Idei de retinut
Furnicilor nu le plac castravetii. Inconjurati ascunzisurile acestora cu coji de castravete.
Daca vrei sa obtii un cub transparent de gheata, fierbe apa inainte.
Oglinda ta va straluci, daca o cureti cu White Spirt (diluant de vopsele). S-a imprimat o guma de mestecat in materialul hainelor tale ? Pune-le pentru o ora in congelator. Hainele tale albe nu sant suficient de albe ? Inmoaie-le in apa calda timp de 10 minute, impreuna cu o felie de lamaie. Parul tau nu are luciu suficient? Umezeste-ti parul cu o lingurita de otet, si pe urma sa-l speli. Ca sa reusesti sa storci integral zeama lamailor, tine-le o ora in apa calda inainte de a le stoarce. Pentru a evita mirosul neplacut la fierberea verzei, pune o felie de paine pe varza. Pentru a nu amesteca painea cu varza, felia se introduce intr-o punga de panza rara.
Lacrimezi, daca tai ceapa, - mesteca o guma de mestecat.
Pentru a fierbe mai repede cartofii, decojeste-i numai pe o parte.
Pata de cerneala pe haine ? Pune un strat gros de pasta de dinti pe pata, lasa-l sa se usuce si numai dupa aceea sa-o speli.
Vrei sa scapi de soareci si sobolani, presara praf de piper negru in zona unde se ascund. Se vor duce in alta parte !
Proverb chinezesc:
Daca tu poti profita de un lucru, ce ti-a fost impartasit de altii, la randul tau ai si tu obligatia, de a-l impartasi cu altii !
Deci, procedeaza la fel ca mine!
|
joi, 25 iulie 2013
L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog.Atat fac- ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului.Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”
L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.Acolo te asteapta Dumnezeu.Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica.Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura.Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”
L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie.Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”
L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi.Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata.Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.Iubirea, este curgerea vietii.Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”
L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie.Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.
L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.
I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”
Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.
Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”
La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”
Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra..
* Nu exista loc, in Ardeal, fara amintiri despre parintele Arsenie Boca. E suficient sa-i rostesti numele, si ele vin in roiuri, atrase ca fluturii de lumina. Mai ales in satele din apropierea Prislopului, manastirea in care i se afla mormantul facator de minuni, faptura marelui duhovnic traieste parca aievea, strabatand potecile de pe dealurile acoperite cu pajisti de flori *
Foile lipite- Cand l-ati cunoscut pe Arsenie Boca, parinte Oprea?
- L-am cunoscut personal de-abia dupa ce am iesit din inchisoare, in 1956, dar auzisem despre el inca din 1942-43, cand faima predicilor sale de la manastirea Sambata aduna acolo tot Ardealul. Dar si in puscariile comuniste circulau povesti despre el. Eu eram la Canal, cand am aflat despre Parintele Arsenie Boca ceva cu totul tulburator, o intamplare povestita de un student de la Teologia din Sibiu. Fusese inchis pentru ca facea parte dintr-o asociatie crestina a studentilor si elevilor, ce promova cuvantul lui Hristos si viata crestina.
Foile lipite- Cand l-ati cunoscut pe Arsenie Boca, parinte Oprea?
- L-am cunoscut personal de-abia dupa ce am iesit din inchisoare, in 1956, dar auzisem despre el inca din 1942-43, cand faima predicilor sale de la manastirea Sambata aduna acolo tot Ardealul. Dar si in puscariile comuniste circulau povesti despre el. Eu eram la Canal, cand am aflat despre Parintele Arsenie Boca ceva cu totul tulburator, o intamplare povestita de un student de la Teologia din Sibiu. Fusese inchis pentru ca facea parte dintr-o asociatie crestina a studentilor si elevilor, ce promova cuvantul lui Hristos si viata crestina.
Povestea lui mi s-a incrustat ca o pecete in memorie si n-am uitat-o pana in ziua de azi: "M-au ridicat intr-o noapte, la trei luni dupa ce pe unii dintre colegi ii arestasera deja, iar altii apucasera sa fuga in munti, la partizani. Si intamplarea a facut ca m-au pus in aceeasi celula cu Parintele Arsenie Boca. Il stiam bine, cu mult dinainte, pentru ca pe atunci, noi, studentii de la Sibiu, mergeam des la Manastirea Sambata si eram toti electrizati de el. Si cand m-am trezit intr-o dimineata, numai ce il vad pe Parintele cum se plimba cu pasi iuti prin celula. Se ruga. Soptea, neauzit, rugaciuni.
Asa se faceau rugaciunile in puscarie, pe tacute, cu sufletul. Chiar in ziua aceea imi venea si mie randul la ancheta si, cu putin inainte de a fi scos de gardieni din celula, Parintele Arsenie a ramas nemiscat ca o stana de piatra, langa usa. Mi-a zambit ocrotitor. Atat. Am trait apoi cinci ore infioratoare de ancheta, iar cand m-au bagat la loc, in celula, parintele Arsenie era in aceeasi pozitie in care il lasasem cand am plecat. Stana de piatra. Dupa o vreme, a urmat judecata, la Tribunalul Militar. Pe masa judecatorului se aflau dosarele cu declaratiile noastre. Eram pierit! Aflasem ca toti tovarasii mei declarasera sub torturi si ce facusera si ce nu facusera. Fusesera batuti salbatic. Asa ca urma sa fiu condamnat pe masura, la 25 de ani de puscarie. Ei bine, atunci s-a intamplat o minune! Judecatorul, cand a inceput sa-mi rasfoiasca dosarul, nu a putut dezlipi doua foi. Si nici nu si-a dat sema de asta. Si in alea doua foi erau acuzatiile cele mai grave la adresa mea. Si uite asa, am scapat pe o cale miraculoasa, cu numai doi ani jumatate de pedeapsa. Sunt sigur ca salvatorul meu fusese parintele Boca si taria rugaciunilor lui".
Sfintii cu ochi albastri- Va mai amintiti prima intalnire cu Parintele Arsenie?
- In 1958, dupa iesirea din puscarie, m-am dus la Manastirea Prislop, intr-o sambata de Florii, impreuna cu un coleg de-al meu, de la Teologie, care il cunostea din Vata de Sus, satul natal al parintelui Arsenie Boca. Desi ne-a vazut si stia ca il cautam, n-a vorbit cu noi nici sambata, nici duminica, pentru ca tot timpul, in urma lui, roiau cel putin trei securisti, pandindu-l ce vorbeste si ce predica. Luni, insa, cand ceilalti credinciosi au plecat, noi ne-am gasit dinadins de lucru, la taiat de lemne.
Sfintii cu ochi albastri- Va mai amintiti prima intalnire cu Parintele Arsenie?
- In 1958, dupa iesirea din puscarie, m-am dus la Manastirea Prislop, intr-o sambata de Florii, impreuna cu un coleg de-al meu, de la Teologie, care il cunostea din Vata de Sus, satul natal al parintelui Arsenie Boca. Desi ne-a vazut si stia ca il cautam, n-a vorbit cu noi nici sambata, nici duminica, pentru ca tot timpul, in urma lui, roiau cel putin trei securisti, pandindu-l ce vorbeste si ce predica. Luni, insa, cand ceilalti credinciosi au plecat, noi ne-am gasit dinadins de lucru, la taiat de lemne.
Si Parintele Arsenie ne-a chemat in biserica si am vorbit cu el, ca la spovedanie. Mie mi-a spus sa nu ma calugaresc, iar celuilalt i-a spus: "Tu nu te insori!". Si, intr-adevar, a ajuns calugar la manastirea Lainici. Parintele iti citea viata ca-n palma. Dobandise o putere asa de mare prin rugaciune, incat strabatea cu privirea si mintea pana in cele mai adanci tainite sufletesti.- Puteti sa faceti un portret al Parintelui Arsenie Boca?
- Era un om foarte smerit. Nu era napraznic, asa cum se spune, dar era categoric. Daca iti spunea ceva, la spovedanie, de pilda, musai asa trebuia sa faci. Era de statura potrivita, dar totusi mai inalt, era roscat la par si cu ochi albastri. Tocmai de aceea, Parintele isi picta toate icoanele - de la Maica Domnului, pana la Iisus - cu ochi albastri. Toti pictorii pun in operele lor ceva din ei insisi, fara sa vrea. Asa ca icoanele pictate de Parinte au ceva si din infatisarea lui.- Cat de tare v-ati apropiat de Parintele Arsenie?
- Cu vremea, devenisem destul de apropiati, mai ales ca sotia mea il cunostea, si ea, inca din tinerete. Cu un an inainte de-a muri, de pilda, Parintele Arsenie m-a chemat la Prislop, impreuna cu preoteasa mea, ca sa schimbam, pe indelete, o vorba. Atunci am vazut si eu, cu ochii mei, crucea de lemn, pe care Parintele pusese sa i se ciopleasca data mortii, cu sase luni inainte de a muri. Stiuse exact cand va merge la Domnul. Iar cand a murit, copiii mei s-au numarat printre cei care i-au sapat groapa.
Trei minuni- Mormantul facator de minuni al parintelui Arsenie Boca a intrat in legenda. Ca apropiat al marelui duhovnic de la Prislop stiti, cu siguranta, si sfintia-voastra, astfel de intamplari.
- Era un om foarte smerit. Nu era napraznic, asa cum se spune, dar era categoric. Daca iti spunea ceva, la spovedanie, de pilda, musai asa trebuia sa faci. Era de statura potrivita, dar totusi mai inalt, era roscat la par si cu ochi albastri. Tocmai de aceea, Parintele isi picta toate icoanele - de la Maica Domnului, pana la Iisus - cu ochi albastri. Toti pictorii pun in operele lor ceva din ei insisi, fara sa vrea. Asa ca icoanele pictate de Parinte au ceva si din infatisarea lui.- Cat de tare v-ati apropiat de Parintele Arsenie?
- Cu vremea, devenisem destul de apropiati, mai ales ca sotia mea il cunostea, si ea, inca din tinerete. Cu un an inainte de-a muri, de pilda, Parintele Arsenie m-a chemat la Prislop, impreuna cu preoteasa mea, ca sa schimbam, pe indelete, o vorba. Atunci am vazut si eu, cu ochii mei, crucea de lemn, pe care Parintele pusese sa i se ciopleasca data mortii, cu sase luni inainte de a muri. Stiuse exact cand va merge la Domnul. Iar cand a murit, copiii mei s-au numarat printre cei care i-au sapat groapa.
Trei minuni- Mormantul facator de minuni al parintelui Arsenie Boca a intrat in legenda. Ca apropiat al marelui duhovnic de la Prislop stiti, cu siguranta, si sfintia-voastra, astfel de intamplari.
- Nu stia nimeni, atunci cand a murit Parintele Arsenie, ca el va face binele si in duh, de dincolo de moarte. Minunile de la mormantul sau sunt adevarate. Eu stiu trei cazuri asupra carora nu planeaza nici o indoiala.
Am cunoscut acum cativa ani o femeie foarte bolnava. Fusese internata si la Bucuresti, ii facusem si eu Maslu si 40 de Liturghii, Sarindarul, cum se numeste in preotie, asa ca femeia iesise pe loc din spital, de s-au mirat si doctorii cei mari. Dar tot mai avea unele neputinte. Dupa doi ani, s-a imbolnavit iar, rau de tot, si au trebuit s-o duca iar la spital, la Deva. Si atunci, o femeie din Silvasu de Jos, o comuna de langa Prislop, care le aducea lor de doua ori pe saptamana lapte, il intreaba pe stapanul casei: "Dar doamna unde-i?". "E bolnava". "Si de ce nu apelati dumneavoastra la Parintele Arsenie? Ca eu am avut un copil foarte bolnav si am luat o camasa de-a lui, m-am dus la mormantul Parintelui si am pus-o pe cruce si m-am rugat lui Dumnezeu si Parintelui sa se indure de mine. Si cand m-am intors acasa la copil, copilul meu era sanatos!". Atunci neamurile femeii bolnave au luat si ele o camasa si s-au dus cu ea la Prislop. Ce va spun acum mi-a povestit barbatul ei: "Cum am intrat in curtea manastirii, am inceput sa ma rog, in gand, Parintelui Arsenie, sa se indure de nevasta mea. Apoi m-am dus la mormantul lui, am pus camasa pe cruce si m-am rugat si acolo cu lacrimi si cu credinta in Dumnezeu". Dupa numai o saptamana, au venit amandoi la mine, si nevasta era sanatoasa tun.
A doua intamplare am aflat-o de la un om care lucrase la cladirea staretiei noi, de la Prislop. Nu stia cine e Parintele Arsenie. Abia dupa inmormantarea lui, a aflat cine fusese. Omul suferea de dureri cumplite de oase, incat mergea incovoiat, de-abia se tara. Dar dupa ce s-a dus sa se roage la mormantul Parintelui, n-a mai simtit nici o durere, si mergea drept.
A treia minune pe care o stiu eu de la mormantul Parintelui Arsenie Boca e si cea mai grozava. Prin anii '90, am cunoscut o familie dintr-un sat de langa manastirea Cotmeana din Arges. Cazul lor era foarte grav. Bietii oameni aveau doua fete si un baiat, stapaniti de duh necurat! Fata, in mod deosebit, nu se putea apropia cu nici un chip de vreo biserica. Nici la cativa metri nu se putea apropia! Imediat, o forta nevazuta i se punea in piept si nu putea intra. Bietii parinti si-au dus copiii la manastirea Sihastria, unde Parintele Cleopa le-a facut Maslu si slujbe indelungate. Dupa asta, au fost mai usurati, s-au eliberat de presiunea necurata ce-i stapanea, iar fata a facut chiar Teologia. Dar chiar si asa, inca mai avea o apasare rea cand venea la biserica, pe care se lupta sa o inabuse. Intr-o zi, o prietena de-a ei, doctorita, ce avea o evlavie deosebita la Parintele Arsenie, a luat-o cu ea, la mormant. Ce-a urmat a fost de neinchipuit. Dupa o vreme de rugaciune inlacrimata in fata mormantului, fata a cazut fara vlaga si a intrat in coma profunda. Doctorita, care cunostea simptomele comei, s-a ingrozit! "Am adus-o sa moara cu zile aici" - se jelea. Dar n-a trecut o jumatate de ora, si fata s-a trezit. Era complet sanatoasa. Apoi mi-a povestit ce-a trait acolo: "Cat am zacut prabusita, fara suflare, la mormantul Parintelui, am vazut ceva. Un vis aievea, din alta Lume... Am vazut cum din mormant s-a inaltat, de-odata, un abur albastru. Din clipa aceea, duhul rau m-a parasit pe vecie, sfartecat de lumina iesita din mormantul Parintelui Arsenie!"...- Sotia dvs., care i-a fost ucenica, in tinerete, parintelui Arsenie Boca, mi-a spus ca venea adeseori la Cincis. Ce-l aducea incoace, in inima tinutului padurenilor?
A treia minune pe care o stiu eu de la mormantul Parintelui Arsenie Boca e si cea mai grozava. Prin anii '90, am cunoscut o familie dintr-un sat de langa manastirea Cotmeana din Arges. Cazul lor era foarte grav. Bietii oameni aveau doua fete si un baiat, stapaniti de duh necurat! Fata, in mod deosebit, nu se putea apropia cu nici un chip de vreo biserica. Nici la cativa metri nu se putea apropia! Imediat, o forta nevazuta i se punea in piept si nu putea intra. Bietii parinti si-au dus copiii la manastirea Sihastria, unde Parintele Cleopa le-a facut Maslu si slujbe indelungate. Dupa asta, au fost mai usurati, s-au eliberat de presiunea necurata ce-i stapanea, iar fata a facut chiar Teologia. Dar chiar si asa, inca mai avea o apasare rea cand venea la biserica, pe care se lupta sa o inabuse. Intr-o zi, o prietena de-a ei, doctorita, ce avea o evlavie deosebita la Parintele Arsenie, a luat-o cu ea, la mormant. Ce-a urmat a fost de neinchipuit. Dupa o vreme de rugaciune inlacrimata in fata mormantului, fata a cazut fara vlaga si a intrat in coma profunda. Doctorita, care cunostea simptomele comei, s-a ingrozit! "Am adus-o sa moara cu zile aici" - se jelea. Dar n-a trecut o jumatate de ora, si fata s-a trezit. Era complet sanatoasa. Apoi mi-a povestit ce-a trait acolo: "Cat am zacut prabusita, fara suflare, la mormantul Parintelui, am vazut ceva. Un vis aievea, din alta Lume... Am vazut cum din mormant s-a inaltat, de-odata, un abur albastru. Din clipa aceea, duhul rau m-a parasit pe vecie, sfartecat de lumina iesita din mormantul Parintelui Arsenie!"...- Sotia dvs., care i-a fost ucenica, in tinerete, parintelui Arsenie Boca, mi-a spus ca venea adeseori la Cincis. Ce-l aducea incoace, in inima tinutului padurenilor?
- Intr-adevar, se pare ca aproape nu exista loc in Ardeal unde Parintele sa nu fi lasat vreo urma. La Cincis venea dupa 1958, cand se reinfiintase manastirea Prislop, care nu-i asa departe de noi. Era cu trei ani inainte de a se face lacul de acumulare pe raul Cerna, cand nu banuia inca nimeni ca biserica satului va fi inghitita de ape. Biserica aceea era monument istoric extraordinar de valoros. Fusese inaltata la 1459, pe vremea lui Ioan Corvin. Avea o pictura veche si frumoasa, de pe la jumatatea secolului al XVI-lea. Inundarea bisericii s-a facut in 1961-1962. Ultima cununie care s-a facut acolo a fost chiar cununia mea cu doamna preoteasa, in 1962. Cand ne-am cununat, apa ajungea pana in tinda bisericii, mai avea putin si ajungea la sfinti. Stiu ca Episcopia de atunci a Aradului a dus tratative cu Combinatul Siderurgic Hunedoara sa nu darame biserica, ca-i monument istoric. Combinatul facea lacul asta cu scopul de avea apa pentru uzina. Biserica huniazilor era mai pe deal, s-ar fi putut face un zid in jurul ei si ar fi fost salvata. Dar nu s-a reusit. Comunistii erau hotarati sa darame bisericile ortodoxe, cu orice pret si sub orice pretext. Pentru lacul asta al lor, au daramat aici trei biserici ortodoxe: biserica din Cincis, biserica din Cerna si biserica din Baia Craiului.
Ei bine, parintele Arsenie a stiut cu mult inainte ce se va intampla. Urcand el pe dealurile Cincisului, cu sotia mea, care era pe atunci domnisoara, cu o sora a ei si cu alte credincioase din sat, se opreste brusc in fata bisericii din Cincis, intinde bata pe care o tinea pe un umar si zice: "Pana aici va fi apa peste zona asta!". "Cum, Parinte, vom muri toti?", l-au intrebat credincioasele. "Nu moare nimeni, biserica moare", a zis parintele. Dupa ce biserica a fost inghitita de ape, Parintele Arsenie Boca, care a continuat sa vina la Cincis, ne-a poruncit: "Voi sa faceti un muzeu, unde sa se pastreze frescele care s-au evacuat din biserica. Sunt de nepretuit!". Intr-adevar, frescele fusesera scoase de pe perete, inainte de inundare, si duse la Bucuresti. Si de acolo au fost aduse niste copii, pitite la Castelul Corvinestilor. Si ne-a mai zis Parintele Arsenie, ca atunci cand facem muzeul, sa aiba si un etaj, unde sa fie chilii pentru calugari.
O manastire mica, care sa respecte cu strictete randuiala bisericii noastre ortodoxe, incat sa mai ridice satul si tinutul acesta, saracit in ideal si credinta. Si cum a zis parintele, asa s-a intamplat. Ne-a ajutat Dumnezeu si uite ca muzeul e gata, iar manastirea din Cincis isi asteapta vietuitoarele.
Din cate minuni implineste parintele Arsenie Boca, aceasta are o insemnatate aparte. Nu e un dar de bine pentru un singur om, ci pentru o intreaga comunitate. Dumnezeu se intoarce in satele padurenilor, cele risipite prin munti.
O manastire mica, care sa respecte cu strictete randuiala bisericii noastre ortodoxe, incat sa mai ridice satul si tinutul acesta, saracit in ideal si credinta. Si cum a zis parintele, asa s-a intamplat. Ne-a ajutat Dumnezeu si uite ca muzeul e gata, iar manastirea din Cincis isi asteapta vietuitoarele.
Din cate minuni implineste parintele Arsenie Boca, aceasta are o insemnatate aparte. Nu e un dar de bine pentru un singur om, ci pentru o intreaga comunitate. Dumnezeu se intoarce in satele padurenilor, cele risipite prin munti.
Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate harurile Spiritului Sfant !
“In vremuri ale inselatoriei universale, a spune adevarul este un act revolutionar.” – George Orwell |
Dupa o zi criminala, in care lui Mos Craciun toate i-au mers prost (s-au imbolnavit 4 pitici, 3 reni s-au ratacit in padure, sania s-a rupt, a ramas fara bautura si a venit si soacra-sa in vizita) seara a sunat la usa un ingeras cu un brad imens de Craciun. “Ce sa fac cu bradul Mosule?” intreaba ingerasul. Si de atunci exista traditia cu ingerasul infipt in varful bradului
Doi copii isi spuneau rugaciuniile, in noaptea de Ajun.
Unul dintre ei spunea cu glas tare:
- Draga Mos Craciun, nu uita sa-mi aduci un trenulet frumos.
Celalalt spune:
- De ce strigi asa tare , Mos Craciun nu e surd!
- Mosul nu, dar bunica, da!
Unul dintre ei spunea cu glas tare:
- Draga Mos Craciun, nu uita sa-mi aduci un trenulet frumos.
Celalalt spune:
- De ce strigi asa tare , Mos Craciun nu e surd!
- Mosul nu, dar bunica, da!
Doua blonde cautau prin padure un brad de craciun.
Dupa o zi intreaga de stat in frig una dintre ele spune celeilalte:
-Auzi, n-ar fi mai bine sa luam unu asa, fara globuri??
Dupa o zi intreaga de stat in frig una dintre ele spune celeilalte:
-Auzi, n-ar fi mai bine sa luam unu asa, fara globuri??
John, cum ati petrecut Craciunul?
- Am facut un pom de Craciun, l-am umplut de jucarii si tare ne-am bucurat.
- Si tu Jimmy?
- Am facut un pom de Craciun, am cumparat o multime de jucarii si tare ne-am bucurat.
- Dar tu Moritz?
- Noi avem o pravalie cu jucarii si ne-am uitat la rafturile goale si tare ne-am bucurat.
- Am facut un pom de Craciun, l-am umplut de jucarii si tare ne-am bucurat.
- Si tu Jimmy?
- Am facut un pom de Craciun, am cumparat o multime de jucarii si tare ne-am bucurat.
- Dar tu Moritz?
- Noi avem o pravalie cu jucarii si ne-am uitat la rafturile goale si tare ne-am bucurat.
"Draga Mosule, te rog mult sa-mi aduci un trenulet electric, o masinuta si o ciocolata", scrie un copil dorintele sale pentru Craciun. .
Se duce copilul la posta si duce scrisoarea. Postaritele deschid scrisoarea, o citesc si li se face mila de copil. Hotarasc ele sa puna mana de la mana si sa-i cumpere copilului darurile. Strang ele banii cumpara trenuletul, cumpara masinuta, dar de ciocolata nu le mai ajung banii. Trimit cadoul copilului.
La cateva zile de la Craciun, copilul duce la posta o alta scrisoare cu multumirile pt Mos Craciun:
- "Draga Mosule, iti multumesc pentru cadouri, trenuletul este magnific, masinuta este super. Eu sunt convins ca mi-ai trimis si ciocolata, dar cred ca zdrentele alea de la posta au mancat-o".
Se duce copilul la posta si duce scrisoarea. Postaritele deschid scrisoarea, o citesc si li se face mila de copil. Hotarasc ele sa puna mana de la mana si sa-i cumpere copilului darurile. Strang ele banii cumpara trenuletul, cumpara masinuta, dar de ciocolata nu le mai ajung banii. Trimit cadoul copilului.
La cateva zile de la Craciun, copilul duce la posta o alta scrisoare cu multumirile pt Mos Craciun:
- "Draga Mosule, iti multumesc pentru cadouri, trenuletul este magnific, masinuta este super. Eu sunt convins ca mi-ai trimis si ciocolata, dar cred ca zdrentele alea de la posta au mancat-o".
Cum poţi ASCULTA CONVERSAŢIILE TELEFONICE ale prietenilor tăi şi nu numai
Scandalul spionajului informatic practicat de Agenţia Naţională de Securitate (NSA) din SUA a scos la iveală o problemă şi mai gravă care ameninţă utilizatorii de telefonie din întreaga lume.
Pentru mai puţin de 300 de dolari, orice hacker poate asculta conversaţiile şi citi mesajele trimise prin intermediul unui telefon mobil. Jurnaliştii de la NPR au făcut un experiment cu un grup de hackeri, din categoria celor care doar atrag atenţia asupra deficienţelor de funcţionare a sistemelor informatice.
Consultantul pe probleme de securitate al companiei iSEC Partners, Tom Ritter, a demonstrat jurnaliştilor cum poate avea acces la orice telefon mobil doar pe baza unei staţii celulare denumite femtocell. Cea pe care a folosit-o Ritter a fost realizată de Samsung pentru Verizon şi costă 250 de dolari. Acest dispozitiv este de mărimea unui router wireless şi poate fi achiziţionat din reţeaua de retail Best Buy.
Consultantul pe probleme de securitate al companiei iSEC Partners, Tom Ritter, a demonstrat jurnaliştilor cum poate avea acces la orice telefon mobil doar pe baza unei staţii celulare denumite femtocell. Cea pe care a folosit-o Ritter a fost realizată de Samsung pentru Verizon şi costă 250 de dolari. Acest dispozitiv este de mărimea unui router wireless şi poate fi achiziţionat din reţeaua de retail Best Buy.
„Tot ce am făcut poate fi realizat cu ajutorul unor programe gratuite ce pot fi descărcate de pe Internet – nimic special“, spune Ritter. El spune că operatorii telecom, precum Verizon, oferă acces la aceste dispozitive clienţilor care locuiesc în zone rurale sau în zgârie-nori, unde au o recepţie slabă a semnalului. „Le poţi obţine de la operatori pentru a avea un semnal mai puternic“, spune acesta. O serie de operatori au lansate servicii de femtocell, inclusiv Vodafone, AT&T sau SFR.
Ritter explică faptul că un femtocell acţionează practic asemenea unei antene de telefonie, tocmai de aceea are acces la toate telefoanele din jurul lui. Acest dispozitiv poate intercepta şi mesajele text, inclusiv fotografiile stocate în telefon şi în cazul în care utilizatorul se înregistrează pe site-ul unei bănci, aparatul poate obţine numele şi parola utilizatorului.
Ritter spune că pentru a accesa toate aceste date, utilizatorul femtocell-ului trebuie să fie la o distanţă de circa 12 metri de telefonul vizat. Chiar şi aşa, dat fiind faptul că dispozitivul poate încăpea într-o poşetă, Ritter imaginează o serie de scenarii în care se poate folosi acest aparat. Spre exemplu, o domnişoară care are în poşetă un femtocell poate merge într-un bar frecventat de politicieni sau persoane publice şi poate accesa mesajele pe care aceştia le primesc sau le trimit de pe telefoanele mobile. „Nu trebuie să ai o imaginaţie prea bogată ca să realizezi potenţialul acestei unelte în urmărirea personalităţilor sau chiar şi a oamenilor obişnuiţi“, spune Ritter.
Sursa: www.capital.ro – 16.07.2013
miercuri, 24 iulie 2013
Din "Puterea
vindecatoare a bolii-Importanta si
semnificatia simptomelor bolii"
de Thorwlad
Dethlefsen (psiholog umanist holistic) si
Ruediger Dahlke
(medic)
reiese in
sfarsit o imagine clara a cancerului.
Cancerul
Pentru
a înţelege cancerul este deosebit de important să gândim
analogic. Trebuie să devenim conştienţi de
faptul
că fiecare totalitate resimţită sau definită de noi (o unitate
printre alte unităţi) este, pe de o parte, parte
a
unui întreg mai mare şi, pe de altă parte, este totodată
alcătuită din multe alte întreguri. Aşa, de exemplu,
pădurea
(ca totalitate definită) este atât parte a întregului mai mare
numit „peisaj" cât şi alcătuită din mulţi
„copaci"
(totalităţi mai mici). Acelaşi lucru este valabil şi pentru „un
copac". El este parte a pădurii şi
constă,
la rândul său, din trunchi, rădăcini şi coroană. Astfel,
trunchiul se raportează la copac aşa cum se
raportează
copacul la pădure şi pădurea la restul peisajului.
Un
om este o parte a omenirii şi constă la rândul său din organe
care sunt parte a unui om, fiind totodată
alcătuite
din multe celule, care reprezintă din nou, părţi ale organelor.
Omenirea aşteaptă de la fiecare om în
parte
ca el să se comporte pe cât posibil aşa cum o cere evoluţia, şi
aşa cum este cel mai bine pentru
supravieţuirea
omenirii. Omul aşteaptă de la organele sale ca ele să funcţioneze
aşa cum este necesar pentru
supravieţuirea
lui. Organul aşteaptă de la celulele sale ca ele să-şi
îndeplinească sarcina aşa cum este necesar
pentru
supravieţuirea lui.
în
cadrul acestei ierarhii, care mai poate fi încă prelungită în
ambele direcţii, fiecare întreg individual (celulă,
organ,
om) se află mereu în conflict între viaţa proprie, personală, şi
subordonarea faţă de interesele unităţii
imediat
superioare. Orice structură complexă (omenire, stat, organ) este
dependentă în funcţionarea sa de
faptul
ca, pe cât posibil, toate părţile sale să se subordoneze ideii
comune şi să-i slujească. Orice sistem
suportă,
în mod normal, emanciparea câtorva membri, fără ca întregul să
fie periclitat. Există totuşi o
139
valoare
limită la depăşirea căreia întregul este periclitat în privinţa
existenţei sale.
Astfel,
un stat poate suporta câţiva cetăţeni care nu lucrează, care se
comportă asocial sau se mobilizează
împotriva
statului. Dar dacă acest grup de oameni, care nu se identifică cu
ţelurile statului, creşte peste
măsură,
el va deveni, începând de la un anumit moment, un adevărat pericol
pentru întreg şi va periclita
existenţa
întregului în cazul în care obţine predominanţa. Este drept că
statul va încerca vreme îndelungată
să
se ferească de această evoluţie şi să-şi apere propria
existenţă, dar dacă nu-i reuşesc aceste încercări
prăbuşirea
sa va fi sigură. Posibilitatea cu cea mai bună perspectivă ar
consta în readucerea la timp la
ordinea
comună a micilor grupuri de cetăţeni evadaţi din sistem, prin
faptul că li se oferă o posibilitate
atractivă
de a colabora la ţelurile comune. Suprimarea sau exterminarea cu
forţa a celor care gândesc altfel,
promovate
în majoritatea cazurilor de către stat, nu a fost niciodată
încununată de succes pe lungă durată, ci
mai
degrabă acest comportament al statului a accelerat ajungerea la
haos. Din punctul de vedere al statului,
forţele
care i se opun sunt duşmani periculoşi care nu au alt ţel decât
distrugerea bunei şi vechii ordini şi
răspândirea
haosului.
Acest
mod de a vedea lucrurile este corect - dar numai din acest punct de
vedere. Dacă am chestiona
oamenii
care se ridică împotriva acestei ordini, am afla alte argumente
care sunt, la rândul lor, corecte - din
punctul
lor de vedere. Cert este că ei nu se identifică cu ţelurile şi
părerile statului lor, ci au propriile lor
intenţii
şi interese, pe care ar voi să le vadă înfăptuite. Statul
pretinde ascultare, grupurile vor libertate pentru
înfăptuirea
propriilor lor idei. Ii poţi înţelege şi pe unii şi pe alţii,
dar nu este simplu ca ambele interese să se
înfăptuiască
simultan, fără jertfă.
Sensul
acestor rânduri nu este în niciun caz acela de a dezvolta teorii
sau confesiuni politice sau sociale, ci
mai
degrabă acela de a expune procesul cancerului la un alt nivel, în
scopul de a extinde puţin punctul de
vedere
de cele mai multe ori îngust din care este considerat cancerul.
Cancerul nu este un proces izolat, care
să
apară în forma maladivă cunoscută, ci mai degrabă găsim
140
în
cancer un proces foarte diferenţiat şi foarte inteligent, de care
au parte oamenii la fel de mult şi la toate
celelalte
niveluri. Aproape în cazul tuturor maladiilor vieţuim încercarea
corpului de a face faţă unei
dificultăţi
periclitate în funcţia sa, prin măsuri potrivite. Dacă
organismului îi reuşeşte acest lucru, vorbim
despre
însănătoşire (care poate fi mai mult sau mai puţin desăvârşită).
Dacă nu-i reuşeşte şi este înfrânt în
strădaniile
sale, vorbim despre moarte.
Dar
în cazul cancerului vieţuim ceva fundamental opus: corpul vede cum
propriile sale celule îşi modifică
tot
mai mult comportamentul şi printr-o diviziune plină de hărnicie
încep un proces care, prin sine însuşi, nu
cunoaşte
oprire, iar oprirea intervine exclusiv datorită epuizării gazdei (a
terenului nutritiv). Celula
canceroasă
nu este, ca în cazul bacteriilor, viruşilor sau toxinelor, ceva
venit din afară care să pericliteze
organismul,
ci ea este o celulă care îşi pusese până atunci întreaga
activitate în slujba organului şi cu aceasta
în
slujba întregului organism, pentru ca acesta să aibă cele mai bune
şanse de supravieţuire. Dar ea şi-a
schimbat
brusc dispoziţia, părăsind identificarea comună. Ea începe să-şi
dezvolte propriile ţeluri şi să le
împlinească,
fără să ia în considerare nimic altceva. Ea îşi încheie
activitatea de până atunci a realizării unei
funcţii
organice specifice, punând pe primul plan propria proliferare. Ea nu
se mai comportă ca membru al
unei
fiinţe vii multicelulare, ci regresează pe treapta de existenţă
evolutivă anterioară, de unicelular. Ea îşi
extinde
rapid activitatea haotică de divizare, fără să ţină cont de
nimic, nici măcar de graniţele morfologice
(infiltraţie),
creându-şi pretutindeni puncte de sprijin (formarea de metastaze).
Ea foloseşte restul celulelor
organismului,
din alianţa cărora a ieşit prin comportamentul său, drept gazdă
pentru propria hrănire.
Creşterea
şi înmulţirea celulelor canceroase are loc atât de repede încât
aprovizionarea lor prin vasele de
sânge
nu poate fi realizată decât parţial. în acest caz, celulele
canceroase trec de la respiraţia pe bază de
oxigen
la forma primitivă a fermentaţiei. Respiraţia este dependentă de
comunitate (schimb), fermentaţia o
poate
face fiecare celulă pentru sine.
315
Această
extindere extremă a celulelor canceroase îşi află capătul numai
după ce a consumat literalmente
omul
pe care şi l-au făcut teren nutritiv. Celula canceroasă eşuează
cândva din cauza problemelor de
aprovizionare.
Până la acel moment, proliferează, i Se pune întrebarea de ce o
celulă, cândva atât de
cuminte,
L începe să facă toate astea? însă motivaţia sa trebuie să fie
urmărită. Ca membru ascultător al
omului
multicelular, ea trebuia să execute exclusiv o activitate prescrisă
anterior, care era utilă
multicelularului
în supravieţuirea sa. Ea era o celulă printre multe altele, care
trebuia să execute o muncă
neatrăgătoare
„pentru un altul". Ea a şi făcut mult timp acest lucru. Dar
cândva, organismul şi-a pierdut
caracterul
atractiv drept cadru pentru dezvoltarea celulei. O fiinţă
unicelulară este liberă şi independentă,
putând
face ceea ce vrea şi putând deveni nemuritoare prin reproducerea la
infinit. într-o fiinţă multicelulară,
celula
devine muritoare şi neliberă. De aceea nu este de mirare că celula
îşi aminteşte de libertatea
anterioară,
dorind să se întoarcă în stadiul de unicelular pentru a-şi
împlini nemurirea pe cont propriu. Ea
supune
comunitatea de până atunci propriilor interese, şi începe să-şi
înfăptuiască libertatea printr-un
comportament
care nu mai ţine seama de nimic.
Este
vorba de un procedeu încununat de succes, a cărui greşeală devine
vizibilă abia mai târziu - şi anume
abia
atunci când se observă că jertfa celorlalţi şi folosirea lor ca
teren nutritiv aduc cu sine şi propriul sfârşit.
Comportamentul
celulelor canceroase este încununat de succes numai atâta timp cât
trăieşte omul ca gazdă.
Sfârşitul
său înseamnă şi sfârşitul dezvoltării canceroase.
Aici
se află mica greşeală, dar având consecinţe uriaşe, din cadrul
conceptului împlinirii, libertăţii şi
nemuririi.
Omul se dezice de vechea societate şi observă prea târziu că are
totuşi nevoie de ea. Desigur că
omul
nu este entuziasmat să-şi jertfească viaţa pentru viaţa
celulelor canceroase. Dar nici celula canceroasă
nu
a fost entuziasmată să-şi jertfească viaţa pentru om. Celula
canceroasă are argumente la fel de bune ca şi
omul,
numai că punctul ei de vedere este altul. Amândoi vor să trăiască
şi să-şi înfăptuiască interesele şi
ideile
de libertate. Fiecare dintre ei este dispus să-1 jertfească pe
celălalt în acest proces. în exemplul nostru
cu
statul era aceeaşi
141
situaţie.
Statul vrea să trăiască şi să-şi înfăptuiască ideile, iar
câţiva oameni care gândesc altfel vor şi ei să
trăiască
şi să-şi înfăptuiască ideile. Statul încearcă de aceea mai
întâi să-i jertfească pe rebeli. Dacă nu
reuşeşte
să facă acest lucru, revoluţionarii jertfesc statul. Niciuna
dintre cele două părţi nu ţine seamă de
cealaltă.
Omul operează, iradiază şi otrăveşte celulele canceroase atâta
timp cât o mai poate face - dacă, cu
toate
acestea, ele înving, îl vor jertfi pe om. Este străvechiul
conflict din natură: a mânca sau a fi mâncat. E
drept
că omul vede miopia celulelor canceroase şi faptul că acestea nu
ţin cont de el; dar vede el oare şi
faptul
că şi el însuşi se comportă exact la fel, că noi, oamenii,
încercăm să ne asigurăm Supravieţuirea după
acelaşi
concept al cancerului?
Aici
se află cheia maladiei cancerului. Nu este o întâmplare faptul că
timpul nostru suferă atât de mult de
cancer,
combătându-1 atât de înverşunat şi, în consecinţă, cu atât
de puţin succes (cercetările savantului
american
în domeniul cancerului Hardin B. Jones au drept concluzie faptul că
posibilitatea de supravieţuire a
pacienţilor
de cancer netrataţi pare să fie mai mare decât cea a pacienţilor
trataţi! Maladia cancerului este
expresie^a
timpului nostru şi a imaginii noastre colective despre lume. Noi
vieţuim în noi drept cancer un
aspect
pe care îl vieţuim şi în afară. Epoca noastră este
caracterizată printr-o expansiune care nu ţine cont de
nimic
şi o împlinire a propriilor interese. Oamenii încearcă să-şi
împlinească în viaţa politică, economică,
„religioasă"
şi privată propriile lor ţeluri şi interese, fără să ia în
considerare limitele „morfologice", ei
încearcă
să găsească pretutindeni puncte de sprijin pentru interesele lor
(metastaze), fiind dispuşi să accepte
doar
propriile lor idei şi ţeluri prin punerea tuturor celorlalţi în
slujba propriului lor avantaj (principiul
parazitismului).
Avem
cu toţii aceleaşi argumente ca şi celula canceroasă. Creşterea
noastră se desfăşoară atât de rapid încât
abia
dacă facem faţă cu aprovizionarea. Sistemele noastre de
comunicaţie sunt extinse în lumea întreagă, dar
comunicarea
cu vecinul sau partenerul nostru încă nu ne reuşeşte. Omul are
timp liber, fără să facă ceva util
cu
el. Noi producem şi distrugem alimente pentru a putea manipula
317
preţurile
în felul acesta^Putem călători comod în lumea întreagă pentru a
o cunoaşte, dar nu ne cunoaştem pe
noi
înşine^Filozofia timpului nostru nu cunoaşte un alt ţel decât
creşterea şi progresul. Se lucrează, se
experimentează,
se cercetează - şi de ce anume? De dragul cercetării! Care este
ţelul progresului? Un alt
progres!
Omenirea se află pe o cale fără ţel. De aceea trebuie să-şi
pună mereu noi ţeluri, pentru a nu ajunge
la
disperare. Orbirea şi miopia oamenilor timpului nostru nu sunt cu
nimic mai mici decât cea a celulelor
canceroase.
Pentru a realiza expansiunea economică a fost folosită decenii de-a
rândul lumea înconjurătoare
ca
teren hrănitor şi gazdă, pentru a constata astăzi „cu uimire"
că moartea gazdei conţine totodată şi propria
noastră
moarte. Oamenii consideră lumea întreagă drept teren nutritiv
pentru ei: plantele, animalele,
materiile
prime. Ei consideră că toate există numai pentru ca noi să ne
putem extinde fără limite pe suprafaţa
Pământului.
De
unde iau oamenii care se comportă în felul acesta curajul şi
impertinenţa să se plângă de cancer? La
urma-urmelor,
el este doar oglinda noastră - el ne arată comportamentul nostru,
argumentele noastre, ca şi
capătul
acestui drum.
Cancerul
nu trebuie învins - el trebuie înţeles pentru a ne putea înţelege
şi pe noi înşine. Dar oamenii vor să
distrugă
oglinzile dacă nu le place chipul lor oglindit în ele! Oamenii au
cancer pentru că ei sunt cancer.
Cancerul
este marea noastră şansă de a descoperi în el propriile noastre
greşeli şi erori de gândire. Să facem
de
aceea încercarea de a găsi punctele slabe ale conceptului pe care
îl folosim atât noi cât şi cancerul ca
imagine
despre lume. în ultimă instanţă, cancerul eşuează datorită
polarizării „eu sau societatea". El nu vede
decât
alternativa ori / ori, şi se decide de aceea pentru propria sa
supravieţuire pe care o consideră
"Omului
îi
lipseşte conştienta
unei Unităţi mai mari şi mai cuprinzătoare.
El
vede Unitatea
numai
în propria sa delimitare.
Această
neînţelegere a Unităţii o
are omul în comun cu cancerul.
Omul
se
delimitează
în conştienţă, delimitare
prin
care ia naştere sciziunea între „eu" şi „tu". Omul
gândeşte în „unităţi" fără a recunoaşte lipsa de sens
a
unui
astfel de concept.
Cu
cât un ego se delimitează mai mult, cu atât el îşi pierde simţul
pentru întreg, din care el este doar o parte.
In
ego ia naştere iluzia
faptului că ar putea face ceva „singur". Cuvântul german
allein (singur)
înseamnă,
textual, All-eins (toate unităţile) şi înseamnă A fi Una cu
Totul, şi nu înseamnă câtuşi de puţin
separarea
de rest. In realitate nu există o adevărată separare de restul
Universului. Numai eul nostru poate să-şi închipuie această
separare. In măsura în care eul se încapsulează, omul pierde acel
„religio", re-legarea sa
cu
temelia primordială a existenţei.
Egoul
încearcă să-şi satisfacă necesităţile, dictându-ne drumul pe
care să
mergem.
Eului îi place şi îi convine tot ceea ce serveşte delimitării şi
diferenţierii, pentru că el se simte mai
limpede
prin orice accentuare a graniţelor. Egoului îi este teamă numai de
Devenirea Una, pentru că aceasta
presupune
moartea sa. Egoul îşi apără existenţa cu multă cheltuială,
inteligenţă şi argumentare, punând în
slujba
sa cele mai sfinte teorii şi cele mai nobile intenţii - cu condiţia
să supravieţuiască.
...
Misticul
islamic Rumi cuprinde această temă într-un mod grandios, în
următoarea mică istorisire:
„Un
bărbat veni la uşa celui venerat şi ciocăni în uşă.
O
voce întrebă: <Cine este acolo?>.
<Eu
sunt>,
răspunse
el.
Atunci
vocea spuse: <Aici nu este suficient
loc pentru mine şi tine. Şi uşa rămase închisă.
După
un
an de singurătate şi lipsuri, omul veni din nou şi ciocăni în
uşă. Vocea dinăuntru întrebă: <Cine este
acolo?>.
<Tu
eşti!> - răspunse bărbatul. Şi uşa îi fu deschisă."
Atâta
timp cât eul nostru tinde spre viaţa veşnică ca
entitate delimitata de Tot, vom eşua la fel ca şi celula
canceroasă.
Celula
canceroasă
se
deosebeşte de celula corporală obişnuită prin supraevaluarea
egoului său.
In cadrul celulei, nucleul celular
corespunde
creierului. La celula canceroasă, nucleul dobândeşte tot mai multă
importanţă, crescând şi în
mărime
(cancerul este diagnosticat şi pe baza modificării morfologice a
nucleului celular). Această
modificare
a nucleului corespunde exagerării rolului gândirii egocentrice a
capului, de care este marcat
timpul
nostru.
Celula
canceroasă
işi caută viaţa veşnică în reproducerea şi expansiunea
materială. Atât
cancerul
cât şi omul
încă nu înţeleg că ei
caută
în
cadrul materiei ceva care nu poate fi găsit acolo,
anume
viaţa.
Ei confundă conţinutul cu forma şi încearcă să obţină
conţinutul dorit prin înmulţirea formei.
Iisus
spunea: „Cine vrea să-şi păstreze viaţa, o va pierde".
Toate
şcolile de iniţiere propovăduiesc de aceea, din timpuri străvechi,
calea inversă: jertfirea aspectului
formal
pentru a ajunge la conţinut sau cu alte cuvinte: egoul trebuie să
moară, pentru ca noi să putem fi
renăscuţi
în Sine.
Trebuie
remarcat că Sinele nu este Sinele meu, ci Sinele pur. El este
punctul central, care
există
peste tot. Sinele nu are o existenţă separată, deoarece cuprinde
tot ceea ce există. Aici nu se mai poate
pune
întrebarea: eu sau ceilalţi?
Sinele
nu cunoaşte un „ceilalţi", pentru că el cuprinde totul. Dar
un
asemenea
ţel acţionează asupra egoului, pe bună dreptate, ca fiind
periculos şi puţin atrăgător. De aceea nu
trebuie
să ne minunăm dacă
egoul face toate încercările posibile pentru a schimba acest ţel
al devenirii Una, cu ţelul unui ego puternic,
mare, înţelept şi iluminat.
Pe
căile ezoterice ca şi pe cele religioase, majoritatea călătorilor
eşuează
din
cauză că ei încearcă să intre împreună cu eul lor în ţelul
eliberării sau al iluminării.
Doar
foarte puţini îşi
dau
de fapt seama că eul lor, cu care se mai identifică încă, nu va
putea fi niciodată iluminat sau eliberat.
Marea
operă constă întotdeauna în jertfa eului, întotdeauna în
moartea egoului. Noi
nu ne putem elibera eul,
noi
ne putem doar desprinde de eul nostru şi atunci vom fi eliberaţi.
Teama care apare în majoritatea
cazurilor
în acest loc, de a nu mai exista ulterior, confirmă numai cât de
mult ne identificăm cu eul nostru şi
cât
de puţin ştim despre Sinele noastru.
Insă
tocmai aici se află posibilitatea rezolvării problemei noastre
referitoare
la cancer.
Abia atunci când
vom învăţa să punem treptat şi pas cu pas sub semnul întrebării
încremenirea
eului nostru şi delimitările noastre şi ne vom deschide, vom
începe să ne vieţuim ca parte a
întregului,
şi cu aceasta să preluăm şi responsabilitatea faţă de întreg.
Atunci vom înţelege şi că binele
întregului
şi binele nostru sunt una, pentru că noi, ca parte, suntem simultan
Una cu Totul (pars pro toto).
Astfel,
fiecare celulă conţine întreaga informaţie benefică a
organismului şi ea ar trebui doar să înţeleagă că
este
realmente întregul!
„Microcosmos
= Macrocosmos" ne învaţă filozofia hermeneutică.
Greşeala
de gândire constă în diferenţierea dintre „eu" şi „tu".
Astfel
ia naştere iluzia că eul ar putea
supravieţui
cel mai bine prin jertfirea lui „tu" şi folosirea lui ca
teren nutritiv. în realitate însă, destinele lui
„eu"
şi „tu", al părţii şi al întregului, nu pot fi separate.
Moartea
pe care celulele canceroase o inoculează
organismului
devine propria lor moarte, aşa cum moartea lumii înconjurătoare
include în sine propria
noastră
moarte. Celula
canceroasă crede într-un exterior separat de ea, aşa cum oamenii
cred într-o lume
exterioară.
Iar această credinţă este aducătoare de moarte. Remediul se
numeşte iubire. Iubirea vindecă,
pentru
că ea deschide graniţele si îl lasă pe celălalt să pătrundă
înăuntru, pentru a deveni una cu el.
Cel
care
iubeşte
nu-şi pune eul pe primul plan, ci vieţuieşte un întreg mai mare.
Cel
care iubeşte simte împreună cu cel iubit, ca şi cum ar fi el
însuşi. Acest
lucru
nu este valabil numai în domeniul uman.
Cine
iubeşte un animal nu îl poate considera numai din
punctul
de vedere economic, acela al unui furnizor de hrană. (Vezi
taierea-generarea suferintelor animalelor si consumul de carne din
societatea contemporana.)
Aici
nu se are în vedere o pseudo-iubire
sentimentală,
ci acea stare de conştientă care resimte într-adevăr ceva din
solidaritatea a tot ceea ce există, şi
nu
acel comportament frecvent, care încearcă să compenseze
sentimentele de vină datorate propriilor
agresiuni
refulate prin „fapte bune" sau o exagerată „iubire faţă
de animal".
Cancerul
indică o iubire
nevieţuită,
cancerul este iubire pervertită:
Iubirea
depăşeşte toate
graniţele şi toate limitele. In iubire se unesc şi se contopesc
contrariile. Iubirea este devenirea Una cu Totul, ea se extinde
asupra a toate şi nu se opreşte în faţa a nimic. Iubirea nu se
teme nici de moarte, căci iubirea este viaţă.
Cine
nu vieţuieşte această iubire în conştientă se află în
pericolul ca ea să coboare în corporalitate şi să încerce să-şi
împlinească acolo legile sub formă de cancer:
celula canceroasă învinge toate graniţele şi toate limitele.
celula canceroasă învinge toate graniţele şi toate limitele.
Cancerul
anulează individualitatea organelor.
Şi cancerul se extinde asupra a toate şi nu se opreşte în faţa a
nimic (metastaze). Nici
celula canceroasă nu se teme de moarte. Cancerul
este iubire la un nivel incorect. Desăvârşirea şi devenirea Una
se pot îndeplini doar în conştientă şi
nu
în cadrul materiei, pentru că materia este umbra conştientei. în
cadrul lumii trecătoare a formelor omul nu
poate
împlini ceea ce ţine de un nivel nepieritor. în ciuda tuturor
strădaniilor celor care vor să
îmbunătăţească
lumea nu va exista niciodată o lume sănătoasă fără conflicte şi
probleme, fără neînţelegeri şi
controverse.
Nu
va exista niciodată un om perfect sănătos, fără boală şi
moarte, nu va exista niciodată
iubirea
atotcuprinzătoare, pentru că lumea
formelor trăieşte din graniţe.
Dar toate ţelurile se pot împlini, de
către
oricine şi oricând, dacă omul stră-vede formele şi devine liber
în conştienta sa.
In
lumea polară iubirea
duce
la ferecare – în cadrul Unităţii, la iradiere. Cancerul
este simptomul neînţelegerii iubirii.
Cancerul
nu are respect decât faţă
de
iubirea adevărată. Simbolul iubirii adevărate este inima.
Inima
este singurul organ care nu poate fi atacat
de
cancer!
Societatea
contemporana e bolnava de cancer. Si e tratata simptomatic, nu pentru
a fi vindecata, ci pentru a i se prelungi agonia. Pentru ca suferinta
noastra e utila Sistemului
oficial, pe care il hraneste, caruia ii aduce profit si astfel Il
sfideaza pe Dumnezeu. "Boala lunga, moarte sigura."
De
unde rezulta si
falsitatea ideii ca vindecarea cancerului e posibila doar prin
alimentatie sau remedii naturiste.
Daca
alimentatia aceasta declanseaza catharsisul
la nivel cauzal, atunci vindecarea se poate produce, daca nu, nu.