Copilarie

Ai desteptat copilul din sufletul meu .Cate amintiri...Habar nu aveam noi ce inseamna grijile parintilor ,eram preocupati doar de propriile noastre traznai si nebunii care ne inveseleau ziua ,eram niste semizei care isi puteau desena lumea in culori diafane.Toate acele jocuri gen “Tara, tara vrem ostasi!”, care faceau ca ziua sa ne uite.
Magia primului bal... clipe minunate ! Le retraiesc gustand din dulcele inocentei, ascultand acordurile primei iubiri. Minunea diminetilor de vara… ieseam afara in pijama si ma asezam pe pragul casei – bunica era cu treburi prin gradina, pe la oratanii – stateam tacuta si absorbeam ce se intampla in jur…
Ohh!Bunica! Mi-aduc aminte de bunica mea, o femeie batrana,harnica si isteata.Pe obrajii ei vechi izvorau ca niste raulete incretituri ce trageau spre coada ochiului.Cele doua dungi usoare de sprancene rare ale bunicii se tot ascundeau si iar ieseau de sub invelisul alb.
Toata ziua eu si fratele meu ne jucam prin ocolul larg si o preiveam pe bunica cum muncea de zori si pana-n seara.
-Bunico!Bunico!-strigam veseli.Lasa-ne pe noi sa-ti facem treaba!
-Nu va osteniti,spiridusii mei.Ma descurc eu singura.De ce sa va opresc din joaca voastra?
-Te rugam bunico…
Vrand nevrand,bunica ne lasa sa o ajutam.Obrajii nostri rosii ca macul o bucurau pe bunica care parea ca o floare vestejita.
Dar, mai presus de toate, de la bunica am invatat sa fiu corecta sa respect toate cete sunt in jurul meu si pe Dumnezeu. Lua dupa dansa in duminicile de praznicuri si pomeni o fetita cat sa o poata ajuta sa care traista de covrigi in Biserica.
Si acum, de fiecare data cand merg la casa bunicilor, parca traiesc inca o data acele minunate clipe din copilaria mea.
Azi am un litru de lapte de țară care prinde caimac sub foc. E gălbui și dens și răspândește în cameră un miros de ”acasă.” Se umflă nestăpânit și își întinde spuma albă pe ochiul de aragaz.
Nu-i lapte dacă nu-i dat în foc și chiar și dacă nu-i de la magazin tot nu-i gustul laptelui pe care îl aducea bunicul seara pe la 8 jumătate, când se întorcea Florica de la islaz. Mai proaspăt nici că se putea pentru că la 9 goleam o farfurie de ”mămălî-cu-brî-cu-la” – adică cea mai seducătoare cină a copilăriei mele: mămăligă cu brânză de oi făcută boț și lapte fiert în ceaunul mămăligii. Pentru că nimic nu se pierdea la casa bunicilor.
După weekend am venit de pe drumuri cu o poftă nebună de prânzul pe care sărmana mea bunică ocupată i-l făcea nepoatei pe fugă, între două treburi pe care eu nu i le vedeam niciodată în mâni atunci, dar le văd acum cu ochii minții.
Avea noroc cu mine când rămâneam în vacanțe căci n-am făcut niciodată mofturi la masă și aveam mereu poftă de un singur lucru când mă întreba obosită ce vreau să mănânc: ”Cartofele, bunică!” M-aud ca prin vis pe mine strigând și simt iar mirosurile ademenitoare ce mă scoteau din orice colț al curții. Cuburi de cartofi tăvăliți prin untdelemn și apă din fântână, cu o căpățână de usturoi întreagă și puși la înăbușit în nemuritoarea tigaie de tablă de care nicio mâncare nu se lipea.
Dacă eram cuminte și ajutam pe la treburi, bunica mă trimitea la covată să-i aduc făina și s-o cern cu o putina sare, o bucățică de drojdie, o cănuță de ulei și una de apă călie. Din mâinile ei ieșea numaidecât un aluat pufos care se transforma în turtițe care nu erau nici desert, nici pâine. Le mâncam necăjind găinile ca să se certe între ele.
În weekendurile în care aveam musafirii de la oraș și de sărbători, se aureau în cuptor niște poale-n brâu cum nu s-a mai pomenit: cu brânză multă și galbenă, cu ouă roșcate și potrivit de dulci. O supăra pe bunica tava care-i pârlea plăcintele și nu mă credea că partea arsă era preferata mea. În restul zilelor, desertul era o felie de pâine cu dulceata. Mi-e groază de ce-o să mănânc azi, căci doar focul care le gătește a rămas la fel ca atunci, dar mă bucur că am cu ce să compar, căci am fost norocoasa care a crescut cu cele mai alese și intense gusturi.
Miauuuu! La bunica am vazut o pisica mare de culoarea maro închis. Cînd se culca la soare parea lunga de un metru, iar cînd sforaia pe pat parea un ghem. Daca nu gasea de-ale gurii, venea la bunica mieunînd :primea pîine cu lapte
Tata mi-a pastrat prima mea compunere într-un plic de hîrtie gri în a carui “tesatura” se zaresc urme de rumegus. Nu-mi mai aminteam de ea si am ramas surprinsa ca învatatoarea ne daduse subiectele pe numere (banuiesc ca la numarul 2 subiectul era “Cîinele”). O aveam pe Vanessa mea alba cu doua V-uri negre pe spate, ale caror brate coboara intr-o simetrie perfecta dinspre urechi, unindu-se pe sira spinarii (de aici si ideea numelui cu care am botezat-o) m-am gîndit ca m-am nimerit atunci, în clasa, pe rîndul care “trebuia”. Nu m-am considerat pina la Vanessa o pasionata de pisici, dar acum pot sa spun, ca si in prima mea compunere, ca ea e animalul preferat. Zilnic, Vanessa imi dadea cite o lectie de afectiune, asteptindu-ma in fata usii cu labutele intinse pe spate, semnul bucuriei de a ma fi reintors acasa. O lectie despre faptul ca fericirea consta in bucuriile simple: orice noua cuta a draperiei si orice fascicol de lumina ii poate deschide o lume, orice miscare a a cordonului de la matura bunicii avea pentru ea efectul unui parc de distractii.

Otilia Cazimir - Poveste de omat
Tu nu stii …
A fost odata
O casuta fermecata
Si-n casuta-o fata mica,
Un pisoi si o bunica.

Si-ntr-o iarna, intr-o seara,
Fata s-a uitat afara
Si-a vazut cum prin perdea
Stelele radeau de ea …

Dar pe drum cotit si nins,
Umbra sura s-a desprins:
Un voinic abia de-o schioapa
Inota-n omat ca-n apa.

Si proptinduse-n toiag,
Un toiag mai nalt ca el,
A-nceput sa cante-n prag,
Tremurat si subtirel …

Dormi?
Si nici n-am prins de veste!

Usa s-a inchis cu cheia,
Focu-si palpaie scanteia,
Si povestea nu-i poveste:

Eu eram fetita-aceea,
Iar bunica - nu mai este …

Ana Blandiana -Ar trebui

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...