disperare, sinucideri, suferinte, despre care vorbim, despre care se canta in cantecele pentru tineri, se scriu poezii, se fac picturi, piese de teatru, unde dispare acea dragoste?
Acest fapt este ridicat la nivel de mare drama a umanitatii. Sa vedem ce se afla in spatele acestei drame? Cu adevarat iubirea unei persoane fata de alta? Sau aspiratiile si tendinta catre satisfacerea necesitatilor trupesti? Vedem ca nici casatoria nu numai ca nu ne scuteste de suferinta pe care le avem in afara ei, ci uneori o poate agrava. Totusi, aceasta suferinta doar in casatorie poate fi evitata, in afara ei nicicum. Nu trebuie sa uitam ca scopul, frumusetea si rostul ei consta in a da nastere unor noi fapturi, oameni pe care atat tatal, cat si mama trebuie sa-i educe, sa-i creasca. Si atunci, iubirea este factorul principal, piatra de temelie pe care se zideste familia. Evident, atunci aceasta suferinta este omisa. Timpul pe care cei casatoriti si-l acorda unii altora are si el o insemnatate foarte mare. Tot apostolul Pavel spune: cei casatoriti sa nu se desparta pentru mult timp unii de altii, pentru a nu da prilej de suferinta, prilej de desfranare.

Parinte, este interesant ceea ce spuneti, dar cred ca multi dintre tinerii de azi inclina spre alte conceptii despre viata in familie. Cel putin exista o conceptie mai mult sau mai putin generala, potrivit careia sexul ocupa un loc important in familia moderna. Chiar conform opiniei specialistilor multe familii se destrama din cauza incompatibilitatii sexuale.

Tocmai ceea ce am spus pana acum. Asceza ortodoxa vine sa evite chiar acest lucru. Da, pana la un punct distractiile si vorbele de alint ne pot oarecum sustrage tumultului si greutatilor acestei vieti. Emil Cioran spunea ca orgasmul este suprema stare si singura care il poate smulge gandului mortii, spaimei si haosului mortii. Tantrism prostesc.
Dar haideti sa ne uitam treaz la lucruri. Da, este bine pana la un punct, dar nu intotdeauna suntem tineri, nu intotdeauna suntem sanatosi. De ce sa nu presupunem intamplarea trista in care nevasta sau sotul nimereste intr-un accident si jumatate de an trebuie sa stea la pat. Anume in aceasta situatie, daca sotii traiesc intr-un regim tumultos al relatiilor trupesti, vor aparea certurile. De ce sa uitam ca exista boli atat femeiesti, cat si barbatesti, care pot interveni pe neasteptate – fie impotenta la barbati sau cancer sau oricare alta boala la femei. De ce acesti oameni ar trebui sa se desparta? De ce trebuie sa aduca atunci in viata lor pe altcineva mai tanar, mai sanatos, de ce trebuie sa sufere copiii de pe urma acestei triste intamplari, de care nimeni nu este protejat?
Iata de ce avem nevoie sa indreptam sentimentele si relatiile noastre in sfera care este eterna, vesnica, unde iubirea este nestramtorata de factorii exteriori, unde nimic nu o poate stramtora si schimba – nici batranetea, nici boala, nici despartirea. Despre aceasta ne invata Hristos in Biserica Ortodoxa.

Cum e posibila o asemenea performanta in familia moderna? Cum sa stimulam nu dragostea fireasca ci pe cea duhovniceasca in relatiile dintre sot si sotie?
Noi, oamenii, suntem foarte mici la suflet. Dar Cel ce ne-a creat stiind de micimea noastra si stiind ca nimic nu facem gratuit si fara scop, recomandandu-ne sa nu ne pierdem viata in placeri trupesti, ne ofera in schimb alte placeri – mai mari si mai superioare – cele duhovnicesti.
Atunci cand renuntam la placerile si imbratisarile trupesti noi nu facem un sacrificiu. Noi de fapt obtinem in schimb o placere si mai mare – pe care o primim in scurta vreme dupa indreptarea noastra. Desigur nu atat de scurta ca in yoga sau alte curente disciplinare (zambeste).
Intalnirea cu Dumnezeu poate fi brusca si spontana. Despre aceasta avem pilde si in Pateric. Un frate cazuse si vine la parinte, la staret, si-i spune: avva am cazut, da-mi trei ani ca sa ma pocaiesc. El zice: e mult, fiule. “Atunci cat – unul?” “E mult, fiule”. “Patruzeci de zile?” “E mult, fiule. Daca te pocaiesti cu adevarat, Dumnezeu in trei zile poate ierta pacatul tau”.
Deci, sa nu-L uitam pe acest Dumnezeu al nostru care stie sa ierte neputintele noastre intr-un timp atat de scurt, sa ne scuteasca de urmarile faptelor noastre urate. Caci El a zis: Cel care-si va lua crucea si-mi va urma mie, va capata rasplata nu numai in viata de dincolo ci o va simti si aici pe pamant. Aici pe pamant rasplata consta anume in echilibrul sufletesc, linistea, pacea si iubirea, pe care doar Dumnezeu, Cel care este iubirea insasi, o poate da, nu numai noua, ci si apropiatilor, semenilor nostri, pe care-i iubim.
Caci spune proorocul – multe poate rugaciunea dreptului inaintea Domnului. Deci, indreptandu-ne noi insine viata vom avea trecere si indrazneala la Dumnezeu sa cerem pace, dragoste si iubire, nu doar pentru cei pe care-i iubim, ci chiar si pentru dusmanii nostri, dupa cum avem porunca. Si astfel sa contribuim la restabilirea armoniei si a dragostei pe care a avut-o si a pierdut-o Adam

Parintele Arsenie Papacioc

- As dori sa ne spuneti daca va amintiti anumite crampeie din copilaria sau din tineretea cuviosiei voastre?

Am fost al saptelea copil la parinti, nascut in 1914, la 15 august, comuna Perieti, satul Misleanu, judetul Ialomita. Parintii se numeau Vasile si Stanca. Tata a fost agent sanitar peste sase sate si a contribuit masiv la constructia Bisericii din sat.

Ma cheama Papacioc. Pentru ca tatal bunicului meu a fost preot in Macedonia, in nordul Greciei. Si de aici vine numele. Era aroman si i s-a spus: “Popa cu cioc” -Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Si bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia si s-a instalat pe Ialomita, unde era campie. Satele erau rare… Si am intrebat eu, am “sondat” eu – ca nu l-am apucat, cam cate oi avea. L-ar fi intrebat un boieras de pe-acolo, din Ialomita: “Domnule – Mircea il chema – Papacioc, primeste si oile mele in cardurile matale!”, “Dar cate oi ai?”, “Am saptezeci!” ,”Eu numai caini am saptezeci!”. Si dupa asta am aflat cate oi avea!

Aveam cinci-sase ani si m-a batut un baiat. Era un obicei prost pe acolo, cand se intalneau copiii din satele vecine sa se ia la bataie. Pe mine m-a prins la marginea padurii si cu o crenguta de salcam cu ghimpi mi-a facut picioarele numai sange, fiindca eram in pantaloni scurti. Tatal meu avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Si am zis: Nu-i spun lui taticu’, ca-l bate si nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd. Va inchipuiti ce am fost in stare sa gandesc la o varsta, cand un sentiment de razbunare e intr-o stare mai intensa la copii. Nu-i vorba de rezultatul unei educatii, pe care de fapt am avut ocazia sa mi-o completez in inchisori, manastiri!

Eram elev la scoala primara, clasa I, unde am luat premiu si mi-au pus coroana pe cap. Cu ocazia aceasta am memorat o poezie pe care o invatasem de la o sora de-a mea mai mare:

“Floricica frumusica, cine-ti dete viata oare? Si culori stralucitoare? Cel ce-ti dete tie, tot El imi dete si mie, El e Tatal tau si-al meu si Se cheama Dumnezeu!”

Apoi o intrebam pe mama mea, cand dadea oaia din picior inainte de culcare: De ce da din picior? Iar mama-mi zicea: “Se-nchina, mama…!” Vasazica, eu de ce sa nu ma-nchin?!

Problema care se pune este ca in fiecare zi sa putem cuceri Vesnicia. Acesta este idealul. A avea cineva gandul sa ajunga ceva in viata – profesor, etc, e un scop omenesc, nu un ideal. Idealul este sa slujesti la ce e mai inalt posibil. Daca tu nu stii ca slujesti lui Dumnezeu, Care e Vesnic, ai sa te impotmolesti. Trebuie sa fii atent: “stai, ca asta nu tine de Vesnicie, deci nu o fac!”

Pana la varsta de douazeci de ani am facut si sport. La data aceea am fost primul la intreceri interscolare la viteza si al doilea la sarituri, care s-au desfasurat in Bucuresti. Invatam si faceam miscare, foarte mult mi-a ajutat! Intr-un meci de fotbal am sarit peste un jucator, nu mai puteam sa-l ocolesc, eram in viteza mare, si cum eram blond, gazetele m-au numit: Pantera blonda. Intr-o zi, la antrenament, am tras puternic cu mingea si am lovit din greseala, in cap, o fata care nu avea ce cauta pe teren. Am simtit nevoia sa ma duc sa-mi cer scuze. Am apreciat varsta ei cam la 14-15 ani. Zice:”Domnule Pantera blonda!” Zic: “Nu ma cheama asa. Ma cheama Anghel Papacioc!” Dar ea: “Asa-i ca acum ma numesc si eu sportiva?” Eu mi-am dat seama de naivitatea ei cand a zis asa. “Nu! Deocamdata esti numai lovita !” I-am zis: “Du-te, fetito si roaga-te la Maica Domnului!” Si am insistat sa se roage la Maica Domnului, lucru pe care-l faceam si eu la vestiar. N-am mai vazut-o de atunci. Dupa saptezeci de ani m-am trezit cu o doamna batrana cu doua stranepoate de mana la Techirghiol: “Parinte, eu sunt fata pe care ati lovit-o cu mingea in cap! Parinte, m-am rugat la Maica Domnului si m-a ajutat, asa cum m-ati povatuit, si am reusit in toate!” .
- Am aflat ca ati avut un frate care a murit impuscat…
Acel om, care l-a impuscat pe fratele meu, mi-a cazut, cum se spune, “in mana…”, aveam o functie mare. Si puteam, pur si simplu, sa-l omor si eu… . Iar celui care-l impuscase pe fratele meu i-am trimis vorba: “Eu iti pun paza la poarta! Cu nici un chip n-ai sa patesti nimic!”… Care mi-a fost puterea…? Am zis asa: daca eu ma razbun, Cerul nu mai e dator la mine, dar nici fratele meu nu mai e dator la mine… Si a murit el, dupa ani de zile, de chinuri de constiinta…

Daca nu te razbuni, ramane Dumnezeu dator la tine. La El este toata razbunarea. Razbunarea nu te rezolva, din contra, dupa ce te-ai razbunat, ramai mai departe dator la Dumnezeu foarte mult, dar asa ramane Dumnezeu dator la tine, ca sa ma exprim in forma asta noua de a prezenta lucrurile. Chiar daca n-ar fi datoria de a implini porunca iubirii, ca trebuie sa iubim si pe vrajmasi si pe raufacatori, totusi, ca strategie, lucrarea diavolului e foarte primejdioasa, de a te acuza foarte puternic fara sa-ti dea ragaz de explicatii: “ai dat om la moarte!” Si nu puteai sa-i spui ca n-ai dat om la moarte, deoarece cu dracul nu poti sa ai explicatii, pentru ca el ia faptul asa cum e. Si atunci trebuie sa tii cont tot de porunca iubirii, ca sa poti sa-l tai pe acest drac! Dar ai voie sa te aperi de raufacatori, ca spune Mantuitorul: “Daca ai sti cand vine furul, nu l-ai lasa sa-ti sparga casa!” si sigur ca te vei lupta cu el, nu o sa stai numai cu mainile intinse sa nu-i dai loc, ca el da peste tine. Sigur ca trebuie sa te aperi si din toata treaba asta el poate sa iasa ranit. Deci este voie sa te aperi cu orice chip!

- Din perioada detentiei va amintiti vreun episod care ar parea mai paradoxal?

Ne-au luat cu trenul de la Brasov dupa terminarea anchetei si ne-au dus la Vaslui, la munca fortata. Dupa ce am coborat in gara, cativa ne-am dus dupa apa, eu m-am razletit mai mult. Intre timp, a venit un camion si i-a imbarcat pe detinuti, ducandu-i in partea cealalta a orasului, unde era lagarul de munca. Eu m-am trezit singur in gara cu lanturile pe picioare. Am tras o spaima cumplita fiindca mi-era teama sa nu fiu acuzat de tentative de dezertare. Niciodata nu m-am speriat de libertate ca atunci. Am iesit repede din gara si am luat-o direct pe centrul soselei care traversa orasul, in vazul tuturora, purtandu-mi lanturile cat mai la vedere, ca sa nu fiu intalnit ascuns printre oameni si sa fiu acuzat ca am vrut sa scap. Lumea se mira si-si facea cruce, dar eu imi vedeam de drum. De atunci imi aduc aminte de Vaslui ca de cel mai lung oras din tara, cu o singura strada interminabila la capatul careia am ajuns dupa un mars fortat si drept, iar colegii, cand m-au vazut, saltau de bucurie ca m-au recuperat, m-au tinut pe brate ca sa-mi taie fierarul niturile de la lanturi, pentru a iesi la munca!

- In ce fel ati facut primii pasii in viata monahala?

Cand a fost sa plec la manastire, acum vreo cincizeci de ani, au vrut sa ma opreasca foarte multi insi, chiar unul din cei cu nume mare, ministru al Cultelor pe atunci, spunandu-mi ca in manastire sunt caderi si decaderi de tot felul. Dar eu i-am raspuns ca ma duc la manastire pentru Hristos. Nu ma intereseaza ce este acolo, ci invatatura lui Hristos: “Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie, nu este vrednic de Mine!”. Si m-am intalnit cu ei dupa zeci de ani. Si m-au intrebat: “Ce ai vazut acolo?”, “Ce ati spus voi am gasit, dar nu credeam sa gasesc si sfinti! Am gasit si sfinti!”

Am avut un inceput calugaresc foarte prigonit. Am avut intentia sa merg la Manastirea Frasinei, care avea un metoc in Ramnicu Valcea. Acolo l-am intalnit pe Staretul manastirii. Nu vazusem manastire in viata mea si am auzit si eu de Frasinei. N-a fost Dumnezeu absent, dar trebuia sa fii dibaci sa intelegi prezenta Lui. Eram in tren la clasa a IV-a, in vagoane unde se transportau si animale. In vagon, un grup de tineri canta cantece religioase. Eram atat de fericit si ziceam in sinea mea: ”Uite, ingerii cum imi canta!” Acolo in tren am intalnit un colportor care cunostea toate manastirile. Era ingerul pazitor pentru mine, care eram un strain. El m-a condus la metocul manastirii Frasinei. Batranul Simeon, staretul Manastirii Frasinei, mi-a zis: “Nu te primesc, frate. Te vad ca esti nitel mai invatat si nu te pot pune la boi. Si atunci ce-o sa zica fratii: pe acesta il tii la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu!” Staretul a gresit in aprecierea lui, insa nici eu nu puteam sa-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos. Pentru ca atunci sa pleci la manastire, daca ai biruit in lume, sa te ia in primire ca pe o sluga, ca pe un rob – asta inseamna ca tu ai ajuns la un grad de mare daruire, de nebunie – sa stii sa existi fara “eul” din tine. Altfel nu rezisti. De acolo de la metoc am plecat la Manastirea Cozia, era iarna, vecernia se tinea in trapeza. M-am dus mai intai in Biserica sa ma inchin, intentionand sa pasesc spre icoana Mantuitorului, dar m-am oprit in fata icoanei Maicii Domnului si am zis:”Ma va duce Maica Domnului si la Mantuitorul!” M-au pus sa citesc catisma de la Vecernie. Si am inceput sa citesc, am citit. Intre timp m-a interpelat un Parinte, Ghervasie: “Asculta, Frate Anghele! De unde stii sa citesti?”, pentru ca el nu stia carte. “Eu asa m-am nascut, Parinte. Nu stiu de cand!” M-am umplut de un mare folos. Si am stat de vorba cu un domn, mult mai tarziu, care dorea sa faca niste manastiri dupa placul lui, nu dupa Traditia Ortodoxa, pe care au inteles-o foarte putini si i-am spus intamplarea cu Ghervasie: “Domnule, uite cine a tinut monahismul, un nestiutor de carte, care era un mare traitor in inima lui si traia monahismul intreg prin el!” Si acum il pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca pe un mare invatat. Pe mine ma interesa sa intru intr-o permanenta legatura cu Dumnezeu.

Dupa ce am intrat in monahism, m-am simtit foarte mic si neinsemnat, dar incurajat puternic de importanta tainei acestei daruiri. Imensa valoare a focului nasterii din nou, intr-o silueta smerita a fiintei tale, lucru care in lume nu se poate trai si cunoaste, pentru ca nu exista Crucea de Aur a Taierii Voii. Aici ies la iveala multele neputinte din om si asa simti nevoia sa te umilesti, fermentul cel mai important pentru formarea personalitatii duhovnicesti a omului nou, Calugarul – si cu darul lui Dumnezeu se ascute mintea si se smereste inima si nu stii de unde cunosti lucruri ascunse tie pana acum. Aici stii, ca omul smerit nu se vede niciodata smerit si fiecare are o masura de umilinta, care nu-i altceva decat o grozava arma de aparare impotriva duhurilor rele, ca este lucrarea darurilor date cu placere de mana Stapanului tau. Se descopera la nesfarsit posibilitati de viata curata si un fel de a fi prezent cu sufletul si de a simti asa cum spune Fericitul Augustin ca “Dumnezeu vrea sa-ti daruiasca mai multe bunatati decat ceri tu!” si esti indemnat spre o mare nadejde si cum spune Solomon: “Cine a nadajduit spre Domnul nu s-a rusinat!”. Dar cea mai mare multumire o am catre nemarginita bunatate a lui Dumnezeu, ca ne-a dat de am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, aparatoarea desavarsita a vinovatilor. Spre a ne schimba viata ne trebuie numai o vointa tare si o incredere mare in mila Maicii Domnului si a atotputernicului ei ajutor. in manastire mi-am aprins sufletul de bucurie, daruindu-ma rugaciunilor Maicii Domnului, apararea neajunsa a noastra a celor slabi.

M-au numit paraclisier inca din primele zile. Acolo era o candela “neadormita” la Maica Domnului. Era mare criza de ulei, nu erau sosele si nu aveam ulei… Dimineata, cand deschideam usa de la Biserica si ma uitam daca mai arde candela… si cand vedeam ca arde, mergeam in genunchi de la usa de afara pana la candela, de bucurie ca nu s-a stins… nu-mi dadeau ulei si candela ardea noaptea si ziua… era lucrarea Maicii Domnului.

La manastire se vine cu-n dor mare, cum se spune -o nebunie pentru Hristos, de a te rastigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea infrangerii marelui dusman, orgoliul, si se pazeste si se incearca sincer spre marea nadajduitoare a mantuirii, smerita smerenie si vei simti adevarata libertate dorind sa-i iubesti cu adevarat pe toti.

Adica sa primesti umilinta, spinii coroanei Lui, cuiele, sulita si moartea pentru El. Nu este vorba de un dor omenesc, ca nu traim prin vedere, ci prin simtire. Este vorba de un dor de cruce si cruce inseamna sa duci ce nu-ti convine, cu drag, nu silit. Dorul acesta de a te rastigni pentru Hristos, gandindu-te ca a fost palmuit si insangerat. Cum ti-ar fi fost tie daca ai fi vazut scenele acestea? Ai fi fost nepasator? Faceai ceva in favoarea Rastignitului, ca sa-I usurezi suferintele? Iata, poti face acum… Asa iti vei usura patimile grozave si vei fi candva si undeva un mic mantuitor. Cand auzi ca-i pe viata si pe moarte, asta te sperie. Nu te gandesti ca in fond traiesti foarte bine, ai mancare la timp, ai somn la timp, dar ai venit la manastire sa fii mai mult sufletesc decat trupesc si mi se pare ca pe undeva o ducem mai mult trupeste, cum ne convine. Totul e sa faci ce nu-ti convine, pentru ca daca ai renuntat la tine in tot felul, in masura aceea vine Dumnezeu la tine. Sa nu se insele cineva ca se poate si altfel. Deci, dusmanul numarul unu in calea progresului tau duhovnicesc esti tu - renunta la tine! Te-ai lepadat de lume, ai intrat in manastire, dar leapada-te si de tine, frate, de mandria si de pretentiile tale. Scopul venirii la manastire nu este sa fac o legatura administrativa simpla sau falsa intre cel mai mare si mine. N-ar avea nici un scop duhovnicesc, ar fi o adunatura cu scopuri materiale si n-ar forma pe nimeni in sens de ridicare in sus cu harul lui Dumnezeu. Si ne smerim si pentru neamurile noastre. Sa va ganditi la lucrul acesta cand aveti ocazia sa va smeriti, ca o faceti si pentru fiecare din rudele voastre.

In ceea ce priveste relatiile intre vietuitori exista psihologic o dorinta la cate unul sa nu-l lase pe celalalt sa se ridice, doreste sa ramana la nivelul lui. Isi gaseste scuze in greselile celuilalt, se accepta in defecte unul pe altul si se imprietenesc – greseala mare. Tu ai o particularitate a ta, de ce te-ai nivelat cu acela care iti da motive sa te indreptatesti? Mergi dupa harul pe care-l ai tu. Daca poti, sa-i strecori si lui ceva, sa se imbunatateasca … in tot cazul, daca nu poti, fii linistit ca ai nadejde de mantuire.

>M-au intrebat la un interviu de ce m-am facut calugar? “M-am facut calugar sa ma iau la lupta cu Dumnezeu si sa-L birui”.

E foarte indrazneata afirmatia… In Vechiul Testament se spune despre Iacov care se lupta cu Dumnezeu – si L-a biruit. Ce inseamna?

Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Omul este singura veriga de legatura intre Creator si creatie. I s-a incredintat marea raspundere sa raspunda de soarta creatiei. Daca am afirmat ca ma iau la lupta cu Dumnezeu, n-am folosit o figura de stil… Noi, cei care am venit la manastire, am implinit cuvintele Sfintei Scripturi. Sfantul Vasile cel Mare spune: “Care-i cuvantul cel mai de varf al Sfintei Scripturi sa-l pot ajunge?” si-l remarca Mantuitorul cand spune tanarului bogat: “Vrei sa fii desavarsit? Lasa-ti toate si vino dupa Mine!”. Ai lasat toate, te-ai lepadat de lume, dar acum trebuie sa te lepezi si de tine! Omul in societate isi sustine voia sa poata rezolva problemele ce apar… in manastire trebuie sa ne taiem voia libera, deci cu cine te lupti? Cu Creatorul vointei libere! Teoretic e usor, dar practic?… Tot ce se spune despre om, ca poate sa se indumnezeiasca dupa har, eu am incercat si am vazut ca se poate. Unde ma gasesc, ma gasesc ca un om neputincios, dar sunt pe drum…A-ti taia voia inseamna sa te pierzi in ceea ce ai fost ca personalitate in lume si sa te regasesti in ceea ce este ingerul – de aceea ne numim cin ingeresc.

Si sfaturile mele pentru o serie intreaga de fii duhovnicesti care vin aproape zilnic sa-mi spuna ca vor sa plece la manastire sunt: nu te duci la manastire ca sa gasesti manastire, sa faci tu manastire! Prin felul de a asculta, prin staruinta de a-ti taia voia, prin maniera de a sti sa fii cuminte, tu faci manastire…Efortul de a-ti pastra curatia si saracia nu este atat de grozav, desi nu este usor pentru ca nu este vorba de a renunta tu singur; este vorba de atacurile dracesti cu mare ravna si mare “fierbinteala” si cu mare unitate cu draci sa te puna in situatia de a calca voturile calugaresti.

Taierea voii caracterizeaza varful Sfintei Scripturi care spune:”Vrei sa fii desavarsit?” – desavarsirea o da tocmai aceasta taiere a voii, care este extraordinar de mare lucru.

M-au numit profesor de educatie la manastirea Turnu. Si am anuntat subiectul pentru un an de zile la elevi: Despre Iisus Hristos. Dupa un trimestru au venit comunistii din Ramnicu-Valcea sa-mi schimbe subiectul sa nu mai predau pe Hristos, sa predau ALRUS, adica pe dracul. Si eu zic: “Cum? Nu se poate! Toata viata mea am luptat impotriva dracului si acum sa colaborez?” N-am primit. Cu nici un chip. Mi-am dat demisia. Staretul meu, Ghermano, era si el profesor, tot de educatie, dar la alte clase. Si el a primit sa colaboreze cu comunistii. Eram un baiat disciplinat, cand va zic “Staretul meu”, va zic ca de un om mare, ca era staretul meu. Am fost sincer cu plecarea la manastire. Mi-am dat demisia de la Scoala. Nu mi-au primit-o. Mi-am dat a doua demisie. Nu mi-au primit-o. Imi dau a treia demisie, si nici nu ma mai intereseaza ca o primiti sau nu o primiti. Si nu m-am mai dus. Cu nici un chip. Pur si simplu Staretul m-a chinuit. M-a mutat din chilia unde eram cu fratii; sub cerdacul lui Mircea la Cozia, acolo unde pietrele erau mucezite din cauza Oltului, ca batea in ele. Eram fericit, va rog sa ma credeti. Dar eram si hotarat: “daca ma da afara ma duc in alta manastire, dar nu plec de voia mea!” Era o mosie de 300 ha pe care erau proprietare sase manastiri, printre care si Cozia, si se situa la 2 km de Caracal in comuna Comanca.

Acolo trimiteau lunar cate un frate din manastire sa supravegheze mosia cu oamenii de la celelalte. in sfarsit, Staretul, ca sa scape de mine, el, care la inceput ma declarase un inger, acum eram un drac, m-a trimis acolo si m-am dus cu mare placere. in sfarsit, niste lucruri mi s-au intamplat acolo! Daca eu n-aveam in viata mea si astfel de intamplari… o frumusete de lucruri… dar cu suferinta! Fara jertfa nu se poate face nimic!

…M-am intalnit cu Parintele Gherontie Balan care mi-a sugerat sa caut sa ajung la Sihastria la Parintele Cleopa. M-am folosit de Parintele Cleopa dintr-un inceput, cand l-am vazut ca slujeste la Sfanta Liturghie incaltat in opinci … eu, care doream o viata retrasa de modernism… De asemenea l-am apreciat intotdeauna pe Parintele Paisie Olaru. A fost foarte asezat, a fost un mare duhovnic. Zic mare, pentru ca avea o mare dreapta judecata. Nu se grabea sa se repeada la canoane, cand era vorba de marturisire. Avea o cumpanire sanatoasa. Nu se grabea sa respecte un duh al locului, care era foarte aspru in canonisiri. Cumpanea personal dupa om, dupa pocainta, dupa intensitatea inimii. Nu e vorba de a aplica canoanele asa cum sunt. Ele au elasticitatea lor. Chiar Sf. Vasile cel Mare in canonul 74, da aceasta libertate duhovnicului, sa aprecieze personal penitenta care trebuie aplicata celor care se spovedesc. Nu-l interesa marturisirea in sine, canonisirea in sine, ci salvarea fiintei omenesti. Caci zice Sf. Ioan Gura de Aur: “Ani vrei sa-i dai? Nu! Vindeca-i rana!”Acesta este scopul. Sa-l ajuti sa se mantuiasca pentru ca Hristos, daca este vorba, nu a venit sa anihileze fiinta omeneasca, ci a venit sa o transfigureze. Nu se pune problema unei chinuiri pentru mantuire, ci a unei stari de prezenta continua, intr-o cautare a lui Dumnezeu cu inima…

Prin urmare, pe Parintele Paisie il caracteriza o foarte mare dreapta judecata si mai ales, il caracteriza iubirea fiilor duhovnicesti, cu care se identifica.

Imi amintesc cand am plecat (la putin timp dupa stabilirea in Sihastria) in asa-zisa pustie. Era o iarna foarte grea si eram frate de manastire, recunoscut de cei din obstea Sihastriei. In sfarsit am plecat intr-o forma foarte tainica, fata de ceilalti parinti. O zapada mare de tot, a nins 13 zile neintrerupt zi si noapte. Si la plecare Parintele Paisie mi-a dat 18 bucati de zahar.
Mai tarziu i-am scris Parintelui Cleopa de acele 18 bucati de zahar. Si mi-am pus de atunci problema mereu. De ce el mi-a dat zahar, cand Parintele Cleopa imi daduse o traista de pesmeti, ca singura mea hrana? Si sigur m-am gandit ca te mai si indulceste in amarul acesta al singuratatii, al pustiei – mai ales ca era si un moment foarte greu, era o zapada foarte mare. Si i-am spus Parintelui Cleopa si spun mereu, ca: aceste bucati de zahar nu s-au terminat nici acum!

Cand m-am dus la Sihastria sa-l vizitez, cu putin timp inaintea mortii, era in pat. Am fost anuntat ca vin si ca vreau sa-l vizitez. Statea intins in pat si am ingenuncheat ca sa fim la acelasi nivel. Nimic nu s-a spus atunci, nici macar “blagosloviti” unul altuia, ci mi-a zis: “Am pacatuit, sunt hot, sunt curvar, sunt mandru!” si a inceput sa-mi spuna la pacate dintr-o data, iar eu asistand la marturisirea acesta, am zis la randul meu: “Asa am facut si eu, asa am facut, asa am facut si eu…!” Asta a fost ultima noastra intrevedere. Pe Parintele Paisie il pomenesc cu multa placere. Nu a fost numai un simplu Parinte, ci a fost si un mare traitor, dragii mei. Sa purtam grija pomenirii lui.

- Unde ati primit tunderea in monahism?

Patriarhul era plecat. Si atunci l-au contactat telefonic: “il calugarim pe fratele Anghel?”. “Calugariti-l imediat!”. Si am spus: “Pe seama Manastirii Sihastria, nu pe a Manastirii Antim!”. La slujba de tundere in monahism Parintele Sofian a citit rugaciunile si Parintele Benedict m-a tuns, iar nasul – Parintele Petroniu, pe care nu eu mi l-am ales, a tras la sorti numele de Arsenie.

Am sculptat niste cruci – mai facusem niste sculpturi – caci ma gandeam: “Sa-mi faca altul crucea de calugarie?”. Si atunci am facut o cruce de calugarie exact ca a mea si Parintelui Petroniu. Eu, atunci, eram in serviciul Instiutului Biblic si ma ocupam de sculptura, si de grafica.
Fiind in biserica, in mantie, m-am dus la strana sa vad cand se sarbatoreste Sfantul Arsenie si l-am gasit pe 8 mai, o data cu Sfantul Apostol Ioan Evanghelistul. Dar ziua in care am fost calugarit era 26 septembrie: tot Sfantul Ioan Evanghelistul!

Diacon m-au hirotonit, la Calamfidesti, langa Radauti, iar preot – la o manastire de maici langa Botosani, la Gafton (pentru ca acolo era slujba arhiereasca). Hirotonia intru preot am primit-o exact la un an dupa calugarie, 26 septembrie 1950, ziua pomenirii Sfantului Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii. Lucrul acesta m-a incurajat foarte mult si nu l-am considerat fara semnificatie in marea raspundere preoteasca si calugareasca.

Un frate al meu dupa trup, dupa ce am fost calugarit si a vazut aspectul ceremonial de acolo, a venit la chilia mea si m-a intrebat asa:”Parinte, am voie sa mai vorbesc cu Sfintia ta?” El era mai mic decat mine ca ani si nu era invatat, era un baiat crestin, traitor. Si i-am raspuns: “Ai voie, dar sa tii cont ca eu nu prea am voie!”

- Ce amintiri v-au ramas de la “Rugul Aprins”?

Acolo, la Antim, se discuta foarte mult despre rugaciunea lui Iisus. Aveam ”Sbornicul” adus de un ieromonah rus, Ioan Kulaghin. Noi ii spuneam “Ioan cel strain”. Eram foarte influentati de el, caci era un mare traitor. Si mai era acolo un Parinte, Gheorghe Rosea, de asemenea mare traitor, care, cand a vazut crucea de calugarie pe care o sculptasem, a spus ca imi da un “Sbornic”, numai sa-i fac si lui o cruce. I-am zis: “Nu iau nici un Sbornic, nu fac nici o cruce. Pentru ca nu sunt de acord cu ce se discuta aici.

Prea multa vorba despre rugaciunea inimii. Rosteste-o tainic si taci! Asta e tot. Pentru ce trebuie sa asteptati indicatii? N-ai simtit nici pana acum ca tu esti omul lui Hristos?” Si a venit un tanar la mine, a batut la usa la chilia mea si a zis smerit: “Saru mana, parinte! Vreau sa-mi dati si mie Sbornicul.” Iar cartea nu exista decat in doua-trei exemplare in tot Bucurestiul. A aparut acum, dar atunci nu era de gasit. Iar eu ii zic: “Da, va dau cu placere!” Si am luat o pereche de metanii si i-am dat-o. Ii zic: “Poftiti! Taci si zi! Aceasta este Sbornicul!”.Nu ignoram “Sbornicul”, dar eram nitel pornit pentru a zice rugaciunea, pentru a o trai cu orice chip. Acesta a fost punctul meu de vedere: o tacere adanca inseamna o rugaciune adanca! “Taci si zi!” Nu te va mantui faptul ca tu ai fost intr-o imprejurare induhovnicita cu exemple si cu citate extraordinare, nemaiintalnite, asa ca sa satisfaca numai ratiunea ta. Nu te mantuiesti! Asta este una din marile greseli care se face de catre lumea care si-a pus sincer problema: abandoneaza intr-o oarecare masura si nu tintesc cu orice chip la idealul cel mai inalt, cucerirea vesniciei in fiecare zi, in fiecare clipa daca se poate! Se multumesc cu realizari foarte mici, care de fapt nu sunt realizari. Pentru ca, daca nu esti stapan pe tine, n-ai o acoperire in ceea ce esti. Ca sa poti sa rezisti, trebuie sa fii sincer pe o pozitie de smerenie cu orice chip. Numai atunci poti sa lovesti cu orice chip pe draci si sa stai de vorba cu slabiciunile tale. Nu te poti realiza imediat, dar sa fii mereu pe pozitia de a lupta impotriva patimilor.

Si atunci am avut o intalnire, adica m-am dus la Parintele Daniil (Sandu Tudor), cu o treaba in chilia dansului. Statea in clopotnita. M-am dus acolo cu sfiala, ca il respectam noi toti, acolo, dar eram liberi, stiti. Eram Fratele Anghel atunci. Si mi-a spus asa: “Frate Anghele, plangi?” Zic:”E un lucru asa de mare ce ma indreptateste sa intreb: “Sfintia voastra plangeti?”, “Da!” raspunde el. Zic: “Nu va suparati, sunteti mai putin ortodox!” Mi-am luat curajul sa vorbesc fata de un parinte care era o mare valoare. “Pentru ca nu stiti sa taceti, sa pastrati valoare Vesnica plansului dumneavoastra!”. A tacut si mi-a facut o reclama … pe-acolo, prin manastirea Antim si de-atunci ma numeau “Arsenie, omul lui Dumnezeu”. Acum nu va mai spun ca toti oamenii aceia care erau divini, ce sa va mai spun, luati asa pe rand toti, ca erau destui: Parintele Benedict Ghius, Parintele Sofian, Petroniu, Parintele Agaton (Sandu Tudor) erau oameni de care te foloseai numai daca le vedeai miscarile, chiar daca nu asteptai nici un raspuns. Nu erau multumiti cu ce spun, se cunostea ca doreau sa spuna intr-un cuvant tot ce exista, tot ce se poate spune. Daca erai receptiv la astfel de patrundere a sufletului celui din fata ta, insemna ca Dumnezeu are pretentii de la tine, ca deja ai o mare raspundere. Punctul meu de vedere pe care l-am exprimat la Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trai. Si am ramas cu el. Si astazi imi spun mie si altora tot asa.


Parintele Arsenie Papacioc – SFATURI DUHOVNICESTI


- Părinte Arsenie, mă bucur tare mult că ati venit la noi, la Sihăstria!
- E mai usor la deal decât la vale! Asta este deviza!
- Am vrut să mai venim si noi pe la Sfintia Voastra, dar n-am reusit.
- Părinte Ioanichie, eu v-am văzut pe la televizor si v-am ascultat cu plăcere, si am citit tot ce mi-a căzut prin mână. Au apărut si pe acolo pe la noi niste cărti, si am văzut cât sunteti de ocupat, de prins si de necesar; dar sunt convins că aveti si alte cărti. Îmi place că în ele se atacă problema care trebuie, pe neocolite. Sunt bune pentru că respectivii autori au un nume: A vorbit Părintele Cleopa!” Nu poti să fii nepăsător. A vorbit cutare duhovnic. Si au ocazia să verifice problema aceasta, amănuntul Sfintelor Taine, amănuntul spovedaniei, a nuntii, toate astea sunt foarte necesare. Sunt foarte bune! Au un limbaj frumos, sunt de mare admiratie. În diferite cărti grele, scrise de autori din acestia mari, se tratează anumite subiecte, dar la nivel foarte ridicat.
- Eu n-am scris lucruri înalte, dar categorice, să stie omul ce are de făcut.
- Părinte dragă, stiti ce-am spus de multe ori: Domnule, să fim normali în felul cum punem problema, să fim cinstiti!” Bineînteles, si buni cunoscători, că ati atins niste probleme: despre budism, despre reîncarnare.
- Pentru că sunt la modă. Vedeti că ne afectează. Au îmbolnăvit atâta tineret. Zeci de mii de tineri si intelectuali care practică Yoga, de 5-6 ani. Unii ajung la psihiatrie!
- Yoga este o erezie. Vă rog să mă credeti că, indiferent care ar fi primejdia, nu mă tem de ei. Ereticii ăstia sunt ca niste lupi care curătă pădurea de stricăciuni.
- Pe cei care sunt îndoielnici, îi lovesc; care sunt tari, rezistă. Numai că mi-i milă de tinerii ăstia, că sunt naivi, săracii. Sunt naivi si slabi în credintă. Îi duce cine vrea si unde vrea cu vorba, si-i amăgeste cu zăhărelul. Vorbesc de studenti.
- Vin la mine după ce-au căzut, bietii oameni, femei, tineri, studenti, când e prea târziu. Le spun si eu: Poftim, fratilor, si altă dată să vă mai duceti unde nu vă puteti face cruce!” Ce au cu Maica Domnului? Si când te gândesti cât de aproape este de noi, cât este de smerită, Mama lui Hristos Dumnezeu!
- Si cât este de hulită de sectanti Maica Domnului! Că spune undeva, într-o profetie, că La urmă li se va da sectelor gură mare hulitoare”. Hulesc tot ce-i sacru, tot ce se numeste sfintenie. Vedeti că profanează? Sunt si plătiti. Suntem convinsi că ei iau niste bani de aici. Ăsta-i salariul lor.
- Sunt momente cu aspecte subrede, dar adevărul va birui.
- Acum prin femei se dă mare luptă în lume împotriva moralei crestine!
- Fie vorba între noi: femeile i-au doborât si pe împărati! Dar de neînvins e numai Adevărul! Uite, dacă vrem să ne punem problema cea mare cu adevărat, părintilor, vedeti cât de usoară este viata asta de mânăstire, de renuntare, dacă-ti pui problema sincer? N-am venit să schimbăm pur si simplu un fel de viată. Pentru că se spune că suntem în vârful Sfintei Scripturi. Căci zice Sfântul Vasile cel Mare: Care este lucrul cel mai de vârf al Scripturii?” Si l-am găsit: Vrei să fii desăvârsit? Âsta este lucrul cel mai de vârf! Încolo e istoric, sunt sfătuiri, sunt fericiri”, sunt tactici, îndemnuri, legi. Dar, dacă vrei să fii desăvârsit, adică tu cu adevărat, acestea toate să le stăpânesti: Ia crucea si urmează-Mi Mie!
- Acesta-i vârful. Aveti dreptate. Adică să imităm pe Hristos!
- Cel dintâi trebuie să ne punem fiecare la punct cum trebuie. La cineva care a venit la mine să se plângă, i-am spus: Ce te interesezi, măi frate, matale, de cutare si de cutare? Interesează-te întâi de tine!” Ne mărturisim Adevărul cu viata, nu numai cu cuvântul! Pentru că s-a făcut veacuri întregi greseala asta, în primul rând să se spună si să nu se sângereze. Cu viata dăm mărturie! Si mărturisim Adevărul, acolo unde suntem fiecare, cu o liniste si cu un zâmbet permanent, din care să se vadă că suntem niste oameni fericiti. Să slujim cu drag, pentru că Sfânta Liturghie, a noastră, a ortodocsilor, si în general slujbele – sigur, dirijate de preot -, care sunt peste măsură de împodobite, spun deja o serie întreagă de lucruri.
Dacă sunt întrebat de sectanti, eu le răspund asa: Domnule, ai venit că vrei să te faci ortodox? Sau vrei să mă faci pe mine adventist? Numai dacă vrei să te faci ortodox stau de vorbă cu tine. Altfel, nu! Nu vă scoate nimeni din ale voastre! Dar să aveti cumintenia să considerati că nici pe noi nu ne poate scoate nimeni din ale noastre! Asa că… bună ziua!”
Zice si Sfântul Apostol Pavel: Cu ereticii nu mai stati de vorbă! Părinte, aici este problema că interpretează atât de eronat textul biblic… Si-au făcut Biblia lor!
Au fost întrebate niste maici odată, care erau cu cărti prin Constanta: Unde scrie de Duminică în Biblie? Scrie cuvântul Duminică în Biblie? Unde scrie Duminică în Biblie?” Vezi, dacă-i spui: Domnule, ziua întâi…”; nu, el vrea să vadă ziua de Duminică. Zic: Da, domnule! La Apocalipsă 1,10, scrie asa: Fost-am în duh în zi de Dumimică. În bibliile lor zice: Fost-am în duh în ziua Domnului”. Ziua Domnului” o interpretează cum vor ei. Dar în editiile noastre scrie: Fost-am în duh în zi de Duminică. Apocalipsa 1,10.
- Ai văzut? Deci în ziua învierii s-a scris Apocalipsa!
- Părinte, e ziua a opta. Dacă m-ajută Dumnezeu si îmi dati voie, am să vă spun despre cele opt ere, unde se vede că ziua Duminicii e ziua întâi si ziua a opta. Adică ziua întâi că începe săptămâna cu ziua întâi, si după a saptea urmează a opta, care înseamnă tocmai veacul viitor. Noi suntem în era a saptea acum, cu Mântuitorul, în era crestina. Si era a opta, este era vesnică. N-a înviat Iisus Hristos la Întâmplare Duminica! Nu s-au făcut toate aceste lucruri fără o mare rânduială divină!
- Foarte frumos. Mă bucur că tot asa ati rămas, cum vă stiu din tinerete, de prin 1951, când vă vedeam. Tot asa ati rămas: optimist, categoric si plin de bucurie. Mi-ati transmis si mie aceasta, că noi, moldovenii, suntem mai sentimentali. Eram la armată când mă jeluiam la sfintia voastră. Mereu îmi spuneati: Nu fi trist, frate Ioane! Fă asa, să faci asa…!” Asa ati fost în viată: un om mai bărbătos, cu mult curaj în Hristos.
- Dar cum puteam să fiu, părinte? Cum putem să fim, când ne-a dăruit Dumnezeu atâtea lucruri! Părinte Ioanichie, fiecare are istoria lui. Si istoria lui îl foloseste, dacă se gândeste cinstit: De ce a fost momentul ăla? De ce m-a scăpat în momentul ăla? Sau cum am biruit, cu ajutorul lui Dumnezeu? Are fiecare istoria lui! Si sigur că si eu am istoria mea!
Am văzut multe lucruri în viată, părinte, cu ani si ani de puscărie, si am văzut minunile lui Dumnezeu. Am văzut, cum am zice: Pe Dumnezeu cel nevăzut, L-am văzut!” Nu este văzut Dumnezeu Cel nevăzut, când ne tine într-un echilibru extraordinar si cu inima zâmbind mereu? Nu-i minunea lui Dumnezeu? Nu-i un Dumnezeu văzut Acesta? Însă, lumea vrea să vadă contur, vrea să vadă dimensiune, vrea să vadă pe Dumnezeu în chip material.
- Da, materie, logică, filozofie. Omul nu merge la trăire, ci urmăreste idei, nu urmăreste viată. Si ideile te duc în toate părtile.
- Nu. Vreau să spun că fiinta omenească este atât de complexă, este atât de îndumnezeită! Cum e asta? Că Mântuitorul le-a spus: Nu ziceti voi: dumnezei sunteti? Le-a reprosat imediat. Si S-a apărat Iisus Hristos, părinte, cum ne apărăm si noi acum. Numai că avem avantajul că îl avem pe El, cu argumentele Lui, care deja sunt spuse si sunt scrise, si s-a văzut si darul extraordinar în lupta noastră.
Diferenta dintre tragedie si dramă este că în tragedie eroii mor, în dramă eroii biruie. Noi nu avem tragedii. Noi avem numai drame. Eroii nostri au biruit, desi au fost răstigniti si li s-au tăiat capetele! Ei, cine-i mai liber, cine-i mai biruitor acum? Cel care a tăiat, sau cel care a fost tăiat? Părinte, eroul este cel care primeste, nu cel care loveste! Bineînteles, primeste în Hristos, nu primeste aiurea. Nu se pune problema între noi. Am plecat să slujim lui Dumnezeu si fiecare ins are bucuriile, nevointele si stările lui. Nu apăs pe nevointă, părinte; apăs mai mult pe o stare de prezentă, de trezvie continuă.
- Asta este. Prezenta lui Dumnezeu în inima ta. Prezenta lui Dumnezeu să o simti în inima ta.
- Nu dau nici canoane mari, părinte. Dau canoane să-l tin prezent într-o trăire autentică în Hristos, dacă se poate zilnic. Părinte .dragă, canoanele sunt niste trasoare de orientare foarte bune. Că tu folosesti canonul cum vrei, că au elasticitatea lor. Dar să-l neglijezi, asta nu e voie.
Nu-i împărtăsesc nici eu dacă sunt cazuri grave. Avorturile astea ne dau de lucru foarte mult. Dar în nici un caz nu-i dau ani îndelungati. Putini ani le dau si eu. Unii au un principiu stupid: să te împărtăsesti pentru a recupera timpul cât ai stat neîmpărtăsit. Este, oare, vreun moment, vorba de cantitate? Nu. Este vorba de calitate!
- După mine, depinde de căinta fiecăruia. Depinde si de el cum plânge, cât îi pare de rău si lui de ce a făcut. Ce sfaturi dădeati ardelenilor când erati paroh?
- În legătură cu împărtăsitul, nu timpul decide, sau atâtea zile de post. Nu timpul decide, ci sfărâmarea inimii, pregătirea ta interioară. Că Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: Să spună: cine este pregătit pentru Sfintele Taine în fiecare zi?” Dar cine e pregătit în fiecare zi? Postul nu este conditia sine qua-non. Dar, pentru că te mai smereste, pentru că ti-l recomandă duhovnicul, că e foarte bun ca mijloc, primeste-l. Si as vrea să stiu, cine a avut viată mai lungă decât cei care au fost mari postitori? Ori noi avem atâtea mărturii de la Sfintii Părinti. Si medicina a ajuns să recunoască că postul este necesar ca o terapie, ca un mijloc de însănătosire a omului.
- Părinte Arsenie, eu cred că mânăstirile noastre au un rol extraordinar de mare în poporul românesc!
- A venit la mine un preot, tânăr, după ce terminase Teologia, trimis să stea două săptămâni si să învete slujba Sfintei Liturghii. Părintilor, m-am ocupat de el. M-am împrietenit cu el, ca să putem discuta tot. Si i-am spus asa: Părinte, când mă vezi pe mine la Altar că fac o miscare pe dreapta, să mă întrebi de ce am făcut-o pe dreapta si de ce n-am făcut-o pe stânga. Eu am să-ti explic de ce! Ori îti spun c-am gresit, ori îti spun eu ceva. N-o fac eu degeaba. Întreabă-mă orice!”
Si m-am ocupat de el. Stiti ce mi-a spus după două săptămâni? Părinte, vă mărturisesc în frica lui Dumnezeu: în patru ani de Teologie n-am învătat atât cât am învătat aici în două săptămâni!”
De asta le spun la toti: Când începeti preotia, nu faceti un lucru pe care nu-l stiti, asa după capul vostru. Du-te mai întâi si-ntreabă pe cel mai bătrân!” Mai întâi de toate să stiti că mântuirea la Dumnezeu se capătă întrebând!
- Da. Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească!”
- Să-ntrebe. Să întrebe, pentru că, vă spun drept, părintilor, dacă ar face un preot Sfânta Liturghie cum trebuie, adică si cu trăire, să stiti, părintilor, că ăla, într-adevăr, capătă o libertate de preot si dobândeste multe suflete pentru Hristos. Asta este marea noastră misiune, părintilor! Ne-a făcut Dumnezeu preoti! Noi suntem călugări, dar eu stau de vorbă si cu preotii de mir.
Să mântuim lumea cu orice chip! Un preot este un alt Hristos pe pământ! Liber! Gata oricând de jertfă! N-am nevoie să mă motivez, nici n-aveti voie să mă-ntrebati! Ăsta-i adevărul! Pentru că; Iată, vă dau vouă puterea de a lega si de a dezlega! Gata! Puterea lui Hristos! Nu poate omul să dezlege. Si atunci de asta vă spun, e usor lucru să faci preotie cu dragoste! Ai vreo neputintă? Du-te si te spovedeste si rămâi mai departe pe drumul tău!
Cum vă spuneam, nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut atâta vreme cât credinta-i în picioare; capul se ridică din nou si sufletul nu abdică. Nu vă temeti, dacă ati gresit! Întrebati si intrati în ordine imediat!
Nu-mi pare rău că sunt om bătrân! Vă rog din toată inima să mă credeti. Sunt foarte bucuros că sunt de vârsta asta, să stiti! Părintilor, nu fac nimic pentru mine. Toate le fac pentru Dumnezeu si pentru cei ce sunt ai lui Dumnezeu! Desi de multe ori pot să fac foarte multe lucruri. Dar, am tot ce îmi trebuie, nu-mi lipseste nimic.
Danion Vasile – Testamentul Parintelui Arsenie Papacioc
D. V.: În ziua de astăzi se spune că e bine să facem pace unii cu alţii, să fie înţelegere între confesiuni, înţelegere între religii. Că Dumnezeu primeşte rugăciunile oame­ni­lor, indiferent de religia în care se află.
Pr. A.: Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărţit? Şi acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace – dar în adevăr! Îi primim cu toată plăcerea.
Eram în preajma hramului. Şi a sosit un preot din Paris, probabil cu gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era şi P.S. Serafim, în casa arhierească. Şi a venit acolo, acest părinte, şi s-a prezentat când a intrat – că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de persoane distinse din Constanţa. Eram la o gustare, că a doua zi era hramul, obiceiul locului. Şi ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine şi la P.S. Serafim. Şi: „Arsenie! Arsenie! Arsenie!…” Făcea teatrul ăsta. Zic: „nu-mi place deloc”. Ce să spună el Apusului din partea părintelui Arsenie? Să vină la răsărit, fără pretenţii şi smeriţi. „Păi, (ei – n.n.) zic că au dreptate”. Dreptate şi dracu’ zice că are. Ăsta nu e un argument. În sfârşit, nu mă lăsa deloc.
D. V.: Era catolic?
Pr. A.: Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua zi la noi, la… a venit un catolic să slujească şi nu i-am dat voie. Şi i-am spus multe lucruri, şi i-am spus şi lucrul acesta: „Napoleon a omorât un demnitar. Şi i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l‑aţi făcut că l-aţi omorât, aţi făcut şi o nedreptate.»” Deci, aia era mai important decât moartea unui om. Şi aşa este! Nu putem să susţinem un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: „Hai să ne împăcăm!” N-a făcut nicio greşeală. Să vedem de unde au plecat ei, primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vrea! Şi acum să punem o întrebare: „dacă vii să ne împăcăm, renunţi la filioque? Renunţi la primatul papal? Renunţi la indulgenţe? Renunţi la imaculata concepţie?” Nu renunţi la nimic. Deci, vizibil, vor să pună mâna… Dar ceea ce este important… Dacă ai ochi de văzut, să vezi că îi roade ceva. Îi roade dorinţa de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în pace – pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu multă plăcere. Adevărul este singurul care odih­neşte. Dacă nu eşti în adevăr, nu eşti în Dumnezeu. Şi e numai unul adevărul. Eu sunt Adevărul şi Viaţa. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E vorba de cre­dinţă, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale şi nu mai ştiu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au fost anatemizaţi. Patriarhii Sinoadelor ecumenice, pe Nestorie l-au anatemizat şi anatemizat a rămas. Pur şi simplu nu i-a mai convenit, la 1054, cu acel Umberto, să ne pună anatema pe sfânta masă. Şi demonstrativ şi îndrăz­neţ. Măcar că Roma era primus inter pares la sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poţi. Şi în sfârşit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei (Ratzinger – n.n), prin care a fost declarată (Biserica Catolică drept – n.n) singura Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine suntem? Şi cu cine vreţi să vă împăcaţi, dacă voi sunteţi singurii, singura Biserică? Şi suntem obligaţi să stăm drepţi la astfel de afirmaţii şi astfel de dorinţe bolnave.
D. V.: Dar ce trebuie să facem?
Pr. A.: Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema: apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e moarte, e laşitate.
D. V.: Şi cum scăpăm de frica de moarte?
Pr. A.: Dragă, viaţă înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl înfruntăm. Mă culc liniştit, şi ăsta nu e lucru puţin, ca un creştin să doarmă liniştit în privinţa adevărului. Şi noi suntem cei care trebuie să mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă?Nu, ci pe cei care au susţinut un punct de vedere greşit? Nestorie, şi ceilalţi, nu-i luăm pe toţi. Pentru că cuvântul ăsta (Filioque – n.n.), cu Sfântul Duh, că vine de la Fiul,… s-a discutat în toate sinoadele, şi nici unul n-a acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile astea… Ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e tata, e fiul, şi e şi nepotul acuma. E de o fiinţă Tatăl, cu Fiul, cu Sfântul Duh. În trei chipuri, în trei feţe, în trei persoane. Sigur că lumea care crede într‑un Dumnezeu o să întrebe: „cum sunt trei?” Ei, Sfântul Spiridon – care e (prăznuit – n.n.) chiar astăzi – a dovedit (adevărul prin minunea – n.n.) cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut nici un fel de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susţine adevărul. Ce teologie ceri? Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Ioan cel Nou (care a teologhisit apărând adevărul în faţa celor prigonitorilor musulmani – n.n). Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate să-l apere oricine ar fi creştin.
D. V.: Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon? Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt oameni simpli astăzi, care au curăţia credinţei lui?
Pr. A.: Păi, fără discuţie. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia rânduieşte lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toţi Sfinţii Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice… Sfântul Atanasie era mai teologit, şi era diacon. Şi avea libertatea să apere adevărul chiar dacă nu era arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl poate apăra oricine. Că acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e mulţime, unde e gălăgie, unde e „Hai, dom’ne, să ne-mpăcăm!” Repet: „Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică: «Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greşit şi eu, şi tu…»”
D. V.: Aşa pun mulţi problema: au greşit catolicii, am greşit şi noi, hai să cădem la pace!”
Pr. A.: Adică, să-mpărţim pomana, ştii? Să-mpărţim colacii. Nu-i aşa, poziţia demnă. Şi acuma, i-aş întreba chiar pe ei, să spună ei, teologi şi papi şi ce sunt: „unde e adevărul?” Dar hai să ne-mpăcăm, nu? La un pahar de bere… sunt foarte siguri că, mai dă un rând, nu?
D. V.: Dar ne acuză că suntem tradiţionalişti, că suntem fanatici.
Pr. A.: Este o poziţie revoltătoare, chiar. Aşa. A început să miroase greu şi ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei, vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar aşa… Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu santinele, cu puşti, şi mă ducea la el – la Aiud era. Eu eram lângă Aiud, acolo. Şi m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Şi i-am spus: „Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală pri­mară. Şi nu mărturisesc ochii mei şi ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există! Inima, sentimentele, comparaţie între valori, între culori, între… Dar dumneavoastră, ce motiv aveţi de spuneţi că nu există?” Dar pentru asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai… Zice: „Păi ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele Crucii…” „Ce, în numele crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele crucii?” Şi el a fost biruit şi am spus: „Şi de ce nu credeţi?” Şi mi-a spus aşa – şi-a dat seama că era înfrânt: „Şi acuma, care e ultimul cuvânt?” „Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercaţi să muriţi pentru ce spuneţi?” „Luaţi-l de aici!” – asta a fost ieşirea tiranului: „Luaţi-l de aici!” Eu am fost bucuros că nu m-a împuşcat pe loc, ştii? Că asta era situaţia la Aiud. Asta era una din marile probleme care frământa: nu erai sigur că trăieşti până mâine. Mărturiseam prin morse, prin perete, şi le spuneam: „Dacă muriţi până mâine, e valabilă dezlegarea mea.” Le dădeam dezlegarea prin perete, aşa. „Dar dacă nu muriţi şi daţi de un preot, mărturisiţi-vă păcatele, că …” – nu era cu mâna pe cap, nu era… Înţelegeţi? Stare de spirit… Vreau să spun, în ce stare de spirit trăiam. Asta era. Aşa că moartea era foarte binevenită.
Şi acum, la fel. Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar cel puţin lucrurile se văd, pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceţi? Vorbim de conştiinţa noastră, nu vorbim numaidecât de adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de vorbă cu conştiinţa proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât Sfinţii Părinţi? Ce caută filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade – în primul şi al doilea – (învăţătura despre n.n.) Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere adevărul? Chiar la moarte a zis: „Mă duc la Treimea mea.”
D. V.: Pe cei care apără învăţătura ortodoxă, ceilalţi îi acuză că sunt fundamentalişti: „Eşti extremist, eşti mândru!” Îi pun într-o situaţie delicată.
Pr. A.: Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie à la Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem mândri că apărăm adevărul. Poţi să-mi spui orişicum ai vrea! Dar nu noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveţi, dom’ne, ce v-a apucat? De la 1054, până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială de la 1700: ne-au păcălit, să ţinem administrativ de ei. Ei, uitaţi‑vă acuma: sunt mai catolici decât… mă rog, catolicii! Greco-catolici…
D. V.: Sunt mai agresivi în manifestări.
Pr. A.: O maică m-a întrebat care drac e mai (rău – n.n)… Toţi dracii sunt ai dracului, aia e!
D. V.: Ce să facem cu lipsa de dorinţă de a cunoaşte învăţătura Sfinţilor Părinţi? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice. Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască…
Pr. A.: Asta să îi spuneţi patriarhului, nu mie.
I. L.: Adică, şi-n facultăţile de teologie, la ce se învaţă acolo…Ştiţi? Asta e problema.
Pr. A.: Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoţie: sunt şi călugăr, sunt şi creştin. Sunt şi puşcăriaş. Sunt şi pustnic. Am dreptul să apăr adevărul. Dar chiar dacă aş fi oaie, cu glas aş apăra adevărul. Zic oaie, pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul şi s-a culcat. Şi n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am văzut altă oaie că a făcut aşa. Zic: „Mămică, de ce a făcut aşa?” „Se închină, mamă, se închină!” A, zic eu, dacă oaia aia mă învaţă pe mine, aia e făcută de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi oricine e creaţia lui Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e…
D. V.: Aţi spus că sunt călugăr, puşcăriaş,… Dar ce ne facem, că mor bătrânii, care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit pe Hristos fără frică…
Pr. A.: Pomeniţi-i la morţi! Ce să facem? Păi, e lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de ani – să susţinem adevărul! Puteţi să mâncaţi orice, să beţi orice, dar să fiţi în adevăr.
D. V.: Părinte, dar există o ruptură a acestei continuităţi duhovnic – ucenic, ucenic – ucenic şi tot aşa. S-a rupt, pur şi simplu, linia mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generaţia de azi e în criză. Are nevoie de modele şi …
Pr. A.: Întrebarea matale înseamnă că eşti ucenicul ăla. Recunoşti, zici: „Ce ne facem?” Ceea ce înseamnă că simţi răul pe spinare.
I.L.: Cum?
Pr. A: Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îţi dai seama că e o neregulă. Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta: „întâi să te pui la punct tu”. Tu, care vezi lucrurile astea, stai aşa. Şi propovăduieşte adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturiseşti adevărul şi nu crezi în el. (Asta –n.n.) e mai grozav decât ateismul, să-L recunoşti pe Dumnezeu şi să nu-L asculţi. Să-L recunoşti (aparent – n.n.) în sinea ta şi în realitate să nu-L recunoşti.
D. V.: În fapte, nu. E foarte important ce ziceţi, pentru că, pe de o parte, sunt unii care ţin de valorile morale, dar se îndepărtează de învăţătura dogmatică, şi alţii, în extrema cealaltă, ţin de învăţătura dogmatică, dar nu trăiesc cum trebuie ortodoxia.
Pr. A.: Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la punct, şi dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e biserica, la ăla care e pus la punct. Unde eAdevărul, acolo e Biserica. Şi dacă un ins o susţine acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos.
D. V.: Care sunt primii paşi pentru a se pune cineva la punct? A înţeles cum stau lucrurile, a înţeles care e adevărul. Cum să se pună la punct?
Pr. A.: Îşi face o cruce ortodoxă în faţa lor. „Dom’ne, eu sunt ortodox” – dar să faci cruce! Nu cu toată mâna (ca şi catolicii – n.n.). Şi chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de către Duhul Sfânt (Tatăl, Sfântul Duh – toată înălţimea, Tatăl, Sfântul Duh – toată adâncimea; Fiul – toată lăţimea, Sfântul Duh – invocarea Sfintei Treimi). De aceea şi fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn, fuge şi de invocarea semnului.
D. V.: Numai că oamenii sunt dezinformaţi. Li se spune, de exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: „Ecumenismul este erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei…” Interviul există, e şi pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniştii zic: „Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist.”
Pr. A.: Păi, dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl şi Fiul nu e Fiul, Sfântul Duh nu e Sfântul Duh, – eşti liber! Însă, răspund: nu putea un Stăniloae să fie ecumenist. Eu am stat de vorbă cu el, şi chiar ne întâlneam, şi cu el, şi cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit împreună în pustii.
D. V.: Şi de Părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar un articol pe tema asta – Părintele Cleopa, model de ecumenism.
Pr. A.: Dragă, dacă se hotărăşte aşa, şi Sfântul Nicolae este ecumenist.
I.L.: Părintele Stăniloae a spus că „ecumenismul e produ­sul masoneriei. Şi a avut dreptate Părintele Iustin Po­po­vici, când a spus că e pan-erezia vremurilor noastre”. Şi unii au spus că i s-a luat un interviu forţat (interviul Părin­te­lui Stăniloae este înregistrat). Că, domne’, i-au luat un in­ter­viu forţat şi l-au obligat să zică treaba aceasta. Şi nu este ceea ce credea Părintele Stăniloae. Asta este problema.
Pr. A.: Nu putea (fi ecumenist – n.n.)! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot spune nişte lucruri şi slăbiciuni ale părintelui Stăniloae… Dar nu denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârşit; pe mine m-a condamnat la 40 de ani; Părintele Stăniloae – şase ani, cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăştia toţi, câte cinci-şase ani. Mie atunci mi-a dat 40 de ani. M-a mişcat într-o formă veselă, când am auzit, dar m-a costat, acolo te trata ca pe un puşcăriaş, ca pe o fiară mare. 40 de ani! Şi chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca şi mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan, care comanda operaţia asta: „Ce ai făcut, mă?” Eu, de colo, zic: „N-am făcut nimic, mă!” zice: „Mă, dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani! Nu-ţi dădea 40!” Şi s-a dat de gol, ştiţi? Şi el singur vedea, el conducea, cum ar zice, mascarada asta. Am spus, în cameră acolo era şi (părintele – n.n) Stăniloae, şi Voiculescu, şi Mironescu, şi (părintele – n.n) Benedict (Ghiuş)…
D. V.: Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au ne­cazuri: sunt daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi – le e frică că pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă?
Pr. A.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, şi este vorba de o intervenţie oarecare, de un exa­men oarecare, atunci apără-te pentru locul ăla. Dar dacă nu se poate, în final, să te aştepţi… şi cu nici un chip… pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie, îngrozitor, vor­ba lui Coşbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veş­ni­cia ei.” Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veş­nicii albe, şi ai renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viaţa de pe pă­mânt. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: „şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Viaţa atunci începe. Vă daţi dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi ade­vărul – faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu, sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte… Şi pentru ce (să ne fie teamă – n.n.)? Dragii mei, teama de moarte este o mare greşeală. Teama de moartea fizică, murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?
D. V.: Totuşi, oamenii nu-şi dau seama că preţul compro­misului e riscul de a-ţi asuma iadul. Adică, nu-şi dau seama că pot ajunge în iad.
Pr. A.: Păi, nu prelungim discuţia. Sigur că da, ce mai! Între­barea se pune: „care este adevărul?” Să ştie (oamenii – n.n.) adevărul tot: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cine n-a apărat adevărul? Să-i cu­noască (oamenii – n.n.) pe Părinţii lor. Lumea nu cunoaşte frumuseţea Ortodoxiei, de aia tot discută atât de mult, şi o compară. Nu cunoaşte frumuseţea şi adâncurile ei. Nu au o credinţă trăitoare. E o credinţă mâzgălită. (Ei – n.n.) aşteaptă Paştele cu fripturi şi cozonaci. Nu îl aşteaptă cu frumuseţea Învierii.
D.V.: Ce să facă un călugăr care e ameninţat că va fi dat afară din mănăstire dacă apără Ortodoxia?
Pr. A.: Ei, ferice de el! Dar el e ca un ortodox acolo, nu s-a dus ca un catolic. Şi ăia care-l dau afară, îi aşteaptă şi pe ei o răspundere, nu-i chiar glumă. Un singur cuvânt… Cum zice Sfântul Grigorie de Nazianz: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns.” Cu atât mai mult şi de orice cuvânt ruşinos. Şi, zic eu, şi cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Păi, a nu apăra adevărul e groaznic! E o suferinţă teribilă! N-aţi văzut cei patruzeci de mucenici? Unul care a ieşit (din ceata lor – n.n.), s-a topit. Iar altul, care a văzut cununile – dar se pune întrebarea dacă a văzut cununile! – s-a dus el în iezerul ăla. Câţi nu văd cununile! Cine îndrăzneşte să spună, la judecata cea din urmă, că n-a ştiut? N-ai ştiut? Ce n-ai ştiut? N-ai ştiut de ce bat clopotele? N-ai ştiut care e adevărul? De ce n-ai întrebat? Ce voiai să mai fi spus Hristos? N-a spus tot? Eu sunt Cel Ce sunt. Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Şi Nu ştii că Tatăl e întru Mine şi Eu întru Tatăl? Ce mai venim cu argumente, cu Evanghelia lui Iuda, cu nu ştiu ce… nu vedeţi ce luptă se dă în respectivul moment istoric, pentru uciderea (adevărului –n.n.)… Pentru că diavolul, în lupta lui finală, dorinţa lui aprigă este să nu recunoaştem că suntem făcuţi după asemănare cu Dumnezeu. Nu‑i convine dracului că noi suntem asemănarea lui Dumnezeu. Şi suntem: chip şi asemănare. Fiinţa umană este dincolo de închipuiri. Zice Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile (cel Mare – n.n.) că Dumnezeu are încă multe taine ascunse despre fiinţa umană, necunoscute nici de îngeri, de nimeni. Pentru că (omul – n.n.) e făcut chip şi asemănare. Nu l-a făcut dintr-un cuvânt, cum a făcut scaune, domnii, începătorii, arhangheli, îngeri, nu! L-a cioplit, l-a făcut după chip şi asemănare. De ce nu dăm mai multă atenţie acestui cuvânt scripturistic? Creaţia lui Dumnezeu… chip şi asemănare. Şi atunci nu-i convine satanei să fim noi chip şi asemănare, să avem asemănare cu Dumnezeu, pentru că el şi-a pierdut toate aceste drepturi. El n-a fost creat după chip şi asemănare. A fost creat ca o creaţie ascultătoare, şi gata!
D. V.: Bun, călugărul să mărturisească!
Pr. A.: Orice creştin (să mărturisească – n.n.)…
D. V.: Dar dacă există preoţi care sunt ameninţaţi că dacă apără credinţa ortodoxă în faţa ereziilor contemporane, vor caterisiţi. Ce să facă preotul care e ameninţat cu caterisirea? „Dacă nu taci şi dacă mai vorbeşti despre catolici sau despre ecumenism, vei fi caterisit!” Ce să facă?
Pr. A.: Nu vă supăraţi: cine, ce să facă?
D. V.: Preotul care e ameninţat cu caterisirea: „Dacă nu taci, vei fi caterisit”. Ce atitudine să aibă?
Pr. A.: V-am spus: să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Că viaţa înseamnă moarte continuă, apărând adevărul. Nu apărăm un cozonac frumos de Paşte. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica şi veşnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apărăm adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai spus, ori anatemizat, ori… ce, ne jucăm? Să fim gata de jertfă! Care ostaş se duce pe front şi nu se gândeşte: „Măi, poate mă loveşte vreun glonţ!” Uite, eu am fost înţepat cu baioneta la un centimetru de burtă. Dar a scăpat ăla puşca din mână, eu am scos baioneta care era înfiptă în mine, cu puşcă cu tot, şi ăla a căzut în şanţ. Puteam să-l omor. I-am spus: „Prostule, ce făceai?” Îl condamna că l-am dezarmat. Vă întreb: cine a biruit, ăla că a băgat baioneta în mine, sau eu, că am suportat? Mi-a fost un frate împuşcat. Şi am ajuns pe urmă eu în situaţia de puteam să-l omor pe acela (pe ucigaş – n.n.) în piaţă, în faţa tuturor, că fratele nu era orice persoană, era însemnat, dar am zis aşa: dacă-l omor, sunt dator la fratele meu şi la Dumnezeu. Dacă nu-l omor, ei sunt datori la mine. Mai bine să fie ei datori la mine. Şi nu l-am omorât. I-am trimis vorbă să stea liniştit, că nu i se face nimic – îi pun şi pază, dacă vrea. A murit el la doi ani, de tortură… Dar vă întreb: cine a biruit, ei sau fratele meu, care e mort? Şi după aia şi noi, ca să urmăm ce lege se cuvine.
D. V.: Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului Prodromu, zicea aşa, că în vremurile de astăzi, e nevoie ca mirenii să aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi ameninţaţi cu afurisirea; preoţii să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă vor fi caterisiţi. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un preot, până la urmă, un episcop o să aibă şi el curajul de a spune adevărul despre ecumenism.
Pr. A.: Ei, nu mergem pe şirul… să facem un lanţ prea mare, cu zale multe, ştiţi? Domne’, aperi adevărul. Nnu ştiu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile ştiu, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi. Păstrează-ţi mai departe poziţia, că nu mai contează viaţa. Nu vezi cum se pune problema? „Domne’, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că tu ai ieşit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează viaţa? Pe vremea Sfântului Constantin cel Mare erau atâţia mucenici. La anul 300 erau atâţia mucenici. Şi întreb: cine a biruit? A biruit Arie, care a bârfit adevărul? Cine a biruit? Turcii sau Ştefan cel Mare, cine a biruit?
D. V.: Da, dar ca să aperi adevărul, trebuie să-l cunoşti. Însă, în ziua de azi în care se merge chiar şi spre o cenzurare a cărţilor bisericeşti.
Pr. A.: Dragă, îl cunoaşte! Cine nu e ortodox? Pot să spun: eu sunt catolic? Uite, eram la Paşcani… şi am auzit niţică gălăgie în spatele gării. Şi m-am dus acolo. Era un grup foarte mare de oameni, cu un predicator oarecare. Eu, cu chipul meu, când m-am apropiat, nu i-a convenit ăluia. Dar eu i-am spus: „Cine sunteţi, domnule? Ce e aici?” Şi am făcut cruce, ştiţi? „Lume bună, zic, puneţi-l să-şi facă cruce -mi-am dat seama ce e! (sectant, adică – n.n.) – să-şi facă cruce dacă predică”. Că nu ştie multe românul, dar ştie să facă cruce. Ăsta a fost şi motivul la catolici, când au intrat la 1700: n-au putut să-şi facă crucea altfel. Şi atunci au zis: „faceţi crucea cum fac grecii, şi ţineţi administrativ de noi”. Iar ăla, când a auzit, a fugit, şi-a dat seama. Dar eu i-am spus: „Dumneata ia, caută în Testament, în locul cutare, unde spune de cruce, că e nebunie pentru alţii, iar pentru noi este salvare”. Dar el zice: „Caută în Evanghelia matale!” – că el ştia că noi (ortodocşii – n.n.) nu le avem (la noi – n.n.). Eu aveam Noul Testament printr-o întâmplare. Când a văzut că scot Noul Testament, a fugit, şi-a dat seama că sunt „de meserie”! Adică, un fel de „uite, nu e”! Aşa.
D. V.: Dar din Molitvelnic s-a scos slujba de primire a catolicilor în Biserica Ortodoxă. Ce să facem cu această lipsă reală?
Pr. A.: Dom’ne, să te pui la punct tu, întâi. Asta să faci. Şi mai departe, spui care-i adevărul. Cum mă întrebi mata pe mine, întrebi mata şi pe alţii, sau te întreabă pe mata alţii, şi tot aşa. Apără adevărul! Ce poţi să faci acum? „Lume bună, eu sunt ortodox, şi asta e foarte mare lucru”…
Soluţia este moarte continuă, moarte continuă. Când Mântuitorul s-a apropiat de Nazaret, a zis că „Mergem pe ţărmul celălalt”, şi S-a culcat în corabie, ştiţi. În timpul ăsta, valuri acopereau corabia, şi ceilalţi: „Doamne, Doamne, scoală, că pierim!” „Vă şi vedeaţi în fundul mării, cu Mine cu tot! N-am spus Eu că e bine s-o luăm pe aici, n-am spus?”… Dar vreţi fără valuri, vreţi fără apă? Vreţi fără niţel rece pe spinarea ta caldă? Nu se poate fără jertfă. Toată frumuseţea Învierii. Grozavă! Că nu-i vorba că… dar toată creaţia a trăit momentul Învierii. N‑ar fi fost aşa de frumoasă Învierea, dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi… Amin!
I. L.: O întrebare, Sfinţia voastră, în legătură cu cartea Singur Ortodoxia. Au spus unii că v-au fost luate interviurile forţat.. Un mic cuvânt despre acest lucru.
Pr. A.: Dragă, în momentul în care am semnat, înseamnă că am ştiut ce am spus. Că au spus că n-ar început şi sfârşit – dar are conţinut. Ia uite! Să judecăm de formă lucrurile, nu fondul lucrurilor?… Şi cine zice lucrul ăsta? Cine e împotrivă şi cine vrea să-şi piardă scaunul. Ştii? Nu e… Aşa e pe toate părţile. Şi lasă-te în voia lui Dumnezeu. Pentru că, vă repet: bucuria că aperi adevărul n-o cunoaşteţi, cât de grozav e de odihnitoare şi cât e de… Şi ai un nume, o identitate, nu mergi pe inerţie. Cum am fost ieri, mergem şi astăzi. Aoleu, să nu mă loveşti… Ştiţi cum e? Se poate întâmpla să nu pă­ţeşti lucru mare. Dar pe un iepure îl gonea ogarul, îl urmă­rea vânătorul, şi s-a băgat în mărăcini şi stătea liniştit acolo, ferit. Dar o furnică nu-l lăsa deloc. El nu putea să se mişte, dar ea îl tot pişca: „pişcă-mă, nemernico, că numai tu lipseai acum…” În felul acesta, ştii, câte o furnică din asta te deranjează. Asiguraţi-vă viaţa voi întâi! Lasă fur­nica, te zgândăreşte acolo, dar nu mori! Iar dacă mori, e fericirea ta, ai trecut de la moarte la viaţă ca un mărturisitor, nu ca un puturos sau ca un laş. Pentru că, vă spun: aţi văzut ce a păţit ăla care a renunţat la cei 40 de mucenici? S-a topit! „Căldură ai vrut, căldură îţi dau!” Nu ne jucăm cu asta. Pentru adevăr, în esenţă, trebuie să ştii să mori. Nu contează deloc că .Mai ştii momentul istoric când Dumnezeu îţi dă ţie, într-o formă vizibilă, câştig de cauză? Dar e foarte mult la Împărăţia Cerurilor (să duci lupta – până la biruinţă – n.n.), te lasă pe tine, dar te ajută nevăzut. Puterile astea ascunse de noi nu se cunosc de oameni, nici de noi înşine, dar vă re­pet, iar vă repet: bucuria aceasta e atât de însemnată, de odihnitoare, de cerească, de veşnică… Dragii mei, e puţin lucru? Mori pentru adevăr. Nu e un adevăr susţinut de doi, îl susţine Biserica întreagă, Ortodoxia, chiar numele ei. De ce s-a dat aşa? Or­todoxia? Dreapta credinţă! Dar îi roade ceva (pe heterodocşi – n.n.)… gânduri de cucerire. Dacă a venit papa la noi, în România, n-a venit să vadă că bisericile sunt pline, şi că e credinţă şi e cre­din­ţă, şi că e un popor trăitor. A făcut demonstrativ o Litur­ghie, să vadă. Lasă, că au greşit pe toate feţele lucrurilor… pentru că e obiş­nuit, românul nostru e un fel de sancta simplicitas, ştiţi? Sunt oameni simpli, dar ia uite cum se-nchină. Ia uite, aia n-o face” „Ia uite, aia n-o face!” „La cununie; vă declar soţ şi soţie.” Şi-atâta tot!
D. V.: Legat de rugăciune… Sunt unii care zic: „hai să practicăm rugăciunea lui Iisus, şi aşa, prin rugăciunea lui Iisus ne vom înfrăţi: ortodocşii cu catolicii cu protestanţii, că ne uneşte mistica, ne uneşte trăirea lui Dumnezeu”. Poate să-i unească rugăciunea lui Iisus pe ortodocşi şi pe catolici?
Pr. A.: „Nu te supăra…”, nu poţi să stai, să te rogi, ei se roagă în limba lor… Ei se roagă demonstrativ… Ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să răscolim cerul? Să-L punem în situaţia, cum se zice: „Doamne, scoală-te şi nu mă lăsa! Nu dormi, Doamne!”
D. V.: Ca-n Psaltire!
Pr. A.: Cât trăiţi, nu se potriveşte. Dar mai e un lucru, domne’! De ce nu ne deşteptăm şi noi? Ei demonstrativ vor să facem lucrul ăsta. Au un scop. Avem o mărturie: la 1700. Uite, dom’ne, de ce a făcut-o. Pentru că sunt o singură biserică, zic ei. A greşit enorm papa ăsta, şi a dat în cap tocmai ecumenismului. „A, sunteţi o singură biserică? Dar noi ce suntem? De ce mă numeşti soră? Şi până acuma, ce suntem? Şi la 1054, când ai trecut prin toate sinoadele ecumenice, până la 787. Chiar la Sinodul VI, în problema monotelită, a fost ca mucenic papa Martin. Deci am trăit aceste lucruri până la 1054. Cine v-a format? Sinoadele ecumenice, nu putem trece peste ele cu nici un chip. Când s-a hotărât la Sinodul II ecumenic, Simbolul credinţei… şi munca şi strădania Sfântului Grigorie (de Nazianz – n.n.) … şi s-a discutat şi la Sinodul III, cu „Theotokos”, şi la Sinodul IV, s-a discutat că Sfântul Duh purcede de la Tatăl… Şi nu e în nici un chip altceva decât o singură putere în trei feţe. O singură putere, nu Tatăl cel mai tare, Fiul mai tare şi Duhul mai mic. Nu există! Când ai zis Sfântul Duh, ai cuprins toată Sfânta Treime. Că dacă ţi-a scos (cineva – n.n.) un ochi, suferă şi celălalt, suferă tot. Aşa că nu permitem, chiar la sfârşitul veacurilor, la malul lucrurilor, cum am zice, să ne pierdem Ortodoxia, să ne pierdem credinţa. Ruşine mare-mare laşitatea asta, să o faci (pierderea credinţei – n.n.) de frică! Dragii mei, ce „frumoasă e moartea cuvioşilor Lui!” De la Psalmi… Ei, dacă puteţi să nu muriţi, nu ziceţi nimic. Dar (tăcând – n.n.), moartea neadevărului (intră – n.n.) în tine… Ai apărat adevărul… N-ai apărat dragă vreun porc mistreţ, n-ai apărat vreo căprioară că era în bătaia vânătorilor. Ai apărat cerurile cerurilor. Pe Stăpânul cerurilor cerurilor. Nu ştiaţi tot ce am vorbiţi? Ştiam… dar eu mi-am dat drumul (la cuvânt – n.n.) că ştiam că sunteţi ortodocşi. Nu se poate fără jertfă, să ştiţi. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu. Nu se poate fără cruce, dragii mei. Dar e corect vorbit: moartea înseamnă viaţă. Moartea continuă înseamnă viaţă. Cruce. Şi mai înseamnă cruce să duci ce nu-ţi convine. Dar te stăpâneşte credinţa, învăţătura credinţei. Credeţi dumneavoastră că te întreabă moartea câte diplome ai? Te întreabă cui ai slujit, sfinte sau prostule. Eu, peste câţiva ani împlinesc o sută. Ce-ar fi să mă vând ca un prost, acuma, de frica unei săbii? Nu, domne’! Nu! Doamne, primeşte-mă şi pe mine în împărăţia Ta! Doamne, am murit pentru Tine, dacă suntem credincioşi… Vă daţi seama? Ce zice Hristos? Că am apărat adevărul! O fărâmă de adevăr, măcar! Că dracul asta şi vrea. Zice: „dă-mi un deget”. Hoţ! Că dacă stăpâneşte un deget, stăpâneşte tot! Ce caută în casa ta putoarea asta? Dacă bagi acolo o fărâmă de hoit, îţi impute toată casa. Şi asta vrea dracul. Şi pe urmă se serveşte de fire. Că dacă firea ta nu … Păi, nu ne-a făcut Dumnezeu, ne-a făcut liberi? Ne-a dat înger păzitor. Nu i-am spus noi înger păzitor. Dumnezeu i-a spus înger păzitor. Păzitor: nu doarme în post. E păzitor! Şi spune cum să nu mori, dacă Nu-i chiar glumă, dragii mei! Vă rog să ţineţi adevărul. Dacă am reuşit să vă întind aripile, sunt bucuros. Iar bucuria e mai mare, când ştii că e şi altul bucuros ca tine.