Din "Puterea vindecatoare a bolii-Importanta si semnificatia simptomelor bolii"

de Thorwlad Dethlefsen (psiholog umanist holistic) si Ruediger Dahlke (medic)

reiese in sfarsit o imagine clara a cancerului.

Cancerul

Pentru a înţelege cancerul este deosebit de important să gândim analogic. Trebuie să devenim conştienţi de faptul că fiecare totalitate resimţită sau definită de noi (o unitate printre alte unităţi) este, pe de o parte, parte a unui întreg mai mare şi, pe de altă parte, este totodată alcătuită din multe alte întreguri. Aşa, de exemplu, pădurea (ca totalitate definită) este atât parte a întregului mai mare numit „peisaj" cât şi alcătuită din mulţi „copaci" (totalităţi mai mici). Acelaşi lucru este valabil şi pentru „un copac". El este parte a pădurii şi constă, la rândul său, din trunchi, rădăcini şi coroană. Astfel, trunchiul se raportează la copac aşa cum se raportează copacul la pădure şi pădurea la restul peisajului.

Un om este o parte a omenirii şi constă la rândul său din organe care sunt parte a unui om, fiind totodată alcătuite din multe celule, care reprezintă din nou, părţi ale organelor. Omenirea aşteaptă de la fiecare om în parte ca el să se comporte pe cât posibil aşa cum o cere evoluţia, şi aşa cum este cel mai bine pentru supravieţuirea omenirii. Omul aşteaptă de la organele sale ca ele să funcţioneze aşa cum este necesar pentru supravieţuirea lui. Organul aşteaptă de la celulele sale ca ele să-şi îndeplinească sarcina aşa cum este necesar pentru supravieţuirea lui.

în cadrul acestei ierarhii, care mai poate fi încă prelungită în ambele direcţii, fiecare întreg individual (celulă, organ, om) se află mereu în conflict între viaţa proprie, personală, şi subordonarea faţă de interesele unităţii imediat superioare. Orice structură complexă (omenire, stat, organ) este dependentă în funcţionarea sa de faptul ca, pe cât posibil, toate părţile sale să se subordoneze ideii comune şi să-i slujească. Orice sistem suportă, în mod normal, emanciparea câtorva membri, fără ca întregul să fie periclitat. Există totuşi o

139

valoare limită la depăşirea căreia întregul este periclitat în privinţa existenţei sale.

Astfel, un stat poate suporta câţiva cetăţeni care nu lucrează, care se comportă asocial sau se mobilizează împotriva statului. Dar dacă acest grup de oameni, care nu se identifică cu ţelurile statului, creşte peste măsură, el va deveni, începând de la un anumit moment, un adevărat pericol pentru întreg şi va periclita existenţa întregului în cazul în care obţine predominanţa. Este drept că statul va încerca vreme îndelungată să se ferească de această evoluţie şi să-şi apere propria existenţă, dar dacă nu-i reuşesc aceste încercări prăbuşirea sa va fi sigură. Posibilitatea cu cea mai bună perspectivă ar consta în readucerea la timp la ordinea comună a micilor grupuri de cetăţeni evadaţi din sistem, prin faptul că li se oferă o posibilitate atractivă de a colabora la ţelurile comune. Suprimarea sau exterminarea cu forţa a celor care gândesc altfel, promovate în majoritatea cazurilor de către stat, nu a fost niciodată încununată de succes pe lungă durată, ci mai degrabă acest comportament al statului a accelerat ajungerea la haos. Din punctul de vedere al statului, forţele care i se opun sunt duşmani periculoşi care nu au alt ţel decât distrugerea bunei şi vechii ordini şi răspândirea haosului.

Acest mod de a vedea lucrurile este corect - dar numai din acest punct de vedere. Dacă am chestiona oamenii care se ridică împotriva acestei ordini, am afla alte argumente care sunt, la rândul lor, corecte - din punctul lor de vedere. Cert este că ei nu se identifică cu ţelurile şi părerile statului lor, ci au propriile lor intenţii şi interese, pe care ar voi să le vadă înfăptuite. Statul pretinde ascultare, grupurile vor libertate pentru înfăptuirea propriilor lor idei. Ii poţi înţelege şi pe unii şi pe alţii, dar nu este simplu ca ambele interese să se înfăptuiască simultan, fără jertfă.

Sensul acestor rânduri nu este în niciun caz acela de a dezvolta teorii sau confesiuni politice sau sociale, ci mai degrabă acela de a expune procesul cancerului la un alt nivel, în scopul de a extinde puţin punctul de vedere de cele mai multe ori îngust din care este considerat cancerul. Cancerul nu este un proces izolat, care să apară în forma maladivă cunoscută, ci mai degrabă găsim

140

în cancer un proces foarte diferenţiat şi foarte inteligent, de care au parte oamenii la fel de mult şi la toate celelalte niveluri. Aproape în cazul tuturor maladiilor vieţuim încercarea corpului de a face faţă unei dificultăţi periclitate în funcţia sa, prin măsuri potrivite. Dacă organismului îi reuşeşte acest lucru, vorbim despre însănătoşire (care poate fi mai mult sau mai puţin desăvârşită). Dacă nu-i reuşeşte şi este înfrânt în strădaniile sale, vorbim despre moarte.

Dar în cazul cancerului vieţuim ceva fundamental opus: corpul vede cum propriile sale celule îşi modifică tot mai mult comportamentul şi printr-o diviziune plină de hărnicie încep un proces care, prin sine însuşi, nu cunoaşte oprire, iar oprirea intervine exclusiv datorită epuizării gazdei (a terenului nutritiv). Celula canceroasă nu este, ca în cazul bacteriilor, viruşilor sau toxinelor, ceva venit din afară care să pericliteze organismul, ci ea este o celulă care îşi pusese până atunci întreaga activitate în slujba organului şi cu aceasta în slujba întregului organism, pentru ca acesta să aibă cele mai bune şanse de supravieţuire. Dar ea şi-a schimbat brusc dispoziţia, părăsind identificarea comună. Ea începe să-şi dezvolte propriile ţeluri şi să le împlinească, fără să ia în considerare nimic altceva. Ea îşi încheie activitatea de până atunci a realizării unei funcţii organice specifice, punând pe primul plan propria proliferare. Ea nu se mai comportă ca membru al unei fiinţe vii multicelulare, ci regresează pe treapta de existenţă evolutivă anterioară, de unicelular. Ea îşi extinde rapid activitatea haotică de divizare, fără să ţină cont de nimic, nici măcar de graniţele morfologice (infiltraţie), creându-şi pretutindeni puncte de sprijin (formarea de metastaze). Ea foloseşte restul celulelor organismului, din alianţa cărora a ieşit prin comportamentul său, drept gazdă pentru propria hrănire. Creşterea şi înmulţirea celulelor canceroase are loc atât de repede încât aprovizionarea lor prin vasele de sânge nu poate fi realizată decât parţial. în acest caz, celulele canceroase trec de la respiraţia pe bază de oxigen la forma primitivă a fermentaţiei. Respiraţia este dependentă de comunitate (schimb), fermentaţia o poate face fiecare celulă pentru sine.

315

Această extindere extremă a celulelor canceroase îşi află capătul numai după ce a consumat literalmente omul pe care şi l-au făcut teren nutritiv. Celula canceroasă eşuează cândva din cauza problemelor de aprovizionare. Până la acel moment, proliferează, i Se pune întrebarea de ce o celulă, cândva atât de cuminte, L începe să facă toate astea? însă motivaţia sa trebuie să fie urmărită. Ca membru ascultător al omului multicelular, ea trebuia să execute exclusiv o activitate prescrisă anterior, care era utilă multicelularului în supravieţuirea sa. Ea era o celulă printre multe altele, care trebuia să execute o muncă neatrăgătoare „pentru un altul". Ea a şi făcut mult timp acest lucru. Dar cândva, organismul şi-a pierdut caracterul atractiv drept cadru pentru dezvoltarea celulei. O fiinţă unicelulară este liberă şi independentă, putând face ceea ce vrea şi putând deveni nemuritoare prin reproducerea la infinit. într-o fiinţă multicelulară, celula devine muritoare şi neliberă. De aceea nu este de mirare că celula îşi aminteşte de libertatea anterioară, dorind să se întoarcă în stadiul de unicelular pentru a-şi împlini nemurirea pe cont propriu. Ea supune comunitatea de până atunci propriilor interese, şi începe să-şi înfăptuiască libertatea printr-un comportament care nu mai ţine seama de nimic.

Este vorba de un procedeu încununat de succes, a cărui greşeală devine vizibilă abia mai târziu - şi anume abia atunci când se observă că jertfa celorlalţi şi folosirea lor ca teren nutritiv aduc cu sine şi propriul sfârşit. Comportamentul celulelor canceroase este încununat de succes numai atâta timp cât trăieşte omul ca gazdă. Sfârşitul său înseamnă şi sfârşitul dezvoltării canceroase.

Aici se află mica greşeală, dar având consecinţe uriaşe, din cadrul conceptului împlinirii, libertăţii şi nemuririi. Omul se dezice de vechea societate şi observă prea târziu că are totuşi nevoie de ea. Desigur că omul nu este entuziasmat să-şi jertfească viaţa pentru viaţa celulelor canceroase. Dar nici celula canceroasă

nu a fost entuziasmată să-şi jertfească viaţa pentru om. Celula canceroasă are argumente la fel de bune ca şi omul, numai că punctul ei de vedere este altul. Amândoi vor să trăiască şi să-şi înfăptuiască interesele şi ideile de libertate. Fiecare dintre ei este dispus să-1 jertfească pe celălalt în acest proces. în exemplul nostru cu statul era aceeaşi

141

situaţie. Statul vrea să trăiască şi să-şi înfăptuiască ideile, iar câţiva oameni care gândesc altfel vor şi ei să trăiască şi să-şi înfăptuiască ideile. Statul încearcă de aceea mai întâi să-i jertfească pe rebeli. Dacă nu reuşeşte să facă acest lucru, revoluţionarii jertfesc statul. Niciuna dintre cele două părţi nu ţine seamă de cealaltă. Omul operează, iradiază şi otrăveşte celulele canceroase atâta timp cât o mai poate face - dacă, cu toate acestea, ele înving, îl vor jertfi pe om. Este străvechiul conflict din natură: a mânca sau a fi mâncat. E drept că omul vede miopia celulelor canceroase şi faptul că acestea nu ţin cont de el; dar vede el oare şi faptul că şi el însuşi se comportă exact la fel, că noi, oamenii, încercăm să ne asigurăm Supravieţuirea după acelaşi concept al cancerului?

Aici se află cheia maladiei cancerului. Nu este o întâmplare faptul că timpul nostru suferă atât de mult de cancer, combătându-1 atât de înverşunat şi, în consecinţă, cu atât de puţin succes (cercetările savantului american în domeniul cancerului Hardin B. Jones au drept concluzie faptul că posibilitatea de supravieţuire a pacienţilor de cancer netrataţi pare să fie mai mare decât cea a pacienţilor trataţi! Maladia cancerului este expresie^a timpului nostru şi a imaginii noastre colective despre lume. Noi vieţuim în noi drept cancer un aspect pe care îl vieţuim şi în afară. Epoca noastră este caracterizată printr-o expansiune care nu ţine cont de nimic şi o împlinire a propriilor interese. Oamenii încearcă să-şi împlinească în viaţa politică, economică, „religioasă" şi privată propriile lor ţeluri şi interese, fără să ia în considerare limitele „morfologice", ei încearcă să găsească pretutindeni puncte de sprijin pentru interesele lor (metastaze), fiind dispuşi să accepte doar propriile lor idei şi ţeluri prin punerea tuturor celorlalţi în slujba propriului lor avantaj (principiul parazitismului).

Avem cu toţii aceleaşi argumente ca şi celula canceroasă. Creşterea noastră se desfăşoară atât de rapid încât abia dacă facem faţă cu aprovizionarea. Sistemele noastre de comunicaţie sunt extinse în lumea întreagă, dar comunicarea cu vecinul sau partenerul nostru încă nu ne reuşeşte. Omul are timp liber, fără să facă ceva util cu el. Noi producem şi distrugem alimente pentru a putea manipula

317

preţurile în felul acesta^Putem călători comod în lumea întreagă pentru a o cunoaşte, dar nu ne cunoaştem pe noi înşine^Filozofia timpului nostru nu cunoaşte un alt ţel decât creşterea şi progresul. Se lucrează, se experimentează, se cercetează - şi de ce anume? De dragul cercetării! Care este ţelul progresului? Un alt progres! Omenirea se află pe o cale fără ţel. De aceea trebuie să-şi pună mereu noi ţeluri, pentru a nu ajunge la disperare. Orbirea şi miopia oamenilor timpului nostru nu sunt cu nimic mai mici decât cea a celulelor canceroase. Pentru a realiza expansiunea economică a fost folosită decenii de-a rândul lumea înconjurătoare ca teren hrănitor şi gazdă, pentru a constata astăzi „cu uimire" că moartea gazdei conţine totodată şi propria noastră moarte. Oamenii consideră lumea întreagă drept teren nutritiv pentru ei: plantele, animalele, materiile prime. Ei consideră că toate există numai pentru ca noi să ne putem extinde fără limite pe suprafaţa Pământului.

De unde iau oamenii care se comportă în felul acesta curajul şi impertinenţa să se plângă de cancer? La urma-urmelor, el este doar oglinda noastră - el ne arată comportamentul nostru, argumentele noastre, ca şi capătul acestui drum.

Cancerul nu trebuie învins - el trebuie înţeles pentru a ne putea înţelege şi pe noi înşine. Dar oamenii vor să

distrugă oglinzile dacă nu le place chipul lor oglindit în ele! Oamenii au cancer pentru că ei sunt cancer.

Cancerul este marea noastră şansă de a descoperi în el propriile noastre greşeli şi erori de gândire. Să facem de aceea încercarea de a găsi punctele slabe ale conceptului pe care îl folosim atât noi cât şi cancerul ca imagine despre lume. în ultimă instanţă, cancerul eşuează datorită polarizării „eu sau societatea". El nu vede decât alternativa ori / ori, şi se decide de aceea pentru propria sa supravieţuire pe care o consideră

"Omului îi lipseşte conştienta unei Unităţi mai mari şi mai cuprinzătoare.

El vede Unitatea numai în propria sa delimitare.

Această neînţelegere a Unităţii o are omul în comun cu cancerul.

Omul se delimitează în conştienţă, delimitare prin care ia naştere sciziunea între „eu" şi „tu". Omul gândeşte în „unităţi" fără a recunoaşte lipsa de sens a unui astfel de concept.

Cu cât un ego se delimitează mai mult, cu atât el îşi pierde simţul pentru întreg, din care el este doar o parte. In ego ia naştere iluzia faptului că ar putea face ceva „singur". Cuvântul german allein (singur) înseamnă, textual, All-eins (toate unităţile) şi înseamnă A fi Una cu Totul, şi nu înseamnă câtuşi de puţin separarea de rest. In realitate nu există o adevărată separare de restul Universului. Numai eul nostru poate să-şi închipuie această separare. In măsura în care eul se încapsulează, omul pierde acel „religio", re-legarea sa cu temelia primordială a existenţei.

Egoul încearcă să-şi satisfacă necesităţile, dictându-ne drumul pe care să mergem. Eului îi place şi îi convine tot ceea ce serveşte delimitării şi diferenţierii, pentru că el se simte mai limpede prin orice accentuare a graniţelor. Egoului îi este teamă numai de Devenirea Una, pentru că aceasta presupune moartea sa. Egoul îşi apără existenţa cu multă cheltuială, inteligenţă şi argumentare, punând în slujba sa cele mai sfinte teorii şi cele mai nobile intenţii - cu condiţia să supravieţuiască. ...

Misticul islamic Rumi cuprinde această temă într-un mod grandios, în următoarea mică istorisire:

„Un bărbat veni la uşa celui venerat şi ciocăni în uşă.

O voce întrebă: <Cine este acolo?>.

<Eu sunt>, răspunse el.

Atunci vocea spuse: <Aici nu este suficient loc pentru mine şi tine. Şi uşa rămase închisă.

După un an de singurătate şi lipsuri, omul veni din nou şi ciocăni în uşă. Vocea dinăuntru întrebă: <Cine este acolo?>.

<Tu eşti!> - răspunse bărbatul. Şi uşa îi fu deschisă."

Atâta timp cât eul nostru tinde spre viaţa veşnică ca entitate delimitata de Tot, vom eşua la fel ca şi celula canceroasă.

Celula canceroasă se deosebeşte de celula corporală obişnuită prin supraevaluarea egoului său. In cadrul celulei, nucleul celular corespunde creierului. La celula canceroasă, nucleul dobândeşte tot mai multă importanţă, crescând şi în mărime (cancerul este diagnosticat şi pe baza modificării morfologice a nucleului celular). Această modificare a nucleului corespunde exagerării rolului gândirii egocentrice a capului, de care este marcat timpul nostru.

Celula canceroasă işi caută viaţa veşnică în reproducerea şi expansiunea materială. Atât cancerul cât şi omul încă nu înţeleg că ei caută în cadrul materiei ceva care nu poate fi găsit acolo, anume viaţa. Ei confundă conţinutul cu forma şi încearcă să obţină conţinutul dorit prin înmulţirea formei.

Iisus spunea: „Cine vrea să-şi păstreze viaţa, o va pierde".

Toate şcolile de iniţiere propovăduiesc de aceea, din timpuri străvechi, calea inversă: jertfirea aspectului formal pentru a ajunge la conţinut sau cu alte cuvinte: egoul trebuie să moară, pentru ca noi să putem fi renăscuţi în Sine.

Trebuie remarcat că Sinele nu este Sinele meu, ci Sinele pur. El este punctul central, care există peste tot. Sinele nu are o existenţă separată, deoarece cuprinde tot ceea ce există. Aici nu se mai poate pune întrebarea: eu sau ceilalţi?

Sinele nu cunoaşte un „ceilalţi", pentru că el cuprinde totul. Dar un asemenea ţel acţionează asupra egoului, pe bună dreptate, ca fiind periculos şi puţin atrăgător. De aceea nu trebuie să ne minunăm dacă egoul face toate încercările posibile pentru a schimba acest ţel al devenirii Una, cu ţelul unui ego puternic, mare, înţelept şi iluminat.

Pe căile ezoterice ca şi pe cele religioase, majoritatea călătorilor eşuează din cauză că ei încearcă să intre împreună cu eul lor în ţelul eliberării sau al iluminării.

Doar foarte puţini îşi dau de fapt seama că eul lor, cu care se mai identifică încă, nu va putea fi niciodată iluminat sau eliberat. Marea operă constă întotdeauna în jertfa eului, întotdeauna în moartea egoului. Noi nu ne putem elibera eul, noi ne putem doar desprinde de eul nostru şi atunci vom fi eliberaţi. Teama care apare în majoritatea cazurilor în acest loc, de a nu mai exista ulterior, confirmă numai cât de mult ne identificăm cu eul nostru şi cât de puţin ştim despre Sinele noastru.

Insă tocmai aici se află posibilitatea rezolvării problemei noastre referitoare la cancer. Abia atunci când vom învăţa să punem treptat şi pas cu pas sub semnul întrebării încremenirea eului nostru şi delimitările noastre şi ne vom deschide, vom începe să ne vieţuim ca parte a întregului, şi cu aceasta să preluăm şi responsabilitatea faţă de întreg. Atunci vom înţelege şi că binele întregului şi binele nostru sunt una, pentru că noi, ca parte, suntem simultan Una cu Totul (pars pro toto). Astfel, fiecare celulă conţine întreaga informaţie benefică a organismului şi ea ar trebui doar să înţeleagă că este realmente întregul!

„Microcosmos = Macrocosmos" ne învaţă filozofia hermeneutică.

Greşeala de gândire constă în diferenţierea dintre „eu" şi „tu".

Astfel ia naştere iluzia că eul ar putea supravieţui cel mai bine prin jertfirea lui „tu" şi folosirea lui ca teren nutritiv. în realitate însă, destinele lui „eu" şi „tu", al părţii şi al întregului, nu pot fi separate.

Moartea pe care celulele canceroase o inoculează organismului devine propria lor moarte, aşa cum moartea lumii înconjurătoare include în sine propria noastră moarte. Celula canceroasă crede într-un exterior separat de ea, aşa cum oamenii cred într-o lume exterioară. Iar această credinţă este aducătoare de moarte. Remediul se numeşte iubire. Iubirea vindecă, pentru că ea deschide graniţele si îl lasă pe celălalt să pătrundă înăuntru, pentru a deveni una cu el.

Cel care iubeşte nu-şi pune eul pe primul plan, ci vieţuieşte un întreg mai mare.

Cel care iubeşte simte împreună cu cel iubit, ca şi cum ar fi el însuşi. Acest lucru nu este valabil numai în domeniul uman.

Cine iubeşte un animal nu îl poate considera numai din punctul de vedere economic, acela al unui furnizor de hrană. (Vezi taierea-generarea suferintelor animalelor si consumul de carne din societatea contemporana.)

Aici nu se are în vedere o pseudo-iubire sentimentală, ci acea stare de conştientă care resimte într-adevăr ceva din solidaritatea a tot ceea ce există, şi nu acel comportament frecvent, care încearcă să compenseze sentimentele de vină datorate propriilor agresiuni refulate prin „fapte bune" sau o exagerată „iubire faţă de animal".

Cancerul indică o iubire nevieţuită, cancerul este iubire pervertită:

Iubirea depăşeşte toate graniţele şi toate limitele. In iubire se unesc şi se contopesc contrariile. Iubirea este devenirea Una cu Totul, ea se extinde asupra a toate şi nu se opreşte în faţa a nimic. Iubirea nu se teme nici de moarte, căci iubirea este viaţă.

Cine nu vieţuieşte această iubire în conştientă se află în pericolul ca ea să coboare în corporalitate şi să încerce să-şi împlinească acolo legile sub formă de cancer:
celula canceroasă învinge toate graniţele şi toate limitele.

Cancerul anulează individualitatea organelor. Şi cancerul se extinde asupra a toate şi nu se opreşte în faţa a nimic (metastaze). Nici celula canceroasă nu se teme de moarte. Cancerul este iubire la un nivel incorect. Desăvârşirea şi devenirea Una se pot îndeplini doar în conştientă şi nu în cadrul materiei, pentru că materia este umbra conştientei. în cadrul lumii trecătoare a formelor omul nu poate împlini ceea ce ţine de un nivel nepieritor. în ciuda tuturor strădaniilor celor care vor să îmbunătăţească lumea nu va exista niciodată o lume sănătoasă fără conflicte şi probleme, fără neînţelegeri şi controverse.

Nu va exista niciodată un om perfect sănătos, fără boală şi moarte, nu va exista niciodată iubirea atotcuprinzătoare, pentru că lumea formelor trăieşte din graniţe. Dar toate ţelurile se pot împlini, de către oricine şi oricând, dacă omul stră-vede formele şi devine liber în conştienta sa.

In lumea polară iubirea duce la ferecare – în cadrul Unităţii, la iradiere. Cancerul este simptomul neînţelegerii iubirii. Cancerul nu are respect decât faţă de iubirea adevărată. Simbolul iubirii adevărate este inima.

Inima este singurul organ care nu poate fi atacat de cancer!

Societatea contemporana e bolnava de cancer. Si e tratata simptomatic, nu pentru a fi vindecata, ci pentru a i se prelungi agonia. Pentru ca suferinta noastra e utila Sistemului oficial, pe care il hraneste, caruia ii aduce profit si astfel Il sfideaza pe Dumnezeu. "Boala lunga, moarte sigura."

De unde rezulta si falsitatea ideii ca vindecarea cancerului e posibila doar prin alimentatie sau remedii naturiste.

Daca alimentatia aceasta declanseaza catharsisul la nivel cauzal, atunci vindecarea se poate produce, daca nu, nu.