Invoire de la ora pentru un control medical in limba franceza

Invoire de la ora pentru un control medical

Inaintea orei de limba franceza.

• Buna ziua, doamna diriginta!
• Buna ziua, copii!
• Doamna diriginta, va rog sa ma invoiti .

_ De ce?

_ Doamna profesoara ma scuzati , dar trebuie sa plec deoarece parintii mei trebuie sa ma insoteasca in aproximativ o jumatate de ora la un control medical.

_ Bine, mergi.

_ Multumesc mult .La revedere.

Excusé pour un contrôle médical

Avant le moment de la langue française.

• Bonjour, mon professeur!
• Bonjour, mes enfants!
• Madame titulariat enseignant, s'il vous plaît facture.
• Pourquoi?
• Madame professeur excusez-moi, mais je dois y aller parce que mes parents doivent me accompagner dans environ une demi-heure à un examen médical.

• Bon, allez.
• Merci beaucoup .Au revoir!

Ludovic al XIV-lea

   Ludovic al XIV-lea (1638-1715), regele care, pare-se, nu a spus niciodată „Statul sunt eu”, dar care s-a comportat ca atare, este cu siguranță personalitatea istorică cea mai adulată de francezi. Din șirul de 18 regi care au purtat acest nume, o adevărată inflație (?!), el a rămas drept „Cel Mare”. Dacă tatăl său, Ludovic al XIII-lea, a bătut o monedă de aur ce-i purta numele și care a circulat până și în Țările Române – adus fie de negustori, fie chiar de diplomatul român Nicolae Milescu Spătaru în timpul vizitei sale în Franța (un ludovic, doi ludovici), definiția și întruchiparea monarhiei de drept divin a fost însuși Regele-Soare. Dar, în același timp, Ludovic al XIV-lea a fost și cel care a creat instituția statului central francez. A devenit rege la o vârstă fragedă (5 ani), dar mai ales a avut curajul nesăbuit ca la 22 de ani – în 1661, după moartea cardinalului Mazarin – să devină un reper în istoria Franței și a lumii: „Mie, domnule arhiepiscop, mie îmi voi da raportul”.

    Educația formală a moștenitorului tronului a fost specifică membrilor claselor aristocratice din acea perioadă, timp de 17 ani, între 1643 și 1661. Dacă se pare că nu excela în matematică și geografie, vorbea bine în schimb limbile spaniolă și italiană, cunoscând și subtilitățiile limbii sale materne. Prefigura, oare, omul european din prezent? A fost învățat să călărească, să tragă cu armele de foc şi să danseze. De la mama sa a primit educația religioasă în spirit catolic, dar nu avea o cunoaștere temeinică și profundă a problemelor teologice. De câteva ori în copilărie, Ludovic a fost la un pas de moarte, într-unul dintre cazuri fiindu-i administrate ultimele ritualuri catolice înainte de a-i fi confirmat decesul. Omul medieval era unul al bunei memorii, pe care o exersa aproape în mod natural. Omul epocii moderne începea să simtă altfel moștenirea culturală primită de la înaintașii săi. Deși conservator din foarte multe puncte de vedere, Regele Soare s-a dovedit inovator în aspectele practice ale politicii sale. 

Ludovic al XIV-lea a fost, de exemplu, propriul său prim-ministru. În conceptul său de „raison d’Etat”, regele este reprezentantul divinității pe pământ. Acesta conducea prin intermediul armatei și al aparatului birocratic, fără să fie nevoit să dea vreun fel de justificare parlamentului, dar nu în sensul întâlnit în zilele noastre. Ludovic al XIV-lea are meritul de a fi pus în mijlocul activității sale politice instituția statului central francez în accepțiunea modernă a termenilor. Alexandre Dumas îl portretiza astfel: „Ludovic al XIV-lea a fost un zeu pentru omenire, rege pentru Europa, erou pentru Franța, bărbat pentru iubitele sale...”.

Unul dintre efectele politicii absolutiste duse de Ludovic al XIV-lea a fost apariția unei birocrații și a unei administrații unitare, care au încercat să reducă la minim sfera de acțiune și autonomie a organelor locale și dorința lor de a participa la politica centrală. Colectarea taxelor a fost una de-a dreptul eficientă pentru acea epocă, rezultatele ei manifestându-se în toate aspectele vieții publice. Scopul a fost promovarea comerțului și a industriei franceze pentru a reduce importurile. Întreprinderile naționale au produs în primul rând pentru stat. În această perioadă, Franța a cunoscut nu doar o perioada de maximă creativitate și inventivitate – dar aceste inovații au adus cu ele schimbări sociale și în detaliul stilului de viață urban. Au apărut profesii noi: croitori, bucatari, designeri de interioare, tapițeri, anticari, negustori de diamante și de parfumuri. Primele cafenele de lux datează tot din epoca sa. La fel și gazetele ilustrate de modă. Cumpărăturile au ieșit din salon devenind asemenea unui talcioc.

„Curtea parfumată”, bucătăria franceză şi prima gazetă de modă

  Se spune că Ludovic al XIV-lea a făcut doar două băi în întreaga sa viață, și acestea la insistența medicilor. În loc să se spele, prefera să i se șteargă pielea cu o piele îmbibată în alcool, după care era pudrat cu o substanță parfumată. Curtea lui Ludovic purta supranumele de „Curtea parfumată” datorită faptului că, în mentalul epocii, la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII s-a produs o revoluție olfactivă. Se credea că miresmele trebuie să flateze odoratul, să fie delicate, deoarece ele puteau fi nocive creierului. Pe la 1700, la Paris existau aproximativ 150 de creatori de mănuși parfumate. Parfumurile din acea perioadă aveau esențe tari pentru a acoperi mirosurile dezagreabile ale lipsei de igienă stricte, regele având chiar o „oliță” regală. Dezvoltarea vieții sociale a dus deci la inventarea unor lucruri ce au lăsat o amprentă asupra stilului de viață cotidian până azi: parfumurile, cum spuneam, oglinzile mari, tehnici de fațetare a diamantelor și tehnici de fermentare a șampaniei, mobilier mai comod, cu perne. 

   Gastronomic, Ludovic nu era un as al bunului gust. Șampania era întotdeauna diluată cu apă. Avea o poftă de mâncare pantagruelică, iar bazele bucătăriei franceze clasice sunt încă tributare apetitului acestui rege luminos: prânzul francez este sacru, durează câteva ore, începe cu aperitiv, felul doi, se termină cu brânză de mai multe feluri, prăjituri etc. Una dintre mărturiile epocii spune astfel: „regele mânca patru farfurii cu supe diferite, un fazan întreg, o potârniche, un bol de salată, o porție colosală de berbec, două felii mari de șuncă, o farfurie cu biscuiți, fructe și gemuri”. Ca atare, lipsa danturii și indigestiile și-au făcut prezența timpuriu în viața sa. 

  În 1672 a fost lansată prima gazetă de modă, „Le Mercure Gallant”, de către criticul Jean Donneau de Vise. În paginile sale erau analizate vestimentațiile doamnelor din înalta societate, detaliile legate de coafură, evantaie și bijuterii, dar puteau fi găsite și noutățile din domeniul artelor și literaturii. „Le Mercure Gallant” transmitea, de fapt, două mesaje. Primul spunea că trebuie să fii mereu informat cu tot ce se poartă la Curtea regală, pentru a nu ajunge demodat, iar al doilea sublinia că doar în Paris găsești definiția calității, deoarece Franța înseamnă eleganță și bun gust. S-a schimbat această percepție azi? Deloc. Până și mania purtatului unor încălțări cu tocuri a ajuns până la „regii” zilelor noastre. Nu ştim dacă Nicolas Sarkozy l-a avut în minte pe Regele Soare când s-a hotărât să poarte tocuri, însă Ludovic nu părea a fi complexat de statura sa. Dimpotrivă, a avut capacitatea de a se impune în fața soldaților săi știind foarte bine cum să-i conducă  .

 Absolutismul politicii sale s-a resimțit și în viziunea impregnată armatei, deoarece aceasta devenise regală prin definiție. S-a impus o armată de tip modern, permanentă și cu organizare uniformă. Doar suveranul decreta cine comanda, cine era promovat sau cine era retrogradat. Soldații din același regiment erau obligați să poarte uniformă. Creând o școală de pregătire militară pentru ofițeri din rândul cărora să aleagă cei mai potriviți comandanți, Ludovic cel Mare a dat dovadă de o viziune sclipitoare pentru că își dorea să înlocuiască forța cu fidelitatea. Folosirea forței este considerată unul dintre instrumentele politice, de regulă „ultimul” în ordinea opțiunilor (pe tunurile regelui Franței, Ludovic al XIV-lea, exista următoarea inscripție: „ultima ratio regnum” – ultimul argument al regilor). În armata sa, muscheta a fost înlocuită cu pușca, baioneta, proaspăt inventată de Sebastien La Prestre, marchiz de Vauban, a dus la dispariția lăncii, iar cavaleria a fost înzestrată cu carabine.

   Este cunoscut faptul că Ludovic al XIV-lea avea o capacitate deosebită de a se adapta vieții de război, soldații respectându-l nu doar pentru calitățile sale strategice și militare dovedite pe câmpul de luptă, ci și pentru Hôtel des Invalides. Complexul de clădiri a fost construit ca spital și azil pentru veteranii de război. Construit în prima parte a domniei sale, 1670-1676, astăzi adăpostește și mormântul lui Napoleon Bonaparte. Războaiele de anexiuni extrem de costisitoare din perioada 1688-1713 au fost finanțate din buna colectare a taxelor. Louisiana, statul din coloniile franceze de pe continentul american, a fost înființat și numit în cinstea sa, în 1682, de către exploratorul francez Robert Cavalier de La Salle. 

      Caracterizarea venită din partea lui Napoleon – „singurul rege al Franței care merită titlul de monarh” – îl prezintă pe Ludovic ca omul care avea abilitățile de a „sfinți” locul unde domnea. Iar Ludovic al XIV-lea ținea foarte mult la titlurile sale. Era obiceiul, de pildă, ca regele Franței să fie numit „fiul cel mai vârstnic al Bisericii” și „regele preacreștin”, deși aventurile sale extraconjugale nu-l arată tocmai în ipostaza de bun creștin! Este cunoscută rivalitatea dintre două amante ale regelui Ludovic al XIV-lea: frivola Francoise-Athenais de Montespan și autoritara Francoise de Maintenon. Ludovic a avut 5 copii legitimi, dar toți au murit înaintea sa. De copiii săi din relațiile extraconjugale nu s-a dezis niciodată, plătindu-le „pensia alimentară” prin grade nobiliare şi ranguri înalte, iar pe fete le-a măritat în mod avantajos. Lui îi aparțin cuvintele: „Îmbăiați orice domnișoară pariziană și vi se va părea o frumusețe”. Catolicismul Regelui-Soare era în conformitate cu tendința din epoca sa, adică nu presupunea niciun fel de toleranță, conform ideilor promovate de Contrareformă. Încă de la începutul domniei sale a încercat să susțină revenirea la catolicism a hughenoților, demolând bisericile și școlile protestante. În 1685, Ludovic a revocat Edictul de la Nantes și a interzis credințele protestante.

Naşul de botez al primului băiat al lui Molière

Spiritul inovator al lui Ludovic și-a făcut simțită prezența și în domeniul artelor. Academia Franceză pentru Pictură și Sculptură, Academia de Arhitectură, Academia de Muzică sunt toate legate de numele lui Ludovic cel Mare. „Epoca lui Ludovic” a însemnat dezvoltarea culturii, ajungându-se ca limba franceză să fie considerată la nivel european limbă a elitei. Țelul artei era de a-l servi pe Ludovic. 

Stilul de viață de la curtea Regelui-Soare era considerat etalon la nivelul epocii sale şi devine manifest odată cu înființarea Manufacturii Regale pentru Mobilele Coroanei, condusă de arhitectul-decorator Charles le Brun. Exprimată prin clasic, epoca lui Ludovic al XIV-lea a însemnat perioada de afirmare a lui Molière, regele devenind chiar nașul de botez al primul fiu al dramaturgului. Creatorul piesei „Avarul”, înrudit cu iubitorul exuberanței și al luxului!

    Ludovic era şi un bun dansator, participând adesea la spectacolele de balet din reședința de la Versailles. De altfel, dintr-o cabană de vânătoare, prin tenacitatea Regelui-Soare, Versailles e astăzi simbolul unei epoci ce stârnește pasiuni pentru unii romantici. Cultul regelui începea, la Versailles, în zorii zilei. Numai cei cu adevărat norocoși puteau asista la deșteptarea regelui. Treptat au apărut funcții precum „paza supremă a cravatelor regelui” și „comandantul lenjeriilor de pat”. Mai mult, oricine trecea pe lângă patul Regelui-Soare trebuia să facă o plecăciune. Cu toate aceste extravaganțe, Ludovic își scotea întotdeauna pălăria în fața femeilor, indiferent de statutul social al acestora. 

   Regele Soare a avut o bătrâneţe chinuită atât din cauza sa, deoarece nu accepta sfaturile celor din jur, dar şi din cauza medicilor personali, care nu erau prea instruiţi. A murit la 1 septembrie 1715.pe când avea 76 de ani. Boala de care suferea i-a cauzat o cangrenă la un picior, ce necesita amputarea membrului inferior. Regele a refuzat, astfel că boala s-a extins în tot corpul şi i-a fost fatală. şi a fost înmormântat în grabă; dar cu o moștenire ce se simte încă în aerul Parisului și al Europei. "Sic transit gloria mundi", spune un dicton latin, însă Regele-Soare a rămas în istoria umanității prin eficiența absolutismului său, considerat de drept divin, și mai ales prin stilul impregnat culturii franceze. Regele Ludovic al XV-lea, strănepotul lui Ludovic al XIV-lea, după ce i-a urmat la tron, a rostit cu încredere: „Pentru secolul meu, e suficient”. Lui îi mai este atribuită o altă spusă faimoasă: „După mine, potopul”, expresie ce arată moștenirea lăsată de Regele-Soare.

    În ciuda faptului că era foarte atent la economia națională, Ludovic al XIV-lea a cheltuit sume mari de bani sprijinind artiști care lucrau sub ordinele sale, pentru a face Franța tot mai puternică și ca imagine publică. Sfătuit de Colbert, unul din primele proiecte ale lui Ludovic, este restaurarea castelului și grădinilor Tuileries, încredințate lui André Le Nôtre și Louis Le Vau. Interioarele sunt încredințate lui Charles Le Brun și pictorilor Academiei Regale de Pictură și Sculptură. Cardinalul Richelieu, sub Ludovic al XIII-lea a fondat Academia Franceză, iar Ludovic al XIV-lea a luat-o sub patronajul său. A creat alte academii, printre care Academia regală de Arhitectură, Academia regală de Științe. A fost patronul multor artiști ca pictorii Charles Le Brun, Pierre Mignard, Hyacinthe Rigaud; sculptorii Antoine Cosevox, François Girardot; arhitecții Louis Le Vau, Jules Hardouin-Mansard; desenatorul de grădini André Le Nôtre, a căror lucrări vor fi faimoase în toată Europa. Muzicienii Jean Baptiste Lully, Marc-Antoin Charpentier. În acea perioadă înfloresc scriitorii Molière, Jean Racine, Jean de la Fontaine a căror lucrări au mare influență și în zilele noastre. La Paris se construiesc monumente publice simboluri ale monarhiei absolute, Ludovic dorește ca Parisul să devină cel mai magnific oraș al Europei, în competiție cu Roma și Madrid. La Paris face să se construiască două piețe care vor influența urbanismul în toată Europa: place Vendôme și place des Victoire. Mărește Luvrul ca dealtfel și alte rezidențe regale din vecinătatea Parisului: Vincennes, Marly, Meudon. Inițial pentru lucrările la Luvru a fost contactat arhitectul Gian Lorenzo Bernini, dar cum proiectul s-a dovedit prea costisitor(Bernini voia să se demoleze aproape total edificiul), a fost contactat Claude Perrault. Ordonă construirea complexului militar Hôtel des Invalides, casă de odihnă pentru militarii și oficialii care serviseră cu fidelitate în armată sub comanda sa, deveniți infirmi din cauza rănilor de război, sau prea bătrâni. Acesta va fi unul dintre pionierii farmaciei internaționale. Biserica sa, cu marea cupolă aurită, este considerată o capodoperă a clasicismului. La dorința sa se construiește un spital enorm pentru săraci, la Salpêtrière. Se construiește Observatorul din Paris, pentru a susține activitățile științifice. Vechile ziduri medievale ale Parisului sunt dărâmate și se construiesc porți fortificate, cu arcuri de triumf dedicate gloriei sale: Saint Denis și Saint Martin. La Paris i se datorează și Pont Roya  În 1680 creează Comédie-Française iar un an mai tarziu, in 1681 se deschide Canal du Midi, care leagă Atlanticul cu Marea Mediterană in 1682 regele ia sub patronajul său Colegiul regal Louis le Grand, din Paris iar in  1702 Parisul este împărțit în douăzeci de districte, se creează iluminatul public și poliția stradală.La Versailles a angajat cei mai mari artiști francezi ai timpului, în principal Le Vau,(arhitectura), Le Brun(mobilier și picturi), Le Nôtre(grădini), pentru a crea cel mai prestigios palat regal din Europa; Versailles va deveni modelul în absolut al reședinței regale pe tot continentul, în timpul secolului al XVII-lea. A amplificat în mod considerabil colecția regală de opere artistice, în special picturi, prin cumpărarea colecției comerciantului Everhard Jabach, ce cuprindea opere importante, ce astăzi constituie inima muzeului Luvru și a altor mari muzee pe teritoriul Franței. Antichitățile, desenele marilor artiști, bronzurile, medaliile, au fost colecționate cu aviditate. În afară de aceasta, a încurajat dezvoltarea industriei franceze susținând manufacturile, printre care manufactura regală Gobelins, de stat, producătoare de țesături fine cunoscută în toată Europa; manufactura Saint-Gobain, privată, specializată în fabricarea sticlei, care a produs faimoasele oglinzi din Galeria Oglinzilor de la Versailles, reușind să producă oglinzi de dimensiuni mult mai mari decât cele ce se produceau în acea vreme, inventând o nouă metodă. A schimbat structura unor orașe: Lille, Besançon, Belfort, Briançon.

Cum s-a format armata română

Incepand cu Gallenius,persoanele de rang senatorial fiind excluse de la comandament,legatul este inlocuit pe linie de comanda cu praefectus legionis,de rang ecvestru,cu atributii pur miliatare.
 Acesta se afla sub autoritatea directa a guvernatorului presidial,praeses, cum se va numi guvernatorul unei provincii romane dupa reforma lui Gallenius.
 Trupele auxiliare
 Armata romana cuprindea pe langa legiuni si numeroase trupe auxiliare cantonate pe intreg teritoriul imperiului, dar cu precadere pe frontiere.
 Unitatile auxiliare erau de doua feluri:regulate si neregulate.Din prima categorie faceau parte alele (alae) si cohortele (cohortes),iar in a doua se incadrau numeri,vexilatiile (vexillationes) si diferite formatiuni temporare sau cu regim special.
 Cohortele erau trupe de infanterie,iar alele de cavalerie si aveau fiecare efective de 500 (quingenariae) sau 1000 (miliariae) de militari.Uneori, cohortele erau mixte,avand in componenta lor si calareti,caz in care se numeau cohortes equitatae.Proportia era de 360 de pedestrasi si de 140 de calareti in cele quingenariae.720 de pedestrasi si 280 de calareti in miliariae. Alele depindeau direct de guvernatorul provinciei.In schimb,cohortele tineau de comandantul legiunii,in jurul careia se gaseau grupate si cu care formau un corp unitar.
 Operatiuni militare
 Armata romana era o adevarata masina de razboi,perfect rodata.Aflata in mars,ea avansa 25 de km pe zi,fiind precedata de multi soladati trimisi in recunoastere pentru evitarea surprizelor.     Dimensiunea istorică a Forţelor Terestre şi a biruinţelor lor izvorăşte din vremuri imemoriale, începând cu anonimii luptători pedeştri. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor şi specialităţilor ce au compus-o dintotdeauna şi o compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc.
     Denumite ca atare sau nu, forţele terestre au fost la români, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasă componentă a oştirii, dar şi singura categorie de forţe capabilă să angajeze, să desfăşoare şi să desăvârşească lupte, bătălii şi operaţii, îndeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei, situaţie mai frecvent întâlnită înainte de primul război mondial.
     Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860.
     Infanteria, arma de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii. În 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători.
Cavaleria, singura armă cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, să execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din două regimente, organizate fiecare pe câte patru escadroane de lancieri, cărora li s-a mai adăugat apoi, începând cu anul 1862 şi câte un escadron de depozit.
     Artileria, deşi era o armă în plin proces de afirmare în armatele altor state, la noi se rezuma la doar şase baterii (patru în Moldova şi două în Muntenia), care au fost reorganizate în câte un divizion pentru fiecare provincie, iar acestea, ulterior, au format împreună primul regiment de artilerie. Politica militară a lui Al.I.Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei române, cât şi în măsuri importante care au dus la infiinţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia), care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu (1863), precum şi prin apariţia primelor comitete consultative şi inspectorate de armă.
     Instituţia inspectoratelor de armă poate fi sesizată încă din anul 1860, când Bugetul Oastei Moldovei prevedea înfiinţarea unui post de inspector al infanteriei cu gradul de general, însă consacrarea a survenit ceva mai târziu. Inspectoratul infanteriei a luat fiinţă abia în anul 1912 (cu mult timp după cele ale cavaleriei, artileriei şi geniului, instituite în anii 1873, 1875 şi respectiv 1887), probabil datorită faptului că problemele specifice erau rezolvate prin comandanţii regimentelor şi diviziilor, iar la nivelul ministerului de către comitetul consultativ al armei.
     La 15 februarie 1865, s-a decretat înfiinţarea comitetelor consultative pentru diferite arme, care trebuiau să examineze toate chestiunile privitoare la constituirea, organizarea, disciplina, instruirea, armamentul şi să dezbată regulamentele, proiectele şi planurile corespunzătoare fiecarei arme. În lumina Constituţiei din 1866, a fost adoptat un pachet de legi care a creat cadrul adecvat dezvoltării sistemului militar. Atunci, pentru prima dată în istoria militară a României, s-au definit structurile organizatorice: corp de armată, divizie, brigadă, care se constituiau numai la manevre sau în caz de război. La pace, funcţionau entităţile organizatorice cunoscute: regiment, batalion (divizion, escadron), companie (baterie), pluton, secţie.
     Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma să fie consolidată prin participarea oştirii române, implicit a Forţelor Terestre, la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergură din epoca modernă a istoriei noastre militare. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată.
     După executarea mobilizării, armata a fost structurată în două entităţi constitutive, bine delimitate şi cu misiuni precise: armata de operaţii, cu două corpuri de armată, care subordonau patru divizii; şi armata teritorială, cu patru divizii teritoriale, 13 regimente de miliţii, patru escadroane miliţii şi garda oraşenească. Saltul semnificativ în conturarea şi afirmarea Forţelor Terestre s-a produs într-o perioadă scurtă de timp, până către sfârşitul secolului a XIX- lea. Se ştie că, prin aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor armatei (Legea nr. 1677 din 8 iunie 1882), la pace existau două elemente principale: armata activă, cu rezerva ei şi armata de miliţii.
     Arma activă cuprindea trupele permanente (infanterie, artilerie, cavalerie, geniu şi flotilă) şi trupele teritoriale (dorobanţi, calarasi, pompieri). În anul 1900, întreaga armată română era organizată în: patru comandamente de corp de armată, nouă comandamente de divizie, nouă batalioane de vânători (câte unul în fiecare divizie), 34 de regimente de infanterie (fiecare avea câte trei batalioane), 11 regimente de artilerie de câmp (fiecare compus din şase baterii cal. 75 mm si şase baterii obuziere cal. 120 mm), o baterie de artilerie de munte, două regimente de artilerie de cetate, un regiment de artilerie de asediu şi două regimente de geniu. La începutul primului război mondial, armata de uscat a ţării noastre era structurată în: cinci corpuri de armată, 15 divizii de infanterie, două brigăzi de roşiori şi cinci de călăraşi, 25 regimente de artilerie şi două de geniu (cu batalioane de pionieri şi pontonieri), semibatalioane de căi ferate, companii de telegrafie, secţii de aerostaţie, de automobile şi de porumbei.
     Având la bază prevederile Legii de organizare din 6 mai 1913, această structură introducea ca element nou corpurile de armată, ca mari unităţi de arme întrunite. Organizarea Forţelor Terestre era eşalonată, astfel, pe corpuri de armată, divizii de infanterie, brigăzi de infanterie, de călăraşi şi de artilerie. În cadrul infanteriei, unitatea de bază era regimentul, compus din batalioane, iar acestea din companii. Totodată, acest moment a marcat şi apariţia distinctă a unităţilor de armă (artilerie, cavalerie, geniu), deşi acestea aveau mari unităţi, unităţi şi subunităţi inclusiv în structurile marilor unităţi de arme întrunite. De pildă, corpul de armată avea în compunere, pe lângă cele două divizii de infanterie şi o brigadă de călăraşi, un regiment de obuziere, un batalion de pionieri, iar divizia, pe lângă cele două brigăzi de infanterie, mai avea unităţi şi subunităţi de artilerie şi un batalion de vânători. Evident, se conturau şi trupele celorlalte arme şi specialităţi cărora astăzi le spunem categorii de forţe ale armatei: forţele aeriene şi forţele navale.
     Eşalonul armată a apărut în structura sistemului militar românesc la intrarea ţării în primul război mondial. Prin decretarea mobilizării, la 15 august 1916, după Marele Cartier General urmau patru comandamente de armată (ale Armatelor 1, 2, 3 şi de Nord), şase de corp de armată (ale Corpurilor 1, 2, 3, 5, 6 şi 7 Armată), 23 de divizii de infanterie şi două de cavalerie, cinci brigăzi de călăraşi, două de artilerie grea (a câte două regimente fiecare) şi una de grăniceri, un regiment şi un divizion de artilerie de munte, artileria capetelor de pod fortificate din Dobrogea, artileria de poziţie, un regiment de căi ferate, un regiment de pontonieri şi un batalion specialităţi, cu o companie aerostaţie.
     Evoluţia războiului a impus reorganizarea şi refacerea armatei române în iarna anilor 1916-1917, structurată doar pe două armate şi cinci corpuri de armată, 15 divizii de infanterie, fiecare având în compunere, pe lângă cele două brigăzi de infanterie, una de artilerie, un divizion de cavalerie, un batalion de pionieri, iar cele numerotate de la 1 la 10 mai aveau şi câte un regiment de vânători. Cavaleria era organizată în două divizii şi două brigăzi independente (două de călăraşi şi două de roşiori). În afară de artileria divizionară, mai existau şi două regimente de artilerie de munte, patru regimente de artilerie grea şi artileria antiaeriană.
     Noi mutaţii au cunoscut Forţele Terestre după primul război mondial când, în compunerea de luptă a regimentului şi a diviziei de infanterie, au intrat şi alte arme, în special tancurile (în 1919), artileria, pionierii, transmisiunile, formaţiunile de logistică şi medicale. În anul 1932, prin Legea din 28 aprilie cu privire la stabilirea efectivelor armatei, structura Armatei Române era următoarea: şapte corpuri de armată cu 21 divizii de infanterie, un corp de vânători de munte, 72 regimente de infanterie, un regiment care de luptă, un batalion gardă palat, două batalioane de grăniceri, patru batalioane de infanterie uşoară, 22 companii de mitraliere divizionare.
     O importantă măsura adoptată pe linie organizatorică a constituit-o înfiinţarea, în anul 1936, respectiv 1938, a încă două departamente pe lângă Ministerul Apărării Naţionale. Este vorba de Ministerul Aerului şi Marinei şi de Ministerul Înzestrării Armatei.
     Prin Decretul Lege nr. 3488 din 16.10.1940, erau stabilite următoarele structuri în cadrul ministerului: Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, Subsecretariatul de Stat al Marinei, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Subsecretariatul de Stat al Înzestrării şi Administraţiei Armatei.
     Atribuţiile Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat vizau: instrucţia cadrelor şi a trupei; asigurarea materială; disciplina şi controlul comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de uscat ale armatei, precum şi a celor de justiţie; de încadrare şi sanitare în ansamblul forţelor armate. Structura Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat nu se va schimba până în 1947.
     În momentul intrării în cel de-al doilea război mondial, România avea un organism militar structurat şi înzestrat corespunzător vremii, cu un potenţial uman de 1.170.000 militari, reprezentând 8,5% din populaţia ţării. Conducerea militară centralizată era asigurată de Ministerul de Război, Marele Stat Major şi Consiliul Superior al Oştirii. Fiecare categorie de forţe ale armatei avea comandamente, aşa cum aveau şi armele componente.
     Infanteria,arma de bază a Forţelor Terestre, era cuprinsă în 19 divizii, ca mari unităţi tactice ale armei, structurate fiecare pe câte trei regimente de infanterie, două de artilerie, ambele categorii constituind, fiecare, câte o brigadă de infanterie şi, respectiv, de artilerie, precum şi pe elemente indivizionate (subunităţi de pionieri, transmisiuni, artilerie anticar şi artilerie antiaeriană).
     Vânătorii de munte erau organizaţi în patru divizii de munte, însumând 24 batalioane de vânători de munte, patru grupuri de artilerie de munte, opt divizioane de obuziere de munte. În structura trupelor acestei arme mai intrau patru comandamente de munte, cu opt batalioane.
     Artileria de câmp era structurată în regimente, divizioane, baterii, secţii şi piese. Unitatea de bază a organizării acestei arme era regimentul, afectat de regula diviziilor de infanterie şi cavalerie, precum şi direct corpurilor de armată şi armatelor (îndeosebi regimentele de artilerie grea, anticar şi antiaeriană).
     Cavaleria cuprindea cinci divizii, iar trupele motomecanizate şi de tancuri doar o divizie blindată, iar acestea, ulterior, au fost subordonate Comandamentului Trupelor Motomecanizate, nou infiinţat.
     Este de menţionat că în multe lucrări se includ în sfera de cuprindere a Forţelor Terestre, pe lângă marile unităţi şi unităţile armelor mai sus prezentate şi alte opt regimente de artilerie grea, două de artilerie anticar, 10 de artilerie antiaeriană, trei de transmisiuni, şapte de pionieri, unul de pontonieri, o brigadă de căi ferate (trei regimente), nouă batalioane de drumuri şi de construcţii. Toate aceste forţe erau organizate în cele patru armate şi 10 corpuri de armată. Pe timpul desfăşurării războiului au survenit modificări structurale, soldate cu organizarea unor detaşamente şi grupuri, constituirea unor comandamente operative care aveau în subordine mari unităţi şi unităţi de arme întrunite, precum şi cu reorganizarea unor arme în corpuri (de cavalerie, de munte, motomecanizate).
     În luptele antihitleriste şi antihorthyste din nord-vestul ţării, din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, România a mai folosit, pe lângă cele două comandamente de armată, patru corpuri de armată, corpurile de munte, cavalerie şi motomecanizat şi alte structuri luptătoare aparţinând celorlalte arme, inclusiv instituţii de învăţământ. Faţă de cifrele indicate prin protocolul din 26 octombrie 1944 şi stipulaţiile convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, aportul real al forţelor terestre româneşti a fost mult mai mare.
     De pildă, în Ungaria şi Cehoslovacia au luptat în plus un corp de armată, o divizie de infanterie şi două de cavalerie, iar în Austria un regiment care de luptă, faţă de cele două armate, patru corpuri de armată, nouă divizii de infanterie, una de munte, două de cavalerie, prevăzute în protocolul din 26 octombrie 1944. Aceste cifre şi unele aspecte structural-organizatorice pot să ne conducă la ideea că în timpul celui de-al doilea război mondial s-a ivit un prim moment istoric în care noţiunea de Forţe Terestre a corespuns unei sfere de cuprindere unitare a tuturor armelor din compunerea lor, atât ca unităţi şi mari unităţi, cât şi sub aspectul conducerii acţiunilor lor.
     Reorganizarea Armatei Române din anul 1947, legiferată de Instrucţiunile speciale nr. 41 900 din 15.08.1947 au vizat şi Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, atribuţiile acestuia fiind preluate de cele patru regiuni militare înfiinţate cu acest prilej de comandamentele de armată şi de direcţiile subordonate nemijlocit Marelui Stat Major (Comandamentul Infanteriei, Comandamentul Cavaleriei, Comandamentul Geniului, Direcţia Înzestrării Auto şi Blindate). Nevoia unui organ care să-şi asume conducerea centralizată a Forţelor Terestre a determinat înfiinţarea Direcţiei Pregătirii de Luptă a Armatei de Uscat, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 46 839 din 09.08.1949.
     Analizând activitatea Direcţiei Pregătire de Luptă a Armatei de Uscat, s-a desprins concluzia că numai o parte a Forţelor Terestre era controlată de acest organism, multe compartimente intrând în competenţa altor structuri. Această stare este confirmată de existenţa Comandamentului Trupelor de Tancuri şi Mecanizate, înfiinţat prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 00123254 din 16.10 1950, care era direcţional pentru toate unităţile de tancuri, autotunuri şi mecanizate şi subordonat nemijlocit Ministerului Forţelor Armatei. Celelalte arme de uscat aveau comandamente proprii.
     În septembrie 1956, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. C.L. 004402 din 07.09.1956, Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Mecanizate îşi înceteaza activitatea, luând fiinţă Direcţia Tancuri şi Auto, care, din 15.09.1960, se va numi Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Auto. Conducerea bicefală a celei mai mari părţi a armatei a fost eliminată în anul 1969, când din cele două organe centrale s-a structurat Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor. Ca urmare a schimbărilor survenite în România după decembrie 1989, în contextul procesului de democratizare a societăţii româneşti s-a trecut şi la reorganizarea sistemului militar. Astfel, în conformitate cu Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.102 din 30.07.1990, începând cu 01.08.1990, Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor se reorganizează în Comandamentul Trupelor de Uscat, în compunerea căruia au intrat: Direcţia Tehnică de Tancuri şi Auto; Inspectoratul General al Infanteriei şi Vânătorilor de Munte; Inspectoratul General al Blindatelor; Inspectoratul General al Artileriei; Inspectoratul General al Geniului; Inspectoratul General al Protecţiei Antichimice; Inspectoratul General al Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat.
     Procesul a continuat şi necesităţile operaţionale au determinat ca, în baza Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 24 din 30.08.1993, Comandamentul Trupelor de Uscat să se transforme în Statul Major al Trupelor de Uscat, având în subordine armate de arme întrunite, instituţiile de învăţământ şi formaţiunile de diferite arme subordonate direct. Începând cu data de 11.04.2000, în baza Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. S 8, referitoare la "PLANUL - CADRU PRIVIND PROCESUL DE RESTRUCTURARE ŞI MODERNIZARE A ARMATEI ROMÂNIEI", Statul Major al Trupelor de Uscat îşi modifică denumirea în Statul Major al Forţelor Terestre.
     În etapa actuală, Forţele Terestre constituie o componentă importantă a securităţii României prin relevanţa misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale ţării, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinsecă de a acţiona în toată gama operaţiunilor militare. Menţinerea capacităţii de luptă a acestei forţe, în prezent şi în viitor, simultan cu transformarea sa într-o forţă militară pentru secolul XXI, cere un efort cumulativ pe termen lung, de timp şi resurse. În acest context, Forţele Terestre vor continua să fie puse în faţa dificilei decizii de a menţine permanent echilibrul constant între cerinţe şi resurse.
     Prin alocarea resurselor necesare şi punerea în aplicare a noii concepţii de restructurare, Forţele Terestre ale Armatei României vor deveni, mai mult ca oricând in istorie, un organism militar modern, cu o capacitate operaţională similară forţelor terestre din armatele ţărilor europene avansate din punct de vedere militar, flexibile, suple şi dinamice, apte să dea o ripostă eficace oricărei agresiuni armate la adresa securităţii României şi de a-şi îndeplini cu profesionalism misiunile ce le revin din obligaţiile militare internaţionale asumate de către ţara noastră     Dimensiunea istorică a Forţelor Terestre şi a biruinţelor lor izvorăşte din vremuri imemoriale, începând cu anonimii luptători pedeştri. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor şi specialităţilor ce au compus-o dintotdeauna şi o compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc.
     Denumite ca atare sau nu, forţele terestre au fost la români, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasă componentă a oştirii, dar şi singura categorie de forţe capabilă să angajeze, să desfăşoare şi să desăvârşească lupte, bătălii şi operaţii, îndeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei, situaţie mai frecvent întâlnită înainte de primul război mondial.
     Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860.
     Infanteria, arma de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii. În 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători.
Cavaleria, singura armă cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, să execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din două regimente, organizate fiecare pe câte patru escadroane de lancieri, cărora li s-a mai adăugat apoi, începând cu anul 1862 şi câte un escadron de depozit.
     Artileria, deşi era o armă în plin proces de afirmare în armatele altor state, la noi se rezuma la doar şase baterii (patru în Moldova şi două în Muntenia), care au fost reorganizate în câte un divizion pentru fiecare provincie, iar acestea, ulterior, au format împreună primul regiment de artilerie. Politica militară a lui Al.I.Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei române, cât şi în măsuri importante care au dus la infiinţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia), care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu (1863), precum şi prin apariţia primelor comitete consultative şi inspectorate de armă.
     Instituţia inspectoratelor de armă poate fi sesizată încă din anul 1860, când Bugetul Oastei Moldovei prevedea înfiinţarea unui post de inspector al infanteriei cu gradul de general, însă consacrarea a survenit ceva mai târziu. Inspectoratul infanteriei a luat fiinţă abia în anul 1912 (cu mult timp după cele ale cavaleriei, artileriei şi geniului, instituite în anii 1873, 1875 şi respectiv 1887), probabil datorită faptului că problemele specifice erau rezolvate prin comandanţii regimentelor şi diviziilor, iar la nivelul ministerului de către comitetul consultativ al armei.
     La 15 februarie 1865, s-a decretat înfiinţarea comitetelor consultative pentru diferite arme, care trebuiau să examineze toate chestiunile privitoare la constituirea, organizarea, disciplina, instruirea, armamentul şi să dezbată regulamentele, proiectele şi planurile corespunzătoare fiecarei arme. În lumina Constituţiei din 1866, a fost adoptat un pachet de legi care a creat cadrul adecvat dezvoltării sistemului militar. Atunci, pentru prima dată în istoria militară a României, s-au definit structurile organizatorice: corp de armată, divizie, brigadă, care se constituiau numai la manevre sau în caz de război. La pace, funcţionau entităţile organizatorice cunoscute: regiment, batalion (divizion, escadron), companie (baterie), pluton, secţie.
     Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma să fie consolidată prin participarea oştirii române, implicit a Forţelor Terestre, la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergură din epoca modernă a istoriei noastre militare. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată.
     După executarea mobilizării, armata a fost structurată în două entităţi constitutive, bine delimitate şi cu misiuni precise: armata de operaţii, cu două corpuri de armată, care subordonau patru divizii; şi armata teritorială, cu patru divizii teritoriale, 13 regimente de miliţii, patru escadroane miliţii şi garda oraşenească. Saltul semnificativ în conturarea şi afirmarea Forţelor Terestre s-a produs într-o perioadă scurtă de timp, până către sfârşitul secolului a XIX- lea. Se ştie că, prin aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor armatei (Legea nr. 1677 din 8 iunie 1882), la pace existau două elemente principale: armata activă, cu rezerva ei şi armata de miliţii.
     Arma activă cuprindea trupele permanente (infanterie, artilerie, cavalerie, geniu şi flotilă) şi trupele teritoriale (dorobanţi, calarasi, pompieri). În anul 1900, întreaga armată română era organizată în: patru comandamente de corp de armată, nouă comandamente de divizie, nouă batalioane de vânători (câte unul în fiecare divizie), 34 de regimente de infanterie (fiecare avea câte trei batalioane), 11 regimente de artilerie de câmp (fiecare compus din şase baterii cal. 75 mm si şase baterii obuziere cal. 120 mm), o baterie de artilerie de munte, două regimente de artilerie de cetate, un regiment de artilerie de asediu şi două regimente de geniu. La începutul primului război mondial, armata de uscat a ţării noastre era structurată în: cinci corpuri de armată, 15 divizii de infanterie, două brigăzi de roşiori şi cinci de călăraşi, 25 regimente de artilerie şi două de geniu (cu batalioane de pionieri şi pontonieri), semibatalioane de căi ferate, companii de telegrafie, secţii de aerostaţie, de automobile şi de porumbei.
     Având la bază prevederile Legii de organizare din 6 mai 1913, această structură introducea ca element nou corpurile de armată, ca mari unităţi de arme întrunite. Organizarea Forţelor Terestre era eşalonată, astfel, pe corpuri de armată, divizii de infanterie, brigăzi de infanterie, de călăraşi şi de artilerie. În cadrul infanteriei, unitatea de bază era regimentul, compus din batalioane, iar acestea din companii. Totodată, acest moment a marcat şi apariţia distinctă a unităţilor de armă (artilerie, cavalerie, geniu), deşi acestea aveau mari unităţi, unităţi şi subunităţi inclusiv în structurile marilor unităţi de arme întrunite. De pildă, corpul de armată avea în compunere, pe lângă cele două divizii de infanterie şi o brigadă de călăraşi, un regiment de obuziere, un batalion de pionieri, iar divizia, pe lângă cele două brigăzi de infanterie, mai avea unităţi şi subunităţi de artilerie şi un batalion de vânători. Evident, se conturau şi trupele celorlalte arme şi specialităţi cărora astăzi le spunem categorii de forţe ale armatei: forţele aeriene şi forţele navale.
     Eşalonul armată a apărut în structura sistemului militar românesc la intrarea ţării în primul război mondial. Prin decretarea mobilizării, la 15 august 1916, după Marele Cartier General urmau patru comandamente de armată (ale Armatelor 1, 2, 3 şi de Nord), şase de corp de armată (ale Corpurilor 1, 2, 3, 5, 6 şi 7 Armată), 23 de divizii de infanterie şi două de cavalerie, cinci brigăzi de călăraşi, două de artilerie grea (a câte două regimente fiecare) şi una de grăniceri, un regiment şi un divizion de artilerie de munte, artileria capetelor de pod fortificate din Dobrogea, artileria de poziţie, un regiment de căi ferate, un regiment de pontonieri şi un batalion specialităţi, cu o companie aerostaţie.
     Evoluţia războiului a impus reorganizarea şi refacerea armatei române în iarna anilor 1916-1917, structurată doar pe două armate şi cinci corpuri de armată, 15 divizii de infanterie, fiecare având în compunere, pe lângă cele două brigăzi de infanterie, una de artilerie, un divizion de cavalerie, un batalion de pionieri, iar cele numerotate de la 1 la 10 mai aveau şi câte un regiment de vânători. Cavaleria era organizată în două divizii şi două brigăzi independente (două de călăraşi şi două de roşiori). În afară de artileria divizionară, mai existau şi două regimente de artilerie de munte, patru regimente de artilerie grea şi artileria antiaeriană.
     Noi mutaţii au cunoscut Forţele Terestre după primul război mondial când, în compunerea de luptă a regimentului şi a diviziei de infanterie, au intrat şi alte arme, în special tancurile (în 1919), artileria, pionierii, transmisiunile, formaţiunile de logistică şi medicale. În anul 1932, prin Legea din 28 aprilie cu privire la stabilirea efectivelor armatei, structura Armatei Române era următoarea: şapte corpuri de armată cu 21 divizii de infanterie, un corp de vânători de munte, 72 regimente de infanterie, un regiment care de luptă, un batalion gardă palat, două batalioane de grăniceri, patru batalioane de infanterie uşoară, 22 companii de mitraliere divizionare.
     O importantă măsura adoptată pe linie organizatorică a constituit-o înfiinţarea, în anul 1936, respectiv 1938, a încă două departamente pe lângă Ministerul Apărării Naţionale. Este vorba de Ministerul Aerului şi Marinei şi de Ministerul Înzestrării Armatei.
     Prin Decretul Lege nr. 3488 din 16.10.1940, erau stabilite următoarele structuri în cadrul ministerului: Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, Subsecretariatul de Stat al Marinei, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Subsecretariatul de Stat al Înzestrării şi Administraţiei Armatei.
     Atribuţiile Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat vizau: instrucţia cadrelor şi a trupei; asigurarea materială; disciplina şi controlul comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de uscat ale armatei, precum şi a celor de justiţie; de încadrare şi sanitare în ansamblul forţelor armate. Structura Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat nu se va schimba până în 1947.
     În momentul intrării în cel de-al doilea război mondial, România avea un organism militar structurat şi înzestrat corespunzător vremii, cu un potenţial uman de 1.170.000 militari, reprezentând 8,5% din populaţia ţării. Conducerea militară centralizată era asigurată de Ministerul de Război, Marele Stat Major şi Consiliul Superior al Oştirii. Fiecare categorie de forţe ale armatei avea comandamente, aşa cum aveau şi armele componente.
     Infanteria,arma de bază a Forţelor Terestre, era cuprinsă în 19 divizii, ca mari unităţi tactice ale armei, structurate fiecare pe câte trei regimente de infanterie, două de artilerie, ambele categorii constituind, fiecare, câte o brigadă de infanterie şi, respectiv, de artilerie, precum şi pe elemente indivizionate (subunităţi de pionieri, transmisiuni, artilerie anticar şi artilerie antiaeriană).
     Vânătorii de munte erau organizaţi în patru divizii de munte, însumând 24 batalioane de vânători de munte, patru grupuri de artilerie de munte, opt divizioane de obuziere de munte. În structura trupelor acestei arme mai intrau patru comandamente de munte, cu opt batalioane.
     Artileria de câmp era structurată în regimente, divizioane, baterii, secţii şi piese. Unitatea de bază a organizării acestei arme era regimentul, afectat de regula diviziilor de infanterie şi cavalerie, precum şi direct corpurilor de armată şi armatelor (îndeosebi regimentele de artilerie grea, anticar şi antiaeriană).
     Cavaleria cuprindea cinci divizii, iar trupele motomecanizate şi de tancuri doar o divizie blindată, iar acestea, ulterior, au fost subordonate Comandamentului Trupelor Motomecanizate, nou infiinţat.
     Este de menţionat că în multe lucrări se includ în sfera de cuprindere a Forţelor Terestre, pe lângă marile unităţi şi unităţile armelor mai sus prezentate şi alte opt regimente de artilerie grea, două de artilerie anticar, 10 de artilerie antiaeriană, trei de transmisiuni, şapte de pionieri, unul de pontonieri, o brigadă de căi ferate (trei regimente), nouă batalioane de drumuri şi de construcţii. Toate aceste forţe erau organizate în cele patru armate şi 10 corpuri de armată. Pe timpul desfăşurării războiului au survenit modificări structurale, soldate cu organizarea unor detaşamente şi grupuri, constituirea unor comandamente operative care aveau în subordine mari unităţi şi unităţi de arme întrunite, precum şi cu reorganizarea unor arme în corpuri (de cavalerie, de munte, motomecanizate).
     În luptele antihitleriste şi antihorthyste din nord-vestul ţării, din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, România a mai folosit, pe lângă cele două comandamente de armată, patru corpuri de armată, corpurile de munte, cavalerie şi motomecanizat şi alte structuri luptătoare aparţinând celorlalte arme, inclusiv instituţii de învăţământ. Faţă de cifrele indicate prin protocolul din 26 octombrie 1944 şi stipulaţiile convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, aportul real al forţelor terestre româneşti a fost mult mai mare.
     De pildă, în Ungaria şi Cehoslovacia au luptat în plus un corp de armată, o divizie de infanterie şi două de cavalerie, iar în Austria un regiment care de luptă, faţă de cele două armate, patru corpuri de armată, nouă divizii de infanterie, una de munte, două de cavalerie, prevăzute în protocolul din 26 octombrie 1944. Aceste cifre şi unele aspecte structural-organizatorice pot să ne conducă la ideea că în timpul celui de-al doilea război mondial s-a ivit un prim moment istoric în care noţiunea de Forţe Terestre a corespuns unei sfere de cuprindere unitare a tuturor armelor din compunerea lor, atât ca unităţi şi mari unităţi, cât şi sub aspectul conducerii acţiunilor lor.
     Reorganizarea Armatei Române din anul 1947, legiferată de Instrucţiunile speciale nr. 41 900 din 15.08.1947 au vizat şi Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, atribuţiile acestuia fiind preluate de cele patru regiuni militare înfiinţate cu acest prilej de comandamentele de armată şi de direcţiile subordonate nemijlocit Marelui Stat Major (Comandamentul Infanteriei, Comandamentul Cavaleriei, Comandamentul Geniului, Direcţia Înzestrării Auto şi Blindate). Nevoia unui organ care să-şi asume conducerea centralizată a Forţelor Terestre a determinat înfiinţarea Direcţiei Pregătirii de Luptă a Armatei de Uscat, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 46 839 din 09.08.1949.
     Analizând activitatea Direcţiei Pregătire de Luptă a Armatei de Uscat, s-a desprins concluzia că numai o parte a Forţelor Terestre era controlată de acest organism, multe compartimente intrând în competenţa altor structuri. Această stare este confirmată de existenţa Comandamentului Trupelor de Tancuri şi Mecanizate, înfiinţat prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 00123254 din 16.10 1950, care era direcţional pentru toate unităţile de tancuri, autotunuri şi mecanizate şi subordonat nemijlocit Ministerului Forţelor Armatei. Celelalte arme de uscat aveau comandamente proprii.
     În septembrie 1956, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. C.L. 004402 din 07.09.1956, Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Mecanizate îşi înceteaza activitatea, luând fiinţă Direcţia Tancuri şi Auto, care, din 15.09.1960, se va numi Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Auto. Conducerea bicefală a celei mai mari părţi a armatei a fost eliminată în anul 1969, când din cele două organe centrale s-a structurat Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor. Ca urmare a schimbărilor survenite în România după decembrie 1989, în contextul procesului de democratizare a societăţii româneşti s-a trecut şi la reorganizarea sistemului militar. Astfel, în conformitate cu Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.102 din 30.07.1990, începând cu 01.08.1990, Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor se reorganizează în Comandamentul Trupelor de Uscat, în compunerea căruia au intrat: Direcţia Tehnică de Tancuri şi Auto; Inspectoratul General al Infanteriei şi Vânătorilor de Munte; Inspectoratul General al Blindatelor; Inspectoratul General al Artileriei; Inspectoratul General al Geniului; Inspectoratul General al Protecţiei Antichimice; Inspectoratul General al Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat.
     Procesul a continuat şi necesităţile operaţionale au determinat ca, în baza Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 24 din 30.08.1993, Comandamentul Trupelor de Uscat să se transforme în Statul Major al Trupelor de Uscat, având în subordine armate de arme întrunite, instituţiile de învăţământ şi formaţiunile de diferite arme subordonate direct. Începând cu data de 11.04.2000, în baza Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. S 8, referitoare la "PLANUL - CADRU PRIVIND PROCESUL DE RESTRUCTURARE ŞI MODERNIZARE A ARMATEI ROMÂNIEI", Statul Major al Trupelor de Uscat îşi modifică denumirea în Statul Major al Forţelor Terestre.
     În etapa actuală, Forţele Terestre constituie o componentă importantă a securităţii României prin relevanţa misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale ţării, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinsecă de a acţiona în toată gama operaţiunilor militare. Menţinerea capacităţii de luptă a acestei forţe, în prezent şi în viitor, simultan cu transformarea sa într-o forţă militară pentru secolul XXI, cere un efort cumulativ pe termen lung, de timp şi resurse. În acest context, Forţele Terestre vor continua să fie puse în faţa dificilei decizii de a menţine permanent echilibrul constant între cerinţe şi resurse.
     Prin alocarea resurselor necesare şi punerea în aplicare a noii concepţii de restructurare, Forţele Terestre ale Armatei României vor deveni, mai mult ca oricând in istorie, un organism militar modern, cu o capacitate operaţională similară forţelor terestre din armatele ţărilor europene avansate din punct de vedere militar, flexibile, suple şi dinamice, apte să dea o ripostă eficace oricărei agresiuni armate la adresa securităţii României şi de a-şi îndeplini cu profesionalism misiunile ce le revin din obligaţiile militare internaţionale asumate de către ţara noastră     Dimensiunea istorică a Forţelor Terestre şi a biruinţelor lor izvorăşte din vremuri imemoriale, începând cu anonimii luptători pedeştri. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor şi specialităţilor ce au compus-o dintotdeauna şi o compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc.
     Denumite ca atare sau nu, forţele terestre au fost la români, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasă componentă a oştirii, dar şi singura categorie de forţe capabilă să angajeze, să desfăşoare şi să desăvârşească lupte, bătălii şi operaţii, îndeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei, situaţie mai frecvent întâlnită înainte de primul război mondial.
     Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860.
     Infanteria, arma de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii. În 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători.
Cavaleria, singura armă cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, să execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din două regimente, organizate fiecare pe câte patru escadroane de lancieri, cărora li s-a mai adăugat apoi, începând cu anul 1862 şi câte un escadron de depozit.
     Artileria, deşi era o armă în plin proces de afirmare în armatele altor state, la noi se rezuma la doar şase baterii (patru în Moldova şi două în Muntenia), care au fost reorganizate în câte un divizion pentru fiecare provincie, iar acestea, ulterior, au format împreună primul regiment de artilerie. Politica militară a lui Al.I.Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei române, cât şi în măsuri importante care au dus la infiinţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia), care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu (1863), precum şi prin apariţia primelor comitete consultative şi inspectorate de armă.
     Instituţia inspectoratelor de armă poate fi sesizată încă din anul 1860, când Bugetul Oastei Moldovei prevedea înfiinţarea unui post de inspector al infanteriei cu gradul de general, însă consacrarea a survenit ceva mai târziu. Inspectoratul infanteriei a luat fiinţă abia în anul 1912 (cu mult timp după cele ale cavaleriei, artileriei şi geniului, instituite în anii 1873, 1875 şi respectiv 1887), probabil datorită faptului că problemele specifice erau rezolvate prin comandanţii regimentelor şi diviziilor, iar la nivelul ministerului de către comitetul consultativ al armei.
     La 15 februarie 1865, s-a decretat înfiinţarea comitetelor consultative pentru diferite arme, care trebuiau să examineze toate chestiunile privitoare la constituirea, organizarea, disciplina, instruirea, armamentul şi să dezbată regulamentele, proiectele şi planurile corespunzătoare fiecarei arme. În lumina Constituţiei din 1866, a fost adoptat un pachet de legi care a creat cadrul adecvat dezvoltării sistemului militar. Atunci, pentru prima dată în istoria militară a României, s-au definit structurile organizatorice: corp de armată, divizie, brigadă, care se constituiau numai la manevre sau în caz de război. La pace, funcţionau entităţile organizatorice cunoscute: regiment, batalion (divizion, escadron), companie (baterie), pluton, secţie.
     Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma să fie consolidată prin participarea oştirii române, implicit a Forţelor Terestre, la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergură din epoca modernă a istoriei noastre militare. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată.
     După executarea mobilizării, armata a fost structurată în două entităţi constitutive, bine delimitate şi cu misiuni precise: armata de operaţii, cu două corpuri de armată, care subordonau patru divizii; şi armata teritorială, cu patru divizii teritoriale, 13 regimente de miliţii, patru escadroane miliţii şi garda oraşenească. Saltul semnificativ în conturarea şi afirmarea Forţelor Terestre s-a produs într-o perioadă scurtă de timp, până către sfârşitul secolului a XIX- lea. Se ştie că, prin aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor armatei (Legea nr. 1677 din 8 iunie 1882), la pace existau două elemente principale: armata activă, cu rezerva ei şi armata de miliţii.
     Arma activă cuprindea trupele permanente (infanterie, artilerie, cavalerie, geniu şi flotilă) şi trupele teritoriale (dorobanţi, calarasi, pompieri). În anul 1900, întreaga armată română era organizată în: patru comandamente de corp de armată, nouă comandamente de divizie, nouă batalioane de vânători (câte unul în fiecare divizie), 34 de regimente de infanterie (fiecare avea câte trei batalioane), 11 regimente de artilerie de câmp (fiecare compus din şase baterii cal. 75 mm si şase baterii obuziere cal. 120 mm), o baterie de artilerie de munte, două regimente de artilerie de cetate, un regiment de artilerie de asediu şi două regimente de geniu. La începutul primului război mondial, armata de uscat a ţării noastre era structurată în: cinci corpuri de armată, 15 divizii de infanterie, două brigăzi de roşiori şi cinci de călăraşi, 25 regimente de artilerie şi două de geniu (cu batalioane de pionieri şi pontonieri), semibatalioane de căi ferate, companii de telegrafie, secţii de aerostaţie, de automobile şi de porumbei.
     Având la bază prevederile Legii de organizare din 6 mai 1913, această structură introducea ca element nou corpurile de armată, ca mari unităţi de arme întrunite. Organizarea Forţelor Terestre era eşalonată, astfel, pe corpuri de armată, divizii de infanterie, brigăzi de infanterie, de călăraşi şi de artilerie. În cadrul infanteriei, unitatea de bază era regimentul, compus din batalioane, iar acestea din companii. Totodată, acest moment a marcat şi apariţia distinctă a unităţilor de armă (artilerie, cavalerie, geniu), deşi acestea aveau mari unităţi, unităţi şi subunităţi inclusiv în structurile marilor unităţi de arme întrunite. De pildă, corpul de armată avea în compunere, pe lângă cele două divizii de infanterie şi o brigadă de călăraşi, un regiment de obuziere, un batalion de pionieri, iar divizia, pe lângă cele două brigăzi de infanterie, mai avea unităţi şi subunităţi de artilerie şi un batalion de vânători. Evident, se conturau şi trupele celorlalte arme şi specialităţi cărora astăzi le spunem categorii de forţe ale armatei: forţele aeriene şi forţele navale.
     Eşalonul armată a apărut în structura sistemului militar românesc la intrarea ţării în primul război mondial. Prin decretarea mobilizării, la 15 august 1916, după Marele Cartier General urmau patru comandamente de armată (ale Armatelor 1, 2, 3 şi de Nord), şase de corp de armată (ale Corpurilor 1, 2, 3, 5, 6 şi 7 Armată), 23 de divizii de infanterie şi două de cavalerie, cinci brigăzi de călăraşi, două de artilerie grea (a câte două regimente fiecare) şi una de grăniceri, un regiment şi un divizion de artilerie de munte, artileria capetelor de pod fortificate din Dobrogea, artileria de poziţie, un regiment de căi ferate, un regiment de pontonieri şi un batalion specialităţi, cu o companie aerostaţie.
     Evoluţia războiului a impus reorganizarea şi refacerea armatei române în iarna anilor 1916-1917, structurată doar pe două armate şi cinci corpuri de armată, 15 divizii de infanterie, fiecare având în compunere, pe lângă cele două brigăzi de infanterie, una de artilerie, un divizion de cavalerie, un batalion de pionieri, iar cele numerotate de la 1 la 10 mai aveau şi câte un regiment de vânători. Cavaleria era organizată în două divizii şi două brigăzi independente (două de călăraşi şi două de roşiori). În afară de artileria divizionară, mai existau şi două regimente de artilerie de munte, patru regimente de artilerie grea şi artileria antiaeriană.
     Noi mutaţii au cunoscut Forţele Terestre după primul război mondial când, în compunerea de luptă a regimentului şi a diviziei de infanterie, au intrat şi alte arme, în special tancurile (în 1919), artileria, pionierii, transmisiunile, formaţiunile de logistică şi medicale. În anul 1932, prin Legea din 28 aprilie cu privire la stabilirea efectivelor armatei, structura Armatei Române era următoarea: şapte corpuri de armată cu 21 divizii de infanterie, un corp de vânători de munte, 72 regimente de infanterie, un regiment care de luptă, un batalion gardă palat, două batalioane de grăniceri, patru batalioane de infanterie uşoară, 22 companii de mitraliere divizionare.
     O importantă măsura adoptată pe linie organizatorică a constituit-o înfiinţarea, în anul 1936, respectiv 1938, a încă două departamente pe lângă Ministerul Apărării Naţionale. Este vorba de Ministerul Aerului şi Marinei şi de Ministerul Înzestrării Armatei.
     Prin Decretul Lege nr. 3488 din 16.10.1940, erau stabilite următoarele structuri în cadrul ministerului: Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, Subsecretariatul de Stat al Marinei, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Subsecretariatul de Stat al Înzestrării şi Administraţiei Armatei.
     Atribuţiile Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat vizau: instrucţia cadrelor şi a trupei; asigurarea materială; disciplina şi controlul comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de uscat ale armatei, precum şi a celor de justiţie; de încadrare şi sanitare în ansamblul forţelor armate. Structura Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat nu se va schimba până în 1947.
     În momentul intrării în cel de-al doilea război mondial, România avea un organism militar structurat şi înzestrat corespunzător vremii, cu un potenţial uman de 1.170.000 militari, reprezentând 8,5% din populaţia ţării. Conducerea militară centralizată era asigurată de Ministerul de Război, Marele Stat Major şi Consiliul Superior al Oştirii. Fiecare categorie de forţe ale armatei avea comandamente, aşa cum aveau şi armele componente.
     Infanteria,arma de bază a Forţelor Terestre, era cuprinsă în 19 divizii, ca mari unităţi tactice ale armei, structurate fiecare pe câte trei regimente de infanterie, două de artilerie, ambele categorii constituind, fiecare, câte o brigadă de infanterie şi, respectiv, de artilerie, precum şi pe elemente indivizionate (subunităţi de pionieri, transmisiuni, artilerie anticar şi artilerie antiaeriană).
     Vânătorii de munte erau organizaţi în patru divizii de munte, însumând 24 batalioane de vânători de munte, patru grupuri de artilerie de munte, opt divizioane de obuziere de munte. În structura trupelor acestei arme mai intrau patru comandamente de munte, cu opt batalioane.
     Artileria de câmp era structurată în regimente, divizioane, baterii, secţii şi piese. Unitatea de bază a organizării acestei arme era regimentul, afectat de regula diviziilor de infanterie şi cavalerie, precum şi direct corpurilor de armată şi armatelor (îndeosebi regimentele de artilerie grea, anticar şi antiaeriană).
     Cavaleria cuprindea cinci divizii, iar trupele motomecanizate şi de tancuri doar o divizie blindată, iar acestea, ulterior, au fost subordonate Comandamentului Trupelor Motomecanizate, nou infiinţat.
     Este de menţionat că în multe lucrări se includ în sfera de cuprindere a Forţelor Terestre, pe lângă marile unităţi şi unităţile armelor mai sus prezentate şi alte opt regimente de artilerie grea, două de artilerie anticar, 10 de artilerie antiaeriană, trei de transmisiuni, şapte de pionieri, unul de pontonieri, o brigadă de căi ferate (trei regimente), nouă batalioane de drumuri şi de construcţii. Toate aceste forţe erau organizate în cele patru armate şi 10 corpuri de armată. Pe timpul desfăşurării războiului au survenit modificări structurale, soldate cu organizarea unor detaşamente şi grupuri, constituirea unor comandamente operative care aveau în subordine mari unităţi şi unităţi de arme întrunite, precum şi cu reorganizarea unor arme în corpuri (de cavalerie, de munte, motomecanizate).
     În luptele antihitleriste şi antihorthyste din nord-vestul ţării, din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, România a mai folosit, pe lângă cele două comandamente de armată, patru corpuri de armată, corpurile de munte, cavalerie şi motomecanizat şi alte structuri luptătoare aparţinând celorlalte arme, inclusiv instituţii de învăţământ. Faţă de cifrele indicate prin protocolul din 26 octombrie 1944 şi stipulaţiile convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, aportul real al forţelor terestre româneşti a fost mult mai mare.
     De pildă, în Ungaria şi Cehoslovacia au luptat în plus un corp de armată, o divizie de infanterie şi două de cavalerie, iar în Austria un regiment care de luptă, faţă de cele două armate, patru corpuri de armată, nouă divizii de infanterie, una de munte, două de cavalerie, prevăzute în protocolul din 26 octombrie 1944. Aceste cifre şi unele aspecte structural-organizatorice pot să ne conducă la ideea că în timpul celui de-al doilea război mondial s-a ivit un prim moment istoric în care noţiunea de Forţe Terestre a corespuns unei sfere de cuprindere unitare a tuturor armelor din compunerea lor, atât ca unităţi şi mari unităţi, cât şi sub aspectul conducerii acţiunilor lor.
     Reorganizarea Armatei Române din anul 1947, legiferată de Instrucţiunile speciale nr. 41 900 din 15.08.1947 au vizat şi Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, atribuţiile acestuia fiind preluate de cele patru regiuni militare înfiinţate cu acest prilej de comandamentele de armată şi de direcţiile subordonate nemijlocit Marelui Stat Major (Comandamentul Infanteriei, Comandamentul Cavaleriei, Comandamentul Geniului, Direcţia Înzestrării Auto şi Blindate). Nevoia unui organ care să-şi asume conducerea centralizată a Forţelor Terestre a determinat înfiinţarea Direcţiei Pregătirii de Luptă a Armatei de Uscat, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 46 839 din 09.08.1949.
     Analizând activitatea Direcţiei Pregătire de Luptă a Armatei de Uscat, s-a desprins concluzia că numai o parte a Forţelor Terestre era controlată de acest organism, multe compartimente intrând în competenţa altor structuri. Această stare este confirmată de existenţa Comandamentului Trupelor de Tancuri şi Mecanizate, înfiinţat prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 00123254 din 16.10 1950, care era direcţional pentru toate unităţile de tancuri, autotunuri şi mecanizate şi subordonat nemijlocit Ministerului Forţelor Armatei. Celelalte arme de uscat aveau comandamente proprii.
     În septembrie 1956, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. C.L. 004402 din 07.09.1956, Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Mecanizate îşi înceteaza activitatea, luând fiinţă Direcţia Tancuri şi Auto, care, din 15.09.1960, se va numi Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Auto. Conducerea bicefală a celei mai mari părţi a armatei a fost eliminată în anul 1969, când din cele două organe centrale s-a structurat Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor. Ca urmare a schimbărilor survenite în România după decembrie 1989, în contextul procesului de democratizare a societăţii româneşti s-a trecut şi la reorganizarea sistemului militar. Astfel, în conformitate cu Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.102 din 30.07.1990, începând cu 01.08.1990, Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor se reorganizează în Comandamentul Trupelor de Uscat, în compunerea căruia au intrat: Direcţia Tehnică de Tancuri şi Auto; Inspectoratul General al Infanteriei şi Vânătorilor de Munte; Inspectoratul General al Blindatelor; Inspectoratul General al Artileriei; Inspectoratul General al Geniului; Inspectoratul General al Protecţiei Antichimice; Inspectoratul General al Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat.
     Procesul a continuat şi necesităţile operaţionale au determinat ca, în baza Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 24 din 30.08.1993, Comandamentul Trupelor de Uscat să se transforme în Statul Major al Trupelor de Uscat, având în subordine armate de arme întrunite, instituţiile de învăţământ şi formaţiunile de diferite arme subordonate direct. Începând cu data de 11.04.2000, în baza Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. S 8, referitoare la "PLANUL - CADRU PRIVIND PROCESUL DE RESTRUCTURARE ŞI MODERNIZARE A ARMATEI ROMÂNIEI", Statul Major al Trupelor de Uscat îşi modifică denumirea în Statul Major al Forţelor Terestre.
     În etapa actuală, Forţele Terestre constituie o componentă importantă a securităţii României prin relevanţa misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale ţării, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinsecă de a acţiona în toată gama operaţiunilor militare. Menţinerea capacităţii de luptă a acestei forţe, în prezent şi în viitor, simultan cu transformarea sa într-o forţă militară pentru secolul XXI, cere un efort cumulativ pe termen lung, de timp şi resurse. În acest context, Forţele Terestre vor continua să fie puse în faţa dificilei decizii de a menţine permanent echilibrul constant între cerinţe şi resurse.
     Prin alocarea resurselor necesare şi punerea în aplicare a noii concepţii de restructurare, Forţele Terestre ale Armatei României vor deveni, mai mult ca oricând in istorie, un organism militar modern, cu o capacitate operaţională similară forţelor terestre din armatele ţărilor europene avansate din punct de vedere militar, flexibile, suple şi dinamice, apte să dea o ripostă eficace oricărei agresiuni armate la adresa securităţii României şi de a-şi îndeplini cu profesionalism misiunile ce le revin din obligaţiile militare internaţionale asumate de către ţara noastră