Citate din "Poţi să-ţi vindeci viaţa" de Louise L. Hay

Orice boală se naşte din incapacitatea de a ierta pe cineva (pe alţii sau pe tine).

Dacă îţi doreşti iubire trebuie să emiţi iubire. Toate vibraţiile pe care le emiţi mental sau verbal se întorc înapoi la tine într-o formă similară.

A opta pentru gânduri şi cuvinte negative este ca şi cum ţi-ai alege la restaurant un fel de mâncare de pe urma căruia ştii că ţi se face rău întotdeauna.

Nu toţi sunt însă pregătiţi să se schimbe în acelaşi moment sau în acelaşi ritm cu noi. Este suficient de greu să te schimbi pe tine însuţi, darămite să încerci să schimbi pe cineva care nici măcar nu îşi doreşte aşa ceva.

Nu aştepta să ajungi în spital, pe mâna unui chirurg sau chiar pe patul de moarte pentru a ierta, când pe lângă aceste resentimente va trebui să faci faţă şi panicii care te va cuprinde.

Complimentele sunt un dar pentru prosperitate.

Gândeşte-te numai la lucruri care te fac fericit.

Mănâncă numai alimente care fac să te simţi bine.

Capacitatea maximă a fiecărui om este momentul prezent.

Cultivă exclusiv compania oamenilor care te fac fericit.

Cu toţii suntem responsabili pentru experienţele noastre.

Îţi vine să crezi sau nu, noi ne alegem singuri gândurile.

Pentru a te elibera de trecut e nevoie să înveţi să ierţi.

"Ar trebui" poate fi în schimb înlocuit cu "Aş putea".

Bolile noastre sunt de fapt create de noi, prin gândurile noastre.

Viaţa este extrem de simplă: noi primim întotdeauna ceea ce dăruim.

Fiecare gând pe care îl emitem contribuie la realizarea viitorului nostru.

E necesar să învăţăm să ne iertăm şi să să începem să ne iubim pe noi înşine.

Iubirea este un leac miraculos. Iubirea de sine aduce miracole în viaţa noastră.

Luciditatea este primul pas în domeniul vindecării şi al transformării lăuntrice.

Ori de câte ori apare o problemă nu înseamnă că avem ceva de făcut, ci ceva de aflat.

Viaţa nu este niciodată statică sau stagnantă, întrucât fiecare moment este mereu nou.

Iertarea este cea mai directă cale către iubire, întrucât ea dizolvă toate resentimentele.

Prin iertarea de sine şi a celorlaţi ne eliberăm de trecut, de regrete, de răni şi de acuzaţii.

Suntem responsabili pentru tot ceea ce se petrece în viaţa noastră, indiferent că e bun sau rău.

Majoritatea tiparelor mentale dăunătoare au drept concluzie finală "Nu sunt suficient de bun".

Încă din primii ani de viaţă, începem să ne comportăm prin a imita viaţa adulţilor din jurul nostru.

Complimentele sunt un mod simplu de a stabili conexiuni cu ceilalţi şi ajută la vindecarea singurătăţii.

Gândurile pe care le emitem şi cuvintele pe care le rostim dau naştere experienţelor cu care ne confruntăm.

Complimentele sunt apreciate de cel care le primeşte, dar în acelaşi timp ridică spiritul celor care le afirmă!

Dacă ţie ţi-e uşor de regulă să-ţi înţelegi propria durere, fă un efort în a înţelege şi durerea celui care te-a rănit.

Dacă îţi examinezi retroactiv propria viaţă, vei observa de câte ori ai repetat aceleaşi experienţe precum părinţii tăi.

Dacă eu am putut înseamnă că şi tu poţi. Nu există boli incurabile, ci numai boli la care nu s-a găsit încă medicamentul.

Viaţa se schimbă în permanenţă. Nu există început şi sfârşit, ci doar o reciclare constantă a substanţei şi a experienţelor.

Încetează să te mai critici pe tine şi pe ceilalţi, pentru că indiferent ce ai face, întotdeauna se poate găsi ceva de criticat.

Oamenii care se iubesc pe ei înşişi şi propriul lor corp nu comit niciodată abuzuri împotriva fiinţei lor, dar nici împotriva altora.

Învaţă să gândeşti folosind afirmaţii pozitive şi verbe la modul prezent, de pildă "Sunt prosper", "Am o relaţie armonioasă" etc.

Majoritatea oamenilor au idei naive legate de ei înşişi şi prea multe reguli rigide despre felul în care "ar trebui" să îşi trăiască viaţa.

Aprobarea şi acceptarea de sine în momentul prezent sunt principalele două căi prin care putem declanşa schimbările pozitive în fiinţa noastră.

Din păcate mulţi oameni se tratează singuri aşa cum au fost trataţi la rândul lor de către părinţi şi se acuză în interior aşa cum făceau părinţii cu ei.

Noi ne alegem părinţii înainte de a ne naşte, am căutat acei părinţi care să reflecte cel mai bine tiparul mental asupra căruia trebuie să lucrăm în acestă viaţă.

Resentimentele susţinute îndelung duc la cancer, critica şi autocritica duc la artrită, vinovăţia duce la dureri, teama şi tensiunea duce la ulcer şi dureri de picioare.

Eliminarea completă a resentimentelor poate vindeca până şi cancerul. În aces scop, noi trebuie să ne eliberăm de trecut şi să îi iertăm pe toţi cei care ne-au făcut vreodată rău.

Încercarea de a elimina simptomul fără a lucra la eliminarea cauzei care a stat la baza producerii lui este inutilă. De îndată ce puterea voinţei îţi va slăbi, simptomul va reveni.

La ce îţi foloseşte enervarea? Aceasta este o reacţie stupidă care nu face decât să-ţi irosească timpul şi energia. Ea reprezintă refuzul de a percepe viaţa dintr-o altă perspectivă.

Iertarea nu are nimic de-a face cu acceptarea unui comportament negativ, ci cu transcenderea unui ataşament (inevitabil ne ataşăm cu gândul de persoana sau situaţia pe care n-o putem ierta).

Dacă afirmaţia următoare ţi se pare cunoscută, nu ezita să începi să o înlocuieşti: "Ceilalţi oameni încearcă să îmi controleze viaţa" cu "Ceilalţi oameni mă ajută întotdeauna să progresez".

Nu renunţa atunci când porneşti pe drumul schimbării;în cazul în care copiii ar renunţa să mai încerce atunci când se ridică pentru prima dată în picioare şi cad, ei nu ar învăţa niciodată să meargă.

Chiar dacă le doreşti binele şi vrei să împărtăşeşti ce ai descoperit, tu nu-i poţi schimba pe prietenii tăi şi nici nu ar trebui să încerci, întrucât acest lucru poate duce la distrugerea prieteniei.

Îţi poţi schimba oricând atitudinea faţă de trecut, întrucât e o prostie să te pedepseşti singur pentru rana pe care ţi-a produs-o cineva cu mult timp în urmă; dacă nu-l poţi ierta, tot ţie îţi faci rău în primul rând.

Convingerile noastre nu sunt altceva decât gânduri susţinute o vreme foarte îndelungată. Oricare ar fi ele, noi nu avem niciun motiv să rămânem ancoraţi în durerea noastră. Trecutul nu mai are nicio putere asupra noastră.

Un gând nu ajunge să ne domine decît dacă noi l-am ales şi i-am dat acces. Multe din gânduri le refuzăm: "Gândeşte-te cât de des ai refuzat să emiţi gânduri pozitive legate de tine însuţi!". De ce refuzăm gândurile pozitive?

Alte convingeri precum "Nu te încrede în nimeni", "Bărbaţii nu plâng niciodată", "Femeile trebuie să gătească în familie" şi multe altele te pot împiedica să te manifeşti în toată splendoarea ta şi să crezi în tine şi în ceilalţi.

Mulţi au crezut în afirmaţia "Ce vor spune vecinii?" după care se ghidează şi acum când fac ceva. Un alt sistem de ghidare extrem de utilizat este cel al reclamelor care te fac să te simţi lipsit de valoare dacă nu le cumperi produsul.

Problemele tale sunt scoase în evidenţă de convingerile limitatoare pe care le-ai dobândit de la alţii, faptul că cineva (un părinte, un profesor, un vecin, un coleg de şcoală, etc.) ţi-a spus în copilărie ceva care te-a afectat şi ai crezut în ce a spus.

Dacă vrei să faci o schimbare, e nevoie şi de răbdare, e ca şi cum plantezi o sămânţă din care îţi vine greu să crezi că va ieşi o adevărată plantă, dar după ceva timp asta se întâmplă, cu condiţia să nu tai primii lăstari, doar pentru că nu vezi încă o plantă matură.

Atunci când începi să te eliberezi de un anumit tipar mental, situaţia poate părea mai dură o vreme, dar acesta e doar un indiciu că lucrurile se schimbă; atunci când te apuci de curăţenie în casă la început este un haos total, dar încet-încet toate se aşază la locul lor.

Dacă ai ajuns în această situaţie pentru ideile inoculate de părinţi, nu e cazul să-i acuzi: "Noi suntem victimele unor victime, iar ei nu ar fi putut să ne înveţe altceva decât au învăţat ei înşişi de la părinţii lor. De fapt, ei au fost nişte oameni la fel de speriaţi ca şi tine".

Resentimentele, (auto)critica excesivă, vinovăţia şi teama generează cele mai multe probleme din viaţa oamenilor şi cele mai multe boli. Acestea sunt cauza majorităţii bolilor din viaţa oamenilor, ele se nasc din condamnarea celor din jur şi din lipsa asumării responsabilităţii pentru propriile fapte.

Mulţi oameni de pe această planetă suferă din cauza nemulţumirii faţă de sine şi a vinovăţiei. Acesta este un simplu gând, iar gândurile pot fi schimbate.

MICHAEL ENDE POVESTE FĂRĂ SFARŞIT - texul

TAIRACITNA REDNAEROK DARNOK LRAK RATEIRPORP
Inscripţia  de  mai  sus  se  afla  pe  uşa  de  sticlă a  unei
prăvălioare,  dar  fireşte  că arăta  aşa  numai  cînd  priveai  din
interiorul  încăperii  cam  întunecoase  prin  geam  afară,  spre
stradă.
Era  o  dimineaţă de  noiembrie  rece  şi  cenuşie  şi  ploua  cu
găleata.  Picăturile  se  prelingeau  pe  fereastră  şi  peste  literele
întortocheate.  Tot  ce  se  putea  zări  prin  geam  era  doar  un  zid
pătat de ploaie pe partea opusăa străzii.
Dintr-o  dată uşa  fu  deschisă atît  de  violent,  că micuţul
ciorchine  de  clopoţei  de  alamă atîrnat  deasupra  ei  se  porni  să
sune cu zgomot şi nu se mai linişti multăvreme.
Făptaşul  zarvei  era  un  băieţel  gras,  de  vreo  zece  sau
unsprezece  ani.  Părul  castaniu-închis  îi  atîrna  ud  peste  faţă,
haina îi era leoarcăde ploaie  şi picura, iar peste umăr purta un
ghiozdan prins de o curea. Băieţelul era cam palid  şi gîfîia, dar,
spre  deosebire  de  graba  de  care  dăduse  dovadă pînă atunci,
rămase acum încremenit în pragul uşii deschise.
În faţa lui se afla o încăpere lungă  şi îngustă, ce se pierdea
spre  fund  în  semiîntuneric.  De-a  lungul  pereţilor  pînă sus  la
tavan erau rafturi înţesate cu cărţi de toate mărimile  şi de toate
formele. Pe podea se îngrămădeau maldăre de tomuri uriaşe, iar
pe cîteva mese se înălţau stive de cărţi mai mici, legate în piele
şi cu cotorul auriu. Din spatele unui zid de cărţi înalt cît un stat
de om, în celălalt capăt al încăperii,  se  zărea lumina unei lămpi.
Iar printre razele ei se ridica din cînd în cînd cîte un rotocol de
fum, se dilata  şi apoi se topea mai sus în întuneric. Semăna cu
semnalele prin care indienii îşi transmiteu veştile de pe un munte
pe  altul.  Era  limpede  că acolo  şedea  cineva,  şi  într-adevăr
băiatul  auzi  acum  un  glas  spunîndu-i  destul  de  răstit  de  după
zidul de cărţi:
―  N-aveţi  decît  să vă miraţi  stînd  înăuntru  sau  afară,  dar
închideţi uşa. Trage.
Băiatul  ascultă  şi  închise  uşa  încetişor.  Apoi  se  apropie  de
zidul de cărţi  şi privi cu băgare de seamăîn spatele lui. Într-un
fotoliu înalt din piele roasă  şedea un bărbat îndesat  şi greoi. Era
îmbrăcat în haine negre mototolite, uzate  şi parcăprăfuite. Avea
o chelie mare  şi doar peste urechi i se zbîrlea cîte un smoc de
peri  albi.  Faţa  îi  era  roşie  şi-ţi  amintea  de  un  buldog  rău.  Pe
nasul  borcănat  purta  ochelari  mici  cu  ramă de  aur.  Omul  mai
fuma  şi  o  lulea  curbată,  care-i  atîrna  din  colţul  gurii,  astfel  că
toatăgura i se strîmbase într-o parte. Pe genunchi  ţinea o carte
pe  care  probabil  tocmai  o  citea,  căci,  închizînd-o,  îşi  lăsase
arătătorul gros al mîinii stîngi între paginile ei ―oarecum în chip
de semn de carte.
Acum  îşi  scoase  ochelarii  cu  dreapta  şi  îl  examină pe
băieţelul gras care stătea în faţa lui cu hainele picurînd; uitînduse la el, îşi miji ochii, ceea ce îl făcea săsemene  şi mai tare cu
un cîine ce vrea sămuşte. Apoi mormăi:
―Ce mai flecuşteţ!
Pe urmădeschise din nou cartea şi continuăsăcitească.
Băiatul nu prea  ştia ce săfacă, de aceea rămase pe loc  şi-l
privi cu ochi mari pe bărbat. În sfîrşit, acesta închise iar cartea ―
ca mai înainte, lăsînd degetul între pagini ― şi mîrîi:

―  Ascultă,  băiete,  eu  nu  pot  să sufăr  copiii.  E  drept  că în
ziua de azi toatălumea face mare caz de voi  ―dar eu nu! Nu
sunt  absolut  deloc  un  prieten  al  copiilor.  Pentru  mine  copiii  nu
sînt nimic altceva decît nişte prostovani gălăgioşi, nişte nesuferiţi
care stricătotul, murdăresc cărţile cu dulceaţă  şi le rup paginile,
şi nu se sinchisesc defel căcei mari ar putea săaibă  şi ei grijile
şi necazurile lor.  Ţi-o spun numai ca să  ştii de la bun început la
ce săte-aştepţi.  Şi sămai  ştii căla mine nu existăcărţi pentru
copii, iar alte cărţi nu-ţi vînd. Asta e, şi sper căne-am înţeles!
Spusese toate acestea fărăsăscoatăluleaua din gură. Apoi
deschise din nou cartea şi continuăsăcitească.
Băiatul  înclină din  cap  în  tăcere  şi  dădu  să plece,  dar  pe
undeva  i  se  părea  că nu  putea  accepta  fără replică această
cuvîntare, aşa căse mai întoarse o dată şi spuse încet:
― Dar nu sînt chiar toţi aşa.
Omul îşi ridicăîncet privirile şi îşi scoase din nou ochelarii.
―  Tot  mai  eşti  aici?  Ia  spune-mi,  ce-ar  trebui  să fac  ca  să
scap  de  unul  ca  tine?  Ce  lucru  atît  de  important  mai  aveai  de
spus?
―  Nimic important, răspunse băiatul încă  şi mai încet. Voiam
doar... nu toţi copiii sînt aşa cum aţi spus.
―  Vasăzică,  aşa!  Prefăcîndu-se  mirat,  bărbatul  îşi  ridică
sprîncenele: Probabil cătu însuţi eşti marea excepţie, nu?
Grăsuţul  nu  mai  ştiu  ce  să răspundă.  Doar  ridică uşor  din
umeri şi se întoarse din nou, dînd săplece.
―  Dar unde-i buna-cuviinţă? mai auzi în spatele său vocea
morocănoasă. N-ai nici un pic de bună-cuviinţă, căci altfel s-ar fi
cuvenit săte recomanzi cel puţin...
― Mănumesc Bastian, spuse băiatul. Bastian Balthasar Bux.
―  Un nume cam curios, mîrîi bărbatul, cu aceşti trei de B. În
sfîrşit, tu n-ai nici o  vină, nu  ţi-ai dat tu numele. Eu mănumesc
Karl Konrad Koreander.
― Sînt trei de K, spuse serios băiatul.
― Hm, mormăi bătrinul, e-adevărat!
Pufăi cîţiva norişori.
―  În sfîrşit, n-are nici o importanţăcum ne numim, cătot n-o
să ne  mai  revedem.  Aş mai  vrea  însă să  ştiu  un  singur  lucru,
anume de ce-ai pătruns adineauri cu atîta larmăîn prăvălia mea.
Mi se pare căfugeai de ceva. Aşa e?
Bastian aprobădin cap. Faţa lui rotundăpărea acum  şi mai
palidă, iar ochii lui încă şi mai mari.
―  Probabil  că ai  jefuit  casa  de  bani  dintr-o  prăvălie,
presupuse domnul Koreander, sau ai omorît vreo bătrînă, sau ai
făcut altceva ce  faceţi de-alde voi în  ziua  de  azi. Nu cumva te
urmăreşte poliţia, băiete?
Bastian făcu din cap semn cănu.
―  Hai, dă-i drumul, continuădomnul Koreander, spune drept
de cine ai fugit?
― De ceilalţi.
― De care ceilalţi?
― De copiii din clasa mea.
― De ce?
― Nu... nu mălasă-n pace.
― Dar ce-ţi fac?
― Măpîndesc în faţa şcolii.
― Şi pe urmă?
― Pe urmăstrigătot soiul de lucruri, înghiontesc şi îşi bat joc
de mine.
― Şi tu te laşi?
Domnul Koreander îl privi cîtva timp dezaprobator pe băiat,
apoi îl întrebă:
― De ce nu le arzi cîte un pumn zdravăn?
Bastian îl privi cu ochi mari.
―  Nu ―nu-mi place aşa ceva.  Şi pe urmă  ―nici nu  ştiu să
boxez bine.
―  Da'  cu  trînta  cum  stai?  se  interesă Koreander.  Cu
alergarea, înotul, fotbalul, gimnastica? Nu te pricepi la nimic din
toate astea?
Băiatul făcu din cap semn cănu.
―  Cu alte cuvinte, spuse domnul Koreander, eşti un mototol,
nu-i aşa?
Bastian ridicădin umeri.
―  Dar  de  vorbit  ştii  să vorbeşti,  îşi  dădu  cu  părerea
Koreander. De ce nu le răspunzi cînd îşi bat joc de tine?
― Am făcut asta o dată...
― Şi?
―  M-au  aruncat  într-o  ladă de  gunoi  şi  au  ferecat  capacul.
Douăore a trebuit săstrig pînăm-a auzit cineva.
―  Hm,  mormăi  domnul  Koreander,  şi  acum  nu  mai
îndrăzneşti.
Bastian dădu din cap.
―  Prin  urmare,  constată domnul  Koreander,  pe  lîngă toate
celelalte mai eşti şi fricos.
Bastian îşi lăsăcapul în jos.
―  Probabil căeşti un tocilar cumplit, aşa-i? Cel mai bun din
clasă, numai cu note de zece, preferatul tuturor profesorilor, nu?
―  Nu,  spuse  Bastian  tot  cu  ochii  în  podea,  anul  trecut  am
rămas repetent.
―  Doamne  Dumnezeule,  strigă domnul  Koreander,  aşadar,
nereuşităpe toatălinia!
Bastian  nu  răspunse  nimic.  Stătea  doar  locului.  Braţele  îi
atîrnau, hainele picurau.
―  Şi cam ce strigăatunci cînd îşi bat joc de tine? voi să  ştie
domnul Koreander.
― Ah ―tot soiul de lucruri.
― De pildă?
―  Bastian!  Rotogoală!  Sta  pe  oală,  oala  se  spărgea,  iar
Bastian zicea: De vină-i greutatea mea!
― Nu-i prea hazos, spuse domnul Koreander, şi altceva?
Bastian ezităînainte de a enumera:
― Aiurilă, măi Prostilă ―Balivernosu ―Mincinosu...
― Aiurilă? De ce?
― Uneori vorbesc de unui singur,
― Şi cam ce vorbeşti de unul singur?
― Îmi imaginez poveşti, născocesc nume şi cuvinte care încă
nu există, şi tot aşa.
― Şi ţi le povesteşti ţie însuţi? De ce?
― Păi dacănu-i nimeni pe care să-l intereseze aşa ceva.
Domnul Koreander tăcu o vreme, dus pe gînduri.
― Şi ce spun părinţii tăi despre toate acestea?
Bastian nu răspunse imediat. Abia dupăun timp şopti:
―  Tata nu spune nimic, niciodatănu spune nimic. Totul îi e
indiferent.
― Şi mama?
― Mama ―nu mai e.
― Părinţii tăi au divorţat?
― Nu, spuse Bastian, mama a murit.
În acest moment sunătelefonul. Domnul Koreander se ridică
cu oarecare sforţare din fotoliu  şi îşi tîrşîi paşii pînăîntr-un mic
cabinet  din  spatele  prăvăliei.  Ridică receptorul  şi  Bastian  auzi
nedesluşit cum domnul Koreander îşi spunea numele. Pe urmă
uşa cabinetului se închise  şi nu se mai auzi nimic altceva decît
un murmur înăbuşit.
Bastian stătea locului  şi nu-şi dădea cîtuşi de puţin seama ce
se  întîmplase  cu  el  şi  de  ce  spusese  şi  recunoscuse  toate
acestea. Nu putea suferi săi se punăatîtea întrebări. Amintindu-şi dintr-o datăcăva ajunge mult prea tîrziu la  şcoală, îl trecură
căldurile,  da,  sigur,  trebuia  să se  grăbească,  trebuia  s-o  ia  la
goană ―dar rămase pe loc, acolo unde se afla, fărăsăse poată
hotărî. Ceva îl ţintuia locului, dar nu ştia ce.
Glasul înăbuşit tot se mai auzea de dincolo din cabinet. Era o
conversaţie telefonicăfoarte lungă.
Bastian îşi dădu seama cătot timpul se uitase fix la cartea pe
care  o  avusese  în  mînă domnul  Koreander  şi  care  acum  se
găsea pe fotoliul de piele. Îi era cu neputinţăsă-şi ia ochii de la
ea. Avea impresia că din  ea  pornea  un soi de forţă magnetică
ce-l atrăgea irezistibil.
Se apropie de fotoliu, întinse încet mîna, atinse cartea  ―  şi
în aceeaşi clipăceva înăuntrul său făcu „ţac!" ―ca şi cum s-ar fi
închis o capcană. Bastian avea sentimentul nedesluşit că, o dată
cu atingerea cărţii, începuse ceva irevocabil ce-şi va urma cursul
de-aci înainte.
Ridicăvolumul  şi-l privi pe toate părţile. Era legat în mătase
arămie şi lucea cînd era înclinat într-o parte sau alta. Răsfoindu-l
în  grabă,  văzu  că textul  era  tipărit  cu  două feluri  de  litere.  Nu
părea  să conţină poze,  avea  în  schimb  iniţiale  mari  şi  minunat
ilustrate.  Uitîndu-se  încă o  dată mai  bine  la  scoarţe,  descoperi
pe  ele  doi  şerpi,  unul  deschis  şi  unul  închis  la  culoare,
muşcîndu-şi unul altuia coada  şi alcătuind astfel un oval. Iar în
oval era scris, cu litere ciudate, întortocheate, titlul:
Povestea fărăsfîrşit
E un lucru tare misterios cu pasiunile omeneşti, iar în cazul
copiilor  totul  se  petrece  la  fel  ca  şi  în  cazul  celor  maturi.  Cei
copleşiţi  de  o  pasiune  n-o  pot  explica,  iar  cei  ce  nu  au  trăit
niciodatăceva asemănător nu pot înţelege. Existăoameni care
îşi pun în joc viaţa pentru a cuceri un pisc. Nimeni, nici chiar ei
înşişi  nu  pot  explica  limpede  de  ce.  Alţii  se  ruinează pentru  a
cîştiga inima  unei persoane care nici  nu vrea să  ştie  de  ei. Iar
alţii se distrug, fiindcănu pot rezista plăcerilor mîncării ―sau ale
băuturii.  Unii  îşi  cheltuiesc  întreaga  avere  pentru  a  cîştiga  la
jocurile de noroc, sau jertfesc totul de dragul unei idei fixe  ce  nu
se poate realiza niciodată. Alţii cred cănu pot fi fericiţi decît în
altă parte  de  locul  unde  se  află,  şi  călătoresc  toată viaţa  prin
lume.  Iar  cîţiva  nu-şi  găsesc  liniştea  pînă ce  n-au  devenit
puternici. Într-un cuvînt existătot atîtea pasiuni cît şi oameni.
În cazul lui Bastian Balthasar Bux pasiunea erau cărţile.
Cine n-a petrecut o după-amiazăîntreagăcu urechile încinse
şi cu părul zbîrlit aplecat deasupra unei cărţi, citind şi iar citind, şi
uitînd de lumea din jurul său, şi nebăgînd de seamăcă-i e foame
sau frig―
Cine  n-a  citit  niciodată pe  ascuns  sub  plapumă,  la  lumina
unei lanterne  de  buzunar,  fiindcătata  sau  mama sau  vreo altă
persoană grijulie  a  stins  lumina  pe  motivul  bine  intenţionat  că
acum trebuie sădormi, căci mîine te scoli devreme―
Cine  n-a  vărsat  niciodată lacrimi  amare,  fie  pe  faţă,  fie  în
ascuns,  fiindcă o  poveste  minunată se  sfirşea  şi  urma
despărţirea de personajele alături de care luaseşi parte la atîtea
aventuri,  fiinţe  iubite  şi  admirate  ce  îţi  stîrniseră îngrijorări  şi
speranţe,  şi fărăa căror prezenţăviaţa părea dintr-o datăgoală
şi lipsităde sens―
Cine  nu  cunoaşte  nimic  din  toate  acestea  din  proprie
experienţănu va putea înţelege ceea ce făcu Bastian acum.
Se uita  ţintăla titlul cărţii, simţind cum îl lua ba cu frig, ba cu
cald. Da, asta era, la asta visase de atîtea ori  şi asta îşi dorise
de cînd fusese cuprins de pasiunea sa: O poveste care sănu se
sfîrşeascăniciodată! Cartea tuturor cărţilor!
Trebuia săaibăcartea, fie ce-o fi, cu orice preţ!
Cu  orice  preţ?  Era  uşor  de  spus!  Chiar  dacă ar  fi  putut  să
ofere  mai  mult decît cele trei  mărci  şi cincisprezece pfenigi din
banii de buzunar ce-i avea la el  ―uriciosul domn Koreander îi
dăduse de înţeles cît se poate de limpede cănu-i va vinde nici o
singură carte.  Iar  de  un  dar  nici  nu  putea  fi  vorba.  Chestiunea
era lipsităde orice speranţă.
Şi totuşi Bastian  ştia cănu poate pleca fărăacea carte. Îi era
limpede  că nici  nu  venise  încoace  decît  anume  pentru  ea,  îl
chemase în mod misterios pentru căvoia săajungăla el, pentru
căde fapt fusese dintotdeauna a lui!
Bastian  trase  cu  urechea  la  murmurul  ce  se  mai  auzea  şi
acum din cabinet.
Dintr-o dată, fărăsă-şi dea prea bine seama, ascunse cartea
sub paltonul său, strîngînd-o cu amîndouăbraţele la piept. Apoi
o  porni,  mergînd  de-a-ndăratelea,  spre  uşa  prăvăliei,  nelăsînd
nici o clipăcealaltăuşădin ochi, cea spre cabinet. Cu băgare de
seamă apăsă pe  clanţă,  nu  trebuia  să se  audă clinchet  de
clopoţei,  de  aceea  deschise  uşa  de  sticlă doar  atît  cît  să se
strecoare prin ea. Încetişor  şi cu precauţie închise apoi uşa pe
dinafară.
Abia dupăaceea începu săalerge.
Caietele, manualele  şcolare  şi penarul din ghiozdan săltau  şi
clămpăneau  în  tactul  paşilor  săi.  Simţea  junghiuri  sub  coaste,
dar alerga mai departe.
Ploaia îi curgea peste obraz  şi pe spate în jos pe sub guler.
Umezeala şi frigul pătrundeau prin haine. Bastian nu simţea însă
nimic. Îi era foarte cald, dar nu numai din cauza alergatului.
Conştiinţa lui care mai înainte, în prăvălioară, nici nu crîcnise,
se deşteptase dintr-o dată. Toate motivele, atît de convingătoare
mai înainte, i se păreau acum cu totul neplauzibile  şi se topeau
ca oamenii de zăpadăla răsuflarea unui balaur ce scuipăfoc.
Furase! Era un hoţ!
Ceea ce făcuse el era chiar  mai grav decît un furt obişnuit.
Cartea era cu siguranţăunică  şi de neînlocuit. Precis căfusese
cea  mai  scumpă comoară a  domnului  Koreander.  Era  cu  totul
altceva  să furi  unui  violonist  vioara  sa  fără pereche  sau  unui
rege coroana sa, decît săiei bani dintr-o casă.
Şi pe cînd alerga, strîngea la piept pe sub palton cartea. Nu
voia s-o piardă, oricît de mult l-ar fi costat. Era tot ce mai avea
pe lume.
Căci acasă, fireşte, nu se mai putea întoarce acum.
Încercă să  şi-l  închipuie  pe  tatăl  său  cum  şedea  şi  lucra  în
camera cea mare transformatăîn laborator. În jurul lui se aflau
zeci de mulaje de ghips ale unor danturi, căci tata era tehnician
dentar.  Bastian  nu  se  întrebase  de  fapt  niciodată dacă tata  îşi
făcea munca cu plăcere. Acum îi trecea pentru prima datăprin
minte, dar de aici înainte n-avea cum să-l mai întrebe.
Dacă s-ar  duce  acum  acasă,  tata  ar  ieşi  din  laborator  în
halatul său alb,  ţinînd poate în mînăo danturădin ghips,  şi l-ar
întreba:  „Te-ai  şi  întors?"  ―„Da",  ar  spune  Bastian.  ― „N-ai
şcoalăazi?"  ―Vedea în minte faţa tristă  şi liniştităa tatălui său
şi  ştia că-i va fi cu neputinţăsă-l mintă. Dar adevărul nu i-l putea
spune cu nici un chip. Nu, singurul lucru pe care îl putea face era
săplece, oriunde, departe. Tata nu trebuia săafle niciodatăcă
fiul lui devenise un hoţ. Şi poate cănici nu va băga de seamăcă
Bastian nu mai era acolo. Gîndul acesta îl consolăparcă.
Bastian se opri din alergat. Acum mergea încet, iarla capătul
străzii vedea clădirea  şcolii. Fărăsă-şi dea seama, alergase pe
drumul  obişnuit  ce  ducea  spre  şcoală.  Strada  i  se  părea  de-a
dreptul pustie, deşi ici  şi colo treceau oameni. Dar în ochii celui
care  soseşte  mult  prea  tîrziu,  lumea  din  jurul  şcolii  pare
întotdeauna  un  deşert.  Iar  Bastian  simţea  cum  la  fiecare  pas
creşte  teama  în  el.  În  orişice  caz  se  temea  de  şcoală,  locul
înfrîngerilor sale  zilnice, se temea de profesori,  care îl  mustrau
cu blîndeţe sau îşi vărsau supărarea pe el, se temea de ceilalţi
copii care rîdeau de el şi nu lăsau sătreacănici un prilej fărăsă-i
dovedească ce  băiat  nepriceput  şi  lipsit  de  apărare  era.
Dintotdeauna  şcoala îi apăruse ca  o  pedeapsăcu închisoarea,
nesfîrşit  de  lungă,  ce  va  ţine  pînă va  fi  om  mare  şi  pe  care
trebuia s-o rabde supus şi în tăcere.
Acum  însă,  trecînd  prin  coridoarele  răsunătoare  unde
mirosea  a  ceară  şi  a  paltoane  ude,  sim ţind  cum  liniştea  ce
pîndea în clădire îi astupăbrusc urechile ca nişte dopuri de vată
şi  ajungînd  în  sfîrşit  în  faţa  uşii  clasei  sale,  vopsită în  aceeaşi
culoare a spanacului bătrîn ca  şi pereţii din jur, înţelese limpede
cănici aici nu mai avea ce căuta de acum înainte. Tot trebuia să
plece. Aşa căputea pleca chiar acum.
Dar încotro?
În cărţile sale Bastian citise poveşti cu băieţi care se angajau
pe cîte un vapor şi plecau în lumea largăca să-şi caute norocul.
Unii deveneau piraţi sau eroi, alţii se întorceau dupăani şi ani ca
oameni  bogaţi în  patrie, fărăca cineva săghiceascăcine erau
de fapt.
Bastian  nu  se  credea  însă în  stare  de  aşa  ceva.  De
asemenea  nu  îşi  închipuia  defel  că ar  putea  fi  primit  ca  elev
matelot.  În  plus  nu  avea  nici  cea  mai  vagă idee  cum  ar  putea
ajunge  într-un  port  unde  să existe  vapoarele  potrivite  pentru
asemenea planuri cutezătoare.
Deci încotro?
Şi dintr-o datăîi veni în minte locul potrivit, singurul loc unde
nu va fi căutat  ―cel puţin pentru  moment  ―  şi  unde  nu va fi
găsit.
Podul era mare şi întunecos. Mirosea a praf şi a naftalină. Nu
se auzea nici un sunet în afarăde darabana înăbuşităa ploii pe
tabla de aramăa uriaşului acoperiş. Grinzi groase, înnegrite de
vreme, se ridicau la distanţe egale din podeaua de scînduri, se
uneau mai departe, sus, cu alte grinzi ale  şarpantei acoperişului
şi se pierdeau undeva în întuneric. Ici  şi colo spînzurau pînze de
păianjen, mari cît un hamac, uşor  şi fantomatic purtate încolo  şi
încoace  de  curentul  de  aer.  De  sus  de  tot  dintr-o  ferestruică,
pătrundea o luminălăptoasă.
Singura vietate din acest loc unde timpul părea săse fi oprit
era  un  şoricel  care  fugea  cu  paşi  mărunţei  pe  podeaua  de
scînduri, lăsînd urme fine în praf. Codiţa pe care o trăgea după
el  se  vedea  ca  o  linie  subţire  între  urmele  lăbuţelor.  Brusc
şoricelul se ridicăîn douălabe  şi ascultă. Apoi dispăru  ―  ţuşti!
―într-o gaurădin duşumea.
Se auzi zgomotul unei chei într-o broascămare. Uşa podului
se deschise încet  şi scîrţîind, o razălungăde luminăpătrunse o
clipă în  încăpere.  Bastian  se  strecură înăuntru,  apoi  uşa  se
închise din nou scîrţîind  şi se trînti. Băiatul vîrî o cheie mare pe
dinăuntru  în  broască  şi  răsuci  cheia.  Pe  urmă mai  trase  şi  un
zăvor şi răsuflăuşurat. Acum era într-adevăr de negăsit. Aici nu-l
va căuta nimeni. Foarte rar venea cineva aici ―o  ştia destul de
sigur ― şi chiar dacăîntîmplarea ar face ca tocmai azi sau mîine
cineva  să aibă treabă aici,  persoana  respectivă va  găsi  uşa
încuiată.  Iar  cheia  se  rătăcise.  Şi  dacă ar  izbuti  totuşi  să
deschidăîntr-un fel oarecare uşa, lui Bastian îi mai rămînea încă
destul timp săse ascundăprintre vechiturile din pod.
Încetul  cu  încetul  ochii  lui  se  obişnuiră cu  lumina  scăzută.
Cunoştea  bine  locul.  Cu  o  jumătate  de  an  în  urmă
administratorul şcolii îi ceruse să-l ajute la un coşde rufe mare şi
plin cu formulare  şi documente vechi care trebuiau duse în pod.
Tot  atunci  văzuse  şi  unde  era  locul  cheii:  într-un  dulăpior  de
perete atîrnat lîngăpalierul de sus al scării. De atunci nu se mai
gîndise niciodatăla asta. Acum însăîşi amintise.
Începu  să-i  fie  frig,  căci  paltonul  îi  era  ud,  iar  aici  sus  era
foarte rece. Mai întii trebuia să-şi caute un loc unde putea săse
instaleze  ceva  mai  confortabil  ― căci  avea  să rămîna  multă
vreme  aici.  Cît  de  multă  ― nici  nu  voia  să se  gîndească
deocamdată,  şi nici la faptul căfoarte curînd i se va face foame
şi sete.
Se plimbăpuţin prin pod.
Tot  soiul  de  vechituri  răspîndite  pretutindeni,  rafturi  cu
clasoare  şi  acte  nefolosite  de  mult,  bănci  îngrămădite  unele
peste  altele,  cu  pupitre  mînjite  de  cerneală,  un  stativ  de  care
atîrnau o duzinăde hărţi depăşite, mai multe table de pe care se
cojea  vopseaua  neagră,  sobe  de  fier  ruginite,  aparate  de
gimnasticăce nu mai erau bune de întrebuinţat, ca, de pildă, o
caprăal cărei învelişde piele era atît de rupt, cătoţi cîlţii ieşeau
afară,  mingi  de sport  plesnite,  un vraf de saltele de gimnastică
vechi  şi  pătate,  apoi  cîteva  animale  împăiate  şi  pe  jumătate
roase de molii, printre ele o bufniţămare, un vultur şi o vulpe, tot
soiul  de  retorte  şi  eprubete  crăpate,  o  maşină Wimshurst,  un
schelet omenesc atîrnat pe un fel de cuier,  şi multe lăzi  şi cutii
pline cu caiete  şi manuale vechi. Pînăla urmăBastian se hotărî
săse instaleze pe maldărul de saltele vechi. Dacăte întindeai pe
ele, te simţeai aproape ca pe o canapea. Le cărăsub ferăstruica
din  acoperiş unde  era  locul  cel  mai  luminos.  În  apropiere  erau
stivuite  cîteva  pături  militare  cenuşii,  fireşte  foarte  prăfuite  şi
rupte,  dar  totuşi  în  stare  de  folosinţă.  Bastian  şi  le  luă.  Îşi
dezbrăcăpaltonul ud  şi-l atîrnăde cuier lîngăschelet. Omul de
oase se legănăpuţin încoace  şi încolo, dar Bastian nu se temea
de  el,  poate  pentru  că era  obişnuit  de  acasă cu  lucruri
asemănătoare. Îşi scoase  şi cizmele pătrunse de apă. Numai în
ciorapi, se aşezăturceşte pe saltelele de gimnastică  şi îşi trase
păturile  cenuşii  pe  umeri,  ca  un  indian.  Lîngă el  se  afla
ghiozdanul ― şi cartea arămie.
Se gîndi căjos în clasăceilalţi erau acum la ora de germană.
Poate  că scriau  tocmai  o  compunere  pe  cine  ştie  ce  temă
plicticoasăde moarte.
Bastian privi cartea.
―Aş vrea să ştiu, spuse vorbindu-şi singur, ce se petrece de
fapt într-o carte cît timp stăînchisă. Probabil cănu existădecît
literele  tipărite  pe  hîrtie,  dar  totuşi  ― ceva  tot  trebuie  să se
petreacă, fiindcăatunci cînd o deschid, găsesc acolo o întreagă
poveste. Apar personaje pe care eu nu le cunosc, fel de fel de
aventuri,  şi isprăvi,  şi lupte  ―uneori au loc furtuni pe mare, sau
ajungi în  ţări  şi  oraşe străine.  Toate acestea se  găsesc într-un
anumit fel în carte. Trebuie s-o citeşti ca săle trăieşti pe toate,
asta-i  limpede.  În  carte  se  găsesc  însă toate  acestea  dinainte.
Aşvrea să ştiu în ce fel?
Dintr-o datăse simţi într-o dispoziţie aproape solemnă.
Se  aşeză mai  bine,  luă cartea,  deschise  prima  pagină  şi
începu săcitească
Fantäzia în primejdie
POVESTEA FĂRĂSFÎRŞIT
ANIMALELE  TOATE  DIN  CODRUL  HUIETULUI  se  pitulau
prin vizuini, cuiburi şi ascunzători.
Era  miez  de  noapte,  şi  prin  crengile  bătrînilor  copaci  vuia
furtuna.  Trunchiurile  groase  cît  turlele  bisericii  scîrţîiau  şi
gemeau.
Deodată o  luminiţă slabă lunecă în  zigzag  prin  pădure.  Se
oprea tremurînd ici şi colo, zbura în sus, se aşeza pe o ramură şi
pleca  grăbită mai  departe.  Era  o  bilă strălucitoare  cam  de
mărimea unei mingi de copil, făcea salturi mari, atingea din cînd
în cînd pămîntul  şi plutea apoi din nou în văzduh. Dar nu era o
minge.
Era o luminiţărătăcitoare. Care rătăcise drumul. Prin urmare,
era  o  luminiţă rătăcitoare  rătăcită,  ceea  ce  pînă  şi  în  Fantäzia
era un lucru foarte rar. În mod normal, luminiţele rătăcitoare sînt
cele care îi fac pe ceilalţi săse rătăcească.
În interiorul strălucirii luminoase se putea zări o figurămicuţă
şi extrem de vioaie care sărea  şi alerga cît o  ţineau puterile. Nu
era  un  bărbat  mititel  şi  nici  o  femeie  micuţă,  căci  asemenea
deosebiri  nu  există la  luminiţele  rătăcitoare.  În  mîna  dreaptă
purta  un  steag  alb  mărunt  fluturînd  în  urma  sa.  Aşadar,  era
vorba despre un sol sau un negociator.
Nu  era  în  primejdie  să se  ciocnească în  beznă de  vreun
trunchi  de  copac,  căci  luminiţele  rătăcitoare  sînt  nemaipomenit
de îndemînatice  şi sprintene, fiind în stare să-şi schimbe direcţia
chiar  şi  în  timpul  saltului.  De  aceea  mergea  în  zigzag,  căci
privind  în  linii  mari,  luminiţa  se  deplasa  totuşi  într-o  direcţie
anumită.
Pînă în  clipa  cînd  coti  pe  după un  colţ de  stîncă  şi  se  opri
înspăimîntată. Gîfîind ca un căţeluş, se aşezăîntr-o scorburăde
copac  şi  rămase cîtva timp pe  gînduri înainte de a  îndrăzni  să
iasădin nou Şi săpriveascăcu băgare de seamăpe dupăcolţul
de stîncă.
Văzuse un luminişal pădurii unde trei personaje de mărime
şi aspect foarte diferite  şedeau la văpaia unui foc de vreascuri.
Un uriaşce părea alcătuit tot din piatrăcenuşie, întins pe burtă,
lung  de  aproape  zece coţi. Se sprijinea pe un braţ  şi privea  în
foc.  Din  faţa  de  piatră roasă de  vreme  şi  neaşteptat  de  mică,
dinţii  îi  ieşeau  în  afară ca  un  şir  de  dălţi  de  oţel.  Luminiţa
rătăcitoare  îşi  dădu  seama  că făcea  parte  din  stirpea
mîncătorilor  de  piatră.  Acestea  erau  fiinţe  ce  trăiau  în  munţi,
neînchipuit  de  departe  de  Codrul  Muietului  ― dar  nu  trăiau
numai  în  munţi,  ci  trăiau  şi  din  ei,  căci  îi  mîncau  încetul  cu
încetul. Se hrăneau cu stînci. Din fericire erau tare cumpătaţi şi o
singurăîmbucăturădin hrana extrem de consistentăîi îndestula
timp  de  mai  multe  săptămîni  şi  chiar  luni.  Nici  nu  existau  prea
mulţi mîncători de piatră, iar munţii erau foarte mari. Cum însă
aceste  fiinţe  trăiau  de  foarte  multă vreme  acolo  ― atinseseră
vîrste  mult  mai  înaintate  decît  majoritatea  celorlalte  vietăţi  din
Fantäzia  ― munţii  căpătaseră în  decursul  timpului  o  înfăţişare
cam  ciudată.  Semănau  cu  un  uriaş  şvaiţer  plin  de  găuri  şi
văgăuni. Probabil de aceea se şi numeau Munţii Galeriilor.
Dar mîncătorii de piatrănu se hrăneau numai cu stînci, ci îşi
făureau  din  ele  tot  ce  le  trebuia:  mobile,  pălării,  încălţăminte,
unelte,  pînă  şi  ceasuri  cu  cuc.  Aşadar,  nu  era  de  mirare  că
mîncătorul  de  piatră de  aici  avea  în  spatele  său  un  fel  de
bicicletăalcătuităcu totul din materialul amintit şi avînd douăroţi
ca  două pietre  de  moară uriaşe.  În  general,  semăna  mai
degrabăcu un tăvălug cu pedale.
Cel  de-al  doilea  personaj,  şezînd  la  dreapta  focului,  era  un
spiridnş de  noapte.  Era  cel  mult  de  două ori  mai  mare  decît
luminiţa rătăcitoare  şi semăna cu o omidăpăroasă  şi neagrăca
tăciunele  care  se  ridicase  în  sus.  În  timp  ce  vorbea, gesticula
violent cu douămînuţe mititele trandafirii, iar sub perişorii negri
zbîrliţi, acolo unde probabil se afla obrazul, ardeau doi  ochi mari
şi rotunzi ca luna.
Spiriduşi de noapte de cele mai diverse forme  şi mărimi se
găseau pretutindeni în Fantäzia, astfel că, în primul moment, nu
se  putea  ghici  dacă cel  de  faţă venise  de  aproape  sau  de
departe. În orice caz, părea căse află  şi el într-o călătorie, căci
animalul de călărie obişnuit al spiriduşilor de noapte, anume un
liliac mare, atîrna de o creangăîn spatele lui, cu capul în jos  şi
învelit în aripile sale ca o umbrelăînchisă.
Luminiţa rătăcitoare nu descoperi decît dupăo vreme cel deal treilea personaj, aşezat în partea stîngăa focului, căci era atît
de  mic,  încît  numai  cu  mare  greutate  putea  fi  desluşit  de  la
aceastădistanţă. Făcea parte din stirpea piticuţilor, un prichindel
nespus de gingaş, îmbrăcat în haine pestriţe şi cu un joben roşu
pe cap.
Luminiţa rătăcitoare nu  ştia aproape nimic despre piticuţi. O
singură dată auzise  zvonindu-se  că acest  popor  îşi  clădea  pe
crengile pomilor oraşe întregi unde căsuţele erau legate între ele
prin scăriţe de fringhie şi tobogane. Piticuţii locuiau însăîntr-o cu
totul  altă regiune  a  nemărginitului  imperiu  Fantäzia,  mult,  mult
mai  departe  decît  mîncătorii  de  piatră.  Era  cu  atît  mai
surprinzător căanimalul de călărie ce-l avea cu sine piticuţul de
faţăera tocmai un melc. Stătea chiar în spatele lui. Pe cochilia
lui trandafirie strălucea o mică  şa de argint, iar harnaşamentul  şi
hăţurile prinse de coarnele melcului luceau ca firele de argint.
Luminiţa  rătăcitoare  se  minuna  că tocmai  trei  viet ăţi  atît  de
diferite şedeau împreunăîn bunăînţelegere, căci în mod normal,
în  Fantäzia  viaţa  nu  se  desfăşura  nicidecum  în  aşa  fel,  încît
toate  stirpele  să trăiască în  pace.  Adeseori  aveau  loc  lupte  şi
războaie, existau şi duşmănii ce  ţineau de veacuri  şi, în afarăde
asta,  nu  trăiau  acolo  doar  vietăţi  bune  şi  cinstite,  ci  şi  unele
răutăcioase,  haine  şi  hoaţe.  Luminiţa  rătăcitoare  însăşi  făcea
parte  dintr-o  familie  căreia  i  se  puteau  reproşa  unele  lucruri  în
privinţa cinstei şi încrederii.
A  stat  să privească mai  mult  timp  scena  din  jurul  focului  şi
abia dupăaceea a observat căfiecare din cele trei personaje de
acolo  avea  fie  un  steguleţ alb,  fie  o  eşarfă albă legată peste
piept.  Prin  urmare,  erau  şi  ei  soli  sau  negociatori,  ceea  ce
explica, fireşte, faptul căse purtau atît de paşnic.
Oare  porniseră la  drum  în  acelaşi  scop  ca  şi  luminiţa
rătăcitoare?
Din pricina vîntului care vîjîia prin crengi, nu seputea auzi din
depărtare  ce  vorbeau.  Cum  însă se  respectau  unii  pe  alţii,  în
calitatea lor de soli, aveau s-o recunoască  şi pe ea ca atare.  Şi,
în definitiv, tot trebuia săîntrebe pe cineva care e drumul. Iar o
altăocazie, mai favorabilă, n-avea cum săse iveascăacum, în
toiul nopţii şi în mijlocul pădurii. Prin urmare, îşi luăinima în dinţi,
ieşi  din  ascunziş,  flutură steguleţul  alb  şi,  tremurînd,  rămase
locului în aer.
Mîncătorul de  pietre, care stătea cu faţa  îndreptată în acea
direcţie, fu primul care observăluminiţa.
―Foarte multălume aici în noaptea asta, spuse cu o voce
scrîşnitoare. A mai sosit cineva.
― Huhu,  o  luminiţă rătăcitoare!  susură spiriduşul  nopţii,  iar
ochii săi ca luna luciră. Îmi pare bine, îmi pare bine!
Piticuţul se ridică, făcu cîţiva paşi mărunţi spre noul venit  şi
chiţăi:
―Dacăvăd bine, sînteţi  şi dumneavoastrăaici în calitate de
sol?
―Da, spuse luminiţa rătăcitoare.
Piticuţul  îşi  scoase  jobenul  roşu,  făcu  o  mică plecăciune  şi
ciripi:
―O, vărog frumos, veniţi mai aproape. Sîntem  şi noi soli.
Luaţi loc în cercul nostru.
Şi arătăcu pălărioara spre locul liber de lîngăfoc, poftind-o
săvină.
―Mulţumesc frumos, spuse luminiţa rătăcitoare apropiinduse  sfioasă,  dacă-mi  permiteţi,  îmi  daţi  voie  să mă prezint:  Mă
numesc Blubb.
―Îmi pare bine, răspunse piticuţul. numele meu e Luc-luc.
Spiriduşul nopţii se înclină şezînd:
―Mănumesc Wuswusul.
― Îmi  pare  bine,  scrîşni  mîncătoruţ de  pietre,  eu  sînt
Scrîşnicronţ.
Toţi trei priveau la luminiţa rătăcitoare care se fîstîcise  şi nu-şi  mai  găsea  locul.  Luminiţelor  rătăcitoare  le  e  extrem  de
neplăcut săfie privite direct.
―Nu vreţi săluaţi loc, dragăBlubb? întrebăpiticuţul.
― Adevărul  e,  răspunse  luminiţa  rătăcitoare,  că sînt  foarte
grăbită  şi doream doar săvăîntreb dacăaţi putea să-mi spuneţi
în ce direcţie trebuie s-o iau ca săajung la Turnul de Fildeş.
― Huhu,  făcu  spiriduşul  nopţii,  vreţi  să mergeţi  la  Crăiasa
Copilă?
―Aşa e, spuse luminiţa rătăcitoare, am să-i transmit o veste
importantă.
―Ce veste? scrîşni mîncătorul de pietre.
―Săvedeţi,  ―luminiţa rătăcitoare se mutăde pe un picior
pe altul ―, e o veste secretă.
― Noi  trei  avem  aceeaşi  misiune  ca  şi  tine  ― huhu!
răspunse spiriduşul nopţii Wuswusul. Sîntem între colegi.
― S-ar  putea  să avem  de  transmis  aceeaşi  veste,  spuse
piticuţul Luc-luc.
―Aşază-te şi vorbeşte! scîrţîi Scrîşnicronţ.
Luminiţa rătăcitoare se aşezăpe locul liber.
―  Ţinutul meu de baştină, începu dupăo scurtăchibzuinţă,
se aflădestul de departe de aci  ―nu  ştiu dacăcineva din cei
prezenţi îl cunoaşte. Se numeşte Mlaştina Mîloasă.
― Huhu!  suspină încîntat  spiriduşul  nopţii,  e  o  regiune
minunată!
Luminiţa rătăcitoare zîmbi trist.
―Da, nu-i aşa?
―  Şi asta-i tot? scrîşni Scrîşnicronţ. De ce-ai pornit la drum,
Blubb?
―La noi,  în  Mlaştina  Mîloasă, continuăluminiţărătăcitoare
şovăind,  s-a  întîmplat  ceva  ― ceva  de  neînţeles  ― vreau  să
spun, se mai întîmplăîncă şi acum ―e foarte greu de descris ―
a început prin aceea că  ―va săzicăîn partea de răsărit a  ţării
noastre  există un  lac  ― sau,  mai  bine  zis,  exista  un  lac  ― se
numea  Colcote-n  Clocote.  Prin  urmare,  totul  a  început  prin
aceea căîntr-o bunăzi lacul Colcote-n Clocote n-a mai fost  ―
pur şi simplu dispăruse, înţelegeţi?
―Vreţi săspuneţi, se informăLuc-luc, căa secat?
―Nu, spuse luminiţa rătăcitoare, în acest caz s-ar afla acum
acolo un lac secat. Dar nu este aşa. Acolo unde era lacul, acum
nu mai e nimic ―absolut nimic, înţelegeţi?
―O gaură? grohăi mîncătorul de pietre.
― Nu,  nici  gaură nu-i,  lumini ţa  rătăcitoare  era  din  ce  în  ce
mai încurcată, o gaurăeste ceva. Dar acolo nu-i nimic.
Ceilalţi trei soli schimbarăpriviri între ei.
―  Şi  cum  arată acest  ― huhu  ― acest  nimic?  întrebă
spiriduşul nopţii.
―Păi tocmai asta e atît de greu de descris, le spuse luminiţa
rătăcitoare cu un aer nenorocit, nu arată în nici un fel. Este  ―
este ca ―of, nu existănici un cuvînt potrivit!
―E ca şi cum, luăcuvîntul piticuţul, ai fi orb cînd priveşti întracolo, nu-i aşa?
Luminiţa rătăcitoare se holbăla el cu gura căscată.
―Iatăexpresia potrivită! exclamă. Dar de unde  ―vreau să
spun, cum aşa ―sau cunoaşteţi şi dumneavoastrăacest...?
― O  clipă,  scrîşni  întrerupîndu-l  mîncătorul  de  pietre.  S-a
limitat la un singur loc, ia spune?
― La  început,  da,  povesti  luminiţa  rătăcitoare,  dar  locul  se
mărea  din  ce  în  ce  mai  mult.  Parcă lipsea  tot  mai  mult  din
regiune. Străbunica broasca Broac care locuia cu tot neamul ei
în lacul Colcote-n Clocote dispăru într-o bunăzi cu totul. Ceilalţi
locuitori  au  început  să se  refugieze.  Încetul  cu  încetul  s-a  ivit
însă  şi  în  alte  locuri  din  Mlaştina  Mîloasă.  La  început  era  doar
ceva foarte mic, o nimica toată, cît un ou de bibilică. Dar astfel
de  locuri  s-au  tot  lăţit,  şi  dacă cineva  intra  din  greşeală cu
piciorul  acolo,  dispărea  piciorul  ― sau  mîna  ― sau  orice  intra
acolo. De altfel, nu doare, numai cărespectivului îi lipseşte brusc
o bucatădin el. Unii s-au lăsat chiar săcadăînăuntru, cu bună
ştiinţă, fiindcăs-au apropiat prea tare de acest nimic. Exercităo
putere de atracţie irezistibilă, care devine cu atît mai mare, cu cît
locul e mai întins. Nimeni dintre noi n-a fost în stare să-şi explice
ce  putea  fi  acest  lucru  îngrozitor,  de  unde  provenea  şi  ce  se
putea face împotriva lui. Şi cum n-a dispărut de la sine, ci s-a tot
întins,  am  hotărît  pînă la  urmă să trimitem  un  sol  la  Crăiasa
Copilăcu rugămintea săne dea sfat şi ajutor. Iar solul sînt eu.
Ceilalţi trei stăteau cufundaţi în tăcere,
―Huhu, se auzi dupăo vreme glasul tînguitor al spiriduşului
nopţii, acolo de unde vin eu e exact la fel.  Şi am plecat la drum
în acelaşi scop ―huhu!
Piticuţul îşi întoarse faţa către luminiţa rătăcitoare.
―Fiecare dintre noi, chiţăi el, vine din alt  ţinut al împărăţiei
Fantäzia. Ne-am întîlnit aici din purăîntîmplare. Dar fiecare din
noi duce Crăiesei Copile aceeaşi veste.
―Iar asta înseamnă, gemu mîncătorul de pietre, căFantäzia
toatăe în primejdie.
Speriatăde moarte, luminiţa rătăcitoare privea de la unul la
celălalt.
― Dacă-i  aşa,  strigă  şi  sări  în  picioare,  nu  trebuie  să mai
zăbovim nici o clipă!
―În orice caz, noi avem de gînd s-o pornim îndată, spuse
piticuţul.  Făcusem  doar  un  popas  din  pricina  beznei  de
nepătruns de-aici  din  Codrul Huietului. Acum  însă, dacăsînteţi
cu noi, Blubb, puteţi săne luminaţi şi nouăcalea.
―Nu se poate, strigăluminiţa rătăcitoare, nu pot săstau saştept  pe  cineva  care  vine  călare  pe  un  melc,  îmi  pare  foarte
rău!
―Dar e un melc de curse, spuse piticuţul oarecum jignit.
―  Şi apoi  ―huhu!  ―chicoti spiriduşul nopţii, nu-ţi spunem
în ce direcţie s-o iei!
―Da' cu cine staţi voi de vorbă? mîrîi mîncătorul de pietre.
Căci, luminiţa rătăcitoare nici nu mai auzise ultimele cuvinte
ale celorlalţi soli, ci pornise în salturi lungi prin pădure.
― În sfîrşit, spuse Luc-luc piticuţul,  împingîndu-şi jobenaşul
roşu  spre  ceafă,  poate  că o  luminiţă rătăcitoare  tot  n-ar  fi  fost
lucrul cel mai potrivit pentru a ne lumina calea.
Totodatăurcăîn şaua melcului său de curse.
― De  altfel  şi  eu  aş prefera,  declară spiriduşul  nopţii
chemîndu-şi  liliacul  cu  un  uşor  Huhu!,  ca  fiecare  din  noi  să
călătoreascăpe cont propriu. În definitiv eu zbor!
Şi vîj! a şi plecat.
Mîncătorul  de  pietre  stinse  focul  plesnind  de  cîteva  ori cu
palma întinsăpeste el.
―  Şi mie îmi place mai mult aşa, hîrîi el în beznă, sănu mă
tot uit ca nu cumva săstrivesc ceva mititel.
Pe  urmă se  auzi  cum  porneşte  cu  trosnete  şi  pocnete  pe
uriaşa  sa  bicicletă de  piatră,  de-a  dreptul  printre  pomi.  Cînd  şi
cînd se lovea bufnind de cîte un copac bătrîn  şi se auzea cum
scrîşneşte şi mîrîie. Larma se depărtăîncet prin întuneric.
Luc-luc,  piticuţul,  rămase  singur.  Luă hăţurile  din  fire  subţiri
de argint şi spuse:
― Bine-bine,  o  să vedem  noi  cine  soseşte  mai  întîi.  Dii,
bătrîne, dii!
Şi plescăi din limbă.
Pe urmănu se mai auzi nimic în afarăde vuietul furtunii prin
crengile Codrului Huietului.
Orologiul turlei din apropiere bătu de nouă
Gîndurile lui Bastian nu se întorceau cu plăcere la realitate.
Era  tare  bucuros  că Povestea  fără Sfîrşit  nu  avea  nimic  de-a
face cu ea.
Nu-i  plăceau  cărţile  unde  i  se  povesteau  pe  un  ton
morocănos  şi  nemulţumit  întîmplările  foarte  obişnuite  din  viaţa
foarte  obişnuită a  unor  oameni  foarte  obişnuiţi.  Despre  toate
acestea afla destul în realitate, de ce sămai  şi citeascădespre
ele? Apoi îi erau nesuferiţi cei care încercau în vreun fel sau altul
să-l  convingă de  ceva.  Iar  acest  soi  de  cărţi  încercau
întotdeauna, mai mult sau mai puţin explicit, săte convingăde
ceva.
Preferinţele  lui  Bastian  se  îndreptau  spre  cărţile  captivante,
sau  vesele,  sau  care  te  predispuneau  la  visare,  cărţi  ale  căror
personaje trăiau aventuri mirifice, despre care îşi putea imagina
fel de fel de lucruri.
Căci  la  asta  se  pricepea  ― poate  că era  singurul  lucru  la
care se pricepea cu adevărat: Să-şi imagineze ceva atît de clar,
încît ajungea să-l vadă  şi să-l audă. Cînd îşi povestea lui însuşi
poveştile sale, uita uneori totul din jur  şi se trezea abia la sfîrşit
ca dintr-un vis. Iar cartea aceasta era exact ca şi poveştile lui! În
timpul cititului nu auzise numai scîrţîitul copacilor groşi  şi vuietul
vîntului,  ci  şi  glasurile  atît  de  diferite  ale  celor  patru  soli
caraghioşi,  ba  îşi  închipuise  că simte  mirosul  de  muşchi  şi
pămînt reavăn de pădure.
Acum  jos,  în  clasă,  începea  ora  de  ştiinţe  naturale,  care
consta în cea mai mare parte din enumerarea de inflorescenţe şi
stamine.  Bastian  era  bucuros  că  şedea  aici  sus,  în
ascunzătoarea  sa,  şi  putea  citi.  Găsea  că era  exact  cartea
potrivităpentru el, cea mai potrivită!
Peste o săptămînăWuswusul, micul spiriduşal nopţii, ajunse
primul  la  ţel.  Sau,  mai  bine  zis,  aşa  credea,  că ar  fi  primul,
fiindcăvenise călare prin văzduh.
Era pe la asfinţit  şi norii de pe cer păreau de aur topit cînd îşi
dădu  seama  că liliacul  său  plutea  deja  peste  Labirint.  Era
numele  unei  cîmpii  întinse  ce  se  desfăşura  pînă-n  zare  şi  era
toată numai  o  nesfîrşită grădină de  flori  plină de  miresme
ameţitoare  şi  de  culori  de  vis.  Printre  tufe,  garduri  vii,  pajişti  şi
straturi cu cele mai neobişnuite  şi rare flori  şerpuiau  cărări  largi
şi poteci  înguste  într-un chip atît  de  meşteşugit  şi  întortocheat,
că întreaga  aşezare  alcătuia  o  grădină-labirint  de  o  întindere
neînchipuită. Era  ştiut căgrădina-labirint fusese construitădoar
pentru  joc  şi  plăcere  şi  nicidecum  pentru  a  duce  pe  cineva  cu
adevărat  în  primejdie  sau  pentru  a-i  îndepărta  cumva  pe
agresori. N-ar fi fost bunăgrădina pentru aşa ceva, iar Crăiasa
Copilă nici  n-ar  fi  avut  nevoie  de  o  asemenea  apărare.  În
întreaga, nesfîrşita împărăţie a Fantäziei nu exista fiinţăde care
ar  fi  trebuit  să se  apere,  dintr-un  motiv  pe  care-l  vom  afla  în
curînd.
În  timp  ce  plutea  fără zgomot  cu  liliacul  său  pe  deasupra
grădinii-labirint, micuţul spiriduşal nopţii avu prilejul săzărească
şi  tot  soiul  de  animale  neobişnuite.  Într-un  mic  luminiş,  printre
flori  de  liliac  şi  de  bobiţei,  o  ceată de  tineri  unicorni  zburda  în
lumina amurgului, iar la un moment dat i se păru căvede vestita
pasăre Phoenix în cuibul său, sub o uriaşăfloare de campanulă
albastră, dar nu erăsigur de tot  şi nici nu voia săse întoarcă  şi
să se  mai  uite  o  dată,  pentru  a  nu  mai  pierde  timp.  Căci  în
mijlocul  grădinii-labirint  îi  şi  apărea  acum  în  faţa  ochilor,
strălucind într-un alb feeric, Turnul de Fildeş, inima Fantäziei  şi
reşedinţa Crăiesei Copile.
În mintea ceiui care n-a văzut niciodatălocul, cuvîntul „turn"
ar  putea  da  naştere  unei  idei  greşite,  fie  cea  a  unei  turle  de
biserică, fie cea a unui turn de cetate. Turnul de Fildeşera mare
cît un întreg oraş. De departe arăta ca un munte înalt  şi ascuţit,
răsucit în sine ca o casăde melc, iar punctul său cel mai înalt se
pierdea în nori. Abia cînd te apropiai puteai să-ţi dai seama că
uriaşa  pălărie  de  zahăr  era  alcătuită din  nenumărate  turnuri,
turnuleţe,  cupole,  acoperişuri,  foişoare,  terase,  bolţi,  scări  şi
balustrade,  clădite  unele  peste  altele  şi  unele  înlăuntrul
celorlalte. Totul era din cel mai alb fildeşde Fantäzia, iar fiecare
detaliu  era  atît  de  măiestru  cizelat,  încît  puteai  crede  că e
reţeaua celei mai fine dantele.
În  toate  aceste  clădiri  locuiau  persoanele  alcătuind  curtea
Crăiesei  Copile,  valeţii  şi  servitoarele,  femeile  înţelepte  şi
astrologii,  magicienii  şi  bufonii,  solii,  bucătarii  şi  acrobaţii,
dansatoarele  pe  sîrmă  şi  povestitorii  de  basme,  crainicii,
grădinarii, paznicii, croitorii, cizmarii  şi alchimiştii. Iar sus de tot,
în vîrful cel mai înalt al uriaşului turn, locuia Crăiasa Copilăîntrun pavilion de forma unui boboc alb de magnolie. Înunele nopţi,
cînd luna plinăse vedea deosebit de frumoasăpe cerul înstelat,
petalele de fildeşse deschideau larg şi se desfăceau ca o floare
minunatăîn mijlocul căreia şedea Crăiasa Copilă.
Micuţul  spiriduş al  nopţii  ateriză cu  liliacul  său  pe  una  din
terasele inferioare,  acolo unde erau grajdurile pentru  animalele
de  călărie.  Probabil  că cineva  îi  şi  anunţase  sosirea,  căci  era
aşteptat  de  cinci  rîndaşi  imperiali  care-l  ajutară să coboare  din
şa,  se  plecară adînc  înaintea  lui  şi  îi  oferiră apoi  în  tăcere
băutura ceremonialăde bun venit. Wuswusul îşi muie doar puţin
buzele  în  paharul  de  fildeş,  pentru  a  îndeplini  formalitatea,  pe
urmă îl  restitui.  Fiecare  dintre  rîndaşi  luă de  asemenea  cîte  o
înghiţitură,  apoi  se  înclinară din  nou  adînc  şi  duseră liliacul  în
grajd. Toate se petrecurăîn tăcere.
Cînd liliacul ajunse la locul ce-i fusese rezervat,nu se atinse
nici de hrană şi nici de băutură, ci se ghemui de îndată, se agăţă
cu capul în jos de cîrligul său  şi căzu într-un somn adînc, istovit.
Ceea  ce  ceruse  de  la  el  micuţul  spiriduş al  nopţii  fusese  cam
prea mult. Rîndaşii l-au lăsat în pace  şi s-au îndepărtat în vîrful
picioarelor.
De  altfel,  în  acelaşi  grajd  se  mai  aflau  şi  alte  animale  de
călărie: un elefant roz  şi unul albastru, o uriaşăpajurăcu partea
dinainte a trupului semănînd cu un vultur, iar cea din spate cu un
leu, un cal alb înaripat, al cărui nume era cunoscut mai demult şi
în  afara  graniţelor  Fantäziei,  dar  apoi  a  fost  uitat,  cîţiva  cîini
zburători,  şi alţi lilieci, ba chiar  şi libelule  şi fluturi pentru călăreţii
tare mici. În alte grajduri, se mai găseau alte animale de călărie,
din cele ce nu zburau, ci alergau, se tîrau, săreau sau înotau. Iar
fiecare în parte avea rîndaşi anume pentru îngrijirea  şi hrănirea
sa.
În  mod  obişnuit  ar  fi  trebuit  să se  audă pe-aici  o  mare
învălmăşeală de  glasuri:  mugete,  zbierete,  fluierături,  ciripituri,
orăcăieli şi măcăituri. Domnea însăo linişte deplină.
Micul spiriduşal nopţii tot mai stătea în locul unde-l lăsaseră
rîndaşii. Se simţea abătut  şi descurajat, fărăsă  ştie bine de ce.
Era  şi  el  foarte  istovit  din  pricina  drumului  atît  de  lung.  Nu-l
înviora nici chiar faptul căel sosise primul.
―Hei, se auzi dintro datăun glas chiţăitor, nu cumva acestai amicul Wuswusul? În sfîrşit aţi sosit şi dumneavoastrăaici!
Spinduşul  nopţii  privi  în  jur  şi  ochii  săi  ca  luna  luciră de
mirare, căci pe o balustradă, sprijinindu-se alene de un ghiveci
de  flori  din  fildeş,  stătea  piticuţul  Luc-luc,  fluturîndu-şi  jobenul
roşu.
―Huhu, făcu spiriduşul nopţii descumpănit, şi dupăo vreme
încăo dată: huhu!
Nu-i trecea prin minte nimic mai potrivit.
―Ceilalţi doi, îi povesti piticuţul, n-au sosit încă. Eu sînt aici
de ieri dimineaţă.
―Cum ―huhu! ―cum ai reuşit? întrebăspiriduşul nopţii.
―Păi, răspunse piticuţul zîmbind cu un aer de superioritate,
v-am spus doar căam un melc de curse.
Spiriduşul  nopţii  îşi  scarpină cu  mînuţa  trandafirie  blăniţa
neagră şi zbîrlităde pe cap.
―Trebuie săajung imediat la Crăiasa Copilă, spuse el pe un
ton plîngăcios.
Piticuţul îl privi pe gînduri.
―Hm, făcu el, da, da, m-am anunţat încăde ieri.
― Anunţat?  întrebă spiriduşul  nopţii,  nu  se  poate  ajunge
imediat la ea?
―Mătem cănu, chiţăi piticuţul, avem de aşteptat cam mult.
Este ―cum săspun ―o afluenţăenormăde soli.
―Huhu, ―scînci spiriduşul nopţii ―, cum aşa?
―Cel mai bine ar fi, ciripi piticuţul, săvedeţi singur cum stau
lucrurile. Veniţi cu mine, dragăWuswusul, haideţi, veniţi!
Pornirăamîndoi la drum.
Strada  principală,  care  urca  într-o  spirală din  ce  în  ce  mai
îngustăîn jurul Turnului de Fildeş, era plinăde o mulţime deasă
formată din  cele  mai  ciudate  personaje.  Duhuri  uriaşe
împodobite  cu  turbane,  sfredeluşi  micuţi,  gnomi  cu  cîte  trei
capete, pitici bărboşi, zîne strălucitoare, fauni cu picioare de  ţap,
iezme cu blana cîrlionţatăaurie, drăgaice de zăpadăsclipitoare
şi nenumărate alte vietăţi se mişcau în sus şi în jos pe stradă, se
adunaseră în  grupuri vorbind  încet sau  şedeau amărîte  pe jos,
privind triste în neştire.
Văzîndu-i pe toţi aceştia, Wuswusul se opri.
― Huhu,  spuse  el,  da'  ce  se-întîmplă aici?  Ce  fac  cu  toţii
aici?
― Toţi  sînt  soli,  îi  explică încetişor  Luc-luc,  soli  din  toate
regiunile Fantäziei. Şi cu toţii aduc aceeaşi veste ca  şi noi. Am şi
discutat  cu  mulţi  dintre  ei.  Se  pare  că pretutindeni  s-a  ivit
aceeaşi primejdie.
Spiriduşul nopţii scoase un lung şi jalnic suspin.
―Oare se ştie, întrebăel, ce e şi de unde provine?
―Mătem cănu. Nimeni nu poate da vreo explicaţie.
―Nici chiar Crăiasa Copilă?
―Crăiasa Copilă,  ―spuse piticuţul cu glasul foarte scăzut
―, e bolnavă, foarte, foarte bolnavă. Poate căacesta e motivul
nenorocirii  neînţelese  care  s-a  abătut  asupra  Fantäziei.  Pînă
acum  însă nici  unul  dintre  numeroşii  doctori  adunaţi  la  palat,
acolo sus în Pavilionul Magnoliei, n-a fost în stare săafle din ce
s-a îmbolnăvit  şi ce s-ar putea face pentru vindecare, nimeni nu
cunoaşte vreun leac.
― Asta,  spuse  înăbuşit  spiriduşul  nopţii,  e  o  adevărată
catastrofă.
―Da, răspunse piticuţul, aşa este.
Ţinînd  seama  de  împrejurări,  Wuswusul  renunţă pentru
moment săse mai anunţe la Crăiasa Copilă.
Dupădouăzile sosi  şi luminiţa rătăcitoare Blubb, ce, fireşte,
o luase într-o direcţie greşită, aşa căfăcuse un ocol uriaş.
Şi  în  sfîrşit  ― după încă trei  zile  ― sosi  şi  mîncătorul  de
piatrăScrişnicronţ. Veni tropăind pe jos, deoarece într-un acces
subit de foame năprasnicăîşi mîncase bicicleta  ―de piatră  ―
considerind-o ca un fel de provizie de drum.
În decursul îndelungatei aşteptări, cei patru soli atît de diferiţi
s-au  legat  într-o  strînsă prietenie,  rămînînd  şi  mai  tîrziu  tot
împreună.
Dar aceasta e o altăpoveste şi o vom povesti altădată.
Convocarea lui Atreiu
BUNĂSTAREA  ŞI  DIFICULTĂŢILE  ÎMPĂRĂŢIEI  Fantäzia
erau discutate de obicei în cadrul consiliilor  ţinute în marea sală
a  tronului  din  Turnul  de  Fildeş,  situată cu  cîteva  etaje  sub
Pavilionul Magnoliei, înăuntrul palatului propriu-zis.
Încăperea  mare,  circulară,  era  plină de  zumzetul  vocilor
scăzute. Cei patru sute  nouăzeci  şi nouă de medici  emeriţi din
întregul  imperiu  Fantäzia  erau  acum  adunaţi  aici  şi  vorbeau  în
şoaptăsau murmurau, strînşi în grupuri mai mari sau mai mici.
Fiecare din ei o văzuse pe Crăiasa Copilă  ―unii de mai multă
vreme,  alţii  mai  de  curînd  ―  şi  fiecare  încercase  s-o  ajute  cu
priceperea sa. Nici unul nu izbutise însă, nici unul nu-i cunoştea
boala  şi cauzele ei, nici unul nu  ştia cum ar putea fi vindecată.
Iar  al  cinci  sutelea,  cel  mai  vestit  dintre  toţi  medicii  Fantäziei,
despre care se spunea cănu existănici o iarbăde leac, nici o
vrajă  şi nici o tainăa naturii necunoscute lui, se găsea el însuşi
de cîteva  ore la pacientă,  şi toţi  aşteptau nerăbdători rezultatul
examenului său.
Desigur cănu trebuie săne imaginăm o asemenea adunare
ca pe un congres medical al oamenilor. Deşi în Fantäzia existau
foarte  multe  vietăţi  mai  mult  sau  mai  puţin  asemănătoare
oamenilor prin aspectul lor exterior, mai existau cel puţin tot atît
de multe semănînd cu animale sau cu făpturi cu totul diferite. Pe
cît era  de feluritămulţimea solilor  forfotind pe afară,  pe atît de
variatăera  şi societatea celor de aici din sală. Erau medici pitici
cu bărbi  şi cocoaşe, erau  zîne doctoriţe,  în veşminte strălucind
albastru-argintiu  şi  cu  stele  sclipitoare  în  păr,  erau  moroi  ai
apelor  cu  burţile  umflate  şi  pieliţe  între  degetele  mîinilor  şi  ale
picioarelor (pentru ei fuseserăanume pregătite băi de şezut), dar
mai  erau  şerpi  albi  ce  se  încolăciseră pe  masa  cea  lungă din
mijlocul  sălii,  erau  albine-silfide,  ba  chiar  şi  vraci,  vampiri  şi
strigoi,  despre  care  în  general  se  spune  că nu  sînt  tocmai
binevoitori şi aducători de sănătate.
Pentru  a  înţelege  prezenţa  acestora  din  urmă,  e  neapărat
necesar săse ştie ceva:
Crăiasa  Copilă trecea  într-adevăr  ― după cum  o  arată  şi
numele  ― drept  stăpînă peste  toate  nenumăratele  ţinuturi  ale
nesfîrşitului imperiu Fantäzia, dar în realitate ea era cumult mai
mult decît o stăpînă, sau, mai bine zis, era cu totul altceva.
Nu domnea, nu folosise  niciodatăforţa  şi nu utiliza puterea
ei,  nu  poruncea  nimic  şi  nu  judeca  pe  nimeni,  nu  intervenea
niciodată  şi nu era niciodatănevoităsăse apere împotriva unui
atac,  căci  nimănui  nu  i-ar  fi  trecut  vreodată prin  minte  să se
răscoale  împotriva  ei  sau  să-i  facă vreun  rău.  Faţă de  ea  toţi
erau egali.
Ea  exista  doar,  dar  exista  într-un  fel  aparte:  Era  centrul
întregii vieţi din Fantäzia.
Şi  orice  făptură,  bună sau  rea,  frumoasă sau  urîtă,  veselă
sau serioasă, nechibzuităsau înţeleaptă, toate, toate nu existau
decît  prin  existenţa  Crăiesei  Copile.  Fără ea  nu  mai  putea  fi
nimic, dupăcum nu mai poate exista un corp omenesc cînd nu
mai are inimă.
Nimeni  nu  înţelegea  pe  deplin  această taină a  ei,  toţi  ştiau
însăcăaşa era. De aceea era respectatăîn mod egal de toate
făpturile  împărăţiei,  iar  toţi  îşi  făceau  în  acelaşi  fel  griji  pentru
viaţa  ei.  Căci  moartea  ei  ar  fi  fost  totodată  şi  sfîrşitul  lor,
dispariţia nesfîrşitei împărăţii Fantäzia.
Gîndurile lui Bastian o luaserărazna.
În  amintire  văzu  dintr-o  dată din  nou  coridorul  lung  alb
spitalului  unde  fusese  operată mama.  Stătuse  multe  ore
împreunăcu tata în faţa sălii de operaţie  şi aşteptase. Medicii  şi
surorile alergau încolo şi încoace. Cînd tata întreba cum îi merge
mamei,  nu  primea  decît  răspunsuri  nelămurite.  Se  părea  că
nimeni nu  ştie precis ce e cu ea. La sfîrşit venise un bărbat chel
în halat alb cu o înfăţişare obosită  şi tristă. Le spusese cătoate
străduinţele  fuseseră zadarnice  şi  că-i  părea  rău.  Le  strînsese
mîna amîndurora şi murmurase „sincere condoleanţe".
Dupăaceea între Bastian şi tatăl său toate s-au schimbat.
Nu  în  mod  evident.  Bastian  avea  tot  ce  şi-ar  fi  putut  dori.
Avea o bicicletăcu trei viteze, un trenuleţelectric, o mulţime de
tablete  de  vitamine,  cincizeci  şi  trei  de  cărţi,  un  hîrciog,  un
acvariu  cu  peşti  exotici,  un  aparat  mic  de  fotografiat,  şase
bricege  şi  o  mulţime  de  alte  lucruri.  Dar  de  fapt  nu  dădea
importanţăla nimic din toate acestea.
Bastian  îşi  aducea  aminte  că mai  înainte  tatei  îi  plăcea  să
glumeascăcu el. Uneori istorisea chiar poveşti sau citea cu glas
tare.  Dar  de  atunci  totul  încetase.  Era  în  jurul  lui  ca  un  zid
nevăzut prin care nu putea pătrunde nimeni. Nu-l certa niciodată
şi nu-l lăuda niciodată. Nici cînd Bastian rămăsese repetent, tata
nu spusese nimic. Îl privise doar în felul acela absent  şi întristat,
iar  Bastian  avusese  senzaţia  că nici  nu  era  acolo.  De  altfel
aceasta era impresia pe care i-o dădea mai întotdeauna tatăl lui.
Cînd şedeau seara la televizor, Bastian îşi dădea seama cătata
nici nu se uita, ci era departe, foarte departe cu  gîndurile sale,
undeva  unde  Bastian  nu  putea  ajunge  la  el.  Sau  alteori,  cînd
şedeau  amîndoi  cu  cîte  o  carte,  Bastian  vedea  că tata  nici  nu
citeşte, căci privea ore întregi la aceeaşi paginăfărăsăîntoarcă
foaia.
Bastian înţelegea foarte bine cătatăl său era trist. Plînsese el
însuşi  nopţi  în  şir,  atît  de  mult  încît  uneori  îi  venise  rău  tot
hohotind  ―dar încetul cu încetul îi trecuse.  Şi pe urmă  ―doar
mai  era  şi  el  acolo.  De  ce  nu  vorbea  tata  niciodată cu  el,  nici
despre  mama,  nici  despre  lucrurile  importante,  ci  numai  aşa,
despre strictul necesar?
―Numai de-am  şti, spuse un duh al focului deşirat  şi slab,
cu  barba  de  flăcări  roşii,  care  e  boala  ei.  N-are  febră,  nu  i  s-a
umflat nimic, n-are nici o erupţie, nici o imflamaţie. Pur  şi simplu
e ca şi cum s-ar stinge ―fărăsă ştii de ce.
În timp ce vorbea, dupăfiecare frazăîi ieşeau din gurămici
norişori de fum, formînd figuri. De data aceasta era un  semn de
întrebare.
Un  corb  bătrîn  şi  jumulit,  arătînd  ca  un  cartof  mare  în  care
cineva vîrîse cruciş  şi curmezişcîteva pene negre, răspunse cu
glasul răguşit (era specialist în bolile datorate răcelii):
― Nu  tuşeşte,  n-are  guturai,  nu  e  nici  o  boală în  sens
medical.
Îşi mişcăpuţin ochelarii mari de pe cioc  şi-i privi sfidător pe
cei din jur.
― În  orice  caz,  un  lucru  mi  se  pare  evident,  zbîrnîi un
scarabeu  (un  fel  de  cărăbuş căruia  i  se  spune  uneori  "spiţer"),
între  boala  ei  şi  lucrurile  îngrozitoare  despre  care  ne  vorbesc
solii din întreaga Fantäzie existăo legăturămisterioasă.
― Ei  şi  dumneavoastră,  interveni  ironic  un  omuleţ de
cerneală,  întotdeauna  vedeţi  pretutindeni  numai  legături
misterioase!
―  Şi  dumneavoastră nu  vedeţi  mai  departe  de  marginea
călimării, zbîrnîi înfuriat scarabeul.
―Dar, domnilor colegi, gemu o stafie scofîlcită, vîrîtăîntr-un
halat lung alb, sănu ajungem la discuţii personale şi nelegate de
subiect. Şi înainte de toate ―vorbiţi mai încet!
Astfel  de  convorbiri  şi altele asemănătoare aveau loc  peste
tot  în  marea  sală a  tronului.  Poate  că unora  li  s-ar  părea  de
mirare căfăpturi atît de diferite se puteau înţelege între ele. Dar
în Fantäzia toate făpturile, chiar  şi animalele, posedau cel puţin
două limbi:  în  primul  rînd  propria  limbă,  pe  care  n-o  vorbeau
decît cu cei de-o seamăcu ele  şi pe care n-o înţelegea nimeni
dacănu  făcea  parte  dintre ei,  şi  în  al doilea rînd,  o altălimbă,
universală,  numită „fantazica  literară"  sau  „limba  cea  mare".
Oricine  ştia  s-o  vorbească,  deşi  unii  o  foloseau  într-un  mod
întrucîtva ciudat.
Dintr-o  dată în  sală se  aşternu  liniştea  şi  toţi  ochii  se
îndreptarăspre marea  uşăcu douăcanaturi care se  deschise.
IntrăCairon, vestitul maestru al artei medicale, cel legendar.
Era  ceea  ce  în  vremurile  mai  vechi  se  numise  un  centaur.
Avea corp omenesc pînăla  şolduri, iar restul era trupul unui cal.
Dar  Cairon  era  un  aşa-zis  centaur  negru.  Venise  dintr-un  ţinut
foarte  îndepărtat,  situat  departe,  departe  în  sud.  Prin  urmare,
partea  lui  omenească era  neagră ca  abanosul,  numai  părul  şi
barba  îi  erau  albe  şi  creţe,  iar  trupul  de  cal  era  vărgat  ca  la
zebră.  Purta  o  pălărie  stranie  împletită din  papură.  De  un  lanţ
petrecut pe dupăgît îi atîrna un talisman mare de aur pe care se
vedeau doi  şerpi, unul deschis  şi altul închis la culoare, care îşi
muşcau unul altuia coada formînd un oval.
Surprins,  Bastian  se  opri  din  citit.  Închise  cartea  ―  lăsînd
totuşi grijuliu degetul între pagini  ― şi privi încăo datăcu atenţie
coperta cărţii. Iatăcăerau  şi acolo cei doi  şerpi care îşi muşcau
coada unul altuia  şi formau un oval!  Ce  putea oare săînsemne
acest semn straniu?
Oricine  în  toată Fantäzia  ştia  ce  înseamnă acest  medalion:
Era  însemnul  celuia  ce  se  afla  în  misiunea  Crăiesei  Copile  şi
putea acţiona în numele ei, ca şi cum ar fi fost ea însăşi de faţă.
Se  spunea  că purtătorul  medalionului  dobîndeşte  puteri
misterioase,  deşi  nimeni  nu  ştia  ce  fel  de  puteri.  Toată lumea
cunoştea numele talismanului: AURYN.
Totuşi  mulţi  care  nu  îndrăzneau  să-i  pronunţe  numele,  îi
spuneau  „giuvaerul",  sau  „talismanul",  sau  şi  mai  simplu
„strălucirea".
Prin urmare, cartea purta şi ea însemnul Crăiesei Copile!
Un  murmur  străbătu  sala  şi  se  auziră cîteva  exclamaţii  de
mirare. Nu se mai întîmplase de multăvreme ca giuvaerul săfie
încredinţat cuiva.
Cairon  tropăi  de  cîteva  ori  din  copite  pînă ce  zgomotele  se
potoliră, pe urmăspuse cu o voce profundă:
― Prieteni,  să nu  vă miraţi  prea  tare,  nu  port  pe  AURYN
decît pentru scurtăvreme. Nu sînt decît transmiţătorul. În curînd
voi preda strălucirea cuiva mai demn de ea.
Întreaga salătăcea cu răsuflarea tăiată.
―Nu voi încerca săascund înfrîngerea noastrăprin cuvinte
frumoase, continuăCairon. Cu toţii sîntem descumpăniţi în faţa
bolii  Crăiesei  Copile.  Nu  ştim  decît  că distrugerea  Fantäziei  a
început o datăcu îmbolnăvirea ei. Mai mult nu ştim. Nu  ştim nici
măcar  dacă arta  medicală e  cea  care  ar  putea-o  salva.  Dar  e
foarte posibil  ―  şi sper cănici unul dintre dumneavoastrănu va
fi jignit dacăo spun pe faţă  ―e posibil deci ca noi, cei adunaţi
aici,  să nu  posedăm  toate  cunoştinţele,  întreaga  înţelepciune.
Este  chiar  ultima  şi  singura  mea  speranţă că pe  undeva,  în
aceastănesfîrşităîmpărăţie, săexiste vreo fiinţămai înţeleaptă
decît noi  şi care ne-ar putea sfătui  şi ajuta. Dar faptul e extrem
de  nesigur.  Indiferent  în  ce-ar  consta  posibilitatea  vreunei
salvări, un lucru e sigur: aflarea ei necesităun cercetaşîn stare
să descopere  căi  neumblate  şi  care  să nu  pregete  în  faţa
primejdiilor  sau  greutăţilor,  într-un  cuvînt:  un  erou.  Crăiasa
Copilă mi-a  spus  numele  acestui  erou  căruia  îi  încredinţează
soarta ei  şi a noastrăa tuturor: Se numeşte Atreiu  şi locuieşte în
Marea Ierboasădin spatele Munţilor de Argint. Lui i-l voi preda
pe  AURYN  şi-l  voi  trimite  în  Marea  Căutare.  Acum  v-am  spus
totul.
Şi  cu  aceste  cuvinte  ieşi  tropăind  din  sală.  Cei  rămaşi
înăuntru se priveau nedumeriţi.
― Care a fost numele eroului? întrebăcineva.
―Atreiu sau cam aşa, spuse altcineva.
―N-am auzit niciodatăde el, spuse un al treilea.
Iar toţi cei patru sute nouăzeci  şi nouăde medici îşi clătinară
îngrijoraţi capul.
Orologiul  din  turn  bătu  de  zece  ori.  Bastian  se  miră cît  de
repede trecuse vremea. În timpul cursurilor fiecareorăi se părea
de  obicei  o  mică veşnicie.  Jos  în  clasă aveau  acum  istoria  cu
domnul  Drahn,  un  bărbat  slab  şi  de  cele  mai  multe  ori  prost
dispus, căruia îi plăcea în mod deosebit să-l facăpe Bastian de
rîs  în  faţa  celorlalţi,  fiindcă îi  era  cu  neputinţă să memoreze
datele bătăliilor, datele de naştere  şi de domnie ale unor oameni
oarecare.
Marea Ierboasăde dupăMunţii de Argint era la o depărtare
de multe, multe zile de drum de la Turnul de Fildeş. Era vorba de
o prerie la fel de largă  şi de întinsă  şi de platăca o mare. Iarba
mustoasăcreştea înaltăcît un stat de om, iar vîntul trecea peste
ea, cîmpia făcea valuri ca şi oceanul şi foşnea ca apele.
Cei care trăiau aici se numeau „oamenii de iarbă" sau „pieile
verzi". Aveau părul negru-albăstrui  şi îl purtau, chiar  şi bărbaţii,
lung  şi uneori împletit în cosiţe; pielea le era de culoare verdeînchis,  bătînd  puţin  înspre  cafeniu  ― ca  cea  a  măslinelor.
Duceau o viaţăextrem de cumpătată, severă  şi aspră, iar copiii
lor,  atît  băieţii,  cît  şi  fetele,  erau  crescuţi  în  spiritul  vitejiei,  al
mărinimiei şi al mîndriei. Erau puşi săînveţe a răbda arşiţa, gerul
şi  lipsurile  mari  şi  să dea  mereu  dovada  neînfricării  lor.  Toate
acestea  erau  necesare,  căci  pieile  verzi  erau  un  popor  de
vînători. Tot ce le trebuia pentru trai îşi procurau fie din iarba de
prerie  aspră  şi aţoasă, fie  de la  bivolii purpurii ce cutreierau  în
turme uriaşe Marea Ierboasă.
Bivolii purpurii erau cam de douăori mai mari decît taurii sau
vacile  obişnuite,  aveau  o  blană roşie  purpurie  cu  perii  lungi  şi
lucind mătăsos,  şi coarne enorme cu vîrfurile tăioase  şi dure ca
pumnalele.  În  general  erau  paşnici,  dar  cînd  adulmecau  vreo
primejdie sau cînd se simţeau atacaţi, puteau deveni înfiorători
ca o forţă a naturii. Nimeni  în afarăde pieile verzi  n-ar fi putut
îndrăzni săvîneze aceste animale  ―iar ei n-o făceau decît cu
arcuri  şi săgeţi. Le plăcea numai lupta cavalerească, aşa căse
întîmpla adeseori ca nu animalul, ci vînătorul să-şi piardăviaţa.
Pieile verzi iubeau şi venerau bivolii purpurii şi erau de părere că
dreptul de a-i ucide nu putea fi dobîndit decît prin faptul de a fi
gata săte laşi ucis de ei.
Vestea despre boala Crăiesei Copile  şi despre primejdia ce
ameninţa  întreaga  Fantäzie  nu  pătrunsese  încă pînă în  ţinutul
lor. De multăvreme nu mai veniserăcălători pînăla taberele de
corturi  ale  pielilor  verzi.  Iarba  creştea  mai  mustoasă decît
oricînd, zilele erau luminoase  şi nopţile înstelate. Totul părea că
e bine.
Dar  într-o  bună zi  apăru  un  centaur  negru  cu  plete  albe  în
aşezarea  lor.  Blana  îi  era  leoarcă de  sudoare,  arăta  istovit  de
moarte  şi faţa lui bărboasăera trasă  şi slăbită. Pe cap purta o
pălărie ciudatăîmpletitădin papură, iar în jurul gîtului un lanţde
care atîrna un talisman mare de aur. Era Cairon.
Stătea  în  mijlocul  locului  liber  înconjurat  în  cercuri tot  mai
largi de corturile aşezării, în locul unde se adunau bătrinii la sfat
sau  se  dansa  în  zilele  de  sărbătoare  şi  se  cîntau  cîntece
străvechi.  Cairon  aştepta  şi  privea  în  jurul  său,  dar  nu  se
îmbulzeau spre el decît femei  şi bărbaţi foarte bătrini, precum  şi
copii  foarte  mici,  căscînd  curioşi  ochii  Ia  el.  Bătea  nerăbdător
pămîntul cu copitele.
―Unde sînt vînătorii şi vînătoriţele? sforăi el.
Îşi scoase pălăria şi îşi şterse fruntea.
O femeie căruntăcu un copilaşîn braţe răspunse:
―Sînt cu toţii la vînătoare. Nu se întorc decît peste trei sau
patru zile.
―E şi Atreiu cu ei? întrebăcentaurul.
―Da, străine, dar de unde-l cunoşti?
―Nu-l cunosc. Aduceţi-l încoace!
― Străine,  răspunse  un  bătrîn  sprijint  în  cîrje,  n-o  să prea
vrea săvină, căci aci e vînătoarea  lui.  Începe o data cu apusul
soarelui. Ştii ce înseamnăasta?
Cairon îşi scuturăcoama şi bătu pămîntul cu copitele.
―Nu  ştiu  şi nici n-are vreo importanţă, căci acum are ceva
mai  însemnat  de  făcut.  Cunoaşteţi  semnul  pe  care-l  port.  Prin
urmare, aduceţi-l încoace.
―Vedem giuvaerul, spuse o fată,  şi  ştim căvii de la Crăiasa
Copilă. Dar cine eşti?
― Mă numesc  Cairon,  mormăi  centaurul,  doctorul  Cairon,
dacăasta văspune ceva.
O bătrînăgheboasăse înghesui săiasăîn faţă şi exclamă:
―Da, e adevărat. Îl recunosc. L-am mai văzut o datăpe cînd
eram  tînără.  E  cel  mai  celebru  şi  mai  bun  doctor  din  întreaga
Fantäzie!
Centaurul dădu din cap spre ea.
― Mulţumesc,  femeie,  spuse  el,  iar  acum  poate  că cineva
dintre dumneavoastrăva fi amabil să-l aducăîn sfîrşit pe acest
Atreiu. E urgent. E în joc viaţa Crăiesei Copile.
―Măduc eu! strigăo fetiţăde vreo cinci-şase ani.
Plecăîn fugă, iar peste cîteva clipe fu văzutăprintre corturi,
galopînd pe un cal neînşeuat.
―În sfîrşit! mormăi Cairon.
Apoi se prăbuşi fărăsimţire.
Cînd  îşi  reveni,  la  început  nici  nu  ştia  unde  se  află,  căci  în
jurul lui era întuneric. Abia încetul cu încetul îşi dădu seama că
se găsea într-un cort larg, culcat pe blănuri moi. Se părea căe
noapte, printr-o crăpăturăa perdelei slujind drept uşăpătrundea
lumina licăritoare a unui foc.
―Sfinte cui de copită, murmurăel încercînd săse ridice, de
cînd stau aşa, întins aici?
Un  cap  se  iţi  prin  perdeaua  uşii,  se  trase  înapoi  şi  cineva
spuse:
―Da, se pare căs-a trezit.
Apoi perdeaua ce  ţinea loc de uşăfu  trasăla o parte  şi un
băiat  de  vreo  zece  ani  păşi  înăuntru.  Purta  pantaloni  lungi  şi
ghete  din  piele  moale  de  bivol.  Partea  de  sus  a  trupului  îi  era
goală, numai în jurul umerilor atîrna o mantie purpurie, ţesutădin
păr de bivol, care  îi ajungea pînăjos  la pămînt. Părul lui lung,
negru-albăstrui, era legat într-o coadăla ceafăcu nişte cureluşe
de  piele.  Cîteva  ornamente  simple  erau  zugrăvite  cu  vopsea
albă pe  pielea  verde-măslinie  a  frunţii  şi  a  obrajilor.  Ochii  săi
negri scînteiau furioşi privindu-l pe intrus, dar în afarăde asta nu
se observa nici o tulburare pe trăsăturile lui.
―Ce vrei de la mine, străine, întrebăbăiatul, de ce ai venit
în cortul meu?  Şi de ce mi-ai furat vînătoarea? Dacăaşfi ucis
azi bivolul cel mare  ―  şi săgeata mi-era gata prinsăîn arc cînd
am  fost  chemat  ― atunci  mîine  aş fi  fost  vînător.  Acum  mai
trebuie sa aştept un an întreg. De ce?
Bătrînul centaur îl privi ţintă, descumpănit.
―Vrei cumva săspui, întrebăel în sfîrşit, cătu eşti Atreiu?
―Da, străine.
―Nu mai existăpoate şi vreun altul, un bărbat în toatăfirea,
un vînător încercat cu acelaşi nume?
―Nu, Atreiu sînt eu şi nimeni altul.
Bătrînul Cairon se lăsădin nou pe pat şi gîfîi:
― Un  copil!  Un  băieţel!  Pe  legea  mea,  hotărîrile  Crăiesei
Copile sînt greu de înţeles.
Atreiu tăcea şi aştepta nemişcat.
― lartă-mă,  Atreiu,  spuse  Cairon,  stăpînindu-şi  cu  mare
greutate tulburarea, nu aveam intenţia săte jignesc, dar surpriza
a fost cu mult prea mare. Vorbind cinstit, mi-am ieşit din fire! Nici
nu mai  ştiu ce săcred! Mă-ntreb serios dacăCrăiasa Copilăa
ştiut ce face cînd a ales un copil ca tine. E nebunie curată! Iar
dacăa făcut-o cu bună ştiinţă, atunci... atunci...
Clătinătare din cap Şi rosti:
―Nu! nu! Dacă-aşfi  ştiut la cine mătrimite, n-aşfi primit să-ti transmit misiunea, n-aşfi primit!
―Ce misiune? întrebăAtreiu.
― E  o  monstruozitate!  strigă Cairon,  lăsîndu-se  totuşi
copleşit de supărare. Chiar  şi pentru cel mai mare  şi mai iscusit
dintre  eroi  ar  fi  probabil  cu  neputinţă să-i  îndeplinească
misiunea, dar tu... Te trimite undeva, la voia întîmplării, săcauţi
ceva ce nu cunoaşte nimeni! Nimeni nu te poate ajuta, nimeni nu
te poate sfătui, nimeni nu poate prevedea ce  ţi se va întîmpla.  Şi
totuşi  trebuie  să te  hotărăşti  chiar  acum,  pe  loc,  dacă primeşti
misiunea  sau  nu.  Nici  o  clipă nu  mai  trebuie  pierdută.  Am
galopat  timp  de  zece  zile  şi  zece  nopţi  fără întrerupere  ca  să
ajung la tine. Dar acum ―acum cît pe-aci să-mi doresc sănu fi
ajuns  niciodată aici.  Sînt  foarte  bătrîn,  mă simt  la  sfîrşitul
puterilor. Dă-mi te rog o înghiţiturăde apă!
Atreiu  aduse  o  cofiţă cu  apă proaspătă de  izvor.  Centaurul
sorbi îndelung, apoi îşi şterse barba şi zise oarecum mai liniştit:
― A,  mulţumesc,  ce  bună a  fost!  Acum  mă simt  mai  bine.
Ascultă,  Atreiu,  nu  eşti  obligat  să accepţi  misiunea.  Crăiasa
Copilăte lasă pe tine să hotărăşti. Nu-ţi  porunceşte nimic. Am
să-i  explic  şi  va  găsi  pe  altcineva.  Probabil  că nici  n-a  ştiut  că
eşti doar un băieţel. Te-a confundat, aşta-i singura explicaţie.
―În ce constămisiunea? se interesăAtreiu.
― Trebuie  găsit  leacul  pentru  Crăiasa  Copilă,  răspunse
bătrînul centaur, şi trebuie salvatăFantäzia.
―Dar e bolnavă? întrebămirat Atreiu.
Cairon  începu  să povestească în  ce  situaţie  era  Crăiasa
Copilă  şi  ce  veşti  aduseseră solii  din  toate  regiunile  Fantäziei.
Atreiu punea mereu alte întrebări, iar Centaurul îi răspundea cît
putea  de  bine.  Convorbirea  se  prelungi  tîrziu  în  noapte.  Şi  pe
măsură ce  Atreiu  înţelegea  mai  bine  adevărata  proporţie  a
nenorocirii  ce  lovise  Fantäzia,  pe  faţa  lui  atît  de  impasibilă la
început se vădea tot mai limpede o mare consternare.
―  Şi  despre  toate  acestea,  murmură el  într-un  sfîrşit  cu
buzele din care-i pierise  şi  ultima picăturăde sînge, n-am  ştiut
nimic.
Cairon  îl  privi  grav  şi  întristat  pe  sub  sprîncenele  albe  şi
stufoase.
―Acum  ştii cum stau lucrurile  şi poate căînţelegi de ce miam pierdut cumpătul cînd te-am văzut.  Şi totuşi Crăiasa Copilăa
pronunţat  numele  tău.  „Du-te  şi  caută-l  pe  Atreiu",  mi-a  spus,
„Îmi pun toatănădejdea în el. Întreabă-l dacăvrea săia asupra-şi  Marea  Căutare,  pentru  mine  şi  pentru  Fantäzia",  aşa  mi-a
spus. Nu  ştiu de ce alegerea ei s-a oprit la tine. Poate cănumai
un băieţel ca tine poate îndeplini aceastămisiune imposibilă. Nu
ştiu şi nu pot da nici un sfat.
Atreiu şedea cu capul plecat şi tăcea. Înţelegea că-l aştepta o
încercare mult, mult mai grea decît vînătoarea sa. Pînă  şi pentru
cel  mai  iscusit  vînător  şi  cel  mai  dibaci  căutător  de  drumuri
aproape cănu era  de  îndeplinit, iar  pentru  el era cu mult  prea
grea.
―Ei, întrebăîncetişor bătrînul centaur, vrei?
Atreiu îşi ridicăcapul şi-l privi.
―Vreau, spuse hotărît.
Cairon  dădu  încet  din  cap  aprobîndu-l,  apoi  luă lanţul  cu
talismanul de aur şi i-l petrecu lui Atreiu pe dupăgît.
―AURYN îţi conferăputeri însemnate, spuse el solemn, dar
n-ai voie săle foloseşti. Căci nici Crăiasa Copilănu se foloseşte
niciodatăde puterile ei. AURYM te va apăra  şi te va călăuzi, dar
niciodată n-ai  voie  să intervii,  indiferent  de  ce  vei  vedea,  căci
începînd  din  clipa  aceasta  propria  ta  părere  nu  mai  are  nici  o
importanţă.  De  aceea  trebuie  să porneşti  la  drum  fără nici  o
armă.  Trebuie  să laşi  să se-ntîmple  tot  ce  se-ntîmplă.  Totul
trebuie săaibăaceeaşi importanţăpentru tine,  şi binele,  şi răul,
şi ceea ce-i frumos,  şi ceea ce-i urît,  şi prostia,  şi înţelepciunea,
dupăcum  şi pentru Crăiasa Copilătotul are aceeaşi importanţă.
Nu ai voie decît săcauţi  şi săîntrebi, nu însăsă  şi judeci după
propria ta judecată. Sănu uiţi asta niciodată, Atreiu!
― AURYN,  repetă Atreiu  cu  veneraţie,  vreau  să mă
dovedesc demn de acest giuvaer. Cînd trebuie săpornesc?
― Chiar  acum,  răspunse  Cairon.  Nimeni  nu  ştie  cît  va  ţine
Marea ta Căutare. E posibil ca din clipa asta fiecare orăsăfie
hotărîtoare. la-ţi rămas-bun de la părinţii şi fraţii tăi!
―N-am, răspunse Atreiu. Părinţii mi-au fost amîndoi ucişi de
bivol, la scurt timp dupăce m-am născut.
― Şi cine te-a crescut?
― Toate  femeile  şi  toţi  bărbaţii  împreună.  De  aceea  m-au
numit Atreiu, ceea ce înseamnăîn limba cea mare „fiul tuturor".
Nimeni nu putea pricepe mai bine decît Bastian ce însemna
un asemenea lucru. Deşi tatăl lui mai trăia. Iar Atreiu n-avea nici
tată, nici mamă. În schimb Atreiu fusese crescut în comun de toţi
bărbaţii  şi  de  toate  femeile  şi  era  „fiul  tuturor",  în  timp  ce  el,
Bastian,  nu  avea  în  realitate  pe  nimeni  ― ba  era  chiar  „fiul
nimănui".  Cu  toate  acestea  Bastian  se  bucura  că în  acest  fel
avea ceva în comun cu Atreiu, căci altfel nu prea semăna cu el,
din  păcate,  nici  în  privinţa  curajului  şi  energiei  sale,  şi  nici  în
privinţa  aspectului  său.  Dar  totuşi  şi  el,  Bastian,  se  afla  într-o
Mare Căutare despre care nu  ştia unde-l va duce  şi cum se va
sfîrşi.
―Atunci, spuse bătrînul centaur, ar fi mai bine săpleci fără
să-ţi iei rămas-bun. Voi rămîne eu aici şi le voi explica totul.
Faţa lui Atreiu se făcu şi mai îngustă, şi mai aspră.
―Unde să-ncep? întrebăel.
― Pretutindeni  şi  nicăieri,  răspunse  Cairon.  De-aici  înainte
eşti singur  şi nimeni nu te poate sfătui.  Şi aşa va rămîne pînăce
se va sfîrşi Marea Căutare ―indiferent cum se va sfirşi ea.
Atreiu dădu din cap.
―Rămîi cu bine, Cairon!
―Rămîi cu bine, Atreiu. Şi ―mult noroc!
Băiatul  se  întoarse  şi  tocmai  voia  să iasă din  cort,  cînd
centaurul îl mai chemăo datăînapoi. Cînd se aflarăunul în faţa
celuilalt, bătrînul îi puse amîndouămîinile pe umeri, îl privi cu un
zîmbet plin de respect drept în ochi Şi-i spuse rar:
―Cred căîncep sa-nţeleg de ce alegerea Crăiesei Copile sa oprit la tine, Atreiu.
Băiatul îşi plecăpuţin fruntea, apoi ieşi repede.
Afară, în faţa cortului, stătea Artax, calul lui. Era bălţat  şi mic
ca  un  cal  sălbatic,  picioarele  îi  erau  robuste  şi  scurte,  şi  totuşi
era  calul  cel  mai  rapid  şi  cel  mai  rezistent  din  toţi  cei  de  peacolo.  Mai  era  încă înşeuat  şi  cu  frîul  pus,  aşa  cum  venise  cu
Atreiu de la vînătoare.
―Artax, şopti Atreiu bătîndu-l uşor pe gît, trebuie săpornim.
Trebuie săplecăm departe, foarte departe, nimeni nu  ştie dacă
şi cînd ne vom întoarce.
Căluţul dădu din cap şi sforăi uşor.
― Da,  stâpîne,  răspunse  calul,  dar  ce  se  întîmplă cu
vînătoarea ta?
―Pornim la o vînătoare cu mult mai mare, răspunse Atreiu
şi se săltăîn şa.
― Stai,  stăpîne,  sforăi  căluţul,  ţi-ai  uitat  armele.  Vrei  să
porneşti fărăarc şi săgeţi?
―Da, Artax, răspunse Atreiu, căci port strălucirea  şi trebuie
săfiu neînarmat.
―Ho, strigăcăluţul, şi încotro pornim?
―Unde vrei tu, Artax, răspunse Atreiu, din clipa aceasta am
început Marea Căutare.
Cu  aceste  cuvinte  porniră în  galop,  şi  întunericul  nopţii  îi
înghiţi.
În  acelaşi  timp  se  petrecea  în  alt  loc  al  Fantäziei  ceva
nebăgat în seamă  şi despre care nimeni, nici Atreiu, nici Artax  şi
nici chiar Cairon nu avea nici cea mai micăbănuială.
Într-o  cîmpie  nocturnă foarte  îndepărtată,  întunericul  se
închegă într-o  formă fantomatică foarte  mare.  Bezna  se  tot
îngroşăpînăce se văzu ca un corp uriaşde negrealăîn noaptea
întunecată a  cîmpîei.  Contururile  sale  încă nu  erau  clare,  dar
stătea  pe  patru  labe,  iar  în  ochii  uriaşului  cap  lăţos  scînteiau
focuri verzi. Acum îşi ridicăbotul sus în aer  şi adulmecă. Stătu
astfel  multă vreme.  Pe  urmă,  brusc,  păru  că a  găsit  mirosul
căutat, căci un urlet profund şi triumfător îi izbucni din gît.
Începu  să alerge.  Fără nici  un  zgomot,  făptura  de  umbră
gonea în salturi lungi prin noaptea fărăstele.
Orologiul  din  turn  bătu  de  unsprezece  ori.  Acum  începea
pauza mare. De pe coridoare răsuna pînăsus larma copiilor ce
alergau în curtea şcolii.
Lui  Bastian,  care  tot  mai  şedea  turceşte  pe  saltelele  de
gimnastică,  îi  amorţiseră picioarele.  Se  ridică,  scoase  chifla
pentru  gustare  şi  un  măr  din  ghiozdan  şi  începu  să alerge  de
colo  pînă colo  în  pod.  Picioarele  îl  furnicau  şi  îşi  reveneau  cu
încetul.
Apoi se căţărăpe capra pentru gimnastică  şi se aşezăcălare
pe ea. Îşi imagina căar fi Atreiu, galopînd prin noapte. Se plecă
peste gîtul căluţului său.
― Hei, strigăel, grăbeşte, Artax, hei! hei!
Pe urmăse sperie. Era cît se poate de imprudent săstrige
atît  de  tare.  Dacă l-o  fi  auzit  cineva?  Aşteptă cîtva  timp  şi
ascultă.  Dar  numai  strigătele  numeroaselor  glasuri  din  curtea
şcolii pătrundeau pînăsus la el.
Puţin ruşinat, coborî de pe capra de gimnastică. Se purta cu
adevărat ca un copil mic!
Îşi  despachetă gustarea  şi  lustrui  mărul  frecîndu-l  de
pantaloni. Înainte de a muşca se opri însă.
― Nu, îşi spuse sieşi cu glas tare, trebuie să-mi gospodăresc
cu grijăproviziile. Cine ştie cîtăvreme vor trebui să-mi ajungă.
Cu inima strînsă, îşi împachetăchifla la loc şi o vîrî împreună
cu  mărul  înapoi  în  ghiozdan.  Pe  urmă se  aşeză suspinînd  pe
saltelele de gimnastică şi luădin nou cartea.
Străvechea Morlă
CAIRON, BĂTRÎNUL CENTAUR NEGRU, SE întinse din nou
pe  patul  său  din  blănuri  moi  după ce  auzi  stingîndu-se  în
depărtare zgomotul copitelor căluţului călărit de Atreiu. Efortul îi
istovise  puterile.  Femeile  care  l-au  găsit  a  doua  zi  în  cortul  lui
Atreiu se temeau pentru viaţa lui. Chiar  şi peste cîteva zile, cînd
s-au  întors  acasă vînătorii,  starea  lui  era,la  fel  de  rea,  totuşi  a
putut  să le  explice  de  ce  plecase  Atreiu  călare  şi  că nu  se  va
întoarce prea curînd. Şi cum tuturor le era drag băiatul, de atunci
înainte  s-au  gîndit  mereu  cu  grijă la  el.  Erau  însă  şi  mîndri  că
Crăiasa  Copilă îi  încredinţase  tocmai  lui  Marea  Căutare  ― cu
toate cănimeni nu înţelegea prea bine de ce.
De  altfel,  bătrinul  Cairon  nu  se  mai  întoarse  niciodată la
Turnul de Fildeş. Dar nici nu muri şi nici nu rămase la pieile verzi
din Marea Ierboasă. Soarta urma să-l ducăpe cu totul altăcale,
neaşteptată. Dar aceasta e o altăpoveste  şi o vom istorisi altă
dată.
Atreiu  ajunse  în  aceeaşi  noapte pînăla poalele  Munţilor  de
Argint. Era aproape de dimineaţăcînd poposi. Artax păscu puţin
şi se adapădintr-un pîrîu limpede de munte. Atreiu se înveli  în
pelerina  sa  roşie  şi  dormi  cîteva  ore.  Cînd  răsări  însă soarele,
erau din nou pe drum.
În  prima  zi  au  traversat  Munţii  de  Argint.  Aici  cunoşteau
fiecare  potecă  şi  potecuţă,  aşa  că înaintau  repede.  Cînd  i  se
făcu foame, băiatul mîncăo bucatăde carne uscatăde bivol  şi
douălipii mici din seminţe de iarbă, păstrate într-o traistălegată
de şa ―pregătite de fapt pentru vînătoarea sa.
―  Totuşi  spuse  Bastian,  din  cînd  în  cînd  omul  trebuie  să
mănînce.
Îşi scoase din ghiozdan chifla, o despachetă, o frînse grijuliu
în  două,  înveli  din  nou  una  din  bucăţi  şi  o  puse  deoparte.
Cealaltăbucatăo mîncă.
Pauza  se  terminase.  Bastian  îşi  închipui  ce  urma  acum  în
clasă. A, da, geografia cu doamna Karge. Trebuia săînşiri fluvii
şi  afluenţi,  oraşe  şi  numărul  de  locuitori,  resurse  minerale  şi
industrii. Bastian ridicădin umeri şi citi mai departe.
La  apusul  soarelui  lăsaseră în  urma  lor  Munţii  de  Argint  şi
poposirădin nou. În noaptea aceasta Atreiu visăbivoli purpurii. Îi
vedea în depărtare, cutreierînd Marea Ierboasă  şi încerca săse
apropie călare de ei. Era însăzadarnic. Se aflau mereu la mare
depărtare, oricît de mult îşi zorea căluţul.
A doua zi au trecut prin  Ţara Pomilor Cîntători. Fiecare pom
avea altăînfăţişare, alte frunze, altăscoarţă, iar  ţara îşi primise
numele  din  aceea  că atunci  cînd  pomii  creşteau  se  auzea  o
muzicălină, răsunînd de aproape  şi de departe, contopindu-se
într-un  tot  armonios  care  nu-şi  avea  seamăn  ca  frumuseţe  în
întreaga  Fantäzie.  Se  zvonea  că nu  era  cu  totul  lipsit  de
primejdie sătreci prin acest  ţinut, căci erau unii ce rămăseseră
locului ca vrăjiţi, uitînd de toate. Atreiu simţi  şi el puternica vrajă
a minunatelor sunete, dar nu se lăsăademenit săse oprească.
În  noaptea  următoare  visă din  nou  bivolii  purpurii.  De  data
aceasta  el  era  pe  jos,  iar  ei  treceau  prin  faţa  lui.  Era  o  turmă
numeroasă.  Dar  se  afla  mai  departe  decît  putea  trage  el  cu
arcul, iar cînd voi săse furişeze mai aproape, îşi dădu seama că
picioarele îi erau ca lipite de pămînt  şi nu le putea urni din loc.
Străduindu-se  să-şi  desprindă picioarele,  se  trezi.  Era  încă
înainte de răsăritul soarelui, totuşi porni îndatăla drum.
A treia zi zări turnurile de sticlăde la Eribo în care locuitorii
regiunii  prindeau  şi  strîngeau  lumina  stelelor.  Din  ea  făceau
obiecte minunat împodobite. Nimeni însăîn întreaga Fantäzie, în
afara de ei înşişi, nu ştia la ce-ar putea servi.
Se întîlni chiar cu cîţiva dintre oamenii aceia, mici de stat  şi
arătînd ca  şi cum ar fi fost ei înşişi suflaţi din sticlă. I-au oferit cu
multăprietenie mîncare  şi băutură, dar la întrebarea lui cine ar
putea şti ceva despre boala Crăiesei Copile, s-au cufundat într-o
tăcere tristă şi neajutorată.
Noaptea,  Atreiu  visă din  nou  că turma  de  bivoli  purpurii
trecea prin faţa lui. Văzu cum unul din animale, un taur deosebit
de  mare  şi  impunător,  se  desprinse  din  grupul  celorlalţi  şi  se
apropie de el, încet  şi fărănici un semn de teamăsau furie. Ca
toţi  adevăraţii  vînători,  Atreiu  avea  darul  să vadă imediat  locul
unde trebuia sănimereascăcu săgeata pentru a lovi de moarte
vietatea. Bivolul  purpuriu se aşeză în  faţa lui, arătîndu-i tocmai
acel loc drept ţintă. Atreiu potrivi săgeata şi întinse cu toatăforţa
coarda puternicăa arcului ―dar nu reuşi sătragă. Degetele i se
făceau una cu coarda şi nu se puteau desprinde de ea.
La fel sau în mod asemănător se petreceau lucrurile în toate
visele din nopţile următoare. Se apropia tot mai mult de bivolul
purpuriu ―de altfel era chiar acelaşi pe care voise să-l ucidăîn
realitate, îl recunoştea dupăo patăalbăpe frunte  ―dar dintr-o
cauzăoarecare nu era în stare săslobozeasca săgeata ucigaşă.
În timpul zilei călărea mai departe  şi tot mai departe, fărăsă
ştie încotro  şi fărăsăgăseascăpe cineva care să-i dea un sfat.
Talismanul  de  aur  purtat  de  el  era  respectat  de  toate  fiinţele
întîlnite,  dar  nici  una  nu  ştia  răspunsul  la  întrebarea  pe  care  o
punea el.
Odatăzări din depărtare străzile de flăcări ale oraşului Brous,
unde  locuiau  vietăţile  cu  trupul  de  foc,  dar  el  nu  dorea  să se
ducăîntr-acolo. Călări prin întinsul podişal sassafranilor care se
nasc  bătrîni  şi  mor  cînd  ajung  sugari.  Ajunse  la  templul  din
pădurea virginăde la Muamath, unde o coloanămare din opal
plutea  liberă în  aer,  şi  stătu  de  vorbă cu  călugării  care  trăiau
acolo. Dar şi de aici purcese la drum fărăa primi răspunsul.
Trecuse  aproape  o  săptămînă de  cînd  tot  rătăcea  de  colo,
colo, cînd într-a şaptea zi şi în noaptea următoare i se întîmplară
douălucruri cu totul diferite  şi care au modificat cu totul situaţia
lui interioară şi cea exterioară.
E  drept  că-l  impresionaseră povestirile  bătrinului  Cairon
despre  evenimentele  îngrozitoare  ce  se  petreceau  în toate
regiunile  Fantäziei,  dar  pînă în  momentul  acela  toate  nu
fuseserăpentru el decît o povestire. În ziua a  şaptea avea însă
săvadăcu ochii săi.
Era  în  jurul  amiezii,  iar  el  călărea  printr-o  pădure  deasă  şi
întunecoasăunde creşteau copaci uriaşi  şi noduroşi. Era tocmai
acel Codru al Huietului unde se întîlniserăcu cîtva timp în urmă
cei patru soli. Atreiu  ştia căîn regiune trăiesc gnomi în scoarţa
copacilor.  După cîte  i  se  spusese,  aceste  făpturi  erau  femei  şi
bărbaţi uriaşi, arătînd ei înşişi ca un trunchi noduros de copac.
Dacăstăteau nemişcaţi, dupăcum aveau obiceiul, puteau fi luaţi
într-adevăr  drept  copaci  fără a  fi  observaţi  de  trecători.  Numai
cînd  se  mişcau  se  vedea  că aveau  braţe  ca  nişte  crengi  şi
picioare  strîmbe  ca  rădăcinile.  Erau  înfricoşător  de  puternici,
însănu erau primejdioşi ―cel mult le plăcea să-i păcăleascădin
cînd în cînd pe drumeţii rătăciţi.
Atreiu  descoperise  tocmai  în  pădure  o  poiană pe  unde
şerpuia un pîriiaş şi coborîse pentru al lăsa pe Artax săse adape
şi săpască, dar auzi dintr-o datătrosnete  şi pocnete puternice
printre copaci în spatele său şi se întoarse.
Din pădure veneau spre el trei gnomi de scoarţăla a  căror
vedere îl trecurăfiorii. Primului îi lipseau picioarele  şi partea de
jos  a  trunchiului,  încît  era  nevoit  să meargă în  mîini.  Al  doilea
avea  în  piept  o  gaură imensă prin  care  puteai  privi.  Al  treilea
sălta  pe  singurul  lui  picior,  drept,  căci  îi  lipsea  toată jumătatea
stîngă, ca şi cum ar fi fost tăiat în două, drept la mijloc.
Cînd  zăriră talismanul  pe  pieptul  lui  Atreiu,  îşi  făcură unul
altuia semn cu capul şi se apropiarăîncet.
―Nu te speria, spuse cel ce mergea în mîini, iar vocea lui
suna  ca  scîrţîitul  unui  pom,  desigur  că aspectul  nostru  nu  e
tocmai plăcut, dar în aceastăparte a Codrului Huietului nu mai e
nimeni în afarăde noi pentru a te preveni. De aceea am venit.
―Sămăpreveniţi? întrebăAtreiu. Cum aşa?
― Am  auzit  de  tine,  gemu  cel  cu  pieptul  găurit,  şi  ni  s-a
povestit de ce-ai plecat la drum. N-ai voie sămai călăreşti de aici
mai departe, căci altfel eşti pierdut.
―  Ţi s-ar întîmpla acelaşi lucru care ni s-a întîmplat  şi nouă,
suspinăcel tăiat în jumătate, uită-te la noi! Ai vrea aşa ceva?
―Da' ce vi s-a întîmplat? întrebăAtreiu.
―Distrugerea se răspîndeşte, gemu primul, creşte  şi creşte,
şi  în  fiecare  zi  e tot mai mare  ―dacăse poate spune despre
nimic  că e  tot  mai  mare.  Toţi  ceilalţi  s-au  refugiat  din  timp  din
Codrul  Huietului,  numai  noi  n-am  vrut  să ne  părăsim  locul  de
baştină.  Şi  am  fost  surprinşi  în  somn  şi  am  ajuns  ceea  ce  ai
acum în faţa ochilor.
―Doare foarte tare? întrebăAtreiu.
―Nu, răspunse al doilea gnom, cel cu gaura în piept, nu se
simte nimic. Doar atît călipseşte  ceva din noi.  Iar  în fiecare  zi
lipseşte tot mai mult, o datăce eşti atins. În curînd n-o sămai fim
deloc.
― Unde  e  locul  din  pădure  de  unde  a  început?  întrebă
Atreiu.
―Vrei să-l vezi?
Cel de-al treilea gnom, cel ce nu mai era decît pe jumătate, îi
privi întrebător pe tovarăşii săi de suferinţă.
Aceştia dădurădin cap, iar el continuă:
― Te  vom  duce  atît  de  aproape,  încît  să poţi  vedea,  dar
trebuie  să ne  făgăduieşti  că nu  te  apropii  mai  mult.  Altfel  te
atrage în chip irezistibil.
―Bine, spuse Atreiu, văfăgăduiesc.
Cei trei se întoarseră  şi pornirăspre marginea pădurii. Atreiu
îl luăpe Artax de căpăstru şi-i urmă.
Cîtva  timp  umblară în  zigzag  printre  pomii  uriaşi,  apoi  se
oprirăîn dreptul unui trunchi deosebit de gros. Nici cinci bărbaţi
în toatăfirea n-ar fi fost în stare să-l cuprindăcu braţele.
― Urcă-te  cît  poţi  mai  sus,  spuse  gnomul  fără picioare,  şi
priveşte spre răsărit. Acolo ai săvezi  ―sau, mai bine zis,  n-ai
săvezi.
Atreiu  se  agăţă de  nodurile  şi  ieşiturile  trunchiului  pînă ce
ajunse la crengile cele mai joase. Se atîrnăde ele, se săltămai
sus şi tot mai sus, pînăce pierdu din vedere tot ce rămăsese jos.
Se urcă  şi mai sus, trunchiul se subţia, iar ramurile se îndeseau,
astfel căînainta tot mai lesnicios. Cînd se găsi în sfîrşit în partea
cea  mai  de  sus  a  coroanei,  îşi  întoarse  privirile  către  răsărit  şi
atunci văzu:
Coroanele  celorlalţi  pomi  din  apropiere  erau  verzi,  dar
frunzişul  copacilor  din  spatele  lor  părea  să fi  pierdut  orice
culoare,  căci  era  cenuşiu.  Iar  puţin  mai  departe,  părea  să fie
străveziu într-un chip foarte ciudat, ca o ceaţă, sau, mai bine zis,
devenea tot mai ireal. Iar mai departe nu mai era nimic, absolut
nimic. Nu era un loc sterp, nu era o întunecime  şi nu era nici o
lumină,  ci  era  ceva  ce  ochii  nu  puteau  îndura  şi  îţi  dădea
senzaţia  că ai  orbit,  căci  nici  un  ochi  nu  poate  suporta  să
priveascăspre deplinul neant. Atreiu îşi duse mîna în faţa ochilor
şi fu cît pe-aci săcadăde pe creangă. Se  ţinu strîns  şi coborî cît
putu  mai  repede.  Văzuse  destul.  Abia  acum  înţelegea  bine
groaza ce se răspîndise în Fantäzia.
Cînd  ajunse  iar  la  rădăcina  copacului,  cei  trei  gnomi
dispăruseră.  Atreiu  sări  pe  căluţul  său  şi  porni  în  galop,
depărtîndu-se  de  acest  neant  care  se  răspîndea  încet,  dar  de
nestăvilit. Abia cînd se întunecă  şi Codrul Huietului rămăsese cu
mult în urmăsa, se opri pentru a poposi.
Iar în noaptea următoare se petrecu un al doilea eveniment
ce avea sădea o nouădirecţie căutării sale.
Căci visădin nou ―cu mult mai limpede decît pînăatunci ―
marele bivol purpuriu pe care voise să-l ucidă. De data aceasta
se afla în faţa lui, însăfărăarc  şi săgeţi. Se simţea nespus de
mărunt  iar  faţa  animalului  acoperea  tot  cerul.  Auzi  că bivolul  îi
vorbea.  Nu  putu  să înţeleagă totul  dar  spunea  oarecum
următoarele:
―Dacăm-ai fi ucis, ai fi acum un vînător. Ai renunţat însă,
aşa căpot săte ajut, Atreiu. Ascultă! Existăo fiinţăîn Fantăzia,
mai bătrînădecît toate celelalte fiinţe. Departe, departe de-aici,
spre  miazănoapte,  se  întind  Mlaştinile  Întristării.  În  mijlocul
mlaştinilor  se  înalţă Muntele  din  Corn.  Acolo  sălăşluieşte
străvechea Morla. Caut-o pe străvechea Morla!
Apoi Atreiu se trezi.
Orologiul din turn bătu de douăsprezece ori. În curînd,  colegii
de clasăai lui Bastian urmau săcoboare în sala de sport, unde
aveau  ultima  oră.  Poate  că astăzi  vor  juca  handbal  cu  mingea
cea mare şi grea pe care Bastian nu ştia niciodatăs-o mînuiască
― fapt  pentru  care  nici  una  din  cele  două echipe  nu  voia  să-l
primească. Uneori erau obligaţi săjoace cu o minge mică, tare
ca  piatra  şi  care-ţi  provoca  o  durere  amarnică atunci  cînd  te
lovea. Iar pe Bastian îl lovea mereu  şi cu toatăputerea, fiindcă
era o ţintălesnicioasă. Dar poate căastăzi venea la rînd frînghia
pe care te căţărai  ―un exerciţiu tare urît de Bastian. În timp ce
majoritatea colegilor săi erau deja sus de tot, el se mai legăna ca
un  sac  de  făină  şi  cu  capul  roşu  ca  racul  la  capătul  de  jos  al
funiei  şi  nu  era  în  stare  să se  ridice  nici  o  jum ătate  de  metru,
spre  distracţia  hohotitoare  a  întregii  clase.  Iar  profesorul  de
sport, domnul Menge, nu contenea cu glumele pe socoteala lui
Bastian.
Bastian  ar  fi  dorit  tare  mult  să fie  ca  Atreiu.  Atunci  le-ar  fi
arătat el tuturor. Suspinăadînc.
Atreiu  călări  spre  miazănoapte,  mereu  spre  miazănoapte.
Nu-şi mai îngăduia nici sieşi  şi nici calului său decît pauze foarte
scurte  pentru  somn  şi  hrană.  Călărea  şi  ziua  şi  noaptea,  sub
arşiţa soarelui  şi  prin ploaie,  prin vînt  şi furtună. Nu mai lua  în
seamănimic şi nu mai întreba pe nimeni nimic.
Cu  cît  înainta  mai  mult  spre  miazănoapte,  cu  atît  afară se
întuneca  mai  mult.  Un  amurg  plumburiu,  mereu  acelaşi,  se
aşternea  pe  toată durata  zilei.  Noaptea,  jucau  pe  cer  aurore
boreale.
Într-o  dimineaţă,  pe  un  semiîntuneric  tulbure  în  care  timpul
părea  să fi  stat  pe  loc,  zări  în  sfîrşit  de  pe  un  deal  Mlaştinile
Întristării.  Peste  ele  pluteau  neguri  groase,  ici  şi  colo  apăreau
mici crînguri cu pomi al căror trunchi  se desfăcea jos  în patru,
cinci sau mai multe catalige strîmbe, de parcăar fi fost nişte raci
mari  ce  stăteau  proptiţi  pe  numeroase  picioare  în  apa  neagră.
Din frunzişul cafeniu atîrnau rădăcini aeriene semănînd cu nişte
tentacule nemişcate. Era aproape cu neputinţăsă-ţi dai seama
unde  era  pămînt  tare  printre  bălţi  şi  unde  se  întindea  doar  un
covor de plante acvatice.
De spaimă, Artax sforăi uşor.
―Trebuie săintrăm acolo, stăpîne?
― Da,  răspunse  Atreiu,  trebuie  să găsim  Muntele  din  Corn
aflat în mijlocul mlaştinilor.
Îl îndemnăpe Artax săînainteze, iar căluţul îl ascultă. Încerca
cu copitele pas cu pas dacă-i  ţine pămîntul, dar în acest fel nu
înaintau  decît  foarte  încet.  Atunci  Atreiu  cobori,  ducîndu-l  pe
Artax de căpăstru în urma sa. De cîteva ori calul se afundă, dar
izbuti  de  fiecare  dată să se  desprindă.  Cu  cît  pătrundeau  însă
mai adînc în Mlaştinile Întristării, cu atît mai greoaie îi deveneau
mişcările. Capul îi atîrna, şi el abia se mai tîra.
―Artax, îi spuse Atreiu, ce-i cu tine?
― Nu  ştiu,  stăpîne,  răspunse  căluţul,  ar  fi  mai  bine  să ne
întoarcem.  N-are  nici  un  rost.  Alergăm  după ceva  ce-ai  visat
numai.  Dar  n-o  să găsim  nimic.  Poate  că este  şi  prea  tîrziu.
Poate căCrăiasa Copilăa murit  şi tot ce facem noi n-are sens.
Hai săne-ntoarcem, stăpîne.
―Niciodatănu mi-ai vorbit aşa, Artax, spuse mirat Atreiu, ce
ai? Eşti bolnav?
― Poate  că da,  răspunse  Artax,  cu  fiecare  pas  cu  care
înaintăm  creşte  tristeţea  din  inima  mea.  Nu  mai  am  nici  o
speranţă, stăpîne.  Şi măsimt atît de greu, atît de greu! Cred că
nu mai pot.
―Dar trebuie săînaintăm, strigăAtreiu, hai, Artax!
Trase de căpăstru, dar Artax se opri. Se scufundase pînăla
pîntec. Şi nu mai făcea nici o încercare de a ieşi la suprafaţă.
―Artax, strigăAtreiu, n-ai voie săte laşi! Hai! Hai, ieşi, altfel
te scufunzi de tot!
―Lasă-mă, stăpîne, răspunse căluţul, nu mai sînt în stare.
Mergi  singur  înainte!  Nu  te  mai  ocupa  de  mine!  Nu  mai  pot
îndura atîta întristare. Vreau sămor.
Atreiu smucea disperat de hăţuri, dar căluţul se scufunda tot
mai  adînc.  Nu-l  putea  ajuta  cu  nimic.  Cînd  în  sfîrşit  nu  se  mai
văzu decît capul ieşind din apele negre, îl cuprinse cu braţele.
―Te ţin eu strîns, Artax, îi şopti, nu te las săte scufunzi.
Căluţul mai nechezăo datăîncetişor.
― Nu  mă mai  poţi  ajuta,  stăpîne.  Cu  mine  s-a  sfîrşit.  Nici
unul  din  noi  n-a  ştiut  ce  ne-aşteaptă aici.  Acum  ştim  de  ce
Mlaştinile  Întristării  îşi poartănumele.  Tristeţea e cea care m-a
făcut atît de greoi, încît m-am scufundat. Nu-i nici o scăpare.
―Dar sînt şi eu aici, spuse Atreiu, şi nu simt nimic.
―Tu porţi strălucirea, stăpîne, răspunse Artax, eşti apărat.
― Atunci  am  să-ţi  pun  ţie  talismanul,  spuse  repede  Atreiu,
poate căte va apăra şi pe tine.
Şi se apucăsă-şi desprindălanţul de la gît.
― Nu,  sforăi  căluţul,  n-ai  voie,  stăpîne.  Talismanul  ţi-a  fost
dat  ţie  şi n-ai permisiunea să-l dai mai departe  dupăbunul tău
plac. Trebuie să-ţi continui Căutarea fărămine.
Atreiu îşi lipi obrazul de capul calului.
―Artax... şopti înăbuşit, o, dragul meu Artax!
― Vrei  să-mi  mai  îndeplineşti  o  ultim ă rugăminte,  stăpîne?
întrebăcăluţul.
Mut, Atreiu dădu din cap.
―Atunci te rog săpleci, n-aşvrea săstai  şi săpriveşti cum
sfîrşesc. Vrei să-mi îndeplineşti dorinţa?
Atreiu se ridicăîncet. Capul căluţului era acum pe jumătate
acoperit de apele negre.
― Rămîi  cu  bine,  Atreiu,  stăpîne,  spuse  căluţul,  ―  şi-ţi
mulţumesc!
Atreiu  îşi  strînse  buzele,  nu  era  în  stare  să spună nimic.  Îi
mai făcu lui Artax un semn cu capul, se întoarse şi plecă.
Bastian hohotea de plîns. Nu se putea stâpîni. Ochii îi erau
plini de lacrimi  şi nu putea citi mai departe. Mai întîi trebui să-şi
scoatăbatista şi să-şi sufle nasul înainte de a putea continua.
Atreiu nu ştia de cît timp îşi croia drum, mergînd prin mlaştini,
înainte, tot înainte. Parc-ar fi fost orb  şi surd. Negura era tot mai
deasă,  şi Atreiu avea impresia căde ore întregi tot rătăceşte în
cerc. Nici nu mai băga de seamăunde pune piciorul, şi totuşi nu
se scufunda niciodatămai adînc decît pînăla genunchi. Într-un
chip  neînţeles  de  el,  talismanul  Crăiesei  Copile  îl  ducea  pe
drumul cel bun.
Dintr-o  dată se  găsi  în  faţa  unui  povîrniş de  munte  înalt  şi
destul  de  abrupt.  Se  urcă  ţinîndu-se  de  stîncile  ascuţite  şi  se
căţărăpe vîrful rotund al muntelui. La început nu-şi dădu seama
din ce erau stîncile. Abia cînd ajunse sus de tot şi îşi roti privirile
peste  întregul  munte,  văzu  că erau  plăci  imense  din  corn  ale
căror crăpături şi adîncituri erau năpădite de muşchi.
Aşadar, găsise Muntele din Corn!
Totuşi nu simţi nici o mulţumire făcînd aceastădescoperire.
Sfîrşitul  căluţului  lui  credincios  îl  făcea  să privească în  jur
aproape  cu  indiferenţă.  Acum  mai  trebuia  doar  să afle  cine  şi
unde era străvechea Morla care sălăşluia aici.
În  timp  ce  mai  stătea  şi  se  gîndea,  simţi  brusc  o  uşoară
cutremurare  străbătînd  muntele,  apoi  auzi  un  suflu  grozav  şi
plescăituri  şi  un  glas  ce  părea  să vină din  cele  mai  adînci
măruntaie ale pămîntului.
―Ia te uită, băbătie, parcăumblăceva pe noi.
Atreiu  alergă spre  capătul  culmii,  acolo  de  unde  auzise
vocea. În fugăpiciorul îi alunecăpe un petic de muşchi  şi Atreiu
începu sălunece la vale. Nu izbuti săse prindăde nimic, lunecă
tot mai repede  şi pînăla sfîrşit se prăbuşi. Din fericire, căzu întrunul din copacii de jos ale cărui ramuri îl prinseră.
Atreiu  văzu  în  faţa  sa  o  văgăună uriaşă a  muntelui,  unde
apele negre clipoceau  şi pleoscăiau,  căci  înăuntru mişca ceva,
ieşind încet la iveală. Arăta ca un bolovan de stîncăde mărimea
unei  case.  Abia  după ce  apăru  în  întregime,  Atreiu  îşi  dădu
seama căera un cap aşezat pe un gît lung  şi zbîrcit capul unei
broaşte ţestoase. Ochii îi erau mari cît douăiazuri negre. Din bot
i se prelingeau mîl  şi alge. Întregul Munte din Corn  ―dupăcum
înţelese  Atreiu  dintr-o  dată  ― nu  era  decît  un  singur  animal
enorm, o uriaşăbroască ţestoasăde mlaştină: străvechea Morla!
Apoi se auzi din nou aceeaşi voce gîlgîitoare şi gîfîindă:
―Ce faci acolo, piciule?
Atreiu puse mîna pe talismanul de pe piept şi-l  ţinu în aşa fel
ca ochiul cît un iaz să-l vadă.
― Ştii ce-i asta, Morla?
Trecu cîtva timp pînăce ea răspunse:
― Ia  te  uită,  băbătie  ― AURYN  ― de  mult  nu  l-am  mai
văzut, e semnul Crăiesei Copile ―de foarte multăvreme.
―Crăiasa Copilăe bolnavă, grăi Atreiu, ştiai?
―Ne e totuna, nu-i aşa, băbătie? răspunse Morla.
Se părea căvorbeşte cu ea însăşi în acest fel ciudat, poate
fiindcănu avea nici un alt interlocutor de cine ştie cît timp!
―Dacăn-o salvăm, va muri, adăugăAtreiu mai insistent.
―Se poate şi-aşa, răspunse Morla.
― Dar  o  dată cu  ea  va  dispărea  şi  Fantäzia,  strigă Atreiu,
pîrjolul s-a întins pretutindeni. Am văzut şi eu.
Morla îl privea ţintăcu ochiul ei uriaş şi gol.
―N-avem nimic împotrivă, nu-i aşa, băbătie? gîlgîi ea.
―Atunci ne prăpădim cu toţii, striga Atreiu, cu toţii!
―Ascultă, piciule, răspunse Morla, ce ne mai pasăde toate
astea? Nu mai au nici o importanţăpentru noi. E totuna, totuna.
―  Şi tu vei fi distrusă, Morla, strigăfurios Atreiu,  şi tu! Sau
crezi căfiindcăeşti atît de bătrînăpoţi supravieţui Fantäziei?
― Uite  ce  e,  gîlgîi  Morla,  sîntem  bătrîni,  piciule,  mult  prea
bătrîni. Am trăit destul. Am văzut prea multe. Pentru cine ştie atît
de  multe  ca  noi  nimic  nu  mai  are  importanţă.  Toate  se  repetă
veşnic, ziua  şi noaptea, vara  şi iarna, lumea e goală  şi lipsităde
orice sens. Totul se învîrte într-un cerc. Ceea ce  apare trebuie
să dispară,  ceea  ce  se  naşte  trebuie  să moară.  Totul  se
compensează, binele şi răul, prostia şi înţelepciunea, frumuseţea
şi urîţenia. Totul e searbăd. Nimic nu-i real. Nimic nu-i important.
Atreiu nu  ştia ce sărăspundă. Privirea imensă, întunecată  şi
goalăa străvechii Morla îi încremenea orice gînd. Dupăun timp
o auzi căvorbea iar:
―Mai eşti tînăr, piciule. Noi sîntem bătrîni. Dacăai fi bătrîn
ca noi, ai  şti cănu existănimic altceva decît întristarea. Uite ce
e. De ce sănu murim,  şi tu,  şi eu,  şi Crăiasa Copilă,  şi toţi, toţi?
De vreme ce totul nu-i decît părelnic, doar un joc în neant. Totul
e lipsit de importanţă. Lasă-ne în pace, piciule, pleacă.
Atreiu  îşi  încordă întreaga  voinţă ca  să lupte  împotriva
încremenirii pornite din privirea ei.
―Dacă  ştii atît de multe, spuse el atunci  ştii  şi care e boala
Crăiesei Copile şi dacăse găseşte vreun leac pentru ea?
―  Ştim, nu-i aşa, băbătie,  ştim, gîfîi Morla, dar e totuna dacă
va fi salvatăsau nu. Aşa căde ce s-o mai spunem?
― Dacă,  într-adevăr,  ţi-e  atît  de  indiferent,  stărui  Atreiu,
atunci ai putea tot atît de bine să-mi şi spui.
―Am putea s-o facem, băbătie, nu-i aşa, grohăi Morla, dar
n-avem chef s-o facem.
― Atunci,  strigă Atreiu,  înseamnă că  nu  ţi-e  cu  adevărat
indiferent! Înseamnăcătu însăţi nu crezi ce spui!
Se aşternu tăcerea pentru multăvreme, apoi auzi o gîlgîială
groasă  şi un soi de rîgîială. Trebuie săfi fost un fel de rîs, dacă
străvechea Morla mai ştia ce sînt rîsetele. În orice caz, spuse:
―Eşti isteţ,  piciule.  Ia te uită. Eşti isteţ! De mult nu ne-am
mai distrat atît de bine, nu-i aşa, băbătie? Ia te uită. Într-adevăr,
am putea tot atît de bine să-ţi  şi spunem. N-ar fi nici o diferenţă.
Să-i spunem, băbătie?
Se  lăsă o  tăcere  îndelungată.  Atreiu  aşteptă încordat
răspunsul  străvechii  Morla,  fără să-i  întrerupă prin  întrebări
gîndurile  încete  şi  deznădăjduite.  În  sfîrşit  ea  continuă să
vorbească:
―Tu trăieşti puţinăvreme, piciule. Noi trăim mult timp. Chiar
mult  prea  mult.  Dar  trăim  cu  toţii  în  timp.  Tu  puţin.  Noi  mult.
Crăiasa  Copilă a  existat  încă înainte  de  mine.  Dar  ea  nu-i
bătrină. E veşnic tînără. Uite ce e. Existenţa ei nu se măsoarăîn
durată, ci în nume. Îi trebuie un nume nou, tot mereu unul nou. Îi
ştii numele, piciule?
―Nu, recunoscu Atreiu, nu l-am auzit încăniciodată.
―Nici nu se putea, răspunse Morla, nici chiar noi nu ni-l mai
putem aminti.  Şi totuşi a avut multe nume.Toate sînt însăuitate.
Totul  a  trecut.  Asta  e.  Dar  fără nume  ea  nu  poate  trăi.  Nu-i
trebuie  decît  un  nume  nou  şi  Crăiasa  Copilă se  va  însănătoşi.
Dar n-are nici o importanţădacăse însănătoşeşte.
Îşi  închise ochii mari cît un iaz  şi  începu să-şi retragă încet
capul.
― Aşteaptă,  strigă Atreiu,  de  unde  poate  căpăta  numele?
Cine-i poate da un nume? Unde pot găsi numele?
―Nimeni dintre noi, o auzi gîlgîind pe Morla, nici o fiinţădin
Fantäzia nu-i poate da un nume nou. Aşa cătotul e fărărost. Nu
pune la inimă, piciule. Toate asta n-au nici o importanţă.
―Atunci cine, strigăAtreiu scos din  sărite, cine-i poate  da
numele ca s-o salveze pe ea şi pe noi toţi?
―Nu mai face atîta gălăgie, spuse Morla. Lasă-ne în pace şi
pleacă. Nici noi nu ştim cine ar putea.
―Dacătu nu  ştii, strigăAtreiu tot mai tare, atunci cine poate
şti?
Morla îşi mai deschise o datăochii.
―Dacă n-ai fi  purtat strălucirea,  sforăi ea, te-am fi  înghiţit,
numai ca săne dai pace. Asta e.
―Cine, stărui Atreiu, spune-mi cine  ştie  şi te las în pace în
vecii vecilor!
―Totuna e, răspunse ea, poate căUyuläla din Oracolul de
la Miazăzi. Poate căea ştie. Dar nu ne interesează.
― Şi cum pot ajunge acolo?
―Nu poţi ajunge deloc acolo, piciule. Uite ce e. Nici în zece
mii de zile de călătorie. Trăieşti prea puţin. Ai muri mai înainte. E
prea  departe.  La  miazăzi.  Mult  prea  departe.  De  aceea  totul  e
inutil.  Am  spus-o  doar  de  la  început,  nu-i  aşa,  băbătie?  Las-o
baltă şi renunţă, piciule. Şi înainte de toate, lasă-ne în pace!
Cu aceste cuvinte îşi închise definitiv ochii ei goi  şi îşi trase
capul înapoi în văgăună. Atreiu ştia cănu va mai afla nimic de la
ea.
Tot atunci făptura de umbrăînchegatădin bezna cîmpiei în
noapte  găsi  urmele lui Atreiu  şi o porni la drum spre  Mlaştinile
Întristării. Nimic  şi nimeni din întreaga Fantäzie n-avea săfie în
stare s-o abatăde pe urmele lui.
Bastian  îşi  rezemase  capul  în  mîini  şi  rămăsese  dus  pe
gînduri.
―  Ce ciudat, spuse cu glas tare, cănici o fiinţădin Fantäzia
nu-i poate da un nume nou Crăiesei Copile.
Dacă numai  de  atîta  era  vorba,  să i  se  inventeze  un  nume
nou, lui Bastian i-ar fi fost uşor să-i ajute. La asemenea treburi
era tare priceput. Din păcate însă, el nu se afla în Fantäzia, unde
era nevoie de talentele sale ce i-ar fi adus poate chiar simpatie şi
onoruri. Pe de altăparte, era foarte mulţumit cănu se afla acolo,
căci într-un  ţinut ca Mlaştinile Întristării n-ar  fi îndrăznit săintre
pentru nimic în lume.  Şi mai era făptura aceea de umbră, care îl
urmărea pe Atreiu fărăca el să  ştie! Bastian tare ar fi dorit să-i
atragă atenţia,  dar  fireşte  că nu  putea.  Nu-i  rămînea  nimic
altceva de făcut decît săspere şi săciteascămai departe.
Ygramul cea Multă
DUREROS  ÎL  CHINUIA  PE  ATREIU  ATÎT  setea,  cît  şi
foamea. De douăzile Mlaştinile Întristării rămăseserăîn urma lui,
de atunci rătăcea printr-un deşert de stînci unde nu se găsea nici
o vietate. Puţinele provizii ce le avusese se scufundaserăo dată
cu  Artax  în  apele  negre.  Atreiu  scormonea  zadarnic  cu  mîinile
printre pietre, pentru a găsi cel puţin vreo rădăcină, dar pe-aici
nu creştea nimic, nici măcar muşchi sau licheni.
La  început  fusese  bucuros  să simtă cel  puţin  pămîntul  tare
sub picioare, dar încetul cu încetul văzu chiar el căsituaţia mai
degrabăse înrăutăţise. Se rătăcise. Nu mai putea nici măcar fixa
cele  patru  zări  pentru  a  şti  încotro  merge,  căci  lumina  scăzută
era aceeaşi în toate părţile  şi nu-i dădea nici un fel de lămurire.
Un  vînt  rece  sufla  neîncetat  peste  stîncile  ascuţite  îngrămădite
pretutindeni în jurul lui.
Se suia pe povîrnişuri de munte şi pe culmi de stîncă, urca  şi
cobora, dar niciodatănu vedea altceva decît un  şir de munţi tot
mai îndepărtat, în spatele căruia se aflau alte  şiruri de munţi,  şi
tot  aşa,  în  toate  părţile  pînă în  zare.  Nici  o  vietate,  nici  un
gîndăcel  şi  nici  o  furnică,  nici  măcar  vulturi  care  de  obicei  îi
urmăresc  răbdători  pe  rătăciţi  pînă ce  aceştia  se  prăbuşesc
istoviţi.
Nu mai încăpea  nici o  îndoială:  ţinutul unde se rătăcise era
cel  al  Munţilor  Morţi.  Numai  puţini  îi  văzuseră vreodată,  şî
aproape nimerii nu se mai întorsese de acolo. Dar în legendele
povestite în neamul lui Atreiu era vorba despre aceşti munţi. Îşi
mai amintea şi versurile unui vechi cîntec:
Munţii Morţi de-i vei vedea
Unde nu stănimenea.
Vînatorule, ascultă.
Vii la Ygramul cea Multă.
E cea mai înfiorătoare
Şi cea mai îngrozitoare
Dintre toate spaimele.
Dupăce treci muntele
În prăpastie o vei găsi
Mai bine te-ai prăpădi
În mlaştină, înecat,
Decît s-o-ntîlneşti vreodat'.
Chiar dacăAtreiu ar fi  ştiut în ce direcţie trebuie sămeargă
pentru  a  se  putea  întoarce,  nu  i-ar  mai  fi  fost  cu  putinţă.
Pătrunsese  prea  adînc.  Nu  mai  putea  decît  înainta.  Dacă ar  fi
fost în joc numai propria lui persoană, poate căs-ar fi aşezat pur
şi simplu într-o scobiturăa stîncilor aşteptîndu-şi liniştit moartea,
aşa cum  obişnuiau  vînătorii neamului  său  în asemenea  cazuri.
Era însăpornit în Căutarea cea Mare, era în joc viaţa Crăiesei
Copile şi întreaga Fantäzie. Nu-i era îngăduit sărenunţe.
Aşadar,  continuă să tot  urce  pe  munţi  şi  să coboare,  iar
uneori îşi dădea seama căumblase multăvreme ca în somn, în
timp ce sufletul său se afla prin alte părţi  şi nu se întorcea decît
anevoie.
Bastian  tresări.  Orologiul  din  turn  bătu  ora  unu.  Orele  de
şcoalăse încheiaseră.
Bastian ascultălarma  şi strigătele copiilor ieşind în fugădin
clase  şi alergînd pe coridoare. Se auzea tropăitul numeroaselor
picioare pe scări. Pe urmămai răsunarăun timp diferite chemări
de pe stradă. Şi în sfîrşit se lăsăliniştea în clădirea şcolii.
Aceastălinişte învălui sufletul lui Bastian ca o păturăgrea  şi
apăsătoare, ameninţînd să-l înăbuşe. De-acum înainte avea să
rămînăsingur cuc în toatăclădirea mare ―toatăziua şi noaptea
următoare,  cine  ştie  cîtă vreme  încă.  De-acum  înainte  situaţia
devenea serioasă.
Ceilalţi  se  duceau  acum  acasă,  la  masa.  Bastian  era  şi  el
flămînd, şi-i era  şi frig, în ciuda păturilor puse pe umeri. Brusc îşi
pierdu orice speranţă. Întregul lui plan i se păru complet smintit
şi  fără nici  un  sens.  Voia  să se  întoarcă acasă,  chiar  acum,
imediat! Abia mai avea timp. Pînăacum tata nu putuse să-şi dea
seama de nimic. Bastian nici nu trebuia să-i spunăcăazi trăsese
chiulul de la  şcoală. Desigur cătotul va ieşi la ivealăcîndva, dar
pînăatunci mai trecea timp. Şi povestea cu cartea furată? Da, şi
asta trebuia s-o mărturiseascăodată. Pînăla următata avea s-o
accepte, aşa cum accepta toate dezamăgirile aduse de Bastian.
Nu exista nici un motiv săse teamăde el. Probabil că, fărănici
un cuvînt, avea săse ducăla domnul Koreander  şi săaranjeze
lucrurile.
Bastian pusese deja mîna pe cartea roşie-arămie pentru a o
băga în ghiozdan, dar se opri.
―  Nu,  spuse  dintr-o  dată cu  glas  tare  în  liniştea  podului,
Atreiu  n-ar  renunţa  atît  de  repede  doar  fiindcă se  ivesc  unele
greutăţi. Ceea ce am început trebuie săduc la bun sfîrşit. Acum
am mers prea departe ca sămămai întorc. Nu pot decît sămerg
înainte, orice s-ar întîmpla.
Se simţea tare însingurat, totuşi era şi oarecare mîndrie în el,
mîndria cărămăsese neînduplecat şi nu cedase tentaţiei.
Avea totuşi o asemănare cu Atreiu, e drept căfoarte mică!
Sosise  momentul  cînd  Atreiu  într-adevăr  nu  mai  putea
înainta. În faţa lui se căsca Prăpastia Străfundă.
Cuvintele nu pot descrie măreaţa grozăvie a priveliştii. De-a
curmezişul  ţinutului  Munţilor  Morţi  pămîntul  era  despicat  de  o
prăpastie largăde vreo jumătate de leghe. Nu se putea vedea cît
era de adîncă.
Atreiu  stătea  întins  pe  o  ieşitură de  stîncă la  marginea
prăpastiei  şi privea în bezna de jos ce părea căajunge pînăîn
miezul  pămîntului.  Luă o  piatră mare  cît  un  cap  de  copil  din
apropierea  sa  şi  o  zvîrli  cît  putu  mai  departe.  Piatra  căzu,  şi
căzu, şi căzu pînăce o înghiţi întunericul. Atreiu ascultă, dar nici
un zgomot al opririi pietrei din cădere nu-i atinse urechea, deşi
aşteptămult.
Şi  pe  urmă făcu  singurul  lucru  ce-i  mai  rămînea  de  făcut.
Începu  să meargă de-a  lungul  Prăpastiei  Străfunde.  În  acest
timp  se  aştepta  în  fiece  clipă s-o  întîlnească pe  „cea  mai
îngrozitoare  dintre toate spaimele"  despre care vorbea cîntecul
cel  vechi.  Nu  ştia  despre  ce  fel  de  vietate  putea  fî  vorba,  ştia
doar atît cănumele îi era Ygramul.
Prăpastia Străfundăfăcea o mulţime de cotituri prin deşertul
muntos,  şi fireşte căpe marginea ei nu exista nici o potecă, ci
doar  mormane  de  stînci  pe  care  trebuia  să se  caţăre  şi  care
uneori  se  clătinau  primejdios  sub  el,  sau  îi  ieşeau  în  cale
bolovani uriaşi ce trebuiau ocoliţi cu osteneală, sau spre genune
coborau  halde  de  prundiş,  punîndu-se  în  mişcare  îndată ce  el
păşea  pe  ele.  De  mai  multe  ori  a  fost  doar  la  un  pas  de
prăbuşire.
Dacăar fi  ştiut căpe urmele sale se afla un duşman care se
apropia de el cu fiece ceas, ar fi căzut poate totuşi pradăvreunei
nechibzuinţe, pe care ar fi trebuit s-o plăteascăscump în drumul
său. Era vorba despre acea făpturăde beznăcare îl urmărea de
cînd pornise la drum. Între timp făptura se închegase atît cît să
se poatădistinge forma ei. Era un lup, negru ca smoala  şi mare
cît  un  bou.  Adulmecînd  cu  botul  mereu  pămîntul,  grăbea  pe
urma lui Atreiu prin deşertul de stînci al Munţilor Morţi. Limba îi
atîrna  de  un  cot,  iar  rînjetul  îi  dezvelise  colţii  înspăimîntători.
Urmele erau atît de proaspete, încît  ştia cădoar puţine leghe îl
mai despart de victima lui. Iar distanţa se micşora fărăîndurare.
Atreiu nu bănuia însănimic despre urmăritorul lui  şi îşi căută
drumul încet şi cu băgare de seamă.
Cînd se afla tocmai într-o văgăunăîngustă, traversînd ca un
tub  întortocheat  un  masiv  de  stînci,  auzi  brusc  o  bubuitură pe
care  nu  şi-o  putea  explica,  fiindcă nu  semăna  cu  nici  un  alt
zgomot  auzit  vreodată.  Era  un  urlet  şi  un  vîjîit  şi  un  zornăit,  şi
totodatăAtreiu simţea cum se cutremura întreaga stîncăunde se
afla, mai auzea  şi trosnetul blocurilor de piatrădesprinzîndu-se
afară  şi uruind pe coama muntelui. A şteptăcîtva timp săvadă
dacăacest cutremur  ―sau ce-o fi fost  ―va înceta, cînd văzu
însă că tot  continuă,  se  tîri  mai  departe,  ajunse  în  sfîrşit  la
ieşirea din văgăună şi scoase afarăcapul cu băgare de seamă.
Iar  acum  văzu:  Peste  beznele  Prăpastiei  Străfunde,  întinsă
de  la  un  mal  la  celălalt,  era  o  uriaşă plasă de  păianjen.  Iar  în
firele lipicioase, groase cît odgoanele, ale plasei, se zvîrcolea un
balaur-noroc  mare  şi  alb.  Lovea  cu  coada  şi  ghearele
încurcîndu-se tot mai fărăde scăpare în plasă.
Balaurii-noroc  făceau  parte  din  cele  mai  rare  animale  din
Fantäzia. Nu semănau deloc cu balaurii obişnuiţi,  şerpi uriaşi  şi
scîrboşi  locuind  sub  pămînt  în  văgăuni  adînci,  răspîndind
mirosuri urîte şi păzind oarecari comori adevărate sau închipuite.
Asemenea progenituri ale haosului au de cele mai multe ori un
caracter răutăcios sau ursuz, au aripi de piele ca liliecii  şi se pot
înălţa cu zgomot  şi greutate în aer, de asemenea scuipăfoc  şi
fum  gros.  Dimpotrivă,  balaurii-noroc  sînt  făpturi  ale  aerului  şi
căldurii, făpturi ale bucuriei nemăsurate  şi, în pofida trupului lor
uriaş, uşori ca un norişor de vară. De aceea nici n-au nevoie de
aripi  pentru  zbor.  Plutesc  în  văzduh  ca  peştii  în  apă.  Văzuţi
dinspre pămînt seamănăcu nişte fulgere lente. Cel mai minunat
lucru la ei e cîntecul lor. Glasul lor sunăca vibraţia de aur a unui
mare  clopot,  iar  cînd  vorbesc  încetişor  e  ca  şi  cum  ai  auzi
sunetele  de  clopot  din  depărtare.  Cel  ce-a  auzit  vreodată un
asemenea cînt, nu-l mai uităcîte zile va avea  şi mai povesteşte
şi strănepoţilor.
Dar  balaurul-noroc  care  i  se  ivise  lui  Atreiu  în  faţă nu  prea
avea de ce săcînte. Trupul lung şi mlădiu, cu solzii sidefii lucind
trandafiriu  şi alb, atîrna încovoiat  şi încătuşat în uriaşa plasăde
păianjen. Mustăţile lungi de la bot, coama bogată şi franjurii cozii
şi  ale  picioarelor  se  încurcaseră în  odgoanele  lipicioase,  încît
bietul balaur-noroc abia se mai putea mişca. Doar ochii din capul
său leonin mai străluceau roşii-rubinii, arătînd cămai trăia.
Frumosul  animal  sîngera  din  multe  răni,  căci  mai  era  încă
ceva,  ceva  uriaş repezindu-se  tot  mereu  cu  iuţeala  fulgerului
spre  trupul  alb al  balaurului, ca un nor  întunecat  schimbîndu-şi
necontenit  forma.  Ba  semăna  cu  un  păianjen  uriaş cu  picioare
lungi, cu o mulţime de ochi scînteietori şi cu un trup gros acoperit
cu  un  hăţiş de  peri  negri,  împîsliţi;  ba  se  preschimba  într-o
singură mînă mare  cu  gheare  lungi,  căutînd  să-l  strivească pe
balaurul-noroc,  iar  în  clipa  următoare  se  transforma  într-un
scorpion uriaş  şi negru, lovindu-şi nenorocita victimăcu acul său
veninos.
Lupta  dintre  cele  două fiinţe  imense  era  înspăimîntătoare.
Balaurul-noroc încăse mai apăra, scuipînd foc albastru ce pîrlea
perii făpturii ca un nor negru. Ieşea fum  şi se ridica rotindu-se în
pale  ce  intrau  în  crăpăturile  stîncii.  Atreiu  aproape  că nu  mai
putea  respira  din  pricina  mirosului  urît.  La  un  moment  dat
balaurul-noroc  izbuti  chiar  să prindă în  dinţi  unul  din  picioarele
adversarului  său.  Piciorul  desprins  nu  căzu  însă în  adîncul
prăpastiei, ci se mişcăo clipăsingur prin aer, reveni apoi la locul
său  dinainte,  unindu-se  cu  trupul  întunecat.  Şi  aşa  se  întîmpla
mereu, balaurul părea sămuşte în gol ori de cîte ori izbutea să
apuce cu dinţii vreunul din picioare.
Abia  acum  Atreiu  observă ceva  ce-i  scăpase  pînă atunci:
întreaga făpturăînfiorătoare nu era alcătuitădintr-un singur trup
compact, ci din nenumărate mici gîngănii de un albastru metalic,
bîzîind ca viespile  înfuriate  şi adunîndu-se mereu  în  alte forme
ale roiului des.
Era  Ygramul,  iar  acum  Atreiu  ştia  de  ce  era  numită „cea
Multă".
Sări din ascunzişul său, puse mîna pe giuvaerul de pe piept
şi strigăcît putu de tare:
―Stai! în numele Crăiesei Copile, stai!
Glasul îi fu însăacoperit de urletele  şi mîrîiturile celor două
vietăţi ce se luptau. El însuşi abia se auzi.
Fărăsămai stea pe gînduri, alergăpe odgoanele lipicioase
ale plasei spre luptători. Plasa zbîrnîia pe sub picioarele lui. Îşi
pierdu echilibrul, căzu printre ochiuri, doar mîinile îl mai reţineau
peste abisul întunecos, izbuti săse tragăiar în sus, rămase lipit,
se eliberădin nou şi alergămai departe.
Ygramul  simţi  dintr-o  dată că ceva  se  apropia  de  ea.  Se
întoarse fulgerător; era o apariţie înspăimîntătoare: acum nu mai
era decît un obraz uriaşde un albastru metalic, cu un singur ochi
peste  rădăcina  nasului  din  care  pupila  verticală privea  cu  o
răutate de neînchipuit spre Atreiu.
Bastian scoase un uşor strigăt de spaimă.
Un  strigăt  de  spaimă răsună prin  prăpastie  şi  se  repetă de
mai multe ori în ecou. Ygramul îşi roti ochiul spre dreapta  şi spre
stînga pentru a vedea dacămai sosise încăcineva, căci băiatul
ce se afla în faţa ei, paralizat de spaimă, nu strigase. Dar nu mai
era nimeni.
―  Să fi  fost  oare  strigătul  meu  pe  care  l-a  auzit?  îşi  zise
Bastian adinc neliniştit. Dar aşa ceva e absolut cu neputinţă.
Iar  acum  Atreiu  auzi  glasul  lui  Ygramul.  Era  un  glas  foarte
subţire  şi puţin răguşit ce nu se potrivea nicidecum cu obrazul ei
uriaş.  De  asemenea  nu-şi  mişca  gura  atunci  cînd  vorbea.  Era
zbîrnîitul unui imens roi de viespi formînd cuvinte:
― Un  Douăpicioare,  auzi  Atreiu,  după ce-am  răbdat  de
foame atîta amar de vreme, douătrufandale dintr-o dată! Ce zi
norocoasăpentru Ygramul!
Atreiu fu nevoit sa-şi adune toate forţele. Potrivi strălucirea în
dreptul singurului ochi al monstrului şi întrebă:
―Cunoaşteţi acest semn?
― Vino  mai  aproape,  Douăpicioare,  zbîrnîi  corul
nenumăratelor voci. Ygramul nu vede bine.
Atreiu se mai apropie cu un pas de obraz. Acum monstrul îşi
deschise  gura.  În  loc  de  limbă avea  nenumărate  antene
sclipitoare, cleşti şi gheare.
―Mai aproape! zbîrnîi roiul.
Făcu încăun pas înainte,  şi acum se afla atît de aproape de
obraz,  că putea  vedea  limpede  mulţimea  de  vietăţi  separate,
albastre  ca  metalul,  învălmăşindu-se  nebuneşte  în  vîrtejuri.  Şi
totuşi obrazul înspăimîntător rămînea nemişcat.
―Sînt Atreiu, spuse el, şi vin în numele Crăiesei Copile.
―Măderanjezi, răspunse dupăun timp zbîrnîitul furios. Ce
vrei de la Ygramul? E foarte ocupată, dupăcum vezi.
―Îl vreau pe acest balaur-noroc, răspunse Atreiu, daţi-mi-l!
―La ce-ţi trebuie, Atreiu Douăpicioare?
― Mi-am  pierdut  calul  în  Mlaştinile  Întristării.  Trebuie  să
ajung  la  Oracolul  din  Miazăzi,  căci  numai  Uyuläla  îmi  poate
spune cine-i poate da un nume nou Crăiesei Copile. Dacănu-şi
primeşte  noul  nume,  va  trebui  să moară,  şi  întreaga  Fantäzia
împreunăcu ea ―chiar şi voi, Ygramul, numităcea Multă.
― Ah!  se  auzi  prelung  dinspre  obraz,  acesta  să fie  motivul
pentru locurile acelea unde nu mai e nimic?
―Da, răspuns Atreiu, prin urmare o ştiţi  şi voi, Ygramul. Dar
oracolul  din  Miazăzi se  aflămult prea departe pentru ca eu să
pot ajunge acolo în timpul vieţii mele. De aceea văcer balaurulnoroc. Dacămăpoartăprin văzduh, voi ajunge poate la ţel.
Din roiul învîrtejit alcătuind obrazul se auzi ceva ce-ar fi putut
fi un chicotit din mai multe voci.
― Te  înşeli,  Atreiu  Douăpicioare.  Noi  nu  ştim  nimic  despre
Oracolul din Miazăzi şi nici despre Uyuläla,  ştim însăcăbalaurul
nu te mai poate duce. Chiar dacăar fi teafăr, călătoria voastrăar
ţine atît de mult, încît Crăiasa Copilăar fi răpusăde boalăpînă
atunci. Nu trebuie să-ţi masori căutarea  după durata vieţii tale,
Atreiu Douăpicioare, ci dupădurata vieţii ei.
Privirea din ochiul cu pupila verticalăera greu de suportat  şi
Atreiu îşi lăsăcapul în jos.
―Asta-i adevărat, spuse cu vocea scăzută.
―În afarăde aceasta, continuăobrazul nemişcat, în trupul
balaurului-noroc e acum veninul lui Ygramul. Nu-i mai rămîne de
trăit decît cel mult o oră.
― În  acest  caz,  murmură Atreiu,  nu  mai  e  nici  o  speranţă,
nici pentru el, nici pentru mine, dar nici pentru voi, Ygramul.
―În tot cazul, bîzîi glasul, cel puţin Ygramul va mai fi mîncat
o datăbine. Dar încănu-i sigur căar fi într-adevăr ultima masăa
lui Ygramul. Poate căar mai cunoaşte un mijloc săte transporte
cît ai clipi din ochi la Oracolul din Miazăzi. Măîntreb doar dacă
are să-ţi fie şi ţie pe plac, Atreiu Douăpicioare.
―Despre ce-i vorba?
― Asta-i  taina  lui  Ygramul.  Pînă  şi  făpturile  abisului  îşi  au
tainele  lor,  Atreiu  Douăpicioare.  Pînă acum  Ygramul  nu  şi-a
dezvăluit  niciodatătaina. Trebuie  şi tu săjuri căn-o vei spune
niciodată nimănui.  Căci  ar  fi  spre  paguba  lui  Ygramul,  chiar
foarte mult spre paguba lui Ygramul, dacătaina ar fi cunoscută.
―Jur. Acum vorbiţi!
Obrazul uriaşde un albastru metalic se plecăpuţin înainte  şi
bîzîi atît de încet, încît abia se putea auzi:
―Trebuie săte laşi muşcat de Ygramul.
Atreiu tresari îngrozit.
―Veninul lui Ygramul, continuăglasul, ucide pînăîntr-o oră,
dar  totodată îi  dă celui  ce  are  veninul  în  el  puterea  să se
transporte în orice loc doreşte în Fantäzia. Ia imaginează-ţi ce-ar
fi  dacă lucrul  ar  fi  cunoscut!  Toate  victimele  ar  fugi  de  la
Ygramul!
―O oră, strigăAtreiu, dar ce pot rezolva într-o oră?
― În tot cazul,  zbîrnîi roiul,  tot e mai  mult decît  toate  orele
care ţi-ar mai rămîne de-acum încolo. Hotărăşte tu!
Atreiu ducea o luptăcu sine însuşi.
― Îl  eliberaţi  pe  balaurul-noroc  dacă vă rog  în  numele
Crăiesei Copile? întrebăel în sfîrşit.
―Nu, răspunse obrazul, n-ai dreptul s-o rogi pe Ygramul să-l
elibereze,  chiar  dacă porţi  pe  AURYN,  strălucirea.  Crăiasa
Copilăne lasăpe toţi în legea noastră, aşa cum sîntem din fire.
De  aceea  se  pleacă  şi  Ygramul  faţă de  semnul  ei.  Iar  tu  ştii
foarte bine toate acestea.
Atreiu  tot  mai  stătea  cu  capul  plecat.  Ceea  ce  spunea
Ygramul era adevărul adevărat. Prin urmare, nu-l putea salva pe
balaurul-noroc. Propriile lui dorinţe n-aveau nici o importanţă.
Îşi ridicăcapul şi spuse:
―Puteţi face ceea ce aţi propus!
Norul albăstrui îl atacăfulgerător  şi-l învălui din toate părţile.
Simţi  o  durere  cumplită în  urmărul  stîng  şi  avu  doar  timp  să
gîndească: „La Oracolul din Miazăzi!"
Apoi i se făcu negru înaintea ochilor.
Scurt timp dupăaceea, cînd lupul ajunse acolo, văzu uriaşa
pînză de  păianjen  ― dar  încolo  pe  nimeni.  Urmele  după care
venise pînăaici se întrerupeau brusc, şi în ciuda strădaniilor sale
nu mai izbuti săle găsească.
Bastian se opri. Se simţea rău, parc-ar fi avut el însuşi în trup
veninul lui Ygramul.
―  Slavă Domnului,  grăi  el  cu  vocea  scăzută,  că nu  sint  în
Fantäzia.  Din  fericire,  în  realitate  nu  există asemenea  monştri.
Totul nu-i decît o poveste.
Dar  era  oare  într-adevăr  numai  o  poveste?  Atunci  cum
fusese  cu  putinţă ca  Ygramul  şi  probabil  şi  Atreiu  să fi  auzit
strigătul de spaimăal Iui Bastian?
Treptat, cartea aceasta începea să-l neliniştească.
Bi-sihaştrii
ERA TOT ÎN DEŞERTUL STÎNCOS ATUNCI cînd îşi veni în
fire,  aşa  că timp  de  cîteva  clipe  îngrozitoare,  Atreiu  fu  plin  de
îndoialădacănu cumva Ygramul îl înşelase totuşi.
Se  sculă cu  greu.  Şi  atunci  văzu  că era  într-adevăr  într-un
deşert muntos, dar în cu totul altul.  Ţinutul arăta ca  şi cum ar fi
fost  alcătuit  numai  şi  numai  din  plăci  de  stîncă mari  şi  ruginii,
clădite  unele  peste  altele  şi  întrepătrunzîndu-se,  formînd  astfel
tot soiul de turnuri  şi piramide ciudate. Printre ele, pămîntul era
acoperit  de  tufe  secundare  şi  de  buruieni.  Era  o  arşiţă
dogorîtoare. Tot ce se vedea era cufundat în luminastrălucitoare
a soarelui, atît de vie încît te orbea.
Atreiu  îşi  umbri  faţa  cu  mîna  şi,  la  distanţă de  aproape  o
leghe, zări o poartăde stîncăavînd o formăneregulată, cu arcul
din plăci de piatrăaşezate orizontal  şi înaltăpoate de vreo sută
de picioare.
Săfi fost aceasta intrarea la Oracolul de Miazăzi? Dupăcîte
putea  vedea,  în  spatele  porţii  nu  era  nimic  altceva  decît  un
pustiu  nesfîrşit,  nici  o  clădire,  nici  un  templu,  nici  un  crîng,  ―
nimic ce-ar fi putut semăna cu sălaşul unui oracol.
În timp ce se mai gîndea ce săfacă, auzi dintr-o datăun glas
adînc, ca de bronz:
―Atreiu! şi apoi încăo dată: Atreiu!
Se răsuci pe călcîie  şi văzu balaurul-noroc ieşind de dupăun
turn  de  stîncă ruginiu.  Sîngele  îi  curgea  din  răni  şi  era  atît  de
slăbit, cănu se putu tîrî decît cu mare caznăpînăla el. Totuşi îi
făcu vesel cu ochiul său roşu-rubiniu şi-i spuse:
―Nu te mira din cale-afarăcăsînt  şi eu aici, Atreiu. E drept
căeram ca paralizat în plasa păianjenului, dar am auzit tot ce  ţia spus Ygramul.  Şi atunci mi-am zis cătot sînt  şi eu muşcat de
ea,  de  ce  să nu  mă folosesc  şi  eu  de  taina  pe  care  ţi-a
încredinţat-o ţie? Şi astfel am scăpat de la ea.
Atreiu era nespus de bucuros.
―Mi-a venit tare greu săte las la Ygramul, spuse el, dar ce
puteam săfac?
― Nimic,  răspunse  balaurul-noroc.  Cu  toate  acestea,  mi-ai
salvat viaţa ―deşi nu fărăcontribuţia mea.
Şi din nou îi făcu cu ochiul, de data aceasta cu ochiul celălalt.
― Salvat  viaţa,  ― repetă Atreiu  ―,  pentru  o  oră,  căci  mai
mult nu ne rămîne amîndurora. Cu fiecare clipăcare trece simt
mai puternic veninul lui Ygramul.
―La orice otravăexistă  şi un antidot, răspunse balaurul alb,
săvezi cătotul va fi bine.
―Nu prea ştiu cum, zise Atreiu.
―Nici eu, răspunse balaurul, dar tocmai asta e frumuseţea.
De-aici înainte vei izbuti în toate. Doar sînt un balaur-noroc. Nici
cînd eram prins în pînza de păianjen nu mi-am pierdut speranţa
― şi dupăcum vezi, pe bunădreptate.
Atreiu zîmbi.
―Spune-mi, de ce te-ai transportat aici  ―  şi nu  în alt loc,
mai bun, unde ai fi putut găsi vindecarea?
― Viaţa  mea  îţi  aparţine,  spuse  balaurul,  dacă vrei  s-o
primeşti. M-am gîndit căvei avea nevoie de un animal de călărie
pentru  Căutarea  cea  Mare.  Şi  ai  să vezi  că una  e  să baţi
drumurile pe douăpicioare sau pe spinarea unui cal bun, şi alta,
săstrăbaţi văzduhul călare pe un balaur-noroc. De acord?
―De acord! răspunse Atreiu.
―De altfel, mai adăugăbalaurul, numele meu e Fuhur.
― Bine,  Fuhur,  spuse  Atreiu,  dar  noi  stăm  şi  vorbim,  iar
timpul trece. Trebuie săfac ceva. Dar ce?
―Săai noroc, răspunse Fuhur, ce altceva?
Atreiu  nu-l  mai  auzi  însă.  Căzuse  şi  rămăsese  întins,
nemişcat, ghemuit, în cutele moi ale trupului de balaur.
Otrava lui Ygramul îşi făcea efectul.
Mai tîrziu, cînd dupăcine  ştie cît timp Atreiu deschise ochii,
pentru  început  nu  văzu  decît  o  faţă cît  se  poate  de  ciudată
aplecatădeasupra lui. Era cea mai zbîrcită  şi boţităfaţădin cîte
văzuse vreodată, dar era doar cît pumnul de mare. Era tuciurie
ca un cartof copt, iar ochişorii din ea licăreau precum stelele. Pe
cap purta un fel de bonetădin frunze veştede.
Apoi Atreiu simţi căun mic vas îi era adus la buze.
―Leac  bun, leac frumos, murmurau  buzele mici  şi  zbîrcite
din obrăjorul boţit, bea, copile, bea. Îţi face bine!
Atreiu  sorbi  puţin.  Avea  un  gust  straniu,  dulceag  şi  totuşi
amărui.
―Ce-i cu balaurul alb? izbuti el săspunăanevoie.
― E  bine,  e  bine,  răspunse  glăsciorul  susurînd,  nu-ţi  face
griji,  băieţaş.  Se  însănătoşeşte.  Vă însănătoşiţi  amîndoi.  Ce-a
fost mai rău a şi trecut. Bea însă, bea!
Atreiu mai luăo înghiţitură  şi de îndatăadormi din nou, dar
era un somn adînc ce-l întrema şi-i aducea sănătate.
Orologiul din turn bătu de douăori.
Bastian nu se mai putea abţine. Trebuia sămeargăurgent la
closet. De mai multăvreme simţea nevoia săse ducă, dar nu se
putuse opri din citit. Apoi se mai  şi temea puţin săcoboare din
clădirea  şcolii.  Îşi  spunea,  ce-i  drept  că n-avea  nici  un  motiv,
şcoala  era  goală,  nu  putea  să-l  vadă nimeni.  Dar  totuşi  îi  era
frică, parcă şcoala însăşi ar fi fost o fiinţăcare îl pîndea.
Acum însăn-avea ce face, trebuia sămeargă!
Aşezăcartea cu paginile deschise pe salteaua de gimnastică
şi  se  duse  pînă la  uşa  podului.  Cu  inima  bătînd  ascultă cîtva
timp.  Era  linişte  deplină.  Trase  zăvorul  şi  întoarse  încet  cheia
cea mare în uşă. Cînd apăsăpe clanţă, uşa se deschise cu un
scîrţîit sonor.
Încălţat  doar  în  ciorapi,  fugi  afară  şi  lăsă uşa  deschisă în
urma  sa,  ca  să nu  mai  facă în  mod  inutil  gălăgie.  Pe  urmă se
furişăpe scări în jos pînăla etajul întîi. În faţa lui se afla coridorul
lung cu uşile vopsite în verde ca spanacul. Toaleta elevilor era la
celălalt  capăt.  Nu  mai  era  de  pierdut  nici  o  clipă,  şi  Bastian
alergăcît putu mai repede. Ajunse la locşorul salvator în ultimul
moment.
În timp ce  şedea pe closet, se întreba de ce eroii din poveste
nu  aveau  niciodată astfel  de  probleme.  Odată  ― pe  cînd  era
mult  mai  mic  ― întrebase  chiar  la  ora  de  religie  dacă Domnul
Isus avusese  şi  el nevoi ca orice  om  obişnuit,  ţinind seama că
obişnuia să mănînce  şi să bea ca  un  om obişnuit.  Toată clasa
izbucnise în rîs, iar profesorul de religie îi scrisese în condicăo
mustrare  pentru  „purtarea  necuviincioasă".  Bastian  nu  primise
deci  nici  un  răspuns.  El  însă nu  avusese  intenţia  să se  poarte
necuviincios.
―  Probabil,  îşi  spuse  Bastian  acum,  asemenea  lucruri  sînt
mult  prea  lipsite  de  importanţă  şi  neînsemnate  pentru  a  fi
menţionate în poveşti.
Deşi  pentru  el  aveau  uneori  o  importanţă de-a  dreptul
covîrşitoare.
Terminase,  trase  de  lanţ  şi  tocmai  voia  să iasă cînd  auzi
afară pe  coridor  paşi.  Una  după alta  erau  deschise  şi  apoi
închise uşile ce duceau spre clase, iar paşii se apropiau tot mai
mult.
Inima  lui  Bastian  bătea  nebuneşte.  Unde  să se-ascundă ?
Rămase înlemnit acolo unde se afla.
Uşa closetului se deschise, din fericire exact în aşa fel încît îl
acoperi  pe  Bastian.  Intră administratorul  şcolii.  Aruncă pe  rînd
cîte  o  privire  în  fiecare  compartiment.  Cînd  ajunse la  cel  unde
mai curgea apa, iar lanţul se mai legăna, se opri o clipăbănuitor,
mormăi ceva, dar cînd văzu căapa se opreşte, ridicădin umeri
şi plecă. Zgomotul paşilor săi se stinse pe trepte.
În tot acest timp Bastian nu îndrăznise nici măcar sărespire,
acum însătrase adînc aer în piept. Cînd dădu săiasă, observă
că-i tremurau genunchii.
Cu băgare de seamă  şi cît putu mai repede, alergătiptil de-a
lungul  coridorului  cu  uşi  verzi  ca  spanacul,  pe  scări  în  sus  şi
înapoi în pod. Abia dupăce încuie  şi zăvori din nou uşa, îi pieri
încordarea.
Suspinînd  adînc,  se  aşeză pe  culcuşul  său  din  saltele,  se
înveli în păturile militare şi îşi luăcartea.
Cînd Atreiu se trezi din nou, se simţi complet refăcut vioi şi în
putere. Se ridică.
Era  noapte,  luna  strălucea,  iar  Atreiu  văzu  că se  afla  în
acelaşi loc unde se prăbuşise, lîngăbalaurul alb. Fuhur era  şi el
tot acolo, respira liniştit  şi adînc  şi părea sădoarmădus. Toate
rănile îi erau bandajate.
Atreiu  constatăcă  şi umărul lui fusese  îngrijit  în acelaşi fel,
nu era legat cu pînză, ci cu ierburi şi fibre de plante.
La cîţiva paşi de ei se găsea în stîncăo micăpeşteră, din a
cărei intrare lucea o luminăslabă.
Fără a-şi  mişca  braţul  stîng,  Atreiu  se  sculă în  picioare  cu
băgare  de  seamă  şi  se  duse  spre  intrarea  joasă a  vizuinii.  Se
aplecă  şi văzu înăuntru o încăpere ce arăta ca un laborator de
alchimist în miniatură. În fundul încăperii un foc zglobiu trosnea
în  vatră.  Crătiţi,  ulcele  şi  sticle  cu  forme  stranii  erau  răspîndite
pretutindeni.  Într-un  raft  erau  stivuite  tot  felul  de  legături  de
plante  uscate.  Măsuţa  din  mijloc  ca  şi  celelalte  mobile  păreau
ticluite  din  cioturi  de  rădăcini.  În  general,  încăperea  făcea  o
impresie cît se poate de plăcută.
Abia cînd auzi o tuse slabă, Atreiu observăcăun prichindel
şedea într-un fotoliu în faţa vetrei. Pe cap purta un soi de pălărie
din lemn de rădăcinăce semăna cu un cap de lulea întors. Avea
faţa  la  fel  de  pămîntie  şi  de  zbîrcită ca  cea  pe  care  o  văzuse
plecatăpeste el cînd se trezise întîia oară. Pe nas purta însăo
pereche mare de ochelari, iar trăsăturile  păreau  mai ascuţite  şi
mai îngrijorate. Prichindelul citea o carte mare pecare o ţinea în
poală.
Pe urmăo a doua persoană, la fel de mică, intrălegănînduse,  dintr-o altă încăpere, mai din fund, iar Atreiu recunoscu  de
îndatăfiinţa care-l îngrijise mai înainte. Abia acum văzu căera
vorba de o femeie. În afarăde boneta din frunzişmai purta ―la
fel  ca  omuleţul  din  faţa  vetrei  ― un  soi  de  rasă monahală ce
părea a fi alcătuitătot din frunze veştede. Bine-dispusă, îngîna
un  cîntecel.  Îşi  frecă mîinile  şi  se  apucă să trebăluiască la  un
cazan atîrnat deasupra focului. Amîndoi nu erau maiînalţi decît
piciorul lui Atreiu, de la talpă  şi pînăla genunchi. Era limpede că
amîndoi  făceau  parte  din  familia  foarte  ramificată a  gnomilor,
deşi erau de un soi cam neobişnuit.
― Femeie,  spuse  omuleţul  posac,  pleacă din  calea  luminii!
Măstînjeneşti la studiu.
―Tu şi studiile tale, răspunse muieruşca, cine are nevoie de
ele. Acum mai important  e elixirul meu tămăduitor. Cei  doi  deafarăau mare nevoie de el.
―Cei doi de-afară, răspunse iritat omuleţul, vor avea încă  şi
mai mare nevoie de sfatul şi ajutorul meu.
― Fie  şi-aşa,  replică muieruşca,  dar  abia  după ce  se  vor
însănătoşi. Fă-mi loc, moşulică!
Bombănind, omuleţul îşi îndepărtăpuţin fotoliul de la foc.
Atreiu  îşi  drese  glasul  pentru  a  fi  observat  de  cei  doi.
Perechea de gnomi se întoarse spre el.
―S-a şi însănătoşit, spuse omuleţul, acum e rîndul meu!
― Nici  vorbă,  se  repezi  la  el  muieruşca,  eu  sînt  cea  care
hotărăşte dacăe sănătos sau nu. Rîndul tău e atunci cînd spun
eu că-i rîndul tău!
Apoi se întoarse către Atreiu.
―Ne-ar face plăcere săte poftim săintri. Se pare  însăcă
locul e prea strîmt pentru tine. O clipă! Îndatăvin eu la tine.
Mai frecăceva într-un mojar mititel  şi zvîrli apoi conţinutul în
cazan.  Pe urmăîşi spălămîinile şi le  şterse de haină, spunîndu-i
totodatăomuleţului:
―Tu stai şi şezi aici, Engywuck, pînăce te chem, ai înţeles?
―Bine-bine, Urgl, mormăi omuleţul.
Femeiuşca  ieşi  afară din  peşteră.  Îl  privi  de  jos  în  sus
cercetător pe Atreiu, mijindu-şi ochii.
―Ei? Se pare căne merge destul de bine, nu?
Atreiu aprobădînd din cap.
Femeiuşca  se  caţără pe  un  colţ de  stîncă,  înălţîndu-se  la
acelaşi nivel cu obrazul lui Atreiu şi se aşeză.
―Nu mai ai dureri? întrebăea.
―N-are nici o importanţă, răspunse Atreiu.
―Ce vorbeşti, se răsti femeiuşca, iar ochişorii îi scînteiau, te
doare sau nu te doare?
―Mai mădoare, mărturisi Atreiu, dar nu-mi pasă...
― Mie  da!  spumegă furioasă Urgl.  Asta-mi  place,  cînd
pacienţii declarăei doctorului ce are importanţă  şi ce nu! Ce te
pricepi tu la toate astea, ţîncule. Mai trebuie sădoarăîncă, dacă
vrem săse vindece. Căci dacănu te-ar mai durea, braţul  ţi-ar fi
mort.
―Vărog sămăiertaţi, spuse Atreiu simţindu-se ca un copil
dojenit, voiam doar săspun... adicăvoiam săvămulţumesc.
―Ei na, îi închise Urgl gura, sînt doar o tămăduitoare, nu miam  făcut  decît  datoria.  Şi  Engywuck,  moşul  meu,  a  văzut
giuvaerul de la gîtul tău. Aşa cănoi n-am mai stat pe gînduri.
―Dar Fuhur, întrebăAtreiu, lui cum îi merge?
―Cine-i Fuhur?
―Balaurul alb.
― Aha.  Încă nu  ştiu.  A  înghiţit  ceva  mai  mult  decît  tine.  E
drept că  şi suportăceva mai mult. De fapt, ar trebui săreziste.
Sînt  destul  de  sigură că se  va  însănătoşi.  Mai  are  nevoie  de
odihnăcîtva timp. De unde v-aţi ales cu otrava asta?  Şi de unde
aţi apărut aşa, dintr-o dată?  Şi încotro vreţi sămergeţi?  Şi cine
sînteţi?
Acum  ieşise  şi  Engywuck  în  uşa  peşterii  şi  ascultă cum
răspundea  Atreiu  la  întrebările  bătrînei  Urgl.  Apoi  veni  la  ei  şi
strigă:
―Taci din gură, femeie, acum e rîndul meu!
Pe urmăse întoarse spre Atreiu, îşi scoase pălăria în formă
de lulea, se scarpinăpe căpşorul chel şi spuse:
―Sănu-i iei în nume de rău tonul cu care-ţi vorbeşte, Atreiu.
Bătrîna  Urgl  e  de  multe  ori  puţin  cam  grosolană,  dar  n-are
gînduri  rele.  Numele  meu  e  Engywuck.  Ni  se  mai  spune  şi  bisihaştrii. Ai auzit de noi?
―Nu, mărturisi Atreiu.
Engywuck păru oarecum jgnit.
― Ei  bine,  spuse  el,  probabil  că nu  frecventezi  cercurile
ştiinţifice,  căci  ai  fi  aflat  cu  siguranţă că nu  poţi  găsi  nici  un
sfătuitor  mai  competent  decît  mine  dacă vrei  să ajungi  la
Uyuläla, la Oracolul din Miazăzi. Ai nimerit la ţanc, băiete.
―Ia nu te mai grozăvi atît! strigăbatrîna Urgl întrerupîndu-l.
Pe  urmă coborî  de  pe  stînca  unde  şezuse  şi  dispăru
bombănind în peşteră.
Engywuck se făcu căn-a auzit observaţia ei.
―Pot să-ţi explic totul, continuăel, am studiat problema sub
toate  aspectele  de  cînd  mă  ştiu.  Anume  în  acest  scop  mi-am
amenajat  observatorul.  În  curînd  voi  publica  o  mare operă
ştiinţifică despre  oracol.  Titlul:  Enigma  Uyuläla  rezolvată de
profesorul  Engywuck.  Sună frumos,  nu?  Din  păcate,  îmi  mai
lipsesc cîteva amănunte. Ai putea sămăajuţi tu, băiete.
― Un  observator?  întrebă Atreiu  care  nu  cunoştea  acest
cuvînt.
Engywuck aprobădînd din cap cu ochii lucindu-i de mîndrie.
Cu un gest al mîinii îl pofti pe Atreiu să-l urmeze.
Printre dalele imense de piatrăducea o potecuţă şerpuitoare.
În  unele  locuri,  unde  urcuşul  era  tare  abrupt,  fuseseră cioplite
trepte  mici  care,  fireşte,  nu  erau  potrivite  pentru  picioarele  lui
Atreiu. Le sărea făcînd cîte un pas mai mare. Cu toate acestea
izbutea destul de greu să  ţinăpasul cu gnomul care, cu paşii lui
mărunţi, înainta sprinten.
―Azi va fi o noapte luminoasăcu lună, îl auzi glăsuind pe
Engywuck, vei putea s-o vezi.
―Pe cine, se informăAtreiu, pe Uyuläla?
Dar Engywuck dădu nemulţumit din cap şi lipăi mai departe.
În sfîrşit ajunserăîn vîrful turnului de stînci. Locul era neted.
Într-o  singură parte  se  înălţa  un  soi  de  parapet  natural,  o
balustradădintr-o placăde stîncă. La mijlocul plăcii era o gaură,
evident tăiatăcu unelte. În dreptul găurii se afla o micălunetăpe
un stativ din rădăcini lemnoase.
Engywuck privi prin lunetă, o potrivi puţin, învîrtind de cîteva
şuruburi,  apoi  dădu  mulţumit  din  cap  şi-l  pofti  pe  Atreiu  să
priveascăla rîndul lui. Băiatul îl ascultă, dar trebui săse culce pe
jos şi săpriveascăstînd rezemat în coate.
Luneta era  îndreptatăspre poarta mare  din stînci, astfel  ca
partea de jos a stîlpului din dreapta săfie prinsăîn imagine. Iar
acum  Atreiu  văzu  că lîngă stîlp,  un  sfinx  imens  şedea  drept  şi
nemişcat în lumina lunii. Labele din faţăpe care se rezema erau
de  leu,  partea  din  spate  a  trupului  era  de  taur,  pe spinare  îi
creşteau aripi mari de vultur, iar obrazul era cel al unui om ―cel
puţin  în  privinţa  formei,  căci  expresia  nu  era  omenească.  Era
greu  de  spus  dacă acest  obraz  zîmbea  sau  dacă pe  el  se
răsfrîngea o tristeţe nemăsurată, sau o indiferenţătotală. După
ce  Atreiu  privi  o  bucată de  vreme,  i  se  păru  că faţa  exprimă
răutate  şi  cruzime  adîncă,  dar  îndată trebui  să-şi  corecteze
impresia, căci nu mai vedea decît veselie curatăpe ea.
―Lasă, lasă, auzi glasul gnomului lîngăurechea sa. N-ai să
te  lămureşti.  Fiecare  păţeşte  la  fel.  Şi  eu.  Toată viaţa  am  tot
privit şi tot nu m-am dumirit. Iar acum, celălalt!
Şi  se  apucă să învîrtească unul  din  şuruburi.  Imaginea  se
plimbă pe  lîngă deschiderea  porţii  îndărătul  căreia  se  întindea
doar cîmpia largă şi pustie, apoi se văzu stîlpul din stînga, iar aci
şedea, în aceeaşi poziţie, un al doilea sfinx. În lumina lunii, trupul
enorm lucea straniu  şi albicios, precum argintul lichid. Părea că
se uită  ţintă  şi neclintit la primul sfinx, dupăcum şi primul privise
nemişcat în direcţia celui de-al doilea.
― Sînt  statui?  întrebă Atreiu  cu  vocea  scăzută,  fără să-şi
poatălua ochii de la lunetă.
―O nu, răspunse Engywuck chicotind, sînt sfincşi adevăraţi
şi  vii  ―  şi  încă ce  vii!  Pentru  început  ai  văzut  destul.  Hai  să
coborîm. Am să-ţi explic totul.
Şi îşi puse mîna în faţa lunetei încît Atreiu nu mai văzu nimic.
Făcurăcale-ntoarsăîn tăcere.
Cele trei porţi fermecate
FUHUR  TOT  MAI  DORMEA  ADÎNC  CÎND  Engywuck  se
întoarse  cu  Atreiu  la  peştera  gnomilor.  Între  timp  bătrîna  Urgl
cărase  afară măsuţa  şi  o  aşternuse  cu  fel  de  fel  de  dulciuri  şi
siropuri din fructe de pădure şi plante.
Pe lîngăacestea mai erau pregătite mici căniţe  şi un ceainic
cu  o  infuzie  fierbinte  şi  îmbălsămată.  Două lămpaşe  micuţe  în
care ardea untdelemn desă-vîrşeau imaginea.
― Aşezaţi-vă!  porunci  muieruşca.  Pînă una-alta  Atreiu
trebuie  să mănînce  şi  să bea,  ca  să prindă puteri.  Leacurile
singure nu ajung.
―Mulţumesc, spuse Atreiu, mă şi simt foarte bine.
―Fărădiscuţii, se răsti Urgl, atîta timp cît eşti aici, faci tot ce
ţi se spune, s-a înţeles? Veninul din trupul tău a fost neutralizat.
Prin  urmare,  nu  trebuie  să te  mai  grăbeşti,  băiete.  Ai  timp  cît
vrei, aşadar, stai liniştit.
― Nu-i  vorba  numai  despre  mine,  obiectă Atreiu,  Crăiasa
Copilătrage sămoară. Poate căacum conteazăfiecare ceas.
―Fleacuri, bombăni bătrînica, graba stricătreaba. Aşază-te!
Mănîncă! Bea! Hai, executarea!
―E mai bine săfaci ce spune,  şopti Engywuck, am  şi eu o
oarecare experienţăîn ceea ce o priveşte. Dacăvrea ea ceva,
aşa trebuie săfie. Şi apoi, noi doi mai avem multe de discutat.
Aşadar, Atreiu se aşezăturceşte pe jos în faţa micuţei mese
şi  începu  să mănînce.  Cu  fiecare  îmbucătură  şi  cu  fiecare
înghiţitură simţea  într-adevăr  cum  un  şuvoi  de  viaţă caldă  şi
aurie îi intra în vine  şi în muşchi. Abia acum îşi dădea seama cît
de sleit de puteri fusese.
Lui  Bastian  îi  lăsa  gura  apă.  I  se  părea  că simte  aroma
banchetului  oferit  de  gnomi.  Adulmecă în  jur,  dar  fireşte  că nu
fusese decît imaginaţia sa.
Maţele îi chiorăiau tare de tot. Nu mai putea răbda. Îşi scoase
din ghiozdan restul de gustare şi mărul  şi le mîncăpe amîndouă.
Dupăaceea se simţi ceva mai bine, deşi nu se săturase nici pe
departe.
Pe urmăînţelese căaceasta fusese ultima lui masă. Faptul îl
sperie. Încercăsănu se mai gîndeascăla asta.
―De unde ai atîtea bunătăţi? o întrebăAtreiu pe Urgl.
―Aşa e, băieţaş, spuse ea, trebuie săalergi mult şi departe,
mult  şi departe pentru a găsi ierburile  şi plantele trebuincioase.
Fiindcă el,  căpăţînosul  ăsta  de  Engywuck,  vrea  să locuiască
numai  şi numai aici  ―din cauza studiilor lui atît de importante!
Nu-i pasădefel cum izbuteşti săaduni mîncarea pentru masă.
―Femeie, răspunse demn Engywuck, ce poţi tu înţelege din
ce-i  important  şi  ce  nu.  Şterge-o  de-aici  şi  lasă-ne  să stăm  de
vorbă.
Urgl  se  retrase  bosumflată în  mica  peşteră unde  începu  să
zdrăngăne vasele.
―Las-o,  şopti Engywuck, e o bătrînicăcumsecade, doar atît
că uneori  î ţi  caută pricină ca  să se  afle  în  treabă.  Ascultă-mă,
Atreiu!  Am  să-ţi  explic  acum  cîte  ceva  despre  Oracolul  din
Miazăzi, lucruri pe care trebuie săle  ştii. Nu-i prea lesnicios să
pătrunzi pînăla Uyuläla. E chiar destul de greu. N-aşdori însă
să-ţi  ţin o prelegere  ştiinţifică. Poate căar fi mai bine săpui tu
întrebări. Măcam pierd în amănunte. Prin urmare, întreabă-mă!
―Bine, spuse Atreiu, deci: Cine sau ce e Uyuläla?
― Fir-ar  să fie,  mîrîi  Engywuck  şi-l  fulgeră supărat  cu
privirea, întrebi  şi tu la fel de direct ca  şi bătrînica mea. Nu poţi
începe cu altceva?
Atreiu se gîndi şi apoi întrebă:
― Poarta  aceea  mare  de  stîncă,  cu  sfincşii  pe  care  mi  i-ai
arătat ―pe acolo e intrarea?
―Aşa-i mai bine, răspunse Engywuck, aşa putem progresa.
Poarta  de  stîncă reprezintă intrarea,  după aceea  mai  sînt  însă
încăalte douăporţi, iar abia dincolo de cea de-a treia locuieşte
Uyuläla ―dacăse poate spune despre ea călocuieşte.
―Tu însuţi ai fost vreodatăla ea?
― Ce-ţi  trece  prin  minte,  răspunse  Engywuck,  din  nou
oarecum indispus, doar ştii căfac o muncă  ştiinţifică. Am adunat
toate rapoartele celor ce-au fost înăuntru. Bineînţeles, în măsura
în care s-au mai întors. E o muncăextrem de importantă! Nu-mi
pot  permite  nici  un  fel  de  risc  personal.  Mi-ar  putea  influenţa
lucrarea.
―Înţeleg, spuse Atreiu. Şi ce-i cu cele trei porţi?
Engywuck se sculăîn picioare, îşi încrucişăbraţele la spate
şi  începu  să umble  de  colo  pînă colo,  în  timp  ce  explica
următoarele:
―Prima se numeşte Poarta Marii Enigme. Cea de-a doua se
numeşte  Poarta  Oglinzii  Fermecate.  Iar  cea  de-a  treia  se
numeşte Poarta FărăCheie...
―E ciudat, îl întrerupse Atreiu, atît cît am putut eu săvăd, în
spatele porţii de stîncănu era nimic altceva decît un  şes pustiu.
Unde sînt celelalte porţi?
―Linişte! se răsti la el Engywuck. Dacămă-ntrerupi mereu,
nu pot explica nimic. Totu-i foarte complicat! Lucrurile stau aşa:
Cea de-a doua poartănu se iveşte decît dupăce-ai trecut prin
prima. Iar cea de-a treia abia dupăce-ai lăsat-o în urmăpe cea
de-a doua. Iar Uyuläla nu-i decît atunci cînd ai trecut prin cea dea  treia  poartă.  Mai  înainte  nu-i  nimic  din  toate  astea.  Pur  şi
simplu nu există, înţelegi?
Atreiu dădu din cap, dar preferăsătacăpentru a nu-l supăra
pe gnom.
― Prima  poartă,  ce  a  Marii  Enigme,  ai  văzut-o  prin  luneta
mea.  De  asemenea  şi  pe  cei  doi  sfincşi.  Această poartă e
întotdeauna  deschisă  ― se  înţelege  de  la  sine.  Nici  nu  are
canaturi. Şi totuşi nimeni nu poate trece, decît dacă, ―iar acum
Engywuck ridicăîn aer un deget arătător  ―, decît dacăsfincşii
închid ochii. Şi ştii de ce? Privirea unui sfinx e ceva cu totul şi cu
totul  diferit  de  privirea  oricărei  alte  fiinţe.  Noi  amîndoi  şi  toţi
ceilalţi  ne  însuşim  ceva  atunci  cînd  privim.  Vedem  lumea.  Un
sfinx nu vede însănimic, într-un anumit sens, e orb. În schimb,
ochii lui radiazăceva. Şi ştii ce radiazăprivirea unui sfinx? Toate
enigmele  lumii.  De  aceea  cei  doi  sfincşi  se  privesc  încontinuu
unul  pe  celălalt.  Căci  privirea  unui  sfinx  nu  poate  fi  suportată
decît  de  un  alt  sfinx.  Iar  acum  imaginează-ţi  ce  păţeşte  cel  ce
îndrăzneşte săpătrundăîn schimbul de priviri al celor doi! Încremeneşte pe loc  şi nu se mai poate mişca pînăce  n-a rezolvat
toate  enigmele  lumii!  Mda,  vei  găsi  tu  însuţi  urmele  unor
asemenea nenorociţi atunci cînd o săajungi acolo.
―Dar nu spuneai, replicăAtreiu, căuneori închid ochii? Nu
trebuie sădoarmă şi ei cînd şi cînd?
― Să doarmă?  Engywuck  se  zguduia  de  ris.  Doamne,  un
sfinx  care să doarmă. Nu, crede-măcănu. Eşti  într-adevăr un
copil neştiutor. Totuşi întrebarea ta nu-i cu totul greşită. Tocmai
acestui  punct  i-am  consacrat  eu  cercetarea  mea.  La  unii
vizitatori,  sfincşii  închid  ochii  şi-i  lasă să treacă.  Întrebarea  pe
care pînăastăzi încăn-a lămurit-o nimeni e următoarea: De ce
tocmai  la  unul  da,  şi  la  altul  nu.  Căci  lucrurile  nu  se  petrec
nicidecum în aşa fel încît să-i lase sătreacăpe cei înţelepţi, pe
cei cutezători, pe cei buni,  şi să-i împiedice pe cei proşti, pe cei
fricoşi sau pe cei nelegiuiţi. Da de unde! Am văzut cu ochii mei,
şi  chiar  de  mai  multe  ori,  cum  i-au  îngăduit  să intre  cînd  unui
cretin idiot, cînd unui nemernic ticălos, în timp ce fiinţele cele mai
cumsecade  şi  cele  mai  înţelegătoare  au  aşteptat  de  multe  ori
zadarnic timp de luni de zile şi au plecat în cele din urmăfărăsă
fi izbutit. De asemenea nu pare săaibănici o însemnătate dacă
cineva  vrea  să ajungă la  oracol  fiindcă e  constrîns  de  o  mare
năpastă, sau o face numai ca săse distreze.
―  Şi prin cercetările tale, întrebăAtreiu, n-ai obţinut nici un
indiciu?
Imediat privirea lui Engywuck scînteie iar de furie.
―Asculţi ce spun sau nu? N-am spus chiar acum cănimeni
n-a  lămurit  această chestiune?  Fireşte  că am  elaborat  cîteva
teorii,  în  decursul  anilor.  La  început  am  crezut  că punctul
hotărîtor  după care  judecă sfincşii  ar  fi  anumite  caracteristici
fizice  ―mărimea, frumuseţea, forţa sau altele de acest fel. Dar
foarte curînd a trebuit săabandonez teoria. Apoi am încercat să
stabilesc anumite raporturi numerice, de pildăcădin cinci rămîn
întotdeauna excluşi trei, sau cănumai cei cu numere prime sînt
lăsaţi  să intre.  Se  potrivea  destul  de  bine  cînd  era  vorba  de
trecut,  însă previziuni  nu  se  puteau  face  deloc.  Între  timp  am
ajuns la părerea căhotărîrea sfincşilor e cu totul întîmplătoare  şi
n-are  nici  o  noimă.  Soţia  mea  susţine  însă că ar  fi  o  idee
nelegiuită şi pe deasupra şi nefantazicăce nu mai are nimic de-a
face cu ştiinţa.
―Iar începi cu prostiile tale? se auzi glasul certăreţal femeii
răsunînd din peşteră. Să-ţi fie ruşine! Fiindcăbruma ta de creier
ţi s-a uscat în scăfîrlie, crezi acum căpoţi nega marile taine, idiot
bătrîn!
―O auzi? spuse Engywuck suspinînd.  Şi ce-i mai rău e că
are dreptate.
― Dar  talismanul  Crăiesei  Copile?  întrebă Atreiu.  Crezi  că
nu-l vor respecta? În definitiv sînt şi ei făpturi din Fantäzia.
―Aşa-i, spuse Engywuck clătinîndu-şi căpşorul cît un măr,
dar ar trebuie  ca  ei  săvadă  talismanul.  Iar  ei nu văd  nimic.  În
schimb,  privirea  lor  te-ar  lovi  pe  tine.  Şi  nici  nu  sînt  sigur  că
sfincşii  ascultă de  Crăiasa  Copilă.  Poate  că sînt  mai  puternici
decît ea. Nu ştiu, nu ştiu. În tot cazul, e foarte îndoielnic.
―Prin urmare, ce măsfătuieşti? întrebăAtreiu.
― Va  trebui  sa  faci  ceea  ce  trebuie  sa  facă toţi,  răspunse
gnomul. Săaştepţi ce hotărăsc ei, fărăsă ştii de ce.
Atreiu, rămas pe gînduri, dădu din cap.
Micuţa  Urgl  ieşi  din  peşteră.  Căra  o  găleţică cu  o  fiertură
aburindă,  iar  sub  braţul  celălalt  ţinea  cîteva  legături  de  ierburi
uscate. Murmurînd ceva, se duse pînădincolo la balaurul-noroc
care tot mai dormea nemişcat. Începu săse caţăre pe el  şi să-i
schimbe pansamentele la răni. Pacientul ei uriaşsuspinădoar o
dată, mulţumit, şi se întinse puţin. Părea sănici nu-şi dea seama
de tratament.
― Ar  fi  mai  bine  să faci  şi  tu  ceva  folositor,  îi  spuse  ea  lui
Engywuck,  cînd  se  întoarse  la  bucătărie,  în  loc  să-ţi  pierzi
vremea, turuind vrute şi nevrute.
― Fac  ceva  foarte  folositor,  strigă soţul  ei  după ea,  poate
mult mai folositor decît ceea ce faci tu, dar asta n-ai s-o înţelegi
niciodată, muiere proastă.
Şi întorcîndu-se către Atreiu, continuă:
― Nu  se  poate  gîndi  decît  la  lucruri  practice.  N-are pic  de
înţelegere pentru marile corelaţii.
Orologiul din turn bătu de trei ori.
Dacăobservase, atunci cel mai tîrziu acum observase şi tata
că Bastian  nu  venise  acasă.  Îşi  făcea  oare  griji?  Poate  că va
porni să-l caute. Poate căanunţase poliţia. Te pomeneşti căse
şi  difuzau  anunţuri  prin  radio.  Bastian  simţi  o  înţepătură în
stomac.
Iar dacăera aşa, unde-l vor căuta? La  şcoală? Poate chiar
aici în pod?
Încuiase oare uşa cînd se întorsese de la closet? Nu-şi mai
amintea.  Se  sculă pentru  a  controla.  Da,  uşa  era  încuiată  şi
zăvorită.
Afară începea  încet  să se  însereze.  Lumina  ce  cădea  prin
geamlîcul acoperişului slăbea pe nesimţite.
Pentru  a  scăpa  de  nelinişte,  Bastian  începu  să alerge  de
colo-colo prin pod. Cu acest prilej descoperi o mulţime de lucruri
care, de fapt, nu aveau nici o legăturăcu obiectele şcolare ce se
mai aflau acolo.
Astfel de pildă, un gramofon cu pîlnie, vechi  şi strîmb  ―cine
ştie cînd  şi de ce fusese adus aici? Într-un colţerau mai multe
tablouri cu rame ornamentate  şi aurite pe care nu se mai vedea
aproape nimic, doar ici  şi colo cîte un obraz palid  şi cu privirea
severă, apărînd din fundalul întunecat. Mai era  şi un sfeşnic cu
şapte braţe, mîncat de rugină, în care erau înfipte resturile unor
lumînări  groase  de  ceară din  care  curseseră bărbi  lungi  de
picături închegate.
Pe urmăBastian se sperie, căci într-un colţîntunecos mişca
ceva.  Abia  cînd  privi  cu  mai  multe  atenţie,  şi  dădu  seama  că
acolo se afla o oglindămare şi tulbure unde se văzuse neclar pe
sine.  Se  apropie  şi se privi cîtva timp. Într-adevăr,  nu  prea era
frumos,  cu  trupul  său  gras,  cu  picioarele  strîmbe  şi  cu  faţa
palidă. Îşi scuturăîncet capul şi spuse cu glas tare:
―Nu!
Pe urmăse întoarse în culcuşul său din saltele. Acum trebuia
să ţinăcartea foarte aprope de ochi pentru a mai putea citi.
―Unde ne oprisem? întrebăEngywuck.
―La Poarta Marii Enigme, îi aminti Atreiu.
―Exact! Săpresupunem căai izbutit sătreci. Atunci  ―dar
abia atunci ―îţi va apărea cea de-a doua poartă. Poarta Oglinzii
Fermecate. Dupăcum ţi-am mai spus, despre ea nu-ţi pot spune
nimic  din  proprie  observaţie,  ci  numai  ceea  ce  am  adunat  din
diverse  rapoarte.  Această a  doua  poartă e  atît  deschisă,  cît  şi
închisă. Pare năstruşnic, nu? Poate ar fi mai potrivit săspunem
cănu-i nici închisă  şi nici deschisă. Deşi lucrul acesta e la fel de
năstruşnic.  Pe  scurt:  e  vorba  despre  o  oglindă mare  sau  cam
aşa ceva, deşi nu-i nici din sticlă şi nici din metal. Nimeni nu mi-a
putut spune din ce e. În orice caz, cînd te afli înfaţa ei te vezi pe
tine  însuţi  ― dar  nu ca  într-o  oglindă obişnuită, se-nţelege. Nu
vezi aspectul exterior, ci adevărata fiinţălăuntrică, aşa cum e ea
în realitate. Cel ce vrea sătreacăprin poartătrebuie săpătrundă
în sine însuşi ―ca sămăexprim aşa.

―În orice caz, spuse Atreiu, mi se pare căaceastăPoartăa
Oglinzii Fermecate e mult mai uşor de trecut decît prima.
― Eroare,  strigă Engywuck  şi  începu  iar  să alerge  agitat
încolo  şi  încoace,  eroare grosolană, amice! Mi s-a  întîmplat să
văd  cum  tocmai  acei  vizitatori  ce  se  credeau  cu  totul fără de
prihanăau fugit  ţipînd în faţa monstrului ce le rînjea din oglindă.
Pe  unii  a  trebuit  chiar  să-i  tratăm  noi  timp  de  mai  multe
săptămîni  pînă ce-au  fost  în  stare  să pornească înapoi  spre
casă.
―Noi, bombăni Urgl care tocmai trecea pe-acolo cu o altă
găleţică, mereu aud noi. Pe cine ai tratat tu oare?
Engywuck îi făcu doar semn cu mîna sătacă.
―Alţii, desigur, îşi continuăel prelegerea, au văzut lucruri  şi
mai  îngrozitoare,  dar  au  avut  totuşi  îndrăzneala  să treacă.
Pentru unii a fost mai puţin înspăimîntător, dar stăpînire de sine
i-a  trebuit  fiecăruia.  Nu  se  poate  spune  nimic  ce  să fie  valabil
pentru toţi. Pentru fiecare e altfel.
― Bine,  spuse  Atreiu,  dar  în  orice  caz  se  poate  trece  prin
Oglinda Fermecată?
―Se poate, confirmăgnomul, fireşte căse poate, căci altfel
n-ar fi o poartă. Logic, nu-i aşa?
―S-ar putea şi ocoli pe de lături, spuse Atreiu, nu?
―S-ar putea, repetăEngywuck, s-ar putea, desigur! Numai
căatunci nu mai e nimic în spatele porţii. Cea de-a treia poartă
apare numai dacăai trecut prin cea de-a doua, de cîte ori mai
trebuie să ţi-o repet!
― Şi ce-i cu aceastăa treia poartă?
― Abia  aici  lucrurile  devin  cu  adevărat  complicate!  Căci
Poarta FărăCheie e închisă. Pur şi simplu închisă. Nu existănici
clanţă  şi  nici  mîner  şi  nici  gaură de  cheie,  nimic!  După teoria
mea, singurul canat al porţii ce se închide fărănici o urmăeste
făcut din selen de Fantäzia. Poate că  ştii ca nu existănimic care
poate sădistrugă, săîndoaie sau sădizolve selenul de Fantäzia.
E absolut indestructibil.
― Prin  urmare,  nu  se  poate  nicicum  trece  prin  această
poartă?
―Binişor, binişor, băiete! Doar au fost unii care au intrat  şi
au  vorbit  cu  Uyuläla,  aşa-i?  Prin  urmare,  poarta  se  poate
deschide.
―Dar cum?
― Ascultă:  selenul  de  Fantäzia  reacţionează la  voinţa
noastră. Tocmai voinţa noastrăe cea care-l face de nepătruns.
Cu cît cineva vrea mai mult săintre, cu atît mai tare se închide
poarta. Dar dacăcineva izbuteşte săuite de orice intenţie  şi să
nu mai vrea nimic ―atunci poarta se deschide de la sine în faţa
lui.
Atreiu îşi plecăprivirile şi spuse cu glasul scăzut:
―Dacă-i adevărat  ―atunci eu n-am cum sătrec! Cum aş
putea sănu vreau?
Engywuck dădu suspinînd din cap.
― Ţi-am mai spus: Poarta FărăCheie e cea mai grea.
―  Şi dacătotuşi aşizbuti, continuăAtreiu, înseamnăcăam
ajuns la Oracolul din Miazăzi?
―Da, spuse gnomul.
― Şi voi putea vorbi cu Uyuläla?
―Da, spuse gnomul.
― Şi cine sau ce e Uyuläla?
― N-am  nici  o  idee,  spuse  gnomul  şi  ochii  îi  scînteiau  de
furie, nimeni din cei ce-au fost la  ea  n-a vrut să-mi destăinuie.
Cum sămai fie cineva în stare să-şi încheie opera ştiinţificădacă
toţi se cufundăîntr-o tăcere misterioasă, ia spune? Îţi vine să-ţi
smulgi  părul  din  cap  ― dacă mai  ai  păr  în  cap.  Dacă vei
pătrunde  pînă la  ea,  Atreiu,  îmi  vei  spune  tu  în  sfîrşit?  O  vei
face? Ard săaflu taina  şi nimeni, nimeni nu vrea săm-ajute. Te
rog făgăduieşte-mi cătu ai să-mi spui!
Atreiu se sculăîn picioare  şi privi spre Poarta Marii Enigme
scăldatăde lumina lunii.
―Nu-ţi pot făgădui, Engywuck, spuse el încet, deşi cu dragă
inimăaşdori să-ţi dovedesc recunoştinţa mea. Dar dacănimeni
n-a  voit  vreodată să spună cine  sau  ce  e  Uyuläla,  trebuie  să
existe un motiv. Iar înainte de a-l cunoaşte, nu pot hotărî dacă
mai poate afla şi cineva care n-a fost el însuşi la ea.
― Atunci  fă bine  şi  ia-o  din  loc!  strigă gnomul  şi  ochii  îi
scăpărau  scîntei.  Nu  te-alegi  decît  cu  nerecunoştinţă!  O  viaţă
întreagăte tot străduieşti sădezlegi un mister de interes general.
Dar nu primeşti nici un fel de ajutor, nici n-ar fi trebuit sămăuit
la tine!
Cu aceste cuvinte fugi în peşteră, de unde se auzi zgomotul
violent al unei uşi trîntite.
Urgl veni spre Atreiu, chicoti şi-i spuse:
―Nu-i chiar aşa cum zice moşul  ăsta sucit. E doar din nou
foarte  dezamăgit  din  pricina  caraghioaselor  sale  de  cercetări.
Fiindcădoreşte cu orice chip săfie el cel care a dezlegat marea
enigmă. Celebrul gnom Engywuck. Sănu i-o iei în nume de rău!
―Nu, spuse Atreiu, te rog să-i spui că-i mulţumesc din inimă
pentru tot ce a făcut pentru mine. Şi-ţi mulţumesc şi  ţie. Dacă-mi
va  fi  îngăduit,  îi  voi  destăinui  taina  ― în  cazul  cînd  mă mai
întorc.
―Ce, vrei săne părăseşti? întrebăbătrîna Urgl.
― Trebuie,  răspunse  Atreiu,  n-am  voie  să pierd  timpul.  Mă
duc  acum  la  Oracol.  Rămîi  cu  bine!  Şi  păzeşte-mi-l  bine  pe
Fuhur, balaurul-noroc!
Cu  aceste  cuvinte  se  întoarse  şi  porni  spre  Poarta  Marii
Enigme.
Urgl văzu dispărînd printre stînci silueta lui dreaptăcu mantia
fluturînd. Alergădupăel şi strigă:
―Mult noroc, Atreiu!
Dar nu ştia dacăo mai auzise. În timp ce se întorcea cu paşi
legănaţi în micuţa peşteră, mormăi:
―O sa-aibănevoie  ―într-adevăr o săaibămare nevoie de
mult noroc.
Atreiu se apropiase de poarta de stîncăpînăla o distanţăde
vreo  cincizeci  de  paşi.  Era  cu  mult  mai  uriaşă decît  şi-o
închipuise din depărtare. În spatele porţii se întindea şesul pustiu
unde  ochiul  nu  găsea  nici  un  punct  asupra  căruia  să se
oprească,  încît  privirea  se  prăbuşea  ca  într-un  hău.  Atreiu  zări
acum  în  faţa  porţii  şi  între  cei  doi  stîlpi  nenumărate  cranii  şi
schelete ―resturile de oseminte ale celor mai diferiţi locuitori ai
Fantäziei ce încercaserăsătreacăprin poartă  şi încremeniseră
pe veci sub privirea sfincşilor.
Dar nu acesta fu motivul pentru care Atreiu se opri. Ceea ce-l
făcu săstea locului fu vederea sfincşilor.
Atreiu întîlnise multe de cînd pornise în Căutarea cea Mare,
văzuse lucruri minunate  şi îngrozitoare. Pînăîn clipa de faţănu
ştiuse  însăcă-acestea  amîndouăpot  fi reunite  într-unul singur,
căfrumuseţea poate fi îngrozitoare.
Lumina lunii scălda cele douăfăpturi gigantice,  şi în timp ce
se apropia încet de ele, păreau săcreascăla nesfîrşit. I se părea
că ating  cu  capetele  lor  luna,  iar  expresia  cu  care  se  priveau
unul pe celălalt părea săse schimbe la fiecare pas cu care se
apropia. Prin trupurile înălţate semeţ, dar mai ales prin obrazurile
asemănătoare  cu  cele  ale  oamenilor  curgeau  şi  tresăreau
curenţii unei forţe necunoscute  şi înspăimîntătoare  ―de parcă
ei nici n-ar fi fost acolo, ca orice bloc de marmură, ci parcăar fi
fost gata oricînd sădispară şi totodatăsăse nascădin nou din ei
înşişi.  Şi  tocmai  din  pricina  asta  păreau  a  fi  mai  aievea  decît
orice stîncă.
Atreiu se simţea înfricoşat.
Nu era atît teama de primejdia ce-l păştea, cît o teamăce-l
depăşea  cu  totul.  Abia  dacă se  gîndea  că va  trebui  să rămînă
pentru  totdeauna  ţintuit  locului  şi  încremenit  în  cazul  cînd  va  fi
atins de privirea sfincşilor. Nu, era teama de ceva neînţeles, de
ceva  peste  măsură de  impunător,  de  realitatea  unei  puteri
covîrşitoare. Teama aceasta îi îngreuna şi mai mult paşii pînăce
i se păru căe tot numai din plumb rece şi cenuşiu.
Cu toate acestea merse mai departe,  nu mai privea  în sus.
Ţinea  capul  plecat  şi  păşea  foarte  încet  spre  poartă,  aşezînd
măsurat  un  picior  în  faţa  celuilalt.  Povara  fricii  ce  voia  să-l
doboare la pămînt era tot mai grea. Şi totuşi mergea înainte. Nu
ştia dacăsfincşii închiseserăochii sau nu. N-avea timp de pierdut. Trebuia sămeargăînainte. Fie căva fi lăsat sătreacă, fie că
aici se va sfîrşi Marea lui Căutare.
Şi chiar în clipăcînd credea ca întreaga forţăa voinţei sale
nu mai era de ajuns pentru a-l purta un singur pas  mai departe,
auzi  ecoul  pasului  său  răsunînd  în  interiorul  arcului  porţii  de
stînci.  Totodată se  eliberă de  orice  spaimă,  ce-i  pierise  cu
desăvîrşire  şi fărăsălase vreo urmă, încît îşi dădu seama căde
aici înainte n-avea să-i mai fie fricăniciodată, orice s-ar întîmpla.
Ridicăcapul  şi văzu căPoarta Marii Enigme se afla în urma
lui.  Sfincşii  îl  lăsaseră să treacă.  În  faţa  lui,  la  numai  vreo
douăzeci  de  paşi,  acolo  unde  mai  înainte  nu  se  vedea  decît
nesfîrşitul  pustiu,  se  afla  acum  Poarta  Oglinzii  Fermecate.  Era
mare şi rotundăca o a doua lună(căci cea adevăratătot mai era
sus pe cer) şi strălucea ca argintul lustruit. Era greu de crezut că
s-ar  putea trece prin acea suprafaţă metalică,  dar Atreiu nu se
codi  o  clipă.  Se  aştepta  ca  în  oglindă să-i  apară vreo  imagine
înfricoşătoare  a  eului  său,  după cum  îi  descrisese  Engywuck,
acum însă, de vreme ce lăsase deoparte orice fel de teamă, i se
părea călucrul acesta nici nu merita vreo atenţie.
Dar în locul unei imagini înfricoşătoare văzu una la care nu
se aşteptase nicidecum  şi pe care nici n-o putea înţelege. Văzu
un băieţel gras şi cu faţa palidă ―cam de aceeaşi vîrstăcu el ―
şezînd  turceşte  pe  un  culcuş din  saltele  şi  citind  o  carte.  Era
învelit  în  pături  rupte,  cenuşii.  Ochii  băieţelului  erau  mari  şi
priveau  foarte  trist.  În  spatele  lui  se  zăreau  în  lumina  scăzută
cîteva animale  nemişcate, un vultur, o bufniţă  şi  o vulpe, iar  şi
mai departe licărea ceva aratînd ca un schelet alb. Nu se putea
vedea precis.
Bastian  tresări  dîndu-şi  seama  ce  citise.  Era  chiar  el!
Descrierea se potrivea în toate amănuntele. Cartea începu să-i
tremure în mîini. De data aceasta mersese prea departe! Era cu
neputinţă ca  într-o  carte  tipărită să scrie  ceva  ce  i  se  întîmpla
numai lui şi numai în clipa aceasta. Oricare altul ar fi cititacelaşi
lucru cînd ar fi ajuns la acelaşi loc din carte. Nu putea fi altceva
decît  o  coincidenţă trăsnită.  Deşi  era,  fără nici  o  îndoială,  o
coincidenţăextrem de stranie.
―  Bastian, îşi spuse el cu glas tare, eşti într-adevăr un aiurit.
Fii bun şi potoleşte-te!
Încercase săvorbeascăpe un ton cît se poate de sever, dar
glasul îi tremura puţin, căci nu era cu totul convins căera vorba
doar de o coincidenţă.
―  la  imaginează-ţi,  gîndi  el,  dacă în  Fantäzia  s-ar  şti  întradevăr ceva despre tine. Ar fi nemaipomenit.
Nu îndrăzni însăs-o spunăcu glas tare.
Pe buzele lui Atreiu fluturăun mic zîmbet mirat cînd intrăîn
imaginea  din  oglindă  ― era  oarecum  uimit  că izbutea  atît  de
uşor ceea ce altora li se păruse o piedicăde neînvins. Trecînd
prin poartă, simţi un fior straniu, înţepător.  Şi nici nu bănuia ce i
se întîmplase în realitate.
Căci  ajuns  de  cealaltă parte  a  Porţii  Oglinzii  Fermecate,
uitase orice amintire despre sine, despre viaţa sa de pînăatunci,
despre  ţelurile  şi  intenţiile  sale.  Nu  mai  ştia  nimic  de  Marea
Căutare ce-l dusese pînăaici, nu-şi mai  ştia nici măcar propriul
său nume. Era ca un prunc nou-născut.
În faţa sa, la numai cîţiva paşi, văzu Poarta FărăCheie, dar
Atreiu nu-şi aminti nici aceastădenumire  şi nici căavusese de
gînd  să treacă prin  poartă pentru  a  ajunge  la  Oracolul  din
Miazăzi. Nu ştia deloc ce voia acolo sau ce trebuia săfacă  şi de
ce se afla unde se afla. Se simţea uşor  şi foarte bine dispus  şi
începu sărîdăfărănici un motiv, din purăplăcere.
Poarta  pe  care  o  vedea  în  faţa  sa  era  mică  şi  joasă ca  o
portiţă obişnuită  şi  era  aşezată singură,  fără nici  un  zid
împrejmuitor,  în  mijlocul  şesului  pustiu.  Iar  canatul  porţii  era
închis.
Atreiu îl privi cîtva timp. Părea săfie făcut dintr-un material cu
luciu  roşu-arămiu.  Arăta  frumos,  dar  după un  timp  Atreiu  îşi
pierdu orice interes faţăde materialul porţii. O ocoli  şi o examină
din spate, dar arăta la fel ca din faţă. N-avea nici clanţă  şi nici
mîner,  şi  nu  se  găsea  în  ea  nici  o  gaură pentru  cheie.  Era
limpede căuşa nu se putea deschide,  şi nici n-avea de ce, de
vreme  ce  nu  ducea  nicăieri  şi  stătea  acolo  doar  aşa.  Căci
îndărătul porţii nu era decît acelaşi şes întins, neted şi pustiu.
Atreiu  era  ispitit  să plece.  Se  întoarse,  merse  spre  poarta
rotundă a  Oglinzii  Fermecate  şi  mai  examină cîtva  timp  şi
spatele ei, fărăsăînţeleagăce era cu ea. Hotărî săplece,
―  Nu, nu, nu pleca, spuse Bastian cu glas tare, întoarce-te,
Atreiu. Trebuie sătreci prin Poarta FărăCheie!
dar pe urmăse întoarse totuşi spre Poarta FărăCheie. Voia
sămai priveascăo datăluciul roşu-arămiu. Se postădin nou în
faţa  porţii,  se  aplecă spre  stînga  şi  spre  dreapta,  bucurîndu-se
de  ceea  ce  vedea.  Îşi  trecu  mîna  mîngîietor  peste  materialul
ciudat. Îl simţea cald, ba chiar viu. Şi poarta se crăpăpuţin.
Atreiu îşi vîrî capul prin crăpătură,  şi acum văzu ceva ce nu
văzuse mai înainte pe partea cealaltă, atunci cînd ocolise poarta.
Îşi  trase  capul  înapoi  şi  privi  pe  lîngă poartă;  nu  vedea  decît
şesul  pustiu.  Privi  din  nou  prin  crăpătura  uşii  şi  văzu  un  gang
lung mărginit de nenumărate coloane înalte. În spatele lui erau
trepte  şi  alte  coloane  şi  terase  şi  din  nou  trepte  şi  o  întreagă
pădure de coloane. Dar nici una din coloane nu susţinea vreun
acoperiş. Căci peste ele se zărea cerul înnoptat.
Atreiu  trecu  prin  poartă  şi  privi  uimit  în  jur.  În  spatele  lui
poarta se închise la loc.
Orologiul din turn bătu de patru ori.
Lumina zilei ce venea prin ferăstruica din acoperişpierise tot
mai  mult.  Era  într-adevăr  mult  prea  întuneric  pentru  a  mai  citi.
Bastian  nu  mai  izbutise  decît  cu  mare  greutate  să descifreze

ultima pagină. Puse cartea deoparte.
Ce era de făcut?
Cu  siguranţă că trebuia  să existe  lumină electrică,  chiar  şi
aici în pod. Dibui în semiîntuneric pînăla uşă  şi pipăi peretele.
Nu reuşi săgăseasănici un întrerupător. Nici de partea cealaltă
a uşii nu găsi nimic.
Scoase o cutie de chibrituri din buzunarul pantalonilor (avea
întotdeauna  chibrituri  la  el,  fiindcă-i  plăcea  să aprindă cîte  un
foc),  dar  erau  umede,  şi  abia  al  patrulea  chibrit  se  aprinse.  La
lumina slabăa micuţei flăcări căutăun întrerupător, dar nu găsi
nimic.
Nu se  aşteptase la aşa ceva.  La gîndul că avea săstea  în
beznătoatăseara  şi toatănoaptea, îngheţăde spaimă. E drept
cănu mai era copil mic,  şi acasăsau în oricare alt loc cunoscut
nu se temea deloc de întuneric, dar aici sus, în podul imens, cu
toate ciudăţeniile din el, era cu totul altceva.
Chibritul îi arse degetele, şi-l azvirli cît colo.
Cîtva timp stătu locului  şi ascultă. Ploaia contenise  şi nu mai
picura decît rar pe acoperişul de tablă.
Apoi  îşi  aminti  de  sfeşnicul  ruginit  cu  şapte  braţe  pe  care-l
descoperise  printre  vechituri.  Bîjbîi  pînă la  acel  loc,  îl  găsi  şi-l
duse pînăla saltelele de gimnastică.
Aprinse fitilele resturilor de lumînări groase  ―toate  şapte ―
şi  îndată se  răspîndi  o  lumină aurie.  Flăcările  pîriiau  uşor  şi
uneori se legănau încolo şi încoace în curentul de aer.
Bastian răsuflăuşurat şi luăiar cartea.
Glasul tăcerii
GRĂBIT,  CU  UM  ZÎMBET  DE  FERICIRE  PE  BUZE,  Atreiu
intrăîn pădurea de coloane ce aruncau umbre negre în lumina
lunii. În jur era tăcere adîncă, abia dacăauzea paşii picioarelor
sale desculţe. Nu mai  ştia cine era  şi cum se numea, nici cum
ajunsese aici şi ce căuta. Era plin de uimire, dar cu totul lipsit de
griji.
Pe  jos  se  întindea  un  mozaic  cu  ornamente  misterios
întortocheate  sau  cu  scene  şi  poze  enigmatice.  Atreiu  păşi  pe
mozaic, urcăscări largi, ajunse la terase întinse, coborî din nou
scări  şl trecu printr-o alee lungăde coloane de piatră. Le privea
pe toate, una dupăaltă,  şi se bucura căfiecare era ornatăîn alt
chip  şi acoperităcu alte semne. Astfel se îndepărta tot mai mult
de Poarta FărăCheie.
După ce  tot  umblase,  cine  ştie  cît  timp,  auzi  în  sfîrşit  din
depărtare  plutind  un  sunet  şi  se  opri  să asculte.  Sunetul  se
apropia, era o voce care cînta frumos  şi limpede, ca sunetul de
clopot, totodatăsubţire ca glasul de copil, dar nesfîrşit de tristă,
ba  uneori  părea  chiar  să plîngă.  Cîntul  de  jale  alerga  printre
coloane iute ca vîntul, apoi se oprea într-un loc,  plutea în sus  şi
în jos, se apropia  şi din nou se depărta  şi părea ca-l înconjoară
pe Atreiu în cercuri mari.
Băiatul rămase nemişcat, aşteptînd.
Treptat,  cercurile  descrise  de  voce  în  jurul  lui  Atreiu  se
făceau tot mai mici şi el începu săînţeleagăcuvintele cîntate:
Ce-i hărăzit săse întîmple
Odatătot se va-ntîmpla
Acuma chiar, sau altcîndva.
Printre păduri, peste cîmpii
Şi înălţimile pustii
Pe care nimeni nu le-atinge
Ca funigeii voi dispărea
Ca funigeii măvoi stinge.
Atreiu  se  întoarse  după vocea  ce  zbura  neîncetat  de  colocolo printre coloane, dar nu izbuti săvadăpe nimeni.
―Cine eşti? strigăel.
Ca un ecou, vocea răspunse:
―Cine eşti?
Atreiu rămase pe gînduri.
―Cine sînt eu, murmurăel, nu pot spune. Mi se pare căam
ştiut cîndva. Dar are vreo importanţă?
Vocea ce cînta răspunse:
O taină, un răspuns, un sfat
De-ai vrea să-l afli de la mine
În versuri să-mi vorbeşti, în rime.
Căci doar cuvînt de poezie
Îl pot pricepe, din vecie.
Atreiu nu avea experienţăîn alcătuirea rimelor  şi a versurilor
şi îşi dădu seama căîn acest caz convorbirea avea săfie destul
de  anevoioasă,  ţinînd  seama  că glasul  nu  înţelegea  decît
versurile. Fu nevoit săstea un timp pe gînduri înainte de a putea
spune:
Dacă-mi permiţi a întreba
Cine eşti tu.
Cine eşti tu. Răspunsul ca să-l pot afla.
Şi de îndatăglasul îi răspunse:
Abia acum te-aud, în fine,
Şi pot săte-nţeleg mai bine!
Pe urmăcîntădin alt loc:
Cu gîndul tău prietenesc
Oricînd îmi eşti binevenit
Ca oaspete nepreţuit.
Nu ştiu de ai aflai cumva
Numele meu: Uyuläla,
Glasul tăcerii infinite,
În ăst Palat al Tainelor
Îmi e lăcaşul preaiubite.
Atreiu observăcăglasul răsuna uneori mai tare şi alteori mai
încet  dar  nu  amuţea  niciodată cu  totul.  Chiar  şi  atunci  cînd  nu
cînta  nici  un  cuvînt,  sau  atunci  cînd  vorbea  el  însuşi,  mereu
plutea un sunet în jurul lui.
Deoarece  sunetul  se  îndepărtase  treptat  de  el  alergă după
glas şi întrebă:
Tu măauzi Uyuläla?
Căci eu nu te zăresc defel
Deşi mărturisesc c-aşvrea
O clipăsăte pot vedea.
Glasul susurăpe lîngăurechea lui:
O, niciodată, niciodată
Nu mi s-a întîmplat cîndva
Ca sămăvadăcineva.
Totuşi eu sînt în preajma ta.
―Aşadar, eşti invizibilă? întrebăAtreiu, dar cum nu primi nici
un răspuns, îşi aminti cătrebuia săîntrebe în versuri, şi spuse:
Eşti invizibilă? Aşa?
Doar ochii nu te pot vedea
Şi eşti la fel cu orişicine?
Sau fărătrup în întregime?
Răsunăun zvon uşor ce putea fi un hohot de rîs sau unul de
plîns, iar apoi glasul cîntă:
Şi da şi nu, şi nu şi da.
Din ambele cîte ceva.
Dar nu aşa cum socoţi tu.
Poate să-ncerce orişicine,
Efortul îi va fi-n zadar:
Eu în luminănu apar
- aşa cum te zăresc pe tine -Privirea nu are habar.
Eu doar un sunet sînt în ceas,
Acesta-i trupul meu: un glas.
Atreiu  rămase  uimit  şi  merse  tot  mai  departe  pe  urmele
sunetelor, încolo şi încoace prin pădurea de coloane. Dupăcîtva
timp izbuti săformuleze o nouăîntrebare:
Te-am înţeles cum se cuvine?
Doar acest sunet ţi-e fiinţa?
Cînd cîntul tău va înceta,
Atunci nu vei mai exista?
Te va cuprinde nefiinţa?
Şi de îndatăauzi răspunsul, venind de foarte aproape:
Cînd cîntecul meu de acum
Se va sfîrşi şi el în fine,
Se va petrece şi cu mine
Ce se întîmplătuturor
Cînd părăsesc al vieţii drum:
În hău dispare fiinţa lor.
Trăiesc doar cît îmi sunăglasul,
În viaţăacesta mi-e popasul
Cît ţine cîntul un răstimp.
Dar nu voi mai trăi mult timp.
Răsunară din  nou  aceleaşi  hohote  de  plîns,  iar  Atreiu,
neînţelegînd de ce plîngea Uyuläla, se grăbi săîntrebe:
De ce atît de întristată
Te-aud de fiecare dată?
Tînărămai eşti, deocamdată,
Ai glasul de copil, de fată.
Şi din nou se auzi ca un ecou:
Foarte curînd, foarte curînd
M-o risipi în zare vîntul,
Voi deveni eu însămi vînt.
E numai jale al meu cînt.
O, vremea trece prea în grabă.
De aceea, fărăde zăbavă
Întrebă-măce vrei! Întreabă!
Glasul  se  stinsese  pe  undeva  prin  coloane,  iar  Atreiu,
nemaiauzind nimic, întorcea capul în toate direcţiile, ascultînd cu
atenţie.  Scurt  timp  fu  tăcere,  apoi  cîntul  se  apropie  din  nou,  şi
răsunăaproape nerăbdător:
Numai răspuns e Uyuläla.
Întreabăca săpoţi afla.
Tu trebuie să-ntrebi, vezi bine.
De nu vorbeşti cum se cuvine
Noi veşti nu vor veni spre tine.
Atreiu strigăspre Uyuläla:
Uyuläla! Uyuläla!
Te rog să-mi vii în ajutor
Căci aşdori ca vorba ta
S-o pot pricepe mai uşor.
De ce va trebui săpieri
În nefiinţăsăte spulberi,
Acolo unde totu-i pulberi?
Iar glasul cîntă:
Crăiasa noastră, oaspet drag.
De prea mult timp mereu tînjeşte
Se stinge clipădupăclipă,
Nici o speranţănu-nfiripă
Şi nu renaşte bucuria.
Neantul, haosul, aceste
Domni-vor în vecie peste
Împărăţia Fantäzia.
Dispare-vom în niciodată
În niciunde şi nicicînd
De parcăn-am fi fost vreodată;
De-un nume nou este nevoie
Ca jalea noastrănecurmată
Săfie spulberatătoată.
Şi acest lucru vreau să-l ştii:
Un nume nou de va avea
Purtîndu-l, chiar din prima zi
Se va putea-nsănătoşi
Şi-o nouăviaţăva porni.
Atreiu răspunse:
Săpot avea şi eu habar
Cuvîntul tău fie mai clar:
Un nume nou cine-i va da?
Viaţa cine-i va salva?
Glasul continuă:
Ascultăvorba mea, copile,
Cuvîntul meu, şi neînţeles.
Chiar dacăastăzi ţi se pare
Că ţi-e străin, că-i fărămiez,
Păstrează-l cum ţi-l spun acum
Sădăinuie cît mai tîrziu
Prin el prezentăeu săfiu,
Ca într-o vreme mai senină
Să-l poţi iar scoate la lumină.
Totul depinde doar de tine
De izbuteşti să-l reţii bine.
Cîtva timp nu se auzi decît un sunet jeluitor fărăcuvinte, apoi
brusc răsunăfoarte  aproape  de Atreiu, ca  şi cum cineva i-ar fi
vorbit la ureche:
Mă-ntrebi pentru Crăiasa noastră
Un nume nou cine-i va da?
Aceasta e-ntrebarea ta?
Nici unul dintre noi nicicînd,
Nu e în stare de-acest gînd.
Nici tu, nici alţii şi nici eu.
Ba nici o zînă, nici un zmeu,
Vreun spiriduş, dragon sau duh
De pe pămînt sau din văzduh,
Sau din oceanele albastre,
Printre tărîmurile noastre
Nici unul dintre noi, să ştii,
Blestemul nu-l va risipi,
Numele nou nu i-l va da.
Şi viaţa nu i-o va salva.
Sorocul nostru ăsta este
Săfim doar vise de poveste.
Figuri răzleţe dintr-o carte
Care plutesc pe foi, departe,
Noi vom rămîne pe vecie
Cum sîntem astăzi, pe hîrtie.
Şi nu putem crea nicicînd
Nimica nou pe-acest pămînt.
Pentru-nţelept, copil sau rege,
Aceeaşi soartă e o lege.
Dar dincolo de noi mai este
O ţarăce nu-i din poveste.
E altălume, altă ţară.
Ce pînă-n zări se desfăşoară.
Să-i spunem: Lumea de afară.
Iar cei ce locuiesc în ea
Păziţi sînt de o altăstea.
Sînt fiii tatălui Adam
Ce au nuntit a Evei fiice.
Străbuni ai oamenilor neam,
Conduşi de-o soartămai ferice.
De cînd e cunoscut pămîntul
Sînt fraţi de sînge cu cuvîntul.
Ei bine, doar aceastălume
Are puterea de-a da nume.
De cînd sînt zările albastre
Au dăruit Crăiesei noastre
Numele ei strălucitoare,
Făcîndu-i viaţa ca un soare.
Pe-atunci oricine, de oriunde,
Foarte uşor putea pătrunde
În ţara noastră, Fantăzia,
Pentru a creşte bucuria.
Dar cît de repede s-a stins
Străvechiul cînt, vraja măiastră,
Pierzîndu-se astfel şi drumul
Care ducea spre ţara noastră
Precum în zare, toamna, fumul.
O, dacăs-ar putea afla
Un singur om adevărat.
Poate un singur prunc, cumva
Drumul cel vechi să-l regăsească.
Drumul cel vechi, ştiut cîndva,
Atunci, la prima lor chemare,
Am putea crede în salvare:
Căci drumu-i încă-n preajma lor.
Ca să-l găsească, e uşor.
Pentru-a veni în ajutor.
Cît pentru noi, figuri de vis
― neîntrupatele imagini
Care trăim pe-aceste pagini ―
Străvechiul drum e prea departe
Noi nu l-am mai putea străbate.
Acum te-ntreb şi eu pe tine
Şi rog a te gîndi prea bine:
Putea-vei oare ţine minte
Toate ale mele cuvinte?
― Da, da, spuse Atreiu buimăcit.
Îşi dădea toatăsilinţa săfixeze în memorie tot ce auzea, dar
nu ştia în ce scop, şi de aceea nici nu pricepea despre ce vorbea
glasul. Simţea doar atît, căera nespus de important, dar cîntecul
neîntrerupt, precum  şi sforţarea de a asculta  şi de a spune totul
în versuri îl făcurăsomnoros. Murmură:
O, nu te îndoi nicicum,
Uyulăla, pe-al meu lung drum.
Nimica eu nu voi uita.
Dar folosi-mi-va la ceva?
Iar glasul îi răspunse:
Tu singur va săte gîndeşti
Şi fapta ta săhotărăşti.
Acum cînd tot ţi-am dat de ştire
Momentul e de despărţire.
Aproape adormit Atreiu mai întrebă:
Ai şi plecat? Spre care lume?
Unde te duci? Îmi poţi tu spune?
Acum  se  auziră din  nou  hohotele  de  plîns  în  glasul  ce  se
îndepărta tot mai mult în timp ce cînta:
Neantul este lingămine.
Oracolul amuţeşte în fine.
Nici un alt glas, pe veci să ştii
Vreo vorbănu va mai rosti
Vreodatăîn acest palat.
Misiunea mea s-a încheiat.
Din toţi cei care au venit
Sămăîntrebe, să-mi vorbească,
Iarăapoi săhotărască,
Eşti cel din urmă, negreşit.
Poate cătu vei izbuti.
Dar dacăvrei a reuşi
Ca să-ţi îndeplineşti solia
De a renaşte Fantäzia,
În scopu-acesta nu uita
Tot ce-am avut eu a cînta.
Iar  pe  urmă,  din  tot  mai  mare  depărtare,  Atreiu  mai  auzi
cuvintele:
Printre păduri, peste cîmpii
Şi înălţimile pustii
Pe care nimeni nu le-atinge
Ca funigeii voi dispărea,
Ca funigeii măvoi stinge.
Acesta fu ultimul lucru pe care-l mai auzi Atreiu.
Se aşezălîngăo coloană, îşi rezemăspatele de ea, privi sus
spre cerul înnoptat  şi încercăsăînţeleagăce auzise. Tăcerea îl
învălui ca o mantie moale şi grea, iar el adormi.
Cînd se trezi, era frig şi se crăpa de ziuă. Era întins pe spate
şi privea spre cer. Ultimele stele se stingeau. Glasul Uyulâlei îi
mai  răsuna  în  amintire.  Totodată îşi  aminti  acum  de  tot  ce  se
petrecuse pînăatunci şi de scopul Marii sale Căutări.
Prin urmare, aflase în sfîrşit ce trebuia făcut. Numai o făptură
omenească din  lumea  de  dincolo  de  graniţele  Fantäziei  putea
să-i  dea Crăiesei Copile un nume nou. Trebuia săgăsească o
făpturăomenească şi s-o ducăla ea!
Zvîcni în sus şi se ridicăîn picioare.
―  Of, gîndi Bastian, ce n-aşda să-i pot ajuta,  şi pe ea  şi pe
Atreiu. Aşinventa un nume deosebit de frumos. De-aş  şti numai
cum săajung la Atreiu! M-aşduce imediat. Ce ochi ar face dacă
aş apărea  dintr-o  dată!  Dar  din  păcate  nu  se  poate,  sau...  nu
cumva...?
Iar apoi spuse încetişor:
―  Dacăexistăvreo cale pentru a ajunge la voi, vărog să-mi
spuneţi. Am săvin, sigur de tot, Atreiu! Ai săvezi.
Cînd privi în jurul său, Atreiu văzu căpădurea de coloane cu
treptele  şi  terasele  ei  dispăruse.  Pretutindeni  era  acum  doar
acelaşi pustiu pe care-l văzuse în spatele fiecăreia din cele trei
porţi fermecate, înainte de a fi trecut prin ele. Acum  însănu mai
exista nici Poarta FărăCheie şi nici Poarta Oglinzii Fermecate.
Se  ridică în  picioare  şi  privi  în  toate  direcţiile.  Iar  atunci
observăcăîn mijlocul şesului, nu prea departe de el, apăruse un
loc  ca  cel  pe  care-l  mai  avusese  în  faţa  ochilor  în  Codrul
Huietului. E drept căde data aceasta era mult mai aproape de
el. Se întoarse  şi se porni săfugăîn direcţia opusăcîl îl  ţineau
puterile.
Abia  după multă alergătură descoperi  Atreiu  departe,  la
orizont, o micăridicăturăce-ar fi putut fi  ţinutul muntos din plăci
de stîncăruginii unde se afla Poarta Marii Enigme.
Fugi spre ea, dar trebui săfugămultăvreme înainte de a se
fi apropiat îndeajuns pentru a putea distinge amănuntele. Atunci
însă începură cu  adevărat  îndoielile.  Desigur,  se  zărea  ceva
asemănător  cu  ţinutul  cunoscut,  dar  nici  urmă de  poartă.  Iar
plăcile de stîncănu mai erau ruginii, ci cenuşii şi decolorate.
Abia  după ce  alergase  din  nou  multă vreme  în  aceeaşi
direcţie  văzu  că printre  stînci  era  într-adevăr  o  crestătură
asemănătoare cu partea de jos a porţii, dar deasupra nu se mai
înălţa nici un arc. Ce se întîmplase oare?
Răspunsul  îl  aflăcîteva ore mai tîrziu, cînd ajunse  în sfîrşit
acolo.  Uriaşul  arc  de  piatră se  prăbuşise  ― iar  sfincşii  nu  mai
erau la locul lor!
Atreiu  îşi  făcu  drum  printre  dărîmături,  apoi  se  căţără pe  o
piramidă de  stînci  şi  privi  spre  locul  unde  trebuiau  să fie  bisihaştrii  şi  balaurul-noroc.  Să fi  fugit  cumva  şi  ei  între  timp,  de
groaza neantului?
Pe  urmă văzu  că de  după parapetul  de  stînci  al
observatorului  lui  Engywuck  flutura  un  mic  steag.  Atreiu  făcu
semn  cu  amîndouă braţele  şi  strigă,  ţinîndu-şi  mîinile  pîlnie  la
gură:
―Hei! Mai sînteţi acolo?
Abia se stinsese sunetul vocii sale, cădin strunga unde se
afla  peştera  bi-sihaştrilor  se  înălţă un  balaur  alb  sidefiu:  era
Fuhur.
Cu mişcări minunate, încete şi şerpuitoare, zburăprin aer, iar
de  cîteva  ori,  nebunatic,  se  dădu  peste  cap,  descriind  curbe
fulgerătoare încît arata ca o flacărăpîlpîitoare albă, apoi ateriză
în  dreptul  piramidei  de  stînci  unde  stătea  Atreiu.  Se  sprijini  pe
labele din faţă  şi acum era  atît de  înalt,  încît capul de pe  gîtul
îndoit privea în jos către Atreiu. Îşi rostogoli ochii roşii-rubinii, de
bucurie scoase limba din botul larg deschis şi dudui cu vocea sa
de bronz:
―Atreiu, prietenul şi stăpînul meu! Ce bine căte-ai întors în
sfîrşit! Pierdusem orice speranţă ―adicăbi-sihaştrii, nu eu!
― M ă bucur  şi  eu săte  revăd,  răspunse Atreiu. Da' ce s-a
întîmplat în aceastăsingurănoapte?
― O  singură noapte,  strigă Fuhur,  aşa  crezi,  că a  trecut
numai o noapte? O săte prindămirarea! Încalecă, te duc eu!
Atreiu  se  săltă pe  spinarea  imensului  animal.  Era  pentru
prima  oară că  şedea  pe  un  balaur-noroc.  Şi  cu  toate  că
domesticise  cai  sălbatici  şi  nu  era  deloc  fricos,  preţ de  cîteva
clipe i se tăie  respiraţia. Se agăţăde  coama lui Fuhur  pînăce
balaurul izbucni în hohote răsunătoare şi strigă:
―De aici înainte va trebui săte obişnuieşti, Atreiu!
―În tot cazul, am impresia, îi răspunse Atreiu, luptînd să-şi
reia suflarea, căte-ai însănătoşit de tot!
―Aproape, răspunse balaurul, dar încănu de tot.
Pe urmăau aterizat în faţa locuinţei bi-sihaştrilor. Engywuck
şi Urgl stăteau unul lîngăaltul în faţa intrării şi-i aşteptau.
―Cum a fost, se porni imediat sătrăncăneascăEngywuck,
trebuie  să-mi  povesteşti  totul!  Cum  e  cu  porţile?  Sînt  exacte
teoriile mele? Cine sau ce-i Uyuläla?
―Lasă, îi tăie vorba bătrina Urgl, acum trebuie în primul rînd
să mănînce  şi  să bea.  Doar  n-am  gătit  şi  n-am  copt  degeaba.
Rămîne destul timp şi pentru curiozitatea ta inutilă!
Atreiu  coborîse  de  pe  spinarea  balaurului  şi  dădu  bineţe
perechii de gnomi. Apoi se aşezarătoţi trei la măsuţa care era
iar încărcatăcu tot felul de bunătăţi, precum  şi cu micul ceainic
cu infuzia aburindăde ierburi.
Orologiul din turn bătu de cinci ori. Bastian se gîndi cu jale la
douăpachete  de ciocolatăcu alune păstrate  acasăîn  noptiera
sa, pentru cazul căi s-ar fi făcut vreodatăfoame în timpul nopţii.
Dacăar fi bănuit cănu se va mai întoarce niciodatăacolo, ar fi
putut săle ia cu el, în chip de provizii de rezervă. Dar în privinţa
asta  nu  se  mai  putea  schimba  nimic.  Mai  bine  să nu  se  mai
gîndească!
Fuhur se  întinse  în micuţa vale dintre stînci  în aşa  fel,  încît
capul său gigantic săfie chiar lîngăAtreiu, pentru a auzi totul.
―Închipuiţi-vă, strigăel, prietenul  şi stăpînul meu crede că
n-a fost plecat decît o singurănoapte!
― Şi ce, nu-i aşa? întrebăAtreiu.
―  Şapte  zile  şi  şapte nopţi  în  cap, spuse Fuhur, ia  te  uită,
rănile mi s-au vindecat aproape de tot!
Abia acum îşi dădu seama Atreiu că  şi rana lui se vindecase.
Pansamentul de ierburi căzuse. Era din cale-afarăde uimit.
―Cum e cu putinţă? Am trecut prin cele trei porţi fermecate,
am stat de vorbăcu Uyuläla, pe urmăam adormit  ―dar nu se
poate săfi dormit chiar atît.
―Spaţiul  şi timpul, spuse Engywuck, trebuie săfie acolo cu
totul  altfel  decît  aici.  Totuşi  nu  ştiu  de  nimeni  care  să fi  rămas
atîta timp la oracol. Ce s-a întîmplat? Vorbeşte odată!
― Mai  întîi  aş dori  să  ştiu  ce  s-a  întîmplat  aici,  răspunse
Atreiu.
―Vezi şi singur, spuse Engywuck, toate culorile pălesc, totul
devine  mai  ireal.  Poarta  Marii  Enigme  nu  mai  e.  Se  pare  că a
început şi aici distrugerea.
―  Şi sfincşii? întrebăAtreiu. Unde-au dispărut? Au zburat? laţi văzut?
―N-am văzut nimic, mormăi Engywuck, sperasem cătu ne
vei spune cîte ceva. Dintr-o datăne-am trezit căarcul de stîncă
al  porţii  se  prăbuşise,  dar  nimeni  din  noi  n-a  auzit  sau  văzut
ceva. M-am  şi dus acolo, săcercetez dărîmăturile.  Şi  ştii ce-am
constatat?  Locurile  unde  s-au  spart  arată străvechi  şi  pe  ele  a
crescut  muşchi  cenuşiu,  ca  şi  cum  ar  sta  de  o  sută de  ani
precum  stau  acum,  ca  şi  cum  Poarta  Marii  Enigme  n-ar  fi  fost
niciodată.
―  Şi totuşi a existat, spuse Atreiu încet, căci am trecut prin
ea  şi  de  asemenea  prin  Poarta  Oglinzii  Fermecate  şi  la  sfîrşit
prin Poarta FărăCheie.
Atreiu povesti tot ce i se întîmplase. Îşi amintea bine fiecare
amănunt.
Engywuck,  care  la  început  cerea  descrieri  tot  mai
amănunţite,  întrerupîndu-l  mereu  şi  mereu  prin  întrebări
stăruitoare,  devenea  tot  mai  tăcut  pe  măsură ce  continua
povestirea.  Iar  la  sfîrşit,  cînd  Atreiu  repetă aproape  cuvînt  cu
cuvînt  ceea  ce-i  dezvăluise  Uyuläla,  Engywuck  amuţi  de  tot.
Obrazul lui mititel şi zbîrcit exprima cea mai profundămîhnire.
― Prin  urmare,  acum  cunoşti  taina,  îşi  încheie  Atreiu
relatarea, căci doreai neapărat să ştii, nu-i aşa? Uyuläla e o fiinţă
alcătuită numai  din  glas.  Făptura  ei  nu  poate  fi  decît  auzită.  E
acolo unde răsună.
Engywuck tăcu o vreme, apoi rosti răguşit:
―Vrei săspui că era acolo.
― Da,  răspunse  Atreiu,  după spusele  ei  am  fost  ultimul
căruia i-a vorbit.
Pe obrajii brăzdaţi ai lui Engywuck se prelingeau douălacrimi
mititele.
―Degeaba, se vaităel, munca mea  de-o viaţă,  cercetările
mele, observaţiile mele din decursul atîtor ani  ―totu-i degeaba!
În  sfîrşit  mi  se  aduce  ultima  cărămidă pentru  construcţia  mea
ştiinţifică,  aş putea  încheia  în  sfîrşit,  aş putea  scrie  în  sfîrşit
ultimul capitol  ―  şi tocmai acum opera mea nu mai e bunăde
nimic, e complet inutilă, nu ne mai este de nici un folos, nu mai
face doi bani,  nu mai interesează absolut  pe  nimeni, deoarece
subiectul despre care e vorba nici nu mai exită. S-a încheiat, s-a
sfîrşit,  noapte  bună.  Fu  zguduit  de  hohote  ca  într-un  acces  de
tuse.  Bătrîna  Urgl  îl  privea  cu  compătimire.  Îi  mîngîie  căpşorul
chel şi murmură:
―Bietul meu Engywuck! Bietul meu Engywuck! Nu mai fi atît
de dezamăgit! Ai săgăseşti tu altceva.
― Femeie,  se  stropşi  la  ea  Engywuck  cu  ochii  scînteietori,
ceea ce vezi în faţa ta nu-i un biet moş, ci un personaj tragic!
Ca şi altădatăfugi în peşteră şi se auzi cum trînteşte o uşiţă.
Bătrîna Urgl clătinădin cap suspinînd şi murmură:
―Nu e aşa cum pare, e un bătrînel cumsecade, dar complet
nebun, din păcate.
Cînd masa se termină, Urgl se sculăîn picioare şi spuse:
―Acum am săstrîng catrafusele noastre. Nu putem lua prea
multe cu noi, dar una şi alta se adună. Da, asta ar mai fi de făcut
acum.
―Da' ce, vreţi săplecaţi de aici? întrebăAtreiu.
Urgl dădu amărîtădin cap.
― N-avem  încotro.  Acolo  unde  distrugerea  începe  să se
întindătot nu mai răsare nimic.  Şi nici pentru moşul meu nu mai
existăacum nici un motiv sărămînăaici. Vom vedea cum merge
mai departe, într-un fel o sămeargă. Dar voi? Ce-aveţi de gînd?
― Trebuie  să fac  ceea  ce  mi-a  spus  Uyuläla,  răspunse
Atreiu,  trebuie  să-ncerc  să găsesc  o  făptură omenească  şi  s-o
duc la Crăiasa Copilăpentru a-i da un nume nou.
― Şi unde ai săgăseşti aceastăfăpturăomenească? întrebă
Urgl.
―Nici eu nu prea ştiu, spuse Atreiu. În orice caz, dincolo de
hotarele Fantäziei.
―O săne descurcăm noi, se auzi acum vocea de clopot a
lui Fuhur, te duc eu. O săvezi căavem noroc!
―Ei, atunci, mormăi Urgl, luaţi-o din loc!
― Am  putea  să vă luăm  şi  pe  voi  o  bucată de  drum?  îi
propuse Atreiu.
―Numai asta-mi mai lipseşte,  răspunse Urgl.  În viaţa mea
nu  m-am  plimbat  prin  văzduh.  Gnomii  cumsecade  rămîn  pe
pămînt. În afarăde asta nu trebuie săvăpierdeţi vremea cu noi,
acum  aveţi  ceva  mai  important  de  făcut,  voi  amîndoi  ― ceva
pentru noi toţi.
― Totuşi  aş dori  să vă arăt  într-un  fel  recunoştinţa  mea,
spuse Atreiu.
―O arăţi cel mai bine, mîrîi Urgl, dacănu mai pierzi vremea
cu flecăreli inutile, şi-ţi iei imediat tălpăşiţa!
―Are dreptate, spuse Fuhur. Hai, Atreiu!
Atreiu  sări  pe  spinarea  balaurului-noroc.  Se  mai  întoarse  o
datăspre bătrîna şi micuţa Urgl, strigîndu-i:
―La revedere!
Ea intrase însăîn peşterăsăîmpacheteze.
Peste cîteva ore, cînd ieşirăafară, Urgl  şi Engywuck purtau
flecare  în  spinare  un  coş de  răchită plin  ochi  şi  se  certau  de
mama  focului.  Porniră legănîndu-se  pe  picioruşele  lor  mici  şi
strîmbe fărăsă-şi mai întoarcăo datăprivirile înapoi.
De altfel, mai tîrziu Engywuck ajunse foarte celebru, chiar cel
mai  celebru  gnom  din  toată familia  sa)  însă nu  datorită
cercetărilor sale  ştiinţifice. Dar aceasta e o altăpoveste  şi va fi
povestităla vremea ei.
În timp ce bi-sihaştrii abia porniserăla drum, Atreiu, purtat de
Fuhur,  era  deja  departe,  foarte  departe,  străbătînd  văzduhul
Fantäziei.
Fără să vrea,  Bastian  privi  în  sus  spre  ferestruica  din
acoperiş  şi  îşi  imagină cum  ar  fi  dacă sus,  pe  cerul  ce  se
întunecase  aproape  de  tot,  ar  vedea  apărînd  dintr-o  dată
balaurul-noroc, ca o flacărăalbă, pîlpîitoare  ―dacăar veni cei
doi ca să-l ia şi pe el!
― Of, suspinăel, grozav ar mai fi!
Ar putea să-i ajute  ―  şi ei l-ar putea ajuta pe el. Ar fi pentru
toţi o adevăratăsalvare.
În tara bătăuşilor
HLAMIDA ROŞIE FLUTURA ÎN URMA LUI Atreiu în timp ce
călărea  în  înaltul  cerului. Chica  de  păr negru-albăstrui legat cu
cureluşe  de  piele  fîlfîia  în  vînt.  Fuhur,  balaurul-noroc,  plutea
unduind  încet  şi  egal  printre  ceţurile  şi  petecele  de  nori  de  pe
cer.
În sus şi în jos, şi în sus şi în jos, şi în sus şi în jos...
De cît timp erau pe drum? Zile şi nopţi  şi iar zile  ―Atreiu nu
mai  ştia de cînd. Balaurul  ştia să zboare  şi  în timpul somnului,
mai  departe,  tot  mai  departe,  şi  Atreiu  aţipea  uneori  ţinîndu-se
strîns  de  coama  albă a  balaurului.  Era  însă un  somn  uşor  şi
neliniştit.  De  aceea,  încetul  cu  încetul,  chiar  şi  în  timp  ce  era
treaz, avea tot mai des senzaţia căvisează, căci nimic nu mai
era desluşit.
Jos, în adîncuri, se perindau ca nişte umbre munţi, cîmpii  şi
mări, insule  şi rîuri... Atreiu nu le mai dădea nici o atenţie  şi nici
nu-şi  mai  zorea  făptura  pe  care  călărea,  aşa  cum  făcuse  la
început cînd porniserăde la Oracolul de Miazăzi. La început mai
fusese încănerăbdător, căci crezuse că, fiind pe spinarea unui
balaur-noroc, nu-i va fi prea greu săajungăla hotarele Fantäziei
― iar  apoi  dincolo  de  hotarele  ei,  în  împărăţia  de  afară,  unde
locuiau făpturile omeneşti.
Nu ştiuse cît de mare era Fantäzia.
Acum  lupta  împotriva  oboselii  de  plumb  gata  să-l  învingă.
Ochii  săi  căprui,  de  obicei  cu  privirea  ascuţită precum  a  unui
vultur tînăr, nu mai distingeau acum nimic în depărtare. Din cînd
în  cînd  îşi  strunea  întreaga  voinţă,  se  îndrepta  din  spate  şi  îşi
rotea privirile, dar curînd se prăbuşea din nou  şi nu mai privea
decît  ţintă spre  trupul  de  balaur  lung  şi  mlădiu,  ai  cărui  solzi
sidefii  luceau  trandafiriu  şi  alb.  Fuhur  era  şi  el  istovit.  Pînă  şi
puterile lui ce păruserănemăsurate se topeau treptat.
În  timpul  lungului  lor  zbor  zăriseră de  mai  multe  ori  sub  ei
locuri unde se întinsese neantul  şi pe care nu le puteai privi fără
a  avea  sentimentul  că ai  orbit.  Văzute  de  la  înălţime,  multe
asemenea  locuri  păreau  destul  de  mici,  dar  mai  erau  şi  altele,
mari  cît  o  ţară întreagă  şi  întinse  pînă-n  zări.  Îi  cuprinsese
spaima, atît pe balaurul-noroc, cît şi pe călăreţul său, şi ocoliseră
zburînd în altădirecţie, pentru a nu fi nevoiţi săpriveascăceea
ce era îngrozitor. E straniu însăcăceea ce e îngrozitor nu te mai
înspăimîntădacăse repetămereu. Şi cum locurile de distrugere
nu se împuţinau, ci dimpotrivă, se înmulţeau, Fuhur  şi Atreiu se
obişnuiserătreptat cu ele  ―sau, mai bine zis, îi cuprinsese un
soi de nepăsare. Abia dacăle mai dădeau vreo atenţie.
De multăvreme nu mai vorbiserăunul cu celălalt, cînd brusc
Fuhur făcu să-i răsune glasul de bronz:
―Atreiu, micul meu stăpîn, dormi?
― Nu,  spuse  Atreiu,  deşi  tocmai  visa  lucruri
înspăimîntătoare, ce s-a întîmplat, Fuhur?
―Mă-ntreb dacăn-ar fi mai înţelept săne-ntoarcem.
―Săne-ntoarcem? Unde?
―La Turnul de Fildeş. La Crăiasa Copilă.
―Crezi căne-am putea întoarce la ea fărăsăfi făcut vreo
ispravă?
―N-aşspune chiar aşa, Atreiu. Care era misiunea ta?
― Trebuia  să caut  să aflu  cauza  bolii  ce-o  prăpădeşte  pe
Crăiasa Copilă şi care e leacul potrivit.
―Dar n-a fost misiunea ta săaduci şi leacul, zise Fuhur.
―Ce vrei săspui?
― Poate  că facem  o  mare  greşeală,  încercînd  să trecem
hotarele Fantäziei pentru a căuta o făpturăomenească.
― Nu  înţeleg  la  ce  te  gîndeşti,  Fuhur.  Lămureşte-mă mai
bine.
― Crăiasa  Copilă e  bolnavă de  moarte,  spuse  balaurul,
fiindcă are  nevoie  de  un  nume  nou.  Lucrul  acesta  ţi-a  fost
destăinuit de străvechea Morla. Dar numai făpturile omeneşti din
lumea  de  afară pot  să-i  dea  noul  nume.  Ţi-a  spus-o  Uyuläla.
Astfel ţi-ai îndeplinit misiunea, şi sînt de părere căar trebui cît de
curînd s-o înştiinţezi pe Crăiasa Copilă.
― Dar  la  ce  bun,  strigă Atreiu,  dacă-i  comunic  totul  şi  nu
aduc în acelaşi timp şi o făpturăomeneasca ce-o poate salva?
―N-ai de unde  şti, spuse Fuhur. Ea e în stare de mult mai
multe decît tine şi cu mine laolaltă. Poate că-i va fi foarte uşor să
cheme la ea o făpturăomenească. Poate căare căi  şi mijloace
ce  ţie  şi  mie  şi  tuturor  făpturilor  Fantäziei  le  sînt  necunoscute.
Pentru  aceasta  ar  trebui  însă să  ştie  ceea  ce  ştii  tu  acum.
Gîndeşte-te căar putea fi aşa. Şi atunci, n-ar fi o nesăbuinţădin
partea  noastră să încercăm  din  proprie  iniţiativă să găsim  o
făptură omenească  şi  să i-o  aducem,  ba  mai  mult,  ar  fi  chiar
posibil  ca  între  timp  ea  să moară  şi  noi  tot  să mai  căutăm,  pe
cînd am fi putut s-o salvăm, dacăne-am fi întors la vreme.
Atreiu  tăcea.  Fără îndoială că tot  ce  spusese  balaurul  era
adevărat. S-ar fi putut săfie aşa. S-ar fi putut săfie însă  şi cu
totul  altfel.  Era  foarte  posibil  ca,  întorcîndu-se  acum  acasă cu
veştile  sale,  ea  să-i  spună:  Şi  ce-mi  foloseşte  tot  ce-mi  spui?
Dacămi-ai fi adus şi salvatorul, m-aşfi însănătoşit. Acum e însă
prea tîrziu pentru mine săte mai trimit încăo datăla drum.
Nu  ştia ce săfacă.  Şi era obosit, mult prea obosit pentru a
lua vreo hotărîre.
―  Ştii,  Fuhur,  spuse  el  cu  vocea  scăzută,  dar  balaurul  îl
auzea foarte bine, poate căai dreptate, dar poate cănu. Hai să
mai continuăm puţin zborul. Dacătot n-ajungem la hotar, atunci
ne-ntoarcem.
― Şi ce numeşti tu puţin? întrebăbalaurul.
―Cîteva ore, ―murmura Atreiu ―, ba nu, o singurăoră.
―Bine, răspunse Fuhur, prin urmare, încăo oră.
Dar aceastăsingurăorăavea săfie o orăprea mult.
Cei  doi  nu  băgaseră de  seamă că la  miazănoapte  cerul  se
înnegrise  de  nori.  La  apus,  unde  se  afla  soarele,  era  ca  pe
jăratec, şi văluri prevestitoare de rele atîrnau în zare ca un soi de
iarbă-de-mare  sîngerîndă.  La  răsărit  se  apropia  o  furtună,  o
pătură de  plumb  sur  în  faţa  căreia  apăreau  nori  zdrenţuiţi
precum  cerneala  albastră ce  se  prelinge.  Iar  din  miazăzi  se
răspîndea  un  abur  galben  ca  pucioasa  în  care  tresăreau  şi
scînteiau fulgere.
―Se pare, spuse Fuhur, căvom avea vreme rea.
Atreiu privi în toate părţile.
―Da, spuse el, pare ameninţător. Totuşi trebuie săzburăm
mai departe.
― Ar  fi  mai  înţelept,  răspunse  Fuhur,  să ne  căutăm  un
adăpost. Dacăe ceea ce bănuiesc, atunci nu e glumă.
― Şi ce bănuiesti? întrebăAtreiu.
―Căsînt cei  patru  uriaşi ai vînturilor  Şi căvor  din  nou să
lupte între ei, îl lămuri Fuhur. Se ceartăaproape tot timpul, nu se
înţeleg care dintre  ei e cel mai puternic  şi poate  domni asupra
celorlalţi. Pentru ei e un soi de joc, căci lor înşişi nu li se întîmplă
nimic. Dar vai de cel ce e prins în lupta lor. De cele mai multe ori
se alege praful de el.
―N-ai putea săzbori mai sus? întrebăAtreiu.
―Vrei săspui undeva unde ei săn-ajungă? Nu, nu măpot
ridica  atît  de sus.  Iar sub noi nu-i decît  apă, vreo mare uriaşă,
atît  cît  cuprind  cu  ochii.  Nu  văd  deloc  unde  ne-am  putea
ascunde.
―Atunci nu ne rămîne altceva de făcut, hotărî Atreiu, decît
să-i aşteptăm. În orice caz, aşdori să-i întreb ceva.
―Ce vrei sa faci? striga balaurul şi, de spaimă, făcu un salt
prin aer.
―Dacăei sînt cei patru uriaşi ai vînturilor, îi explicăAtreiu,
atunci cunosc bine toate cele patru zări ale Fantäziei. Nimeni nar putea săne spunămai bine decît ei unde se aflăhotarele.
―O, cerule, strigăbalaurul, crezi căse poate sta liniştit de
vorbăcu ei?
―Care sînt numele lor? întrebăAtreiu.
― Cel  din  miazănoapte  se  numeşte  Lirr,  cel  din răsărit
Baureo, cel din miazăzi Şirk, iar cel din apus  Mayestril, răspunse
Fuhur. Dar tu, Atreiu, ce eşti tu de fapt? Eşti un băieţel sau eşti o
bucatăde oţel, cănu ştii ce e frica?
―Cînd am trecut prin poarta sfincşilor, răspunse Atreiu, am
pierdut  orice  urmă de  frică.  Pe  lîngă aceasta,  mai  port  şi
talismanul Crăiesei Copile. Toate făpturile Fantäziei îl respectă.
De ce sănu-l respecte şi uriaşii vînturilor?
―O, îl vor respecta, strigăFuhur, dar sînt proşti  şi nu-i poţi
împiedica săse lupte între ei. Ai săvezi ce înseamnăasta!
Între timp norii de furtunădin toate părţile se adunaserăîntratît încît Atreiu văzu în jurul său ceva ce semăna cu o pîlnie de
dimensiuni  enorme,  cu  craterul  unui  vulcan  ai  cărui  pereţi
începură să se  învîrtă tot  mai  repede,  astfel  că galbenul  ca
pucioasa,  plumburiul  sur,  roşul  sîngeriu  şi  negrul  de  nepătruns
se  amestecau.  Iar  el  însuşi  fu  de  asemenea  rotit  în  cerc  cu
balaurul său alb cu tot, de parcăar fi fost un băţde chibrit într-un
vîrtej imens. Şi atunci îi zări şi pe uriaşii vînturilor.
Nu  erau  de  fapt  decît  nişte  chipuri,  căci  membrele  lor  erau
atît de schimbătoare  şi atît de multe  ―ba lungi, ba scurte, ba
sute,  ba  deloc,  ba  foarte  precise,  ba  doar  un  abur  ― dar  mai
erau  şi încîlciţi într-o giganticăhorăsau luptăvoinicească, încît
era cu neputinţăsărecunoşti adevăratul lor trup.  Şi feţele lor se
schimbau  mereu,  erau  grase  şi  umflate,  apoi  alungite,  fie  în
înălţime, fie în lăţime, rămînînd totuşi mereu chipuri ce puteau fi
deosebite unele de altele. Căscau gurile şi strigau,  şi răcneau, şi
urlau,  şi  rîdeau  unul  către  altul.  Păreau  să nici  nu  observe
prezenţa balaurului  şi a călăreţului său, căci în comparaţie cu ei
era mititel ca un ţînţar.
Atreiu se ridicădrept în sus. Cu mîna dreaptăluătalismanul
de aur de pe piept şi strigăcît putu mai tare:
―În numele Crăiesei Copile, tăceţi şi ascultaţi-mă!
Şi ceea ce era de necrezut se întîmplă!
Se potolirăca  şi cum ar fi fost loviţi dintr-o datăde muţenie.
Îşi închiserăgurile şi opt ochi uriaşi se holbau la AURYN. Vîrtejul
se opri şi el. Brusc se lăsăo linişte mormîntală.
― Răspundeţi!  strigă Atreiu.  Unde  sînt  hotarele  Fantäziei?
Lirr, tu ştii?
―La miazănoapte nu sînt, răspunse faţa neagrădin nori.
―Dar tu, Baureo?
―Nici la răsărit, spuse faţa plumburie din nori.
― Şirk, vorbeşte tu!
― La  miazăzi  nu-i  nici  un  hotar,  răspunse  faţa  galbenă ca
pucioasa din nori.
―Mayestril, tu ştii?
―Nici un hotar la apus, răspunse faţa roşie ca focul din nori.
Pe urmăspuserătoţi patru într-un singur glas:
―Da' cine eşti tu, care porţi semnul Crăiesei Copile  şi nici
nu ştii căFantäzia n-are hotar?
Atreiu tăcu. Era năucit. La asta, într-adevăr, nu se gîndise, că
s-ar putea sănici nu existe hotare. Atunci totul fusese zadarnic.
Nici  nu-şi  dădu  seama  că uriaşii  vînturilor  îşi  reîncepeau
jocurile  lor  războinice.  De  altfel,  îi  era  indiferent  ce-avea  să se
mai întîmple de-aci înainte. Se agăţăde coama balaurului cînd
acesta fu brusc zvîrlit în sus de un vîrtej. Înconjuraţi de fulgere,
goneau mereu în cerc, apoi se înecarăaproape într-un potop de
ploaie  cu  şuvoaiele  ce-i  loveau  dintr-o  parte.  Dintr-o  dată fură
sorbiţi de o boare de foc, cît pe-aci săfie făcuţi scrum. Nimeriră
însăîntr-o grindinăce nu era alcătuitădin boabe, ci din ţurţuri de
gheaţălungi cît suliţele, doborîndu-i în hău. Dar iarăfurătraşi în
sus  şi  răsturnaţi  şi  zvîrliţi  de  colo  pînă colo  ― uriaşii  vînturilor
luptau între ei pentru domnie.
―  Ţine-te bine! strigăFuhur cînd o palăde vînt îl aruncăpe
spate.
Dar era prea tîrziu. Atreiu îşi pierdu echilibrul  şi se prăbuşi în
adîncuri.  Se  prăbuşi  şi  se  tot  prăbuşi,  şi  pe  urmă nu  mai  ştiu
nimic.
Cînd îşi veni în fire, era întins în nisip moale. Auzea foşnetul
valurilor, iar cînd îşi ridicăcapul, văzu căfusese purtat la  ţărmul
mării.  Era  o  zi  cenuşie  şi  ceţoasă,  dar  fără vînt.  Marea  era
liniştită  Şi  nimic  nu  dădea  de  bănuit  că o  luptă între  uriaşii
vînturilor bîntuise de curînd pe aici. Sau ajunsesecumva într-un
cu totul alt loc, foarte îndepărtat? Plaja era netedă, nu se zăreau
nicăieri  stînci  sau  dealuri,  doar  cîţiva  pomi  strîmbi  şi  îndoiţi
apăreau prin abur ca nişte gheare mari.
Atreiu se ridicăîn capul oaselor. La o distanţăde cîţiva paşi
îşi văzu hlamida din păr roşu de bivol. Se tîrî pînăacolo  şi  şi-o
puse pe umeri. Spre surprinderea, sa constatăcăabia mai era
umedă. Prin urmare, era de multăvreme aici.
Cum ajunsese pînăaici? Şi de ce nu se înecase?
Începu  să-şi  amintească în  mod  confuz  de  braţe  ce-l
purtaseră  şi glasuri melodioase  şi stranii: Bietul băiat,  frumosul
băiat! Ţineţi-l bine! Sănu se scufunde!
Sau poate cănu fusese decît foşnetul valurilor?
Sau fuseserăcumva rusalce şi duhuri ale apelor? Probabil că
văzuserătalismanul şi de aceea l-au salvat.
Fărăsăvrea, mîna lui se întinse către talisman ―dar nu mai
era acolo! Lanţul din jurul gîtului dispăruse. Pierduse medalionul.
― Fuhur!  strigă Atreiu  cît  putu  mai  tare.  Sări  în  picioare,
alergă încolo  şi încoace  şi strigă în toate părţile: Fuhur! Fuhur!
Unde eşti?
Nici  un  răspuns.  Doar  foşnetul  monoton  şi  lent  al  valurilor
lovindu-se de plajă.
Cine  ştie încotro îl suflaserăuriaşii vînturilor pe balaurul alb!
Poate  că Fuhur  î şi  căuta  micul  stăpîn  în  cu  totul  altă parte,  la
mare depărtare de aici. Poate cănici nu mai era în viaţă.
Acum Atreiu nu mai călărea pe un balaur şi nu mai era un sol
al Crăiesei Copile ―nu mai era decît un băieţel. Şi singur de tot.
Orologiul din turn bătu de şase ori.
Afară se  întunecase  acum.  Ploaia  încetase.  Era  linişte
completă. Bastian privea ţintăla flăcările lumînărilor.
Apoi tresări, fiindcăpodeaua de scînduri trosnise.
I  se  părea  că aude  pe  cineva  respirînd.  Îşi  opri  suflarea  şi
ascultă. În afara micului cerc luminos răspîndit de lumînări podul
uriaşera întunecat de tot.
Nu  cumva  se  auzeau  paşi  uşori  pe  scară?  Nu  se  mişcase
chiar acum, încet clanţa de la uşa podului?
Din nou trosnea podeaua.
Şi dacăumblau stafii aici în pod...?
―  Da  de  unde,  spuse  cu  jumătate  voce  Bastian,  nu  există
stafii. Toatălumea spune aşa.
Dar atunci de ce erau atît de multe poveşti cu stafii?
Poate  că toţi  cei  ce  spuneau  că nu  există stafii  se  temeau
doar s-o recunoască.
Atreiu se înfăşurăbine în hlamida sa roşie, căci îi era frig,  şi
porni la drum spre interiorul  ţării. Atît cît putea vedea prin ceaţă,
peisajul  nu  se  modifica,  ţinutul  era  plat  şi  monoton,  doar  că
treptat  se  iveau  tot  mai  multe  tufişuri  printre  pomii  încovoiaţi,
arbuşti ca din tablăruginită  şi chiar aproape la fel de tari. Cineva
se putea uşor răni cu ei dacănu băga de seamă.
Dupăvreo oră, Atreiu ajunse la o stradăpietruităcu bolovani
ce-şi înălţau cocoaşele de formăfoarte neregulată. Atreiu hotărî
sămeargăpe acea stradă, căci probabil avea să-l ducăundeva,
dar găsi că-i vine mai uşor sămeargăprin praf, pe lîngăstradă,
decît pe pavaj, unde se poticnea. Strada era  şerpuitoare, cotea
cînd  spre  stînga,  cînd  spre  dreapta,  fără vreun  motiv,  căci  nici
aici  nu  se  vedea  nici  deal,  nici  rîu.  Doar  că în  acest  ţinut  totul
părea săfie încovoiat.
Atreiu  nu  apucase  să umble  multă vreme  cînd  auzi  din
depărtare un zgomot ciudat, tropăitor, care se tot apropia. Era ca
bătaia  înăbuşită a  unei  tobe  mari,  amestecîndu-se  cu  nişte
sunete  ascuţite  ca  de  fluiere  mici,  precum  şi  cu  clinchet  de
clopoţel.  Atreiu  se  ascunse  după o  tufă la  marginea  străzii  şi
aşteptă.
Muzica aceea ciudatăse apropia încetul cu încetul şi în sfîrşit
apărurădin ceaţă  şi primele personaje. Era limpede cădansau,
dar nu era un dans vesel sau graţios, ci mai degrabăsăreau de
colo-colo cu mişcări năstruşnice, se tăvăleau pe jos, se tîrau pe
mîini  şi pe picioare, se ridicau întinzîndu-se în sus  şi se purtau
ca  bezmeticii.  Singurul  lucru  ce  se  auzea  în  acest  timp  era
bătaia înceată  şi înăbuşităa tobelor, fluierele ascuţite, precum  şi
un gîfîit şi schelălăit din nenumărate gîtlejuri.
Veneau mulţi, tot mai mulţi, era o procesiune ce părea cănu
se mai sfîrşeşte. Atreiu zări  şi feţele dansatorilor, erau fumurii ca
cenuşa  şi  leoarcă de  sudoare,  dar  ochii  tuturor  ardeau  cu  o
strălucire sălbatică, febrilă. Cîte unii se loveau singuri cu biciuşti.
Sînt nebuni, gîndi Atreiu, şi simţi un fior rece pe spinare.
De altfel, îşi dădu seama căcea mai mare parte a procesiunii
se  compunea  din  pricolici,  iezme  şi  stafii.  Printre  ei  erau  şi
vampiri  şi  o  mulţime  de  vrăjitoare,  cele  mai  multe  bătrîne,
gheboase  şi cu o bărbiţăde  ţap, dar mai erau  şi unele tinere  şi
frumoase,  cărora  răutatea  li  se  citea  pe  faţă.  Era  limpede  că
Atreiu ajunsese în unul din ţinuturile Fantäziei populate de făpturi
ale întunericului. Dacăar mai fi fost în posesia lui AURYN, i-ar fi
întîmpinat  fără să mai  stea  pe  gînduri  pentru  a-i  întreba  ce  se
petrece. Acum însăsocoti că-i mai bine sărămînăîn ascunzişul
său  pînăce alaiul smintit  va fi trecut  şi va  fi dispărut  şi ultimul
codaş, şchiopătînd şi ţopăind prin ceaţă.
Abia  după aceea  îndrăzni  să iasă din  nou  în  stradă  şi  privi
lung dupăcortegiul fantomatic. Să-i urmeze sau sănu-i urmeze?
Nu  se  putea  hotărî.  De  fapt  nici  nu  mai  ştia  dacă să mai  facă
ceva, şi dacămai putea săfacăceva.
Pentru  prima  dată simţi  limpede  cît  de  mult  îi  lipsea
talismanul Crăiesei Copile  şi cît de neajutorat era fărăel. Nu era
vorba atît despre pavăza ce-i fusese  ―căci toate strădaniile  şi
lipsurile, toate spaimele  şi pustietăţile trebuise săle înfrunte cu
propriile  lui  puteri  ― dar  atît  timp  cît  purtase  talismanul  nu
fusese niciodatănesigur cu privire la ceea ce trebuia săfacă. Îi
îndreptase  voinţa  şi  hotărîrile  în  direcţia  cea  bună,  asemenea
unui tainic compas. Acum se schimbase însătotul, acum nu mai
exista nici o forţătainicăsă-l conducă.
Numai  pentru  a  nu  sta  locului  încremenit  îşi  porunci  să
urmeze cortegiul de stafii al cărui ritm de tobe înăbuşit tot se mai
auzea din depărtare.
În  timp  ce  se  furişa  prin  ceaţă  ― avînd  mereu  grijă să
păstreze djstanţa cuvenităfaţăde ultimii codaşi  ―încercăsă-şi
lămureascăsituaţia.
De  ce,  of,  de  ce  nu  ascultase  de  Fuhur  cînd  îl  sfătuise  să
zboare  imediat  la  Crăiasa  Copilă?  I-ar  fi  comunicat  solia
transmisăde Uyuläla  şi i-ar fi restituit „strălucirea". FărăAURYN
şi  fără Fuhur  nu  mai  putea  ajunge  la  Crăiasa  Copilă.  Ea-l  va
aştepta pînăîn ultima clipăa vieţii, sperînd căva veni, crezînd
căva aduce ei şi Fantäziei salvarea ―dar zadarnic!
Toate acestea erau destul de rele, dar şi mai rău era ceea ce
aflase de la uriaşii vînturilor: cănu existau hotare. Dacăera cu
neputinţă să pleci  din  Fantäzia,  atunci  era  tot  cu  neputinţă să
chemi  în  ajutor  o  făptură omenească de  dincolo  de  hotarele
Fantäziei. Tocmai fiindcăFantäzia  era nesfîrşită, sfîrşitul ei era
de neînlăturat.
În  timp  ce  mergea  mai  departe  prin  palele  de  negură,
poticnindu-se  de  bolovanii  pavajului,  auzi  din  nou  în  amintire
glasul  blînd  al  Uyulälei.  O  micuţă scînteie  de  speranţă i  se
aprinse în suflet.
Mai  înainte  oamenii  veneau  adeseori  în  Fantäzia  pentru  a-i
da  Crăiesei  Copile  mereu  alte  nume  noi  şi  minunate  ― aşa
cîntase Uyuläla. Prin urmare, exista totuşi un drum dintr-o lume
în cealaltă!
„... drumu-i încă-n preajma lor,
Ca să-l găseascăe uşor
Pentru-a veni în ajutor."
Da, acestea fuseserăcuvintele cîntate de Uyuläla. Numai că
făpturile  omeneşti  uitaseră drumul.  Nu  era  însă posibil  ca  o
făptură, una singura, să-şi aminteascăde el?
Faptul  că pentru  el  însuşi  nu  mai  era  nici  o  speranţă nu-l
tulbura  pe  Atreiu.  Înainte  de  toate  era  important  ca  o  făptură
omeneascăsăaudăchemarea Fantäziei  şi săvină  ―aşa cum
se  întîmplase  în  toate  timpurile.  Şi  poate,  poate  că cineva
pornise deja şi era pe drum!
― Da! Da! strigăBastian.
Se sperie de propriul său glas şi adăugăceva mai încet:
―  Aş veni  în  ajutorul  vostru,  numai  de-aş  şti  cum!  Nu  ştiu
drumul, Atreiu, nu-l ştiu deloc!
Sunetul  înăbuşit  al  tobelor  şi  fluierele  ascuţite  amuţiseră  şi,
fără să-şi  dea  seama,  Atreiu  se  apropiase  atît  de  mult  de
cortegiu, încît aproape se ciocni de ultimii din ei. Cum însăera
desculţ, paşii lui nu făceau nici un zgomot ―dar nu aceasta era
cauza datorităcăreia nimeni nu-i dădea vreo atenţie. Ar fi putut
să şi tropăie cu cizme cu ţinte de fier şi săstrige în gura mare, şi
tot nu s-ar fi sinchisit nimeni.
Acum nu mai erau înşiraţi într-o coloană, ci se răspîndiseră
pe un cîmp cu iarbăcenuşie şi noroi. Unii se legănau uşor încolo
şi  încoace,  alţii stăteau locului sau  şedeau nemişcaţi, dar  ochii
tuturor, lucind febril şi orb, priveau în aceeaşi direcţie.
Iar Atreiu văzu  şi el acum la ce priveau  ţintă,  într-un soi de
extaz de groază: Pe cealaltăparte a cîmpului era neantul.
Era la fel cum îl văzuse Atreiu mai înainte, din vîrful pomului
cînd  fusese  la  gnomii  de  scoarţă,  sau  acolo  unde  fuseseră
Porţile  Fermecate  ale  Oracolului  din  Miazăzi,  sau  de  la  mari
înălţimi, de pe spinarea lui Fuhur  ―dar pînăacum nu-l văzuse
decît  din  depărtare.  Acum  se  afla  însă pe  neaşteptate  foarte
aproape, trecea de-a curmezişul peste toatăzarea, era uriaş  şi
se apropia încet, încet, dar de nestăvilit.
Atreiu  observă că personajele  fantomatice  de  pe  cîmp
începeau  să tresară,  braţele  li  se  contorsionau  spasmodic  şi
gurile le  ţineau căscate ca  şi cum ar fi vrut săstrige sau sărîdă,
dar era o linişte mormîntală. Şi apoi  ―ca şi cum ar fi fost cu toţii
frunze veştede suflate de vînt ―gonirătoţi în acelaşi timp înspre
neant şi se aruncară, se rostogoliră şi se prăvălirăîn el.
Abia  dispăruse  ultimul  din  ceata  fantomatică,  fără urmă  şi
fără vreun  sunet,  cînd  Atreiu  observă cu  groază că  şi  propriul
său  trup  începuse  să se  îndrepte  cu  paşi  mici,  smuciţi  către
neant. O dorinţăcovîrşitoare de a se arunca şi el înăuntru era cît
pe-aci să-l cuprindă. Atreiu  îşi încordăîntreaga voinţăpentru a
se apăra. Se sili săse opreascălocului. Încet, foarte încet izbuti
săse întoarcă  şi sălupte, înaintînd pas cu pas ca împotriva unui
puternic curent de apănevăzut. Sorbul mai slăbi  şi Atreiu o luă
la  fugă,  alergînd  cît  putea  de  repede  înapoi  pe  strada
bolovănoasă,  plină de  hîrtoape.  Mai  aluneca,  mai  cădea,  se
ridica  şi alerga mai departe fărăsăse gîndeascăunde-l va duce
acea stradăînnegurată.
Tot fugind, îi următoate cotiturile lipsite de noimă  şi se opri
abia  cînd  în  faţa  lui  apăru  din  negură zidul  înalt  şi  negru  ca
smoala  al  unui  oraş.  În  spatele  lui  cîteva  turnuri  strîmbe  se
înălţau spre cerul cenuşiu. Canaturile groase de lemn ale porţii
oraşului  erau  găunoase  şi  putrezite,  atîrnînd  într-o  rînă de
balamalele ruginite.
Atreiu intrăîn oraş.
În pod se făcea tot mai rece. Lui Bastian i se făcu atît de frig,
încît începu sătremure.
Şi  dacă avea  să se  îmbolnăvească acum  ―  ce  se  va
întîmpla  cu  el?  Ar  putea  face  de  pildă pneumonie,  ca  Willi,  un
băiat din clasa sa. Atunci va trebui sămoarăsingur de tot, aici în
pod. Nu va fi nimeni lîngăel să-l ajute.
Acum ar fi tare bucuros dacătata l-ar găsi şi l-ar salva.
Dar săse întoarcăacasă  ―nu, îi era cu neputinţă. Mai bine
sămoară!
Îşi luă şi celelalte pături militare şi se înfofoli zdravăn cu ele.
Treptat începu săse încălzească.
Oraşul Strigoilor
ŞI  IAR  RĂSUNĂ PESTE  VALURILE  spumegînde  ale  mării
glasul lui Fuhur, puternic ca dangătul unui clopot de bronz.
―Atreiu! Unde eşti? Atreiu!
Uriaşii vînturilor îşi jncheiaserăde mult jocul  şi zburaserăîn
toate zările. Aveau săse întîlneascădin nou, aici sau în alt loc,
ca  să se  înfrunte  iară,  aşa  cum  făceau  de  cînd  lumea  şi
pămîntul.  Uitaseră deja  ceea  ce  se  întîmplase,  căci  nu  le
rămînea nimic în minte şi nu  ştiau altceva în afarăde propria lor
forţăsălbatică. Aşa căatît balaurul alb, cît  şi micul său călăreţ
pieriserăde mult din memoria lor.
Cînd  Atreiu  se  prăbuşise  în  adîncuri,  Fuhur  încercase  la
început  din  toate  puterile  să se  repeadă după el  ca  să-l  mai
poată prinde  în  timpul  căderii.  Un  vîrtej  îl  smulsese  însă pe
balaur  în  sus  şi-l  purtase  departe,  departe.  Cînd  se  întoarse,
uriaşii  vînturilor  îşi  dezlănţuiau  furia  peste  un  alt  loc  al  mării.
Fuhur se strădui cu disperare săregăseascălocul  unde Atreiu
căzuse în apă, dar pînă  şi pentru un balaur-noroc e cu neputinţă
sădescopere prin spumele clocotitoare ale valurilor  furtunoase
un punct atît de minuscul ca trupul purtat de ape  ―sau coborît
pe fundul mării.
Totuşi  Fuhur  nu  voia  să renunţe.  Se  înălţa  mult  în  văzduh
pentru a putea privi mai departe, apoi zbura foartejos, aproape
de valuri, sau se învîrtea în cerc, în cercuri tot  mai mari  şi mai
mari.  Între  timp  nu  înceta  să-l  strige  pe  Atreiu,  nădăjduind  că
totuşi avea să-l mai zăreascăpe undeva prin spuma valurilor.
Era  un  balaur-noroc  şi  nimic  nu-i  putea  zdruncina
convingerea  că totul  se  va  sfîrşi  cu  bine.  Orice  s-ar  întîmpla,
Fuhur n-ar renunţa niciodată.
―Atreiu, răsuna  glasul lui puternic  peste mugetul  valurilor,
Atreiu, unde eşti?
Atreiu  umbla  pe  străzile  cufundate  într-o  tăcere  mormîntală
ale unui oraş părăsit. Priveliştea era apăsătoare  şi lugubră. Se
părea  că aici  nu  există nici  o  clădire  care,  văzută doar  pe
dinafară, sănu parăameninţătoare, încărcatăde blesteme, ca şi
cum întregul oraşn-ar cuprinde decît castele cu fantome şi case
cu stafii. Peste străzi şi uliţe, la fel de strîmbe şi întortocheate ca
totul  din  această  ţară,  atîrnau  imense  pînze  de  păianjen  şi  un
miros urît ieşea prin ferestruicile pivniţelor şi din puţurile goale.
Dupăce Atreiu fugise la început tiptil de la un colţde clădire
la altul, pentru a nu fi descoperit, în curînd nu-şi mai dădu nici o
silinţă de-a  se  ascunde.  Pieţele  şi  străzile  erau  pustii  şi  nici  în
clădiri nu se simţea  nici  o mişcare.  Intră în cîteva, dar nu găsi
decît  mobile  răsturnate,  perdele  zdrenţuite,  vase  şi  sticlărie
spartă  ―toate semnele de distrugere, dar nici un locuitor.Pe o
masăse mai găsea mîncare mîncatăpe jumătate, cîteva farfurii
cu o ciorbăneagră  şi cîteva fărîme lipicioase, poate pîine. Mîncă
din amîndouă. Aveau un gust greţos, dar îi era tare foame. Întrun  anumit  sens  i  se  părea  foarte  just  că ajunsese  tocmai  aici.
Totul  era  foarte  potrivit  pentru  cineva  ce  nu  mai  avea  nici  o
speranţă.
Bastian se simţea lihnit de foame.
Cine ştie de ce tocmai acum îşi aminti în chip cît se poate de
nepotrivit de  ştrudelul cu mere al domnişoarei Anna. Era cel mai
bun ştrudel cu mere din lume.
Domnişoara  Anna  venea  de  trei  ori  pe  săptămînă,  ţinea
socotelile  pentru  tata  şi  făcea  de  asemenea  ordine  în
gospodărie.  De  cele  mai  multe  ori  gătea  sau  cocea  cîte  ceva.
Era  o  fiinţă voinică,  vorbea  tare  şi  rîdea  fără sfială.  Tata  era
politicos cu ea, dar în rest părea cănici n-o vede. Domnişoara
Anna  izbutea  foarte  rar  să işte  un  zîmbet  fugar  peste  faţa  lui
întristată. Cînd era şi ea acolo, parcăse lumina un pic locuinţa.
Domnişoara Anna avea o fetiţă, deşi nu era măritată. Fata se
numea Crista, era cu trei ani mai micădecît Bastian  şi avea un
minunat  păr  blond.  Mai  înainte  domnişoara  Anna  o  aducea  de
fiecare dată  şi pe fetiţă. Crista era tare sfioasă. Cînd Bastian îi
istorisea timp de ore întregi poveştile lui, ea  şedea foarte liniştită
ascultîndu-l cu ochii larg deschişi. Îl admira pe Bastian, iar lui îi
era foarte dragă.
Cu un an în urmădomnişoara Anna îşi dăduse însăfata la un
cămin  de  copii,  la  ţară.  Iar  acum  nu  se  mai  vedeau  aproape
deloc.
Bastian i-o luase în nume de rău domnişoarei Anna, iar toate
explicaţiile  ei  cum  că totul  ar  fi  spre  binele  Cristei  nu-l
convinseserădefel.
Totuşi nu putea rezista niciodată ştrudelului ei cu mere.
Se  întrebă îngrijorat  cît  timp  poate  sta  un  om  fără să
mănînce. Trei zile? Două? Poate cădupădouăzeci  şi patru de
ore  apăreau  deja  halucinaţii?  Bastian  socoti  pe  degete  de  cît
timp se afla aici. Erau zece ore sau poate chiar şi ceva mai mult.
Numai de şi-ar fi păstrat franzeluţa sau cel puţin mărul!
În lumina pîlpîitoare a lumînărilor, ochii de sticlăai vulpii, ai
bufniţei  şi ai uriaşului vultur păreau aproape vii. Umbrele lor se
mişcau, imense, pe peretele podului.
Orologiul din turn bătu de şapte ori.
Atreiu ieşi din nou în stradă şi umblăfărănici un ţel prin oraş.
Părea  foarte  mare.  Trecu  prin  cartiere  unde  toate  casele  erau
mici  şi  joase,  încît  stînd  în  picioare  era  în  stare  să atingă
streaşina,  precum  şi  prin  altele  unde  se  aflau  palate  cu  multe
caturi  şi  cu  faţadele  împodobite  cu  statui.  Dar  toate  statuile
reprezentau  schelete  sau  figuri  de  demoni  holbîndu-se  cu  feţe
schimonosite la trecătorul singuratic.
Pe urmărămase dintr-o dată ţintuit locului.
De  undeva,  de  foarte  aproape,  se  auzea  un  urlet  răguşit  şi
hîrîitor  sunînd  atît  de  disperat,  atît  de  deznădăjduit,  încît  pe
Atreiu  îl  duru  inima.  Toată părăsirea,  toată osîndirea  Fiinţelor
Întunericului se găsea în aceastăjeluire ce nu se mai sfîrşea  şi
se întorcea ca ecou reflectat de pereţii unor clădiri din ce în ce
mai îndepărtate, pînăce, la sfîrşit, se auzea ca urletul unei haite
de lupi uriaşi împrăştiatăpe o mare întindere.
Atreiu  merse  pe  urma  sunetelor  ce  deveneau  din  ce  în  ce
mai stinse, pentru a înceta în cele din urmăîntr-un hohot hîrîitor.
Dar trebui săcaute cîtva timp. Intrăprintr-o poartă, ajunse într-o
curte  strîmtă  şi  întunecoasă,  trecu  pe  sub  o  boltă interioară  şi
nimeri în sfîrşit într-o curticicădosnică, umedă  şi murdară. Acolo
zăcea un lup uriaş aproape mort de foame, legat  de  zid cu un
lanţ.  I  se  puteau  număra  una  cîte  una  coastele  de  sub  blana
răpciugoasă, vertebrele şirei spinării ieşeau în afarăca dinţii unui
ferăstrău,  iar  limba  îi  atîrna  de-un  cot  din  botul  pe  jumătate
deschis.
Atreiu se apropie încetişor de el. Cînd îl observă, lupul ridică
dintr-o  zvîcnitură capul  său  enorm.  În  ochi  îi  lucea  o  lumină
verde.
O  vreme  se  examinară unul  pe  celălalt,  fără o  vorbă,  fără
vreun  sunet.  În  sfîrşit  lupul  scoase  un  mîrîit  încet,  sunînd  a
primejdie mare:
―Pleacă! Lasă-măsămor în pace!
Atreiu nu se mişcă. La fel de încet îi răspunse:
― Ţi-am auzit chemarea, de aceea am venit.
Capul lupului căzu înapoi pe culcuş.
― N-am  chemat  pe  nimeni,  mîrîi  el,  era  bocetul  pentru
propriul meu sfîrşit.
―Cine eşti tu? întrebăAtreiu şi se mai apropie un pas.
―Sînt Gmork, vîrcolacul.
―De ce eşti legat în lanţ?
―M-au uitat cînd au plecat.
―Cine te-a uitat?
―Cei care m-au legat în lanţ.
― Şi unde au plecat?
Gmork nu-i răspunse. Îl privea pe Atreiu pîndindu-l din ochii
închişi pe jumătate. Dupăce tăcu mai mult timp, întrebă:
―Tu nu eşti de pe-aici, micuţule străin, nici din oraşul acesta
şi nici din ţara aceasta. Ce cauţi aici?
Atreiu plecăcapul.
―Nu ştiu cum am ajuns aici. Cum se numeşte oraşul?
― E  capitala  celei  mai  vestite  ţări  din  întreaga  Fantäzie,
spuse Gmork. Despre nici o altă  ţară  şi nici un alt oraşnu există
atît de multe poveşti. Ai auzit  şi tu  desigur  de  Oraşul Strigoilor
din Ţara Ticăloşilor, nu-i aşa?
Atreiu dădu încet din cap.
Gmork  nu-l  slăbise  o  clipă din  ochi  pe  băiat.  Era  mirat  că
acest  copil  cu  pielea  verde  îl  privea  atît  de  liniştit  din  ochii  lui
negri şi nu arăta nici o frică.
―Dar tu ―cine eşti? întrebăvîrcolacul.
Atreiu stătu un timp pe gînduri înainte de a răspunde:
―Nimeni.
―Ce înseamnăasta?
―Înseamnăcăaveam şi eu cîndva un nume. Nu mai trebuie
săfie pronunţat. De aceea sînt nimeni.
Lupul-vîrcolac  îşi  trase  puţin  în  sus  buzele  şi  îşi  arătă dinţii
înfiorători, ceea ce voia săfie probabil un zîmbet Se pricepea la
întunecările sufleteşti de toate felurile  şi simţea căavea în faţa
sa un partener demn de el, într-un anumit fel.
― Dacă lucrurile  stau  aşa,  spuse  cu  glasul  răguşit,  atunci
nimeni m-a auzit, nimeni a  venit la mine  şi nimeni vorbeşte cu
mine în ultimele mele clipe.
Atreiu dădu iar din cap. Apoi întrebă:
―Nu te poate desprinde nimeni din lanţ?
Lumina verde din ochii lupului-vîrcolac pîlpîi. Începu săgîfîie
şi să-şi lingăbotul.
― Ai  face  într-adevăr  una  ca  asta,  spuse  repezit,  i-ai  da
drumul unui lup-vîrcolac flămînd? Nu  ştii ce înseamnăasta? Naşcruţa pe nimeni!
―Da, spuse Atreiu, dar eu sînt nimeni. De ce m-aşteme de
tine?
Dădu  să se  apropie  de  Gmork.  Dar  acesta  scoase  din  nou
mîrîitul său înspăimîntător. Băiatul se feri.
―Nu vrei săte eliberez? îl întrebă.
Dintr-o datăvîrcolacul păru foarte obosit.
― Nu  mă poţi  elibera.  Iar  dacă ajungi  în  preajma  mea,  eu
trebuie săte sfîşii, băiete.  Şi asta mi-ar amîna sfîrşitul doar cu
puţin, o orăsau două. Prin urmare, stai la distanţă  şi lasă-măsă
crăp în pace.
Atreiu rămase pe gînduri.
― Poate,  îi  spuse  într-un  tîrziu,  găsesc  ceva  de  mîncare
pentru tine. Aşputea sămăduc săcaut prin oraş.
Gmork îşi deschise iar ochii încet  şi-l privi pe băiat. Focul cel
verde din privirile sale se stinsese.
―Du-te la naiba, prostuţule! Vrei sămă  ţii în viaţăpînăce
neantul ajunge aici?
― Mă gîndeam,  bîigui  Atreiu,  că dacă  ţi-aş fi  adus  de
mîncare  şi ai fi fost sătul, poate căm-aşfi putut apropia de tine
pentru a-ţi desface lanţul...
Gmork scrîşni din dinţi.
―Dacăm-ar  reţine aici  un lanţobişnuit, crezi cănu l-aşfi
rupt eu singur, încăde demult?
Ca  pentru  a-i  dovedi  aceasta,  înşfăcă lanţul  şi  dinţii  lui
înspăimîntători  se  izbiră trosnind.  Smuci  de  lanţ,  apoi  îi  dădu
drumul.
―E un lanţfermecat, nu poate fi desprins decît de aceeaşi
persoanăcare l-a şi legat. Dar ea nu se mai întoarce niciodată.
― Şi cine ţi l-a legat?
Gmork începuse săschelălăie ca  un  cîine bătut. Abia  după
cîtva timp se linişti într-atît încît săpoatărăspunde:
―Gaya, domniţa întunecată.
― Şi unde a plecat?
― S-a aruncat în neant ―ca şi toţi ceilalţi de aici.
Atreiu se gîndi la dansatorii smintiţi pe care-i văzuse afarăîn
negură, în faţa oraşului.
―De ce, murmurăel, de ce n-au fugit?
―Nu mai aveau nici o speranţă. Asta văface pe alde voi atît
de slabi. Neantul văatrage tare de tot,  şi nici unul din voi nu-i va
mai rezista multăvreme.
Spunînd aceste cuvinte, Gmork rîdea cu răutate.
―Dar tu, continuăAtreiu cu întrebările, vorbeşti ca şi cum nai fi şi tu de-al nostru.
―Nici nu sînt de-al vostru.
―Da'de unde vii?
―Nu ştii ce-i un vîrcolac?
Mut, Atreiu făcu semn din cap cănu ştia.
―Nu cunoşti decît Fantäzia, spuse Gmork. Mai existăînsă
şi alte lumi. De pildăcea a făpturilor omeneşti. Dar mai există  şi
fiinţe care nu-şi au o lume proprie. În schimb sînt în stare săintre
şi  să iasă dintr-o  lume  într-alta.  O  astfel  de  fiinţă sînt  şi  eu.  În
lumea oamenilor apar ca un om, dar nu sînt. Iar în  Fantäzia am
o înfăţişare fantäzică ―dar nu sînt unul de-ai voştri.
Atreiu se aşezăîncet pe jos, privindu-l pe vîrcolacul muribund
cu ochii săi mari, negri.
―Ai fost în lumea oamenilor?
―De multe ori am trecut încolo  şi încoace între lumea lor  şi
a voastră.
―Gmork, bîigui Atreiu fărăa fi în stare săîmpiedice tremurul
buzelor sale, îmi poţi destăinui calea spre lumea oamenilor?
În ochii lui Gmork se aprinse o micăscînteie verde, ca şi cum
ar fi rîs în sinea sa.
― Pentru  tine  şi  cei  de-o  seamă cu  tine  calea  într-acolo  e
foarte lesnicioasă. Numai căpentru alde voi există  şi un clenci:
Nu vămai puteţi întoarce niciodată. Trebuie sărămîneţi veşnic
acolo. Vrei aşa ceva?
―Ce trebuie săfac? întrebăhotărit Atreiu.
― Ceea  ce  au  făcut  şi  toţi  ceilalţi  încă înaintea  ta,  băiete.
Trebuie  doar  să te  arunci  în  neant.  Dar  nu-i  nici  o  grabă,  căci
mai curînd sau mai tîrziu o vei face în orice caz, atunci cînd vor
dispărea ultimele părţi din Fantäzia.
Atreiu se ridicăîn picioare.
Gmork  văzu  că băiatul  tremura  din  tot  trupul.  Deoarece  nu
ştia adevăratul motiv, îi spuse, căutînd să-l liniştească:
―Nu te teme, nu doare.
― Nu  mă tem,  răspunse  Atreiu.  Nu  mi-aş fi  închipuit
niciodată că tocmai  aici  şi  tocmai  prin  tine  îmi  voi  recăpăta
întreaga speranţă.
Ochii lui Gmork ardeau ca douăsemilune înguste şi verzi.
―N-ai nici un motiv sămai speri ceva, băiete  ―indiferent
ce-ai  avea  de  gînd  să faci.  Cînd  apari  în  lumea  oamenilor,  nu
mai eşti ceea ce eşti aici. Tocmai aceasta e taina ce n-o poate
şti nimeni în Fantäzia.
Atreiu stătea locului cu braţele atîrnînd.
―Ce voi fi acolo? întrebăel. Spune-mi taina!
Gmork tăcu multăvreme şi nu se mai mişcă.
Atreiu  începuse  să se  teamă că nu  va  mai  primi  nici  un
răspuns,  dar  în  sfîrşit  o  răsuflare  grea  săltă pieptul  lupuluivîrcolac care începu săvorbeascăcu glas răguşit:
― Drept  cine  mă iei,  băiete?  Drept  prietenul  tău?  Fii  cu
băgare de seamă! Mădistrez doar cu tine.  Şi nici nu poţi pleca
acum. Te reţin prin speranţa ta. Dar în timp ce vorbesc, neantul
asediazădin toate părţile Oraşul Strigoilor, iar foarte curînd nu
va  mai  fi  nici  o  ieşire.  Şi  atunci  vei  fi  pierdut.  Dacă stai  şi  mă
asculţi, te-ai şi hotărît. Dar încămai poţi fugi.
Cruzimea din jurul botului lui Gmork se accentua tot mai mult.
Atreiu şovăi doar o clipăfoarte scurtă, pe urmă şopti însă:
―Spune-mi taina! Ce voi fi acolo?
Din  nou  Gmork  lăsă să treacă multă vreme  pînă să
răspundă. Acum respira horcăind  şi rar. Brusc se ridicăînsă  şi
se  aşeză sprijinindu-se  pe  labele  din  faţă,  iar  Atreiu  trebuia  să
privească în  sus  spre  el.  Abia  acum  se  vedea  mărimea  lui
enormă  şi  înfricoşătoare. Cînd continuăsăvorbească, glasul  îi
huruia.
―Ai văzu neantul, băiete?
―Da, de multe ori.
―Cum arată?
―Ca şi cum ai fi orb.
―Ei bine  ―  şi dacăaţi intrat în el, atunci se lipeşte de voi,
acest  neant.  Sînteţi  ca  o  boală contagioasă prin  care  oamenii
orbesc,  aşa  că nu  mai  pot  deosebi  aparenţa  de  realitate.  Ştii
cum sînteţi numiţi acolo?
―Nu, şopti Atreiu.
―Minciuni! lătrăGmork.
Atreiu îşi clătinăcapul. Sîngele îi pierise de pe chip.
―Cum se poate una ca asta?
Gmork  se  amuza  pe  seama  lui  Atreiu.  Era  limpede  că
aceastăconvorbire îl înviora. Dupăo scurtăvreme continuă:
― M ă-ntrebi ce  vei fi  acolo? Dar  aici  ce eşti? Ce sînteţi cu
toţii, voi făpturi ale Fantäziei? Sînteţi imagini din vis, născociri din
domeniul  poeziei,  personaje  dintr-o  poveste  fără sfîrşit!  Te  iei
drept o realitate, băiete? Fie, aici în lumea ta chiar eşti. Dar dacă
treci prin neant, atunci nu mai eşti. Ai devenit de nerecunoscut.
Eşti  într-o  altă lume.  Acolo  nu  mai  semănaţi  cu  voi  înşivă.
Aduceţi  în  lumea  oamenilor  iluzia  Şi  amăgirea.  Ia  ghiceşte,
băiete, ce se-ntîmplăcu toţi locuitorii Oraşului Strigoilor care au
sărit în neant?
―Nu ştiu, bîigui Atreiu.
―Se transformăîn idei fixe în minţile oamenilor, în teamă,
acolo  unde  în  realitate  nu  există nimic  de  care  să te  temi,  în
lăcomia de a avea lucruri care îi îmbolnăvesc, în disperare acolo
unde nu existănici un motiv de disperare.
―Ajungem cu toţii aşa? întrebăAtreiu îngrozit.
― Nu,  spuse  Gmork,  exista  multe  feluri  de  idei  fixe  şi  de
amăgiri, depinde de cum sînteti aici, frumoşi sau urîţi, proşti sau
înţelepţi,  urmînd sădeveniţi acolo minciuni frumoase sau  urîte,
prosteşti sau înţelepte.
―Dar eu, dori să ştie Atreiu, ce voi deveni eu?
Gmork rînji.
―Nu-ţi spun, băiete. Ai săvezi tu acolo. Sau, mai bine zis,
n-ai săvezi, fiindcănici n-ai sămai fii.
Atreiu tăcea şi-l privea pe lupul-vîrcolac cu ochii căscaţi.
Gmork continuă:
―De aceea oamenii urăsc Fantäzia Şi se tem de ea şi de tot
ce vine de acolo. Doresc s-o distrugă.  Şi nu  ştiu cătocmai astfel
măresc potopul de minciuni ce se revarsăneîncetat în lumea lor
―acest  şuvoi de făpturi ale Fantäziei devenite de nerecunoscut
şi care trebuie săducăviaţa părelnicăa unor cadavre vii  şi să
otrăvească cu  duhoarea  lor  de  putregai  sufletele  oamenilor.
Oamenii nu-şi dau seama. Aşa-i că-i distractiv?
―  Şi nu mai existănici unul, întrebăîncetişor Atreiu, care să
nu ne urască şi sănu se teamăde noi?
―În orice caz, eu unul nu cunosc pe nimeni, spuse Gmork,
şi de altfel nici nu e de mirare, pentru căvoi înşivătrebuie să-i
faceţi pe oameni săcreadăcăFantäzia nici nu există.
―CăFantäzia nici nu există? repetăAtreiu uluit.
― Desigur,  băiete,  răspunse  Gmork,  e  chiar  cel  mai
important lucru  din toate.  Nu-ţi dai seama?  Oamenii trebuie să
creadă că Fantäzia  nu  există,  căci  numai  atunci  n-o  să le  mai
treacă prin  minte  să vă viziteze.  Şi  de  asta  depinde  totul,  căci
numai dacăei nu văcunosc sub adevărata voastrăînfăţişare se
poate face totul cu ei.
―Ce săse facăcu ei?
―Tot ce vrei. Se aflăîn puterea ta.  Şi nimic nu dăo putere
mai  mare  asupra  oamenilor  decît  minciuna.  Căci  oamenii,
băiete,  trăiesc  din  idei.  Iar  acestea  pot  fi  dirijate.  O  asemenea
putere e singura de preţ. De aceea m-am aflat  şi eu de partea
puterii  şi am slujit-o, pentru a lua parte la ea  ―deşi într-un alt
chip decît tine şi cei de-o seamăcu tine.
―Nu vreau săam parte de putere! exclamăAtreiu.
―Linişteşte-te, prostuţule, mîrii lupul-vîrcolac, îndatăce-ţi va
veni şi ţie rîndul săsari în neant, te transformi şi tu într-un slujitor
al puterii, lipsit de voinţă  şi de nerecunoscut. Cine  ştie la ce-i vei
fi  de  folos.  S-ar  putea  ca  prin  ajutorul  tău  oamenii  să fie
îndemnaţi săcumpere ceea ce nu le trebuie, sau săurascăceea
ce  nu  cunosc,  să creadă ceea  ce-i  face  docili,  sau  să se
îndoiască de  ceea  ce  i-ar  putea  salva.  Prin  mijlocirea  voastră,
micuţule  locuitor  al  Fantäziei,  se  fac  cele  mai  mari  afaceri  în
lumea oamenilor, se dezlănţuie războaie, se întemeiazăimperii
mondiale...
Gmork îl privi cîtva timp pe băiat cu ochii întredeschişi, apoi
mai spuse:
―Mai sînt şi o mulţime de bieţi neghiobi  ―ei înşişi se cred
fireşte foarte deştepţi  şi îşi închipuie căslujesc adevărul  ―care
îşi dau cea mai mare silinţăîn a-i convinge pînă  şi pe copii că
Fantäzia nu există. Poate cătocmai tu le vei fi foarte folositor.
Atreiu stătea cu capul plecat.
Acum ştia de ce nu mai veneau oamenii în Fantäzia  şi de ce
nu vor mai veni niciodatăsă-i dea un nume nou Crăiesei Copile.
Cu cît se distrugea mai mult din Fantäzia, cu atît  mai covîrşitor
devenea potopul de minciuni din lumea oamenilor.  Şi tocmai de
aceea dispărea în fiece clipătot mai mult  şi posibilitatea sămai
vinătotuşi o făpturăomenească. Era un cerc al naibii de vicios
din care nu exista nici o scăpare. Acum Atreiu înţelesese tot.
Mai  era  însă cineva  care  înţelesese  tot:  Bastian  Balthasar
Bux.
Acum  ştia  că nu  numai  Fantäzia  era  bolnavă,  ci  şi  lumea
oamenilor.  Una  era  în  legătură cu  cealaltă.  De  fapt,  o  simţise
dintotdeauna  fără a-şi  putea  însă explica  de  ce  era  aşa.  Nu
voise niciodatăsăse mulţumeascăcu gîndul căviaţa trebuie să
fie atît de cenuşie  şi monotonă, lipsităde mistere  şi de minuni,
dupăcum afirmau toţi cei ce spuneau mereu: Aşa-i viaţa!
Acum  ştia  însă că oamenii  trebuiau  să meargă în  Fantäzia
pentru a însănătoşi amîndouălumile.
Iar  faptul  că nici  un  om  nu  mai  ştia  drumul  într-acolo  se
datora  tocmai  minciunilor  şi  ideilor  greşite  apărute  în  lumea
oamenilor  prin  distrugerea  Fantäziei,  minciuni  şi  idei  ce-i
orbiseră.
Cu  spaimă  şi  ruşine  Bastian  îşi  aminti  de  propriile  sale
minciuni. Istorioarele născocite  şi povestite de  el nu le  puse la
socoteală.  Erau  cu  totul  altceva.  De  cîteva  ori  minţise  însă în
mod  conştient  şi  cu  intenţie  ― uneori  de  frică,  uneori  ca  să
obţină ceva  ce-şi  dorea  neapărat,  iar  uneori  doar  ca  să-şi  dea
aere.  Oare  ce  făpturi  ale  Fantäziei  fuseseră distruse  prin
minciunile lui, fuseserăfolosite greşit  şi făcute de nerecunoscut?
Încercăsă-şi imagineze cum erau mai înainte, sub înfăţişarea lor
adevărată ―dar nu era în stare. Poate tocmai fiindcăminţise.
În orice caz, un lucru era sigur: contribuise şi el la situaţia rea
în  care  se  găsea  Fantäzia.  Şi  dorea  să facă ceva  ca  să-şi
răscumpere greşelile, i-o datora lui Atreiu care era gata de orice,
numai  să-l  aducă  şi  pe  el  acolo.  Nu  putea  şi  nu  voia  să-l
dezamăgeascăpe Atreiu. Trebuia neapărat săgăseascădrumul!
Orologiul din turn bătu de opt ori.
Vîrcolacul îl privise cu multăatenţie pe Atreiu.
― Prin  urmare,  acum  ştii  cum  poţi  ajunge  în  lumea
oamenilor, îi spuse el. Tot mai doreşti săte duci, băiete?
Atreiu făcu din cap semn cănu.
―Nu vreau sădevin o minciună, murmurăel.
―Tot vei deveni, fie căvrei, fie cănu vrei, răspunse Gmork
aproape vesel.
― Şi tu, întrebăAtreiu, de ce eşti aici?
―Aveam o misiune, spuse în silăGmork.
― Şi tu?
Atreiu îl privi atent şi aproape compătimitor pe lupul-vîrcolac.
― Şi ţi-ai îndeplinit-o?
―Nu, mîrîi Gmork, altfel sigur căn-aşsta aici legat de lanţ.
La început lucrurile nici nu mergeau aşa de prost, pînăam ajuns
în acest oraş. Domniţa  Întunecatăcare domnea  aici m-a primit
cu  toate  onorurile.  M-a  poftit  la  ea  în  palat,  m-a  ospătat  din
belşug, a stat de vorbăcu mine  şi s-a purtat ca  şi cum ar fi fost
întru  totul  de  partea  mea.  De  altfel,  toate  făpturile  din  Ţara
Ticăloşilor mi-erau cît se poate de simpatice  şi măsimţeam ca
acasă.  Iar  domniţa  Întunecată era,  în  felul  ei,  o  femeie  foarte
frumoasă  ― în  orice  caz  după gustul  meu.  Mă mîngîia,  ma
scărpina uşor, iar eu mălăsam, căci mi-era tare plăcut, nimeni
nu m-a mîngîiat vreodatăaşa. Pe scurt, mi-am pierdut capul  şi
am  început  să pălăvrăgesc,  ea  se  prefăcea  că mă admiră
grozav,  pînă la  sfîrşit  i-am  spus  şi  despre  misiunea  mea.
Probabil  că m-a  adormit,  căci  de  obicei  aveam  somnul  foarte
uşor.  Cînd  m-am  trezit,  eram  legat  de  acest  lanţ.  Domniţa
Întunecatăstătea în fata mea  şi-mi spunea: „Ai uitat, Gmork, că
şi eu fac parte dintre făpturile Fantäziei.  Şi dacălupţi împotriva
Fantäziei,  înseamnă că lupţi  şi  împotriva  mea.  Aşadar,  eşti
duşmanul meu, dar eu te-am întrecut în viclenie. Lanţul de care
eşti  legat  nu  poate  fi  dezlegat  decît  de  mine.  Eu  plec  însă
împreună cu  slujitorii  şi  cu  slujnicele  mele  să ne  aruncăm  în
neant, aşa cănu mai revin niciodată." S-a întors cu spatele  şi a
plecat. Dar nu i-au urmat cu toţii exemplul. Abia cînd neantul s-a
apropiat tot mai mult, locuitorii oraşului au fost atraşi în număr tot
mai mare  şi cu atîta forţăîncît nu au mai putut rezista.  Şi dacă
nu măînşel, tocmai azi au cedat  şi ultimii. Da, am fost prins în
cursă,  băiete,  am  stat  prea  multă vreme  s-o  ascult  pe  femeia
aceea. Iar tu, băiete, ai fost prins acum în aceeaşi cursă, ai stat
prea  multă vreme  să m-asculţi  pe  mine.  Căci  în  această clipă
neantul a încercuit oraşul ca un inel, eşti prizonier  şi nu mai poţi
scăpa.
―Deci vom pieri împreună, spuse Atreiu.
― Desigur,  răspunse  Gmork,  dar  în  chip  foarte  diferit,
prostuţule. Căci eu voi muri înainte ca neantul săajungăaici, tu
vei  fi  însă înghiţit  de  el.  E  o  mare  diferenţă.  Căci  pentru  cine
moare  înainte,  se  sfîrşeşte  povestea,  dar  a  ta  va  continua  la
nesfîrşit, sub formăde minciună.
―De ce eşti atît de rău? întrebăAtreiu.
― Voi  aţi  avut  o  lume  a  voastră,  răspunse  lugubru  Gmork,
dar eu nu.
―Care a fost misiunea ta?
Gmork, care pînăatunci  şezuse drept, lunecăla pămînt. Era
limpede căputerile îi erau pe sfîrşite. Glasul lui hîrîit nu se mai
auzea decît ca un gîfiit.
― Cei  cărora  le  slujesc  şi  care  hotărîseră distrugerea
Fantäziei  şi-au  văzut  planul  primejduit.  Au  aflat  că Crăiasa
Copilă trimisese un sol, un mare  erou  ―,  şi se  părea că el va
izbuti pînăla sfîrşit săcheme o făpturăomeneascăîn Fantäzia.
―Era neapărat necesar săfie ucis din timp. ―În acest scop mau trimis pe mine, căci umblasem mult prin Fantäzia.  ―I-am  şi
găsit  urma  imediat  ― l-am  urmărit  zi  şi  noapte  ― încetul  cu
încetul  l-am  ajuns  din  urmă  ― prin  ţara  sassafranilor  ― la
templul Muamat din Codrul Străvechi  ―prin Codrul Huietului  ―
Mlaştinile Întristării
―Munţii Morţi  ―dar pe urmă, lîngăPrăpastia Străfundă, la
plasa lui Ygramul  ―i-am pierdut urma  ―ca  şi cum s-ar fi topit
în văzduh.  ―Prin urmare, am căutat mai departe, trebuia săfie
pe undeva  ―dar nu i-am mai găsit urma.  ―În cele din urmă,
am ajuns aici. ―N-am izbutit. ―Dar nici el, căci Fantäzia piere!
De altfel, numele lui era Atreiu.
Gmork îşi săltăcapul. Băiatul se dăduse înapoi cu un pas  şi
stătea cu capul sus.
―Eu sînt, spuse el, eu sînt Atreiu.
O  tresărire  trecu  prin  trupul  slăbit  al  lupului.  Se  repetă  şi
deveni tot mai puternică. Apoi îi ieşi din gîtlej un sunet semânînd
cu o tuse gîfîită, devenea tot mai tare şi mai hîrîită şi crescu pînă
ce se transformăîntr-un urlet răsunînd printre toţi pereţii caselor.
Vîrcolacul rîdea!
Era  cel  mai  înfiorător  zgomot  ce-l  auzise  Atreiu  vreodată,
niciodatănu mai auzise ceva asemănător.
Apoi se sfîrşi brusc.
Gmork murise.
Atreiu rămase multăvreme nemişcat. Într-un tîrziu se apropie
de lupul mort  ―nici el nu  ştia de ce  ―se plecăpeste capul lui
şi  atinse  cu  mîna  blana  cea  neagră  şi  ţepoasă.  Şi  în  aceeaşi
clipă,  mai  iute  ca  gîndul,  dinţii  lui  Gmork  prinseră piciorul  lui
Atreiu.  Pînă  şi  dincolo  de  moarte  răutatea  din  el  rămăsese
puternică.
Atreiu încercăcu disperare să-i desfacăfălcile. Era zadarnic.
Dinţii uriaşi îi erau înfipţi în carne ca  şi cum ar fi fost strînşi cu
şuruburi  de  oţel.  Atreiu  căzu  pe  pămîntul  murdar,  lîngă hoitul
lupului-vîrcolac.
Şi pas cu pas, tiptil  şi de nestăvilit, neantul pătrunse din toate
părţile prin zidul înalt şi negru ce înconjura oraşul.
Zborul spre Turnul de Fildeş
JOS,  ATREIU  INTRASE  PRIN  POARTA  posomorită a
Oraşului Strigoilor  şi începuse săcolinde uliţele strîmbe, ca apoi
săsfîrşeascăatît de tragic în curticica dosnică şi murdară, dar în
aceeaşi  clipă,  sus,  în  văzduh,  Fuhur,  balaurul-noroc  alb,  avu
parte de o descoperire cît se poate de uimitoare.
Aflat şi acum în căutarea micului său stăpîn şi prieten, urcase
foarte sus printre norii  şi palele de negurăale cerului  şi se uita
împrejur.  În  toate  direcţiile  se  întindea  marea  ce  nu  se  liniştea
decît foarte încet dupăfurtuna năprasnicăce-o răscolise pînă-n
străfunduri.  Dintr-o  dată Fuhur  zări  la  mare  depărtare  ceva  ce
nu-şi putea explica. Era ca o razăde luminăaurie ce strălucea şi
se  stingea  la  intervale  regulate,  strălucea  şi  iar  se  stingea.  Iar
raza  de  lumină părea  că se  îndreaptă anume  spre  el,  spre
Fuhur.
Cît putu mai repede se apropie de acel loc, iar cînd pluti în
sfîrşit  peste  el,  îşi  dădu  seama  că străfulgerările  porneau  din
adîncurile apelor, poate chiar de pe fundul mării.
Dupăcum s-a spus  şi mai înainte, balaurii-noroc sînt făpturi
din  aer  şi  foc.  Apa  e  un  element  ce  nu  le  e  doar  străin,  ci  şi
extrem de periculos. În apăei se pot stinge cu adevărat precum
o  flacără  ― în  cazul  cînd  nu  se  înăbuşă mai  înainte,  căci  ei
respirănecontenit aerul, cu  întregul lor trup, prin cei  osută de
mii de solzi sidefii. Se  şi hrănesc totodatăcu aer  şi cu căldură,
iar  vreo  altă hrană nu  le  mai  e  de  trebuinţă,  dar  fără aer  şi
căldurănu pot trăi decît foarte scurt timp.
Fuhur nu ştia ce sa facă. Nici nu  ştia ce erau ciudatele clipiri
de acolo, de jos, din adîncurile mării şi dacăaveau vreo legătură
cu Atreiu.
Totuşi nu stătu mult pe gînduri. Zvîcni foarte sus în văzduh,
apoi  se  întoarse  cu  capul  în  jos,  îşi  apropie  labele  strîns  de
trupul ce-l  ţinu  ţeapăn  şi  drept ca un  băţ  şi se lăsăsăcadă în
adîncuri. Se scufundăîn mare cu un pleoscăit grozav, încît apa
stropi ca dintr-un imens havuz. La început îşi pierdu cunoştinţa
din  pricina  izbiturii  puternice,  pe  urmă se  strădui  însă să-şi
deschidăochii roşii-rubinii. Acum zări sclipirea foarte aproape de
el,  ceva  mai  jos,  doar  la  cîteva  lungimi  ale  propriului  său  trup.
Apa  îi  învăluia  corpul  şi  începu  să formeze  băşicuţe  ca  într-o
oală înainte  de  a  începe  să fiarbă.  Totodată simţea  cum  se
răcoreşte  şi cum puterile  îl lasă. Cu ultimele forţe se sili săse
afunde încămai adînc ―iar acum văzu sursa de luminăatît de
aproape,  încît  putea  s-o  atingă.  Era  AURYN,  strălucirea!  Din
fericire,  talismanul  rămăsese  agăţat  cu  lanţul  de  o  ramură de
mărgean ieşind din peretele unei văgăuni de stîncă  ―căci altfel
giuvaerul s-ar fi scufundat într-un abis fărăfund.
Fuhur se întinse spre giuvaer, îl desprinse şi îşi petrecu lanţul
în jurul gîtului, pentru a nu-l pierde ―căci simţea căîndatăavea
să-şi piardăcunoştinţa.
Cînd îşi reveni în simţiri, la început nici nu  ştiu ce-i cu el, căci
spre  marea  lui  mirare  zbura  din  nou  prin  văzduh  peste  mare.
Zbura cu foarte mare iuţealăîntr-o direcţie anumită, cu mult mai
repede decît iar fi îngăduit puterile lui sfîrşite. Încercăsăzboare
ceva mai încet, dar fu nevoit săconstate cătrupul său nu-i mai
dădea  ascultare.  O  altă voinţă,  mult  mai  puternică decît  a  lui,
pusese stăpînire pe trupul său  şi-l conducea acum. Iar această
voinţă pornea  de  la  AURYN  pe  care  îl  purta  de  lanţ în  jurul
gîtului.
Ziua  era  pe  sfîrşite  şi  se  însera  cînd  Fuhur  zări  în  sfîrşit  în
depărtare  malul  mării.  Ţinutul  de  dincolo  de  mal  nu  se  prea
vedea, părea săfie cufundat în neguri. Cînd se apropie mai mult,
îşi dădu seama căcea mai mare parte a ţinutului fusese înghiţită
de acel neant care făcea ca ochii sădoarăatît de tare de parcă
ar fi orbit.
Dacă ar  fi  putut  hotărî  după propria  lui  voinţă,  Fuhur  ar  fi
făcut acum cale întoarsă. Forţa tainicăa giuvaerului îl silea însă
să zboare  drept  înainte.  Iar  foarte  curînd  află  şi  de  ce,  căci  în
mijlocul nesfîrşitului neant descoperi brusc o micăinsulăce încă
mai rezista, o insulădin case cu crestele acoperişurilor ascuţite
şi cu turnuri strîmbe. Fuhur bănuia acum pe cine va găsi acolo,
şi zbura spre ţel mînat de forţa puternicăa talismanului, dar şi de
propria lui voinţă.
În  curticica  lipsită de  lumină unde  zăcea  Atreiu  lîngă lupulvîrcolac mort, se întunecase aproape complet. Amurgul cenuşiu
ce mai pătrundea în luminatorul îngust dintre case abia dacămai
ajungea  pentru  a  deosebi  trupul  mai  deschis  al  băiatului  de
blana neagrăa monstrului. Şi cu cît se întuneca mai tare, cu atît
mai mult arătau amîndoi ca unul singur.
Atreiu renunţase de mult la orice încercare de a se desprinde
din  menghinea  de  oţel  a  muşcăturii  lupului.  Era  într-o  stare
semiinconştientă în  care  vedea  din  nou  în  faţa  ochilor  bivolul
purpuriu din Marea Ierboasăpe care nu-l vînase. Uneori îi striga
pe  ceilalţi  copii,  tovarăşii  săi  de  vînătoare,  care  probabil  acum
ajunseseră cu  toţii  vînători  adevăraţi.  Nu-i  răspundea  însă
nimeni, numai bivolul uriaşstătea nemişcat în faţa lui  şi-l privea.
Atreiu  îşi  strigă căluţul,  Artax.  Dar  nici  el  nu  veni,  şi  nici
nechezatul  său  limpede  nu  se  auzea  nicăieri.  O  strigă  şi  pe
Crăiasa  Copilă,  dar  tot  zadarnic.  Nu-i  mai  putea  explica  nimic.
Nu ajunsese nici vînător, nu mai era nici sol, nu mai era nimeni.
Atreiu capitulase.
Pe urmămai simţi însă  şi altceva: neantul! Probabil căacum
ajunsese  foarte  aproape.  Atreiu  simţea  din  nou  forţa  aceea
îngrozitoare  ca  un  fel  de  ameţeală.  Se  îndreptă  şi  îşi  smuci
gemînd piciorul. Dar dinţii nu-i dădeau drumul.
De fapt, era spre norocul lui. Căci dacădinţii lui Gmork nu lar fi ţinut locului, Fuhur ar fi sosit totuşi prea tîrziu.
Aşa se făcu însăcăAtreiu auzi dintr-o datăglasul de bronz al
balaurului-noroc venind de sus din tării:
―Atreiu! Eşti aici? Atreiu!
―Fuhur! strigăAtreiu.
Apoi îşi duse amîndouămîinile pîlnie la gură şi strigăîn sus:
―Sînt aici. Fuhur! Fuhur! Ajutor! Sînt aici!
Şi strigăaşa mereu şi mereu.
Pe urmăvăzu trupul alb al lui Fuhur pîlpîind ca un fulger viu
în  trecere  prin  micuţul  petec  de  cer  stins,  la  început  foarte
departe,  la  mare  înălţimea,  pe  urmă a  doua  oară mult  mai
aproape. Atreiu striga  şi tot striga, iar balaurul-noroc răspundea
cu glasul său de clopot. În sfîrşit cel de-acolo de sus îl zări pe cel
de jos, mărunt ca un biet gîndăcel într-o gaurăîntunecoasă.
Fuhur porni săaterizeze, dar curticica dosnicăera strîmtă, se
şi  înnoptase,  iar  la  coborîre  balaurul  dărîmă una  din  crestele
ascuţite  ale  acoperişului.  Şarpanta  se  prăbuşi  cu  un  zgomot
asurzitor.  Fuhur  simţi  cum  îl  străfulgeră durerea.  Îşi  făcuse  o
ranăadîncăîn trup, lovindu-se de coama ascuţităa acoperişului.
N-a  mai  izbutit  una  din  aterizările  sale  obişnuite  şi  atît  de
elegante, ci căzu greu în curte, izbindu-se tare de pămîntul ud şi
murdar, lîngăAtreiu şi Gmork cel mort.
Se scutură, strănutăca un căţel ce iese din apă şi spuse:
―În sfîrşit! Pe-aici mi-erai! Văd căam sosit tocmai la timp.
Atreiu  nu  spuse  nimic.  Îşi  petrecu  braţele  pe  după gîtul  lui
Fuhur şi îşi vîrî faţa în coama lui alb-argintie.
― Hai,  îl  îndemnă Fuhur,  aşază-te  pe  spinarea  mea!  N-ai
timp de pierdut.
Atreiu dădu doar din cap. Abia acum văzu Fuhur căpiciorul
lui Atreiu era prins în botul lupului.
―Rezolvăm noi îndată, spuse el rostogolindu-şi ochii roşiirubinii, sănu-ţi faci nici o grijă.
Apucăcu amîndouălabele încercînd sădescleşteze fălcile lui
Gmork. Dar dinţii nu se clintirănici un milimetru.
Fuhur gîfiia  şi pufăia din pricina  încordării,  dar  în  zadar. Cu
siguranţă că n-ar  fi  izbutit  să-l  elibereze  pe  micul  său  prieten
dacăn-ar fi fost ajutat de noroc. Dar se  ştie căbalaurii-noroc au
întotdeauna noroc şi, o datăcu ei, şi cei ce le sînt dragi.
Căci  în  clipa  cînd  Fuhur,  istovit,  se  opri  şi  se  plecă peste
capul lui Gmork pentru a vedea mai bine pe întuneric ce s-ar mai
putea face, s-a întîmplat ca talismanul Crăiesei Copile, atîrnat de
lanţîn jurul gîtului lui Fuhur, săse aşeze pe fruntea vîrcolacului
mort.  Şi tot în aceeaşi clipăse deschise botul, eliberînd piciorul
lui Atreiu.
―Hei, strigăFuhur, ai văzut?
Atreiu nu răspunse.
―Ce s-a întîmplat, întrebăFuhur, unde eşti, Atreiu?
Bîjbîi  prin  întuneric  căutîndu-şi  prietenul,  dar  el  nu  mai  era
acolo. Şi în timp ce încerca săpătrundăbezna nopţii cu ochii săi
de  un  roşu-aprins,  începu  să simtă  şi  el  însuşi  ceea  ce-l
smulsese  de  lîngă el  pe  Atreiu  îndată ce  se  eliberase:  Era
neantul care se apropiase tot mai mult. AURYN îl apăra însăde
sorbul puternic.
Atreiu  se  împotrivise  zadarnic,  neantul  era  mai  tare  decît
propria  lui  voinţă micuţă.  Lovi  cu  braţele,  luptă  şi  dădu  din
picioare,  dar  membrele  lui  nu  mai  ascultau  de  el,  ci  de  forţa
aceea  irezistibilă.  Nu-l  mai  despărţeau  decît  cîţiva  paşi  de
distrugerea sa definitivă.
Chiar  atunci  Fuhur  trecu  în  zbor  peste  el  ca  un  fulger  alb,
licăritor  şi, apucîndu-l de smocul de păr lung, negru-albăstrui, îl
trase  în  sus  şi  porni  vîjîind,  înălţîndu-se  în  văzduhul  negru  al
nopţii.
Orologiul din turn bătu de nouăori.
Nici unul din cei doi, nici Fuhur şi nici Atreiu nu furămai tîrziu
în stare săspunăcît  ţinuse zborul prin obscuritatea totală, dacă
într-adevăr  a fost  doar  o singurănoapte. Poate că orice fel de
timp  încetase  să mai  existe  pentru  ei  şi  stăteau  suspendaţi  în
nemişcare  în  mijlocul  întunericului  nemărginit.  A  fost  cea  mai
lungănoapte trăităvreodată, nu numai pentru Atreiu, ci  şi pentru
Fuhur, care era mult mai vîrstnic.
Dar pînă  şi cea mai lungă  şi cea mai întunecoasănoapte se
sfîrşeşte  odată.  Şi  cînd  se  iviră zorile  spălăcite,  amîndoi  zăriră
departe în zare Turnul de Fildeş.
Aici  era  inevitabil  să ne  oprim  puţin  pentru  a  explica  o
particularitate a geografiei Fantäziei. Uscatul  şi mările, munţii  şi
apele nu stau nemişcate ca în lumea oamenilor. De aceea ar fi
de  pildă cu  neputinţă să se  întocmească o  hartă a  Fantäziei.
Acolo nu se poate prevedea niciodatăcu siguranţăcare  ţinut se
învecineazăcu  alt  ţinut. Pînă  şi punctele cardinale se schimbă
după  ţinutul  în  care  te  afli.  Iarna  şi  vara,  ziua  şi  noaptea  se
supun  în  fiecare  regiune  unor  legi  diferite.  E  posibil  ca,  ieşind
dintr-un  deşert  pîrjolit  de  soare,  să nimereşti  în  mijlocul  unor
zăpezi arctice. În lumea Fantäziei nu existădistanţe măsurabile,
aşa că  şi cuvintele „aproape"  şi „departe" au o altăsemnificaţie.
Toate  depind  de  starea  sufletească  şi  de  voinţa  celui  ce
parcurge  un  anumit  drum.  Deoarece  Fantäzia  e  nemărginită,
punctul său central poate fi oriunde ―sau, mai bine zis, e la fel
de  departe  sau  de  aproape,  pornind  de  pretutindeni. Depinde
întru totul de cel ce doreşte săajungăla punctul central. Iar cel
mai interior punct central e tocmai Turnul de Fildeş.
Spre mirarea sa, Atreiu se trezi şezînd pe spinarea balaurului
fără să-şi  amintească însă cum  ajunsese  acolo.  Nu  mai  ştia
decît căFuhur îl smulsese în sus, apucîndu-l de smocul său de
păr.  Înfrigurat,  căută să se  înfăşoare  mai  bine  în  hlamida  ce
flutura în urma sa, dar observăca aceasta îşi pierduse culoarea
şi devenise sură. La fel se întîmplase  şi cu pielea  şi părul său.
Iar acum văzu în lumina crescîndăa dimineţii cănici Fuhur nu
scăpase.  Balaurul  arăta  doar  ca  o  pală cenuşie  de  negură  şi
ajunsese  aproape  tot  atît  de  ireal.  Amîndoi  fuseseră prea
aproape de neant.
― Atreiu,  micul  meu  stăpîn,  îl  auzi  vorbind  încetişor  pe
balaur, te doare rău rana?
―Nu, răspunse Atreiu, nu mai simt nimic.
―Ai fierbinţeli?
―Nu, Fuhur, nu cred. De ce mă-ntrebi?
―Am simţit cătremuri, răspunse balaurul, oare ce te-ar mai
putea face pe tine sătremuri, Atreiu?
Atreiu tăcu o vreme înainte de a răspunde:
―În curînd vom fi sosit. Şi atunci va trebui să-i spun Crăiesei
Copile cănu mai existănici o scăpare. Din toate cîte a trebuit să
le fac, acesta e lucrul cel mai greu.
―Da, spuse Fuhur încă şi mai încet, e-adevărat.
Zburarămai departe în tăcere, mereu spre Turnul de Fildeş.
Dupăcîtva timp, balaurul începu din nou:
―Ai văzut-o vreodată, Atreiu?
―Pe cine?
―Pe Crăiasa Copilă, sau mai curînd pe Suverana Dorinţelor
cea cu Ochii de Aur? Căci astfel trebuie săi te adresezi cînd te
afli în faţa ei.
―Nu, n-am văzut-o niciodată.
―Eu  da. De foarte multăvreme. Pe  atunci străbunicul  tău
trebuie săfi fost copil.  Şi eu mai eram încăun june  Ţopăie-prinNori cu capul plin de prostii. Într-o noapte am încercat să-mi iau
de  pe  cer  luna  ce  strălucea  mare  şi  rotundă acolo  sus.  După
cum  ţi-am  spus,  pe  atunci  nu  înţelegeam  încă nimic.  Cînd,  la
sfîrşit,  m-am  lăsat  să cad  înapoi  pe  pămînt,  dezamăgit,  eram
foarte aproape de Turnul de Fildeş. În noaptea aceea pavilionul
în formăde boboc de magnolie îşi deschisese larg petalele, iar
în  mijlocul  lor  vedeam  că  şade  Crăiasa  Copilă.  Mi-a  aruncat  o
privire, o singurăscurtăprivire, dar  ―nu  ştiu cum să-ţi spun  ―
din noaptea aceea am devenit altul.
―Cum arată?
―Ca o fetiţă. Dar e mult mai în vîrstădecît cele mai bătrîne
făpturi ale Fantäziei. Mai bine aşspune: E fărăvîrstă.
―E însăbolnavăde moarte, spuse Atreiu; s-o pregătesc eu
cu băgare de seamăpentru sfîrşitul oricărei speranţe?
Fuhur făcu din cap semn cănu.
―Nu, ar ghici imediat căîncerci doar s-o linişteşti. Trebuie
să-i spui adevărul.
―Chiar dacămoare din aceastăcauză? întrebăAtreiu.
―Nu cred săse-ntîmple una ca asta, spuse Fuhur.
― Ştiu, răspunse Atreiu, eşti un balaur-noroc.
Pe urmăiar zburarămultăvreme în tăcere.
În sfîrşit,  au mai stat  de vorbă pentru a treia oară. De data
aceasta Atreiu a fost cel ce-a întrerupt tăcerea:
―Aşvrea săte mai întreb ceva, Fuhur.
―Întreabă!
― Cine e ea?
―Ce vrei săspui?
― AURYN  are  putere  asupra  tuturor  făpturilor  Fantäziei,
indiferent  dacă sînt  fiinţe  ale  luminii  sau  ale  întunericului.  Are
putere  şi asupra ta  şi asupra mea.  Şi totuşi Crăiasa Copilănu-şi
exercităniciodatăputerea. E ca  şi cum nici n-ar fi,  şi totuşi e în
toate. E aşa ca noi?
―Nu, spuse  Fuhur, nu  e cum sîntem noi. Nu-i o făpturăa
Fantäziei. Noi toţi sîntem prin ea. Ea însăşi e însăde alt fel.
―Este cumva,  ―Atreiu  şovăia să-şi punăîntrebarea  ―, e
un fel de făpturăomenească?
―Nu, spuse Fuhur, nu e ceea ce sînt făpturile omeneşti.
―Atunci, repetăAtreiu, cine e ea?
Fuhur nu răspunse decît dupăo lungătăcere.
―Nimeni din toatăFantäzia nu ştie, nimeni nici nu poate să
ştie. E cea mai adîncătainăa lumii noastre. Odatăl-am auzit pe
un înţelept spunînd căacela ce ar putea săînţeleagă şi-ar stinge
astfel propria sa existenţă. Nu ştiu ce-o fi vrut săspună. Mai mult
nu pot să-ţi spun.
―  Şi  acum,  zise  Atreiu,  se  va  stinge  şi  existenţa  ei  şi  a
noastră, a tuturor, fărăca noi săfi înţeles taina.
De data aceasta Fuhur tăcu, dar în jurul botului lui ca de leu
juca un zîmbet, ca  şi cum ar fi vrut săspună: Nu se va întîmpla
una ca asta.
De atunci înainte nu mai vorbiră.
Puţin  după aceea  zburară peste  marginea  exterioară a
Labirintului,  acea  cîmpie  cu  straturi  de  flori,  tufe  şi  poteci
întortocheate ce înconjura într-un rotogol mare Turnul de Fildeş.
Spre  spaima  lor  îşi  dădură seama  că pînă  şi  aici  neantul  îşi
începuse  distrugerea.  E  drept  că deocamdată nu  erau  decît
locuri  mici  presărate  prin  Labirint,  dar  erau  pretutindeni.
Rondurile  de  flori  strălucind  în  toate  culorile  şi  tufele  înflorite
aflate  între  acele  locuri  deveniseră uscate  şi  cenuşii.  Pomişorii
gingaşi îşi întindeau crengile goale  şi îndoite în sus către balaur
şi  călăreţul  său,  ca  şi  cum  s-ar  fi  rugat  să-i  ajute.  Cîmpiile,
cîndva  verzi  şi  înflorite,  acum  erau  spălăcite,  şi  un  iz  uşor  de
mucegai şi de putregai se ridica spre noii-veniţi. Singurele culori
ce se mai vedeau erau cele ale unor ciuperci uriaşe, umflate,  şi
ale unor flori degenerate  şi colorate  ţipător, cu aspect otrăvitor,
care făceau mai curînd impresia unor creaturi ale nebuniei  şi ale
corupţiei. Restul de viaţădin miezul Fantäziei încăse mai apăra,
tresărind neputincios, împotriva distrugerii definitive  ce pîndea  şi
rodea din toate părţile.
Totuşi la mijloc încămai strălucea într-un alb feeric Turnul de
Fildeş, neatins şi neprihănit.
Fuhur  nu  ateriză cu  Atreiu  pe  terasa  inferioară prevăzută
pentru sosirea solilor zburători. Simţea cănici el  şi nici Atreiu nu
vor mai avea puterea săurce de acolo strada principalălungă, în
formăde spirală, ce ducea pînăla vîrful turnului. I se mai părea
căsituaţia deosebităle  îngăduie sănu  ţinăseama de protocol
sau  de  etichetă.  Se  hotărî  să facă o  aterizare  forţată.  Trecu
valvîrtej peste balcoanele, podurile  şi balustradele de fildeş, găsi
în ultimul moment porţiunea cea mai înaltăa străzii principale, în
locul unde  îi era capătul, chiar  în faţa clădirilor propriu-zise  ale
palatului,  îşi  dădu  drumul  jos,  mai  lunecă în  sus  pe  stradă
învîrtindu-se  de  cîteva  ori  în  jurul  său  şi  în  sfîrşit  se  opri,  cu
coada înainte.
Atreiu, care se ţinuse cu amîndouăbraţele de gîtul lui Fuhur,
se ridică  şi privi în jur. Se aşteptase la un soi de primire, sau cel
puţin la un grup de paznici ai palatului care să-l întrebe cine e  şi
ce doreşte ―dar nu se zărea nimeni nicăieri. Clădirile strălucitor
de albe din jur păreau pustii.
―Au fugit cu toţii! îi trecut prin minte. Au lăsat-o singurăpe
Crăiasa Copilă. Sau nu cumva ea a şi...
―Atreiu, şopti Fuhur, trebuie să-i înapoiezi giuvaerul.
Îşi scoase de la gît lanţul. Acesta căzu jos.
Atreiu  sări  de  pe  spinarea  lui  Fuhur  ―  şi  se  prăbuşi  la
pămînt.  Nu  se  mai  gîndise  la  rana  sa.  Stînd  încă întins,  luă
talismanul  şi  îl  petrecu  în  jurul  gîtului.  Apoi  se  ridică cu  greu,
sprijinindu-se de balaur.
―Fuhur, spuse el, unde trebuie sămăduc?
Dar balaurul-noroc nu-i mai răspunse. Stătea întins ca mort.
Strada principalăse sfîrşea la un zid împrejmuitor înalt şi alb,
în dreptul unei mari porţi minunat cioplite, ale cărei canaturi erau
deschise.
Atreiu şchiopatăîntr-acolo, se  ţinu de portal  şi găsi în spatele
porţii o scarăexterioarălargă  şi strălucitor de albăce i se păru
căajunge pînă-n cer. Începu săurce treptele. Uneori se oprea
ca  să-şi  mai  vină în  putere.  Pe  scările  albe  rămase  o  dîră de
picături de sînge.
În  sfîrşit,  ajunse  sus  şi  văzu  înaintea  sa  o  galerie  lungă.
Merse mai departe, clătinîndu-se  şi  ţinîndu-se de coloane. Apoi
trecu  printr-o  curte  cu  o  mulţime  de  fîntîni  arteziene  şi  alte
havuzuri, dar abia mai putea distinge ce avea în faţa ochilor. Ca
în vis lupta să înainteze. Găsi  o  a doua  poartămai mică,  apoi
trebui  să urce  o  scară înaltă,  dar  de  data  aceasta  îngustă,  şi
ajunse  într-o grădină unde totul,  pomii, florile  şi animalele erau
cioplite  din  fildeş,  pe  urmă se  tîrî  pe  mîini  şi  pe  picioare  peste
mai  multe  poduri  arcuite  şi  fără balustradă ducînd  la  o  a  treia
poartă,  cea  mai  mică din  toate.  Culcat  pe  burtă,  se  trase  mai
departe, apoi ridicăîncet ochii  şi văzu un munte luciu din fildeş,
iar în vîrful lui Pavilionul Magnoliei orbitor de alb. Nici un drum nu
ducea într-acolo sus, nici o scară.
Atreiu îşi lăsăcapul pe braţe.
Nimeni din cei ce-au ajuns vreodatăacolo sus  şi din cei ce
vor mai ajunge vreodatănu poate spune cum a parcurs această
ultimăbucatăde drum. Trebuie trecut sub tăcere.
DeodatăAtreiu se aflăîn faţa porţii ce ducea în Pavilion. Intră
―  şi se găsi faţă-n faţăcu Suverana Dorinţelor cea cu Ochii de
Aur.
Şedea  sprijinită pe  multe  perniţe  aflate  pe  o  pernă mare,
rotundă  şi moale, în mijlocul bobocului de floare,  şi privea spre
el. Arăta nespus de gingaşă  şi de dulce. Atreiu văzu cît era de
bolnavă după paloarea  feţei  ce  părea  aproape  transparentă.
Ochii ei migdalaţi erau de culoarea aurului închis. Nu exprimau
nici un fel de îngrijorare sau nelinişte. Surîdea. Trupul ei mic  şi
firav era îmbrăcat într-o rochie largăde mătase ce strălucea atît
de alb, încît pînă  şi petalele de magnolie păreau întunecate faţă
de ea. Arăta ca o fetiţă nespus de frumoasă,  de cel mult  zece
ani,  dar  părul  ei  lung  pieptănat  lins  şi  căzîndu-i  peste  umeri  şi
spate pînăpe perna pe care şedea era alb ca neaua.
Bastian se sperie.
În  clipa  aceasta  i  se  intîmpiase  ceva  ce  nu  mai  păţise
niciodatăîn viaţă.
Pînă acum  putuse  să-şi  imagineze  foarte  limpede  tot  ce  se
povestea  în  cartea  cu  Povestea  fără Sfîrşit.  E  drept  că se
petrecuserăcîteva lucruri stranii cît timp citise cartea, nu  putea
să tăgăduiască,  dar  desigur  că puteau  fi  explicate  cumva.  Şi-l
imaginase  cît  se  poate  de  clar  pe  Atreiu  călărind  pe  balaurulnoroc, de asemenea şi Labirintul  şi Turnul de Fildeş. Dar pînăîn
aceastăclipătoate nu fuseserădecît propriile sale imaginaţii.
Cînd  ajunsese însăla locul unde era  vorba despre  Crăiasa
Copilă,  pentru  o  fracţiune  de  secundă  ― numai  atît  cît  ţine
sclipirea  fulgerului  ― văzuse  în  faţa  ochilor  obrazul  ei.  Dar  nu
numai în gînd, ci aievea! Bastian era sigur de tot  cănu fusese
doar  imaginaţia  sa.  Văzuse  chiar  amănunte  care  nici  nu  erau
cuprinse în descrierea din carte, de pildăsprîncenele ce apăreau
ca douăarcuri subţiri, parcăpictate cu tuş, peste ochii ei aurii  ―
sau  loburile  urechilor  neobişnuit  de  alungite  ― sau  înclinaţia
deosebităa capului pe gîtul gingaş. Bastian  ştia cu siguranţăcă
nu văzuse niciodatăîn viaţăceva mai frumos decît obrazul ei. Şi
în aceeaşi clipă  ştiu  şi cum se numeşte. Puişorul Lunii. Nu avea
nici cea mai micăîndoialăcăera numele ei.
Iar Puişorul Lunii îl privise ―pe el, Bastian Balthasar Bux!
Îl privise cu o expresie pe care nu  şi-o putea lămuri. Fusese
şi ea surprinsă? Era cumva o rugăminte în privirea ei? Sau dor?
Sau ―ce-o fi fost?

Încercăsă-şi aminteascăde privirea Puişorului Lunii, dar nu
mai izbuti.
Un singur lucru îl ştia sigur: Privirea ei, trecînd prin ochii lui  şi
de-a lungul gîtului, îl lovise drept în inimă.  Mai simţea  şi  acum
cum îl frige urma lăsată.  Şi mai simţea căaceastăprivire se afla
acum în inima lui  şi strălucea ca o comoarătainică. Într-un chip
straniu şi totodatăminunat îl durea.
Chiar dacăar fi vrut Bastian nu s-ar mai fi putut apăra de cele
ce  i  se  întîmplau.  Dar  nici  nu  voia,  o,  nu!  Dimpotrivă,  pentru
nimic în lume  n-ar  mai fi renunţat la  comoara aceasta. Nu  mai
voia decît un singur lucru: săciteascămai departe pentru a fi din
nou împreunăcu Puişorul Lunii pentru a o revedea.
Nu bănuia căastfel intra irevocabil în cea mai neobişnuită  şi
probabil cea  mai primejdioasăaventură. Dar chiar  şi dacăar fi
bănuit  ― cu  siguranţă că tot  n-ar  fi  fost  un  motiv  pentru  el  să
închidăcartea, s-o punădeoparte şi săn-o mai atingăniciodată.
Cu degetele tremurînd căutălocul unde se oprise  şi continuă
săcitească.
Orologiul din turn bătu de zece ori.
Crăiasa Copilă
KILOMETRI NENUMĂRAŢI STRĂBĂTUSE ATREIU şi totuşi,
stînd  acum  şi  privind-o  pe  Crăiasa  Copilă,  nu  era  în  stare  să
scoatănici un cuvînt. Nu  ştia cum să-nceapă, nu  ştia cum săse
poarte. De multe ori încercase să-şi imagineze acest moment, îşi
pregătise cuvintele, dar toate îi dispăruserăbrusc din minte.
În sfîrşit, ea îi zîmbi  şi-i spuse cu un glas plăpînd  şi dulce ce
suna ca şi cum o pasăre micăar cînta în somn:
―Te-ai întors din Căutarea cea Mare, Atreiu?
―Da, izbuti săspunăAtreiu plecîndu-şi capul.
―Acum e surăhlamida ta cea frumoasă, continuăea dupăo
scurtătăcere, sur  ţi-e  şi părul  şi pielea, ca piatra. Dar totul va fi
din nou ca înainte şi chiar mai frumos. Ai săvezi.
Lui  Atreiu  parcă i  se  legase  limba.  Cl ătină doar  foarte  uşor
capul. Apoi auzi din nou glasul cel gingaş:
―Mi-ai îndeplinit misiunea...
Atreiu nu ştia dacăaceste cuvinte nu erau cumva o întrebare.
Nu  îndrăznea  să privească la  ea  pentru  a  citi  pe  faţa  ei.  Încet
puse mîna pe lanţul cu talismanul de aur şi-l scoase de la gît. Cu
braţul  întins  îi  oferi  Crăiesei  Copile,  dar  privirile  şi  le  ţinea  tot
plecate.  Încercă să se  lase  într-un  genunchi  precum  solii  din
poveştile  şi cîntecele auzite în taberele de corturi din patria sa,
dar  piciorul  rănit  nu-şi  făcu  datoria,  şi  Atreiu  căzu  la  picioarele
Crăiesei Copile şi rămase întins pe jos, cu faţa la pămînt.
Ea se aplecă, ridicătalismanul  şi în timp ce-şi petrecea lanţul
printre degete, îi spuse:
― Ţi-ai îndeplinit frumos solia. Sînt foarte mulţumităde tine.
―Nu! exclamăAtreiu aproape cu furie, totul a fost zadarnic.
Nu mai existăsalvare.
Urmăo lungătăcere. Atreiu îşi vîrîse faţa în braţ  şi un tremur
îi zguduia tot trupul. Se temea căva auzi de la ea un strigăt de
disperare,  un  vaiet,  poate  şi  o  aspră mustrare  sau  chiar  o
izbucnire de furie. Nici el nu  ştia la ce se aştepta  ―dar cu siguranţă nu  la  ceea  ce  auzi  acum.  Crăiasa  Copilă rîdea.  Rîdea
încetişor  şi cu veselie. Lui Atreiu i se zăpăcirăgîndurile, o clipă
crezu  că ea  a  înnebunit.  Dar  nu  era  rîsul  unei  nebune.  Apoi îi
auzi glasul spunînd:
―Dar l-ai adus cu tine.
Atreiu îşi ridicăcapul.
―Pe cine?
―Pe salvatorul nostru.
O privi cercetător în ochi  şi nu găsi  în ei decît limpezime  şi
veselie. Zîmbea din nou.
―  Ţi-ai  îndeplinit  misiunea.  Îţi  mulţumesc  pentru  tot  ce-ai
făcut şi ai suferit.
Atreiu clătinădin cap.
― Suverană a  Dorinţelor  cea  cu  Ochii  de  Aur,  bîlbîi  el
folosind  acum  pentru  prima  oară formula  oficială recomandată
de Fuhur, eu... nu zău, nu-nţeleg ce vrei săspui.
―Se cunoaşte pe faţa ta, spuse ea, dar fie căînţelegi, fie că
nu, totuşi ai izbutit. Şi acesta e lucrul cel mai important, nu-i aşa?
Atreiu tăcu. Nu-i mai venea în minte nici măcar o întrebare.
Se holba la Crăiasa Copilăcu gura căscată.
―L-am văzut, continuăea, şi m-a privit şi el.
―Cînd? întrebăAtreiu.
―Chiar atunci cînd ai intrat tu. L-ai adus cu tine.
Fărăsăvrea, Atreiu privi în jurul său.
― Şi unde e? Nu văd pe nimeni afarăde mine şi de tine.
―O, mai sînt încămulte ce-ţi rămîn invizibile, răspunse ea,
dar poţi sămăcrezi. Încănu se aflăîn lumea noastră. Dar lumile
noastre  s-au  şi  apropiat  atît  de  mult  încît  ne-am  putut  vedea,
căci timp de o clipă, atît cît  ţine un fulger, peretele subţire care
încăne mai desparte a devenit străveziu. În curînd va fi cu totul
la noi  şi măva striga cu numele meu cel nou pe care numai el
mi-l  poate  da.  Atunci  mă voi  însănătoşi,  şi  o  dată cu  mine
întreaga Fantäzie.
În timp ce Crăiasa Copilăvorbea, Atreiu se aşezase anevoie.
Privea în sus spre ea, căci,  şezînd pe pernele ei, era ceva mai
înaltă, iar vocea lui era stinsăcînd o întrebă:
―Prin urmare, cunoşti de mult solia ce aveam să  ţi-o aduc.
Tot ce mi-a destăinuit Străvechea Morla din Mlaştinile Întristării,
tot ce mi-a dezvăluit glasul misterios al Uyulälei din Oracolul din
Miazăzi, ―toate tu le ştiai?
―Da, spuse ea,  şi le  ştiam încămai înainte de a te fi trimis
în Căutarea cea Mare.
Atreiu înghiţi de cîteva ori în sec.
― De  ce,  izbuti  în  sfîrsit  să spună,  m-ai  mai  trimis  şi  pe
mine? La ce te aşteptai?
―La nimic altceva decît la ceea ce ai făcut, răspunse ea.
― Ce-am  făcut...,  repetă încet  Atreiu  în  timp  ce  între
sprîncenele  sale  apărea  o  cută adîncă de  furie.  Dacă-i  aşa
precum  spui,  atunci  totul  a  fost  de  prisos.  Zadarnic  m-ai  mai
trimis în Căutarea cea Mare. Am auzit spunîndu-se căhotărîrile
tale sînt adeseori de neînţeles pentru cei ca noi. Se poate săfie
aşa. Dupătoate prin cîte am trecut, îmi vine însăfoarte greu să
accept cu resemnare căn-ai vrut decît săte distrezi cu mine.
Ochii Crăiesei Copile arătau acum foarte serioşi.
―Nu mi-am permis sămădistrez cu tine, Atreiu, spuse ea,
şi  ştiu prea bine cît  îţi datorez. Toate  prin cîte ai trecut au fost
necesare. Te-am trimis în Căutarea cea Mare nu pentru solia pe
care voiai sămi-o transmiţi acum, ci pentru căera singurul mijloc
de a-l chema pe salvatorul nostru. Căci el a luat parte la tot ce ţi
s-a întîmplat şi te-a însoţit pe tot drumul cel lung. I-ai auzit ţipătul
de  spaimă lîngă Prăpastia  Străfundă în  timp  ce  vorbeai  cu
Ygramul,  şi i-ai văzut chipul cînd te-ai aflat în faţa Porţii Oglinzii
Fermecate. Ai intrat în imaginea lui şi ai luat-o cu tine, de aceea
el  te-a  şi  urmat,  căci  s-a  văzut  pe  sine  cu  ochii  tăi.  Aude  şi
acuma fiecare cuvînt pe care îl rostim.  Şi  ştie căvorbim despre
el  şi  că îl  aşteptăm  şi  că ne-am  pus  nădejdea  în  el.  Poate  că
acum înţelege cătoate caznele ce le-ai luat asupra ta, Atreiu, leai îndurat pentru el şi căîntreaga Fantäzie îl cheamă!
Atreiu  tot  mai  era  încruntat,  dar  treptat  cuta  de  furie  de  pe
fruntea lui se netezea.
―Cum se face căle  ştii pe toate, întrebădupăun timp,  şi
ţipătul  de  lîngă Prăpastia  Străfundă  şi  chipul  din  Oglinda
Fermecată,  ―sau toate acestea au fost  şi ele hotărîte de tine
mai dinainte?
Crăiasa  Copilă ridică în  sus  pe  AURYN  şi,  în  timp  ce  şi-l
punea la gît, răspunse:
― N-ai  purtat  tot  timpul  strălucirea?  N-ai  ştiut  că astfel  am
fost mereu cu tine?
―Nu tot timpul, răspunse Atreiu. A fost o vreme cînd l-am
pierdut.
― Da,  spuse  ea,  atunci  ai  fost  într-adevăr  singur.
Povesteşte-mi ce s-a întîmplat atunci!
Atreiu îi istorisi ce i se întîmplase.
―Acum ştiu de ce ai devenit sur, spuse Crăiasa Copilă. Teai aproapiat prea mult de neant.
― E  oare  adevărat,  mai  dori  să afle  Atreiu,  ce  mi-a  spus
Gmork,  lupul-vîrcolac,  despre  făpturile  distruse  ale  Fantäziei,
anume căse preschimbăîn minciuni în lumea oamenilor?
―Da, e-adevărat, răspunse Crăiasa Copilăîn timp ce ochii
ei aurii se întunecau, toate minciunile au fost cîndva făpturi ale
Fantäziei.  Sînt  din  aceeaşi  substanţă  ― dar  au  devenit  de
nerecunoscut şi şi-au pierdut adevărata lor natură. Dar tot ce ţi-a
spus Gmork nu era decît adevărul incomplet, de altfel nici nu te
puteai  aştepta  la  altceva  din  partea  unei  făpturi  incomplete.
Existădouăcăi pentru a trece hotarul dintre Fantäzia  şi lumea
oamenilor,  o  cale  bună  şi  o  cale  greşită.  Atunci  cînd  fiinţele
Fantäziei sînt tîrîte dincolo în modul acela înfiorător, au luat-o pe
calea greşită. Cînd vin însăfăpturile omeneşti în lumea noastră,
atunci au ales calea cea bună. Toţi cei ce-au fost la noi au aflat
cîte  ceva  ce  nu  puteau  afla  decît  aici  şi  care  i-a  făcut  să se
întoarcătransformaţi în lumea lor. Au devenit văzători fiindcăvă
văzuserăpe voi sub adevărata voastrăînfăţişare. De aceea erau
în  stare  să vadă cu  al ţi  ochi  şi  propria  lor  lume,  precum  şi  pe
semenii  lor.  Acolo  unde  mai  înainte  nu  găsiseră decît  viaţă
prozaică, acum descopereau dintr-o datăminuni  şi mistere. De
aceea  veneau  cu  bucurie  la  noi  în  Fantäzia.  Iar  pe  măsură ce
lumea  noastră devenea  mai  bogată  şi  mai  înfloritoare  prin
venirea  lor,  în  aceeaşi  măsură minciunile  din  lumea  lor  se
împuţinau făcînd-o pe aceasta mai bună. Dupăcum cele  două
lumi ale noastre se distrug una pe cealaltă, tot astfel e cu putinţă
ca ele săse şi însănătoşeascăuna pe cealaltă.
Atreiu rămase pe gînduri cîtva timp, apoi întrebă:
―Da' cum a început?
― Nenorocirile  ce-au  copleşit  cele  două lumi,  răspunse
Crăiasa Copilă, au  şi ele douăcauze diferite. Acum totul e întors
pe  dos,  exact  în  contrariul  său.  Ceea  ce  poate  face  văzător
orbeşte,  iar  ceea  ce  poate  crea  noul  distruge.  Salvarea  e  în
mîinile oamenilor. Unul, unul singur trebuie săvină  şi să-mi dea
un nume nou. Şi va veni!
Atreiu tăcea.
― Acum  înţelegi,  Atreiu,  întrebă Crăiasa  Copilă,  de  ce  a
trebuit să-ţi impun atît de multe? Numai printr-o poveste lungă  şi
plină de  peripeţii,  de  minuni  şi  de  primejdii  puteai  să-l  conduci
pînăla mine pe salvatorul meu. Iar aceasta a fost povestea ta.
Atreiu şedea cufundat adînc în gînduri. În sfîrşit dădu din cap.
―Acum înţeleg. Suveranăa Dorinţelor cea cu Ochii de Aur.
Îţi mulţumesc căm-ai ales pe mine. Iartă-mi supărarea.
― N-aveai  cum  să  ştii  toate  acestea,  răspunse  ea  cu
blîndeţe, dar a fost necesar şi acest lucru.
Atreiu dădu din nou din cap. Dupăo scurtătăcere spuse:
―Sînt însăfoarte obosit.
― Ai  făcut  destule,  Atreiu,  răspunse  ea,  ai  vrea  să te
odihneşti?
―Încănu. Mai întîi aşdori săfiu de faţăla sfîrşitul fericit al
poveştii mele. Dacă-i aşa precum spui,  şi dacămi-am îndeplinit
misiunea  ―atunci de ce salvatorul încăn-a sosit aici? Ce mai
aşteaptă?
―Da, spuse încetişor Crăiasa Copilă, ce mai aşteaptă?
Bastian simţea cum de emoţie i se umeziserămîinile.
― Nu pot, spuse el. Nici nu ştiu ce trebuie săfac. Şi poate că
numele pe care l-am născocit nici nu e cel potrivit.
― Îmi  dai  voie  să te  mai  întreb  ceva?  reluă Atreiu
convorbirea.
Zîmbind, ea aprobădin cap.
―De ce nu te poţi însănătoşi decît dacă  ţi se dăun nume
nou?
― Numai  printr-un  nume  potrivit  îşi  dobîndesc  toate  fiinţele
realitatea lor, spuse ea. Un nume greşit face ca totul sădevină
neadevărat. E ceea ce face şi minciuna.
― Poate  că salvatorul  nu  cunoaşte  încă numele  potrivit  ce
trebuie să ţi-l dea.
―Ba da, răspunse ea, îl ştie.
Şi din nou aşteptarăamîndoi în tăcere.
―  Da,  spuse  Bastian,  îl  ştiu.  L-am  ştiut  îndată ce  te-am
văzut. Dar nu ştiu ce trebuie săfac.
Atreiu îşi ridicăochii.
―Poate căar vrea săvină, numai cănu ştie cum s-o facă.
―Nu trebuie săfacănimic,  răspunse Crăiasa Copilă, doar
sămăstrige cu numele meu cel nou pe care-l cunoaşte doar el.
Ar fi de ajuns.
Inima  lui  Bastian  începu  să bată puternic.  Să încerce?  Dar
dacănu va izbuti? Dacăse înşela cumva? Dacăcei doi nici nu
vorbeau despre el, ci despre un cu totul alt salvator? De unde
putea şti dacăse gîndeau într-adevăr la el?
― Mă întreb,  începu  Atreiu  din  nou  într-un  tîrziu,  dacă e
posibil  ca  el sănu  înţeleagăcă-i vorba despre el  şi nu despre
altcineva?
― Nu,  spuse  Crăiasa  Copilă,  nu  poate  fi  chiar  atît  de
neînţelegător, dupătoate semnele ce le-am primit.
― Am săîncerc şi gata! spuse Bastian.
Dar nu era în stare săscoatădin gurăcuvîntul.
Ce  va fi daca va izbuti într-adevar? Atunci va ajunge  într-un
fel oarecare în Fantäzia. Cum însă? Poate va trebui săse lase
transformat şi el. Şi ce va deveni? Poate că-l va durea sau poate
că va  leşina?  Şi  întrebarea  era:  voia  într-adevăr  să ajungă în
Fantäzia? Voia săajungăla Atreiu  şi la Crăiasa Copilă, dar nu
voia  nicicum  să ajungă la  toţi  acei  monştri  care  mişunau  pe
acolo.
―Poate că, spuse Atreiu, n-are destul curaj?
―Curaj? întrebăCrăiasa Copilă, e nevoie de curaj pentru a
pronunţa numele meu?
― Atunci,  spuse  Atreiu,  nu  mai  ştiu  decît  un  singur  motiv
care l-ar putea reţine.
―Ce motiv?
Atreiu şovăi înainte de a vorbi.
―Nu vrea. Nu-l interesezi nici tu  şi nici Fantäzia. Îi sîntem
indiferenţi.
Crăiasa Copilăîl privi lung pe Atreiu.
―  Nu!  Nu!  strigă Bastian,  să nu  credeţi  una  ca  asta!  Cu
siguranţă nu  e  vorba  de  aşa  ceva!  Ah,  vă rog,  vă rog  să nu
credeţi asta despre mine! Măauziţi? Nu e adevărat, Atreiu!
―Mi-a făgăduit căvine, spuse Crăiasa Copilă, am citit-o în
ochii săi.
―  Da, e-adevărat, strigăBastian, şi am săvin îndată, numai
sămăgîndesc mai bine la toate. Nu e chiar atît de simplu.
Atreiu plecăcapul. Din nou aşteptarăamîndoi multăvreme în
tăcere. Dar salvatorul nu apărea,  şi nu vedeau nici cel mai mic
semn arătînd căel ar fi încercat cel puţin săli se facăcunoscut.
Bastian îşi imagina cum ar fi dacăs-ar afla dintr-o datăîn faţa
lor, aşa gras cum era, cu picioarele strîmbe  şi obrazul palid ca
brînza.  Vedea  în  faţa  ochilor  dezamăgirea  de  pe  obrazul
Crăiesei Copile atunci cînd îi va spune:
―Ce cauţi tu aici?
Iar Atreiu poate căva şi rîde.
Imaginîndu-şi toate acestea, faţa lui Bastian se îmbujorăde
ruşine.
Desigur  că ei  se  aşteptau  la  un  erou,  un  prinţ sau  ceva
asemănător. Nu trebuia săli se arate. Era cu neputinţă. Mai bine
va suporta orice ―numai asta nu!
Cînd Crăiasa Copilăîşi ridicăîn sfîrşit ochii, expresia ei era
schimbată. Atreiu aproape căse sperie de măreţia  şi severitatea
privirii  ei.  Ştia  şi  unde  mai  văzuse  odată aceeaşi  expresie:  la
sfincşi!
―Îmi mai rămîne un mijloc, spuse ea, dar nu-l folosesc decît
cu neplăcere. Aşdori sănu măsilesc sărecurg la acest mijloc.
―Care mijloc? întrebăAtreiu în şoaptă.
― Fie  că  ştie,  fie  că n-o  ştie  ― el  face  acum  parte  din
Povestea fărăSfîrşit. Acum nu mai poate  şi nici n-are voie săse
mai  retragă.  Mi-a  dat  făgăduiala  sa  şi  trebuie  să  şi-o  ţină.
Singurănu pot însăsăobţin împlinirea ei.
― Da'  cine  în  toată Fantäzia,  strigă Atreiu,  poate  să facă
ceva ce tu nu poţi?
―Unul singur, răspunse ea,  şi numai dacăvrea. Bătrînul de
pe Muntele Călător.
Atreiu o privi pe Crăiasa Copilăcu cea mai profundăuimire.
― Bătrînul  de  pe  Muntele  Călător,  repetă el  apăsînd  pe
fiecare cuvînt, vrei săspui căel existăaievea?
―Te îndoieşti cumva?
― Bătrînii  din  corturile  noastre  le  povestesc  copiilor  mici
despre el atunci cînd sînt neascultători sau răi. Spun cătot ceea
ce faci sau uiţi săfaci, ba chiar ceea ce gîndeşti  şi simţi, el scrie
în cartea lui  şi cărămîne pentru totdeauna însemnat acolo, ca o
poveste frumoasăsau urîtă, depinde. Cînd eram  şi eu mic de tot
am crezut căaşa e, dar mai tîrziu m-am gîndit cănu e decît un
basm făcut săsperie copiii.
―Cine ştie, spuse ea zîmbind, ce-o fi şi cu basmul acesta.
― Prin  urmare,  îl  cunoşti,  o  cercetă Atreiu,  l-ai  văzut
vreodată?
Ea făcu din cap semn cănu.
― Dacă-l  găsesc,  atunci  va  fi  pentru  prima  oară că ne
întîlnim.
― Bătrînii  noştri  mai  povestesc,  continuă Atreiu,  că nu  se
poate  şti  niciodată unde  se  află muntele  bătrînului,  că
întotdeauna apare pe neaşteptate, o datăaici, altădatăcolo,  şi
cănu poate fi întîlnit decît din întîmplare sau prinvoia sorţii.
― Da,  răspunse  Crăiasa  Copilă,  Bătrînul  de  pe  Muntele
Călător nu poate fi căutat. Nu poate fi decît găsit.
―Chiar şi pentru tine?
―Chiar şi pentru mine, spuse ea.
― Şi dacănu-l găseşti?
―Dacăexistă, îl voi găsi, spuse ea cu un zîmbet misterios,
iar dacă-l găsesc, va exista.
Atreiu nu înţelese răspunsul. Şovăind, mai întrebă:
―E ―ca şi tine?
―E ca şi mine, răspunse ea, căci e contrariul meu în toate.
Atreiu îşi dădu seama căastfel nu va afla nimic de la ea. Dar
îl mai neliniştea un gînd:
― Eşti  bolnavă de  moarte,  Suverană a  Dorinţelor  cea  cu
Ochii de Aur, spuse el aproape cu severitate, iar singurăn-ai să
poţi ajunge departe. Dupăcîte văd, te-au părăsit toţi slujitorii  şi
prietenii. Fuhur şi cu mine te vom însoţi cu drag oriunde ar fi, dar
―vorbind cinstit  ―nu  ştiu dacăpe Fuhur îl mai ajutăputerile.
Iar piciorul meu ―ai văzut tu singurăcănu mămai ţine.
― Mulţumesc,  Atreiu,  răspunse  ea,  îţi  mulţumesc  pentru
propunerea ta curajoasă  şi devotată. Dar n-am de gînd săvăiau
cu  mine.  Numai  dacă eşti  singur  îl  poţi  găsi  pe  Bătrînul  de  pe
Muntele  Călător.  Iar  Fuhur  nici  nu  mai  e  acolo  unde  l-ai  lăsat.
Acum se aflăîntr-un loc unde toate rănile i se vindecă  şi toate
puterile îi revin.  Şi tu de asemenea, Atreiu, vei fi curînd în acel
loc.
Degetele ei se jucau cu AURYN.
―Despre ce fel de loc e vorba?
―Acum nu e nevoie s-o  ştii. Vei ajunge acolo în somn. Va
veni şi ziua cînd îţi vei da seama unde ai fost.
―Dar cum aşputea dormi, strigăAtreiu, şi de îngrijorare uită
săse mai exprime cu menajamente, cîtăvreme  ştiu căai putea
muri în fiece clipă!
Crăiasa Copilărîse iar încetişor.
―Nu sînt chiar atît de părăsităpe cît crezi.  Ţi-am mai spus
că există multe  ce  ţie  îţi  rămîn  invizibile.  În  preajma  mea  sînt
cele  Şapte Puteri care fac parte din mine, dupăcum din tine fac
parte amintirile tale, sau curajul tău, sau gîndurile tale. Nu poţi să
le  vezi,  nici  să le  auzi,  şi  totuşi  sînt  toate  la  mine,  în  acest
moment.  Vreau  să las  trei  dintre  ele  la  tine  şi  la  Fuhur,  ca  să
aibăgrijăde voi. Iar patru din ele le iau cu mine şi măvor însoţi.
Iar tu, Atreiu, poţi dormi liniştit.
La  aceste  cuvinte  ale  Crăiesei  Copile  toată oboseala  ce-o
adunase  Atreiu  în  timpul  Marii  Căutări  îl  cuprinse  ca  un  văl
întunecat. Nu era însăoboseala de plumb a istovirii, ci o dorinţă
de  somn,  liniştită  şi  paşnică.  Ar  fi  dorit  s-o  mai  întrebe  atît  de
multe  pe  Suverana  Dorinţelor  cea  cu  Ochii  de  Aur,  dar  acum
avea impresia că, prin cuvintele ei, oprise toate dorinţele purtate
de el în suflet  şi nu-i mai lăsase decît una singură, copleşitoare,
anume  dorinţa  de  somn.  I  se  închiseră ochii  şi,  continuînd  să
şadă şi fărăa se răsturna, lunecăîn întuneric.
Orologiul din turn bătu de unsprezece ori.
Atreiu mai auzi ca de la mare depărtare cum Crăiasa Copilă
dădu un ordin cu vocea blîndă şi coborîtă, apoi se simţi ridicat cu
băgare de seamă şi purtat de braţe puternice.
Multăvreme Atreiu fu cuprins de întuneric şi de căldură. Mult,
mult mai tîrziu se trezi puţin cînd buzele lui uscate şi crăpate fură
atinse de o băuturăminunatăpe care-o sorbi cu nesaţ. În jurul
său vedea nedesluşit ceva ca un fel de peşterămare cu pereţi
ce păreau de aur curat. Îl mai văzu şi pe balaurul-noroc alb stînd
culcat  alături.  Apoi  mai  văzu,  sau  mai  degrabă bănui,  că în
mijlocul peşterii  ţîşnea o fîntînă, iar în jurul fintînii erau doi  şerpi
care îşi muşcau unul altuia coada, unul era de culoare deschisă,
celălalt de culoare închisă...
Pe urmăo mînănevăzutăi se puse uşor pe ochi, ceea ce îi
făcu nespus de bine,  şi Atreiu se cufundăiar într-un somn adînc
şi fărăvise.
Tot  atunci  Crăiasa  Copilă părăsea  Turnul  de  Fildeş.  Era
culcatăpe perne moi de mătase într-o lecticăde sticlăpurtatăde
patru  slujitori  invizibili,  încît  părea  că lectica  pluteşte  încet
singură.
Astfel  străbătură grădina-labirint,  sau  mai  degrabă ceea  ce
mai  rămăsese  din  ea,  fiind  adesea  nevoiţi  să ocolească,
deoarece multe poteci duceau spre neant.
Cînd  ajunseră în  sfîrşit  la  marginea  din  afară a  cîmpiei,
părăsind Labirintul, slujitorii invizibili se opriră. Păreau săaştepte
o poruncă.
Crăiasa Copilăse ridicăsprijinindu-se de perne şi mai aruncă
o privire înapoi spre Turnul de Fildeş.
Apoi, lăsîndu-se din nou pe perne, spuse:
―Mergeţi mai departe! Mergeţi mai departe ―oriunde!
O rafalăde vînt îi zburătăci părul alb ca neaua. Flutura lung
şi greu ca o flamurăîn urma lecticii de sticlă.
Bătrînul de pe Muntele Călător
LAVINELE SE PRĂBUŞEAU ÎN AVALANŞĂ şi bubuind peste
povîrnişurile prăpăstioase ale munţilor, viscole se dezlănţuiseră
prin  turnurile  de  stînci  ale  culmilor  cu  platoşe  de  gheaţă,  se
rătăceau urlînd în peşteri  şi trecători, apoi goneau din nou peste
întinderile  vaste  ale  gheţarilor.  Pentru  locurile  acelea  nu  era
deloc  o  vreme  neobişnuită,  căci  Munţii  Destinului  ― aşa  erau
numiţi ―erau cei mai mari şi cei mai înalţi din întreaga Fantäzie,
iar  piscul  lor  cel  mai  semeţ ajungea  într-adevăr  pînă-n  slava
cerului.
Nici  cei  mai  cutezători  alpinişti  nu  se  încumetau  să se
aventureze în acest  ţinut al gheţurilor veşnice. Sau mai bine zis:
trecuse un timp nespus de lung de cînd izbutise careva urcuşul,
încît nimeni nu-şi mai amintea. Căci una din legile de neînţeles
―  şi erau multe în împărăţia Fantäziei  ―era următoarea: Munţii
Destinului nu puteau fi cuceriţi luîndu-se cu asalt piscurile decît
atunci cînd cel ce izbutise mai înainte era cu totul  şi cu totul uitat
şi nici o inscripţie de piatrăsau de bronz nu mai aducea mărturia
faptei sale. Aşadar, fiecare cuceritor era primul.
Aici  sus  nu  putea  exista  nici  o  fiinţă vie,  în  afară de  cîţiva
şeitani  de  gheaţă uriaşi  ― dacă puteau  fi  socotiţi  şi  ei  printre
fiinţele  vii,  căci  se  mişcau  atît  de  neînchipuit  de  încet,  încît  le
trebuia  cîte  un  an  ca  să facă un  singur  pas  şi  veacuri  în  şir
pentru o micăplimbare. Prin urmare, era limpede cănu puteau
avea legături decît cu cei de-o seamăcu ei  şi nu aveau nici cea
mai  mică idee  despre  existenţa  restului  lumii  din  Fantäzia.
Credeau căsînt singurele fiinţe vii din întregul univers.
Uluiţi la culme se zgîiau acum în jos la minusculul punct care
se apropia tot mai mult de pisc, venind pe poteci întortocheate,
pe colţi de stîncăunde abia se putea păşi, pe lîngăpereţi abrupţi
acoperiţi cu gheaţăstrălucitoare, peste creste înguste ca muchia
de cuţit şi prin rîpe şi prăpăstii adînci.
Era  lectica  de  sticlă în  care  stătea  întinsă Crăiasa  Copilă,
purtată de  cele  patru  Puteri  Invizibile  ale  ei.  Abia  se  putea
deosebi  de  împrejurimi,  căci  sticla  lecticii  semăna  cu  o  bucată
limpede  de  gheaţă,  iar  haina  cea  albă  şi  părul  Crăiesei  Copile
erau aidoma zăpezii din jur.
Era pe drum de multăvreme. De multe zile  şi nopţi, prin ploi
şi arşiţă, prin beznă  şi lumina lunii cele patru Puteri Invizibile îi
purtaserălectica tot mai departe, aşa cum poruncise ea, tot mai,
departe,  oriunde.  Ea  nu  făcea  nici  o  deosebire  între  ceea  se
putea săîndure  şi ceea ce ar fi putut fi de neîndurat, dupăcum
şi  mai  înainte,  în  împărăţia  ei,  acceptase  în  egală măsură  şi
ceea ce era întunecat,  şi ceea ce era luminos,  şi frumuseţea,  şi
urîţenia.  Era  gata  să rişte  orice,  căci  Bătrînul  de  pe  Muntele
Călător putea fi pretutindeni şi nicăieri.
Totuşi alegerea drumului pe care porniserăcele patru Puteri
Invizibile  nu  era  cu  totul  întîmplătoare.  Din  ce  în  ce  mai  des
neantul care înghiţise deja  ţinuturi întregi nu le mai lăsa decît o
singurăcărare liberăpe unde sătreacă. Uneori fusese doar un
pod,  o  peşteră sau  o  poartă prin  care  abia  mai  ajungeau  să
scape,  alteori  fuseseră valurile  vreunui  lac  sau  ale  unui  golf  al
mării peste care Puterile  Invizibile  purtaserălectica  cu  bolnava
de moarte, căci pentru ei nu exista nici o deosebire între apă  şi
uscat.
Astfel  ajunseseră pînă la  sfîrşit  în  lumea  culmilor  îngheţate
ale  Munţilor  Destinului  şi  tot  urcau  mai  departe,  necontenit  şi
neobosit.  Şi  înainte  ca  Crăiasa  Copilă să le  dea  vreo  altă
poruncă, aveau s-o ducămai departe, tot mai sus. Ea era însă
culcatăpe perne, închisese ochii  şi nu se mai mişca. De multă
vreme  stătea  astfel.  Iar  ultimul  cuvînt  pe  care  îl  rostise  fusese
acel „oriunde" ce-l poruncise despărţindu-se de Turnul de Fildeş.
Lectica  înainta  acum  printr-o  rîpă adîncă,  o  crestătură între
doi pereţi stîncoşi avînd între ei o distanţăprin care abia dacăse
putea trece. Pămîntul era acoperit cu zăpadăafînatăce putea fi
adîncăde cîţiva metri, dar purtătorii invizibili nu se scufundau  şi
nici  nu  lăsau  urme.  În  fundul  rîpei  era  foarte  întuneric,  căci
lumina zilei era doar o dungăîngustăsus de tot. Drumul urca lin,
şi cu cît lectica ajungea mai sus, cu atît mai mult  se apropia  şi
dunga de luminăa zilei. Apoi, aproape pe neaşteptate, pereţii de
stîncă dispărură,  lăsînd  liberă privirea  spre  o  întindere  largă,
albă  şi  sclipitoare.  Aici  era  punctul  cel  mai  înalt,  căci  Munţii
Destinului nu se sfîrşeau printr-un pisc, ca cei mai mulţi munţi, ci
printr-un podişmare cît o ţarăîntreagă.
Acum însăpe podişse înălţa în mod surprinzător un munte
mai  mic  cu  o  înfăţişare  ciudată.  Era  oarecum  îngust  şi  înalt,
asemănător cu Turnul de Fildeş, dar de un albastru strălucitor, şi
alcătuit dintr-o mulţime de zimţi cu forme bizare înălţîndu-se spre
cer  ca  nişte  ţurţuri  de  gheaţă uriaşi,  dar  întorşi  pe  dos.  Pe  la
jumătatea povîrnişului se afla un ou de mărimea unei case, stînd
sprijinit pe trei zimţi de gheaţă.
În  semicerc  în  jurul  oului,  şi  de  asemenea  în  spatele  lui  se
înălţau  ţurţuri albaştri mai mari, ca  ţevile de orgă, formînd piscul
propriu-zis. Oul cel mare avea o deschidere rotundăce părea a
fi  o  uşă sau  o  fereastră.  În  deschidere  apăru  acum  un  obraz
privind spre lectică.
Ca  şi cum ar fi simţit privirea, Crăiasa Copilădeschise ochii
răspunzînd şi ea privirii.
―Opriţi! spuse ea încetişor.
Puterile Invizibile se opriră. Crăiasa Copilăse ridică.
― El  e,  continuă ea.  E  absolut  obligatoriu  să merg  singură
ultima  bucată de  drum  spre  el.  Aşteptaţi-mă aici,  orice  s-ar
întîmpla.
Obrazul din deschiderea rotundă a oului dispăruse. Crăiasa
Copilăcoborî din lectică  şi porni la drum pe nesfîrşita întindere
înzăpezită.  Mersul  îi  era anevoios, căci era desculţă  şi  zăpada
era îngheţată  şi zgrunţuroasă. La fiecare pas crusta de gheaţăi
se spărgea sub picioare  şi cioburile tari ca sticla  îi tăiau pielea
gingaşă. Vîntul îngheţat smucea de haina şi părul ei alb.
În sfîrşit ajunse la Muntele Albastru şi se afla în faţa ţurţurului
neted ca sticla.
Din deschiderea rotundă  şi întunecatăa oului celui mare ieşi
la  iveală o  scară lungă,  cu  mult  mai  lungă decît  ar  fi  putut
încăpea în ou. În cele din urmăajunse chiar pînăjos la poalele
Muntelui  Albastru,  iar  cînd  Crăiasa  Copilă puse  mîna  pe  ea,
văzu  că era  făcută numai  din  litere  legate  între  ele,  iar  fiecare
fuscel era cîte un rînd. Crăiasa Copilăîncepu săurce,  şi în timp
ce se ridica de pe o treaptăpe alta, citi şi cuvintele:
NU MAI VENI! OPREŞTE-TE!
PLEACĂ-NAPOI. ÎNTOARCE-TE!
NICICÎND, NICICUM, MIE MOŞNEAGUL
SĂNU CUMVA SĂ-MI CALCI TU PRAGUL.
PE-ORICINE, CHIAR PE TINE ACUM,
NEAPĂRAT TE-NTORC DIN DRUM,
CĂCI DACĂMĂVEI ÎNTÎLNI
HAOSUL SE VĂRĂSPÎNDI.
SFÎRŞITUL SPRE ÎNCEPUT SE-NDREAPTĂ.
RENUNŢĂ ŞI FII ÎNŢELEAPTĂ!
DIN DRUMUL TĂU OPREŞTE-TE!
PLEACĂ-NAPOI! ÎNTOARCE-TE!
Se opri pentru a mai prinde putere  şi privi în sus. Mai avea
încăfoarte mult de  urcat. Pînă acum  nu trecuse  nici măcar de
jumătate.
― Bătrîne  de  pe  Muntele  Călător,  spuse  ea  cu  glas  tare,
dacă nu  vrei  să ne  întîlnim,  n-ar  fi  trebuit  să-mi  scrii  această
scară.  Tocmai  interdicţia  ta  de  a  veni  e  cea  care  mă aduce  la
tine.
Şi urcămai departe.
ÎN CRONICA MEA SE PĂSTREAZĂ
TOT CE E VIAŢĂ ŞI CREEAZĂ:
IAR TOT CE CÎNDVA A TRĂIT
E-ACUM CUVÎNT MORT, NECLINTIT.
CE-I SCRIS ÎN LITERA CEA RECE
DIN NOU AIEVEA SE PETRECE.
VENIND LA MINE, TU SĂ ŞTII
NĂPASTĂGREA SE VA IVI.
N-AM FOST NICICÎND COPIL CA TINE,
ANI MULŢI MĂAPĂSAU PE MINE.
AICI LA MINE SE SFÎRŞEŞTE
TOT CE PRIN TINE SE STÎRNEŞTE.
VIE VENIND, NU-I ÎNGĂDUIT
ÎN MOARTE TU SĂFI PRIVIT.
Din  nou  fu  nevoită să se  oprească pentru  a-şi  trage
răsuflarea.
Acum  ajunsese  foarte  sus,  iar  scara  se  legăna  în  viscol
precum  o  creangă de  copac.  Urcînd  şi  ultima  parte  de  scară.
Crăiasa Copilăse ţinea, strîns de fusceii îngheţaţi din litere.
DE NU ASCULŢI DE SFATUL MEU
CE ERA SCRIS PE URCUŞUL GREU,
DE TOTUŞI VREI SĂÎNDRĂZnEŞTI
RĂSUCIND TIMPUL, SĂ-l SILEŞTI,
EU NU MAI AM CUM TE OPRI,
MOŞUL ATUNCI TE VA PRIMI!
Dupăce Crăiasa Copilătrecu de aceşti ultimi fuscei, suspină
încetişor  şi se privi. Haina ei cea albă  şi largăera zdrenţuită, se
agăţase  de  toate  liniuţele  transversale,  cîrligele  şi  ghimpii
literelor  care  alcătuiau  scara.  În  sfîrşit,  nu  era  nicidecum  ceva
nou pentru ea faptul căliterele nu-i erau binevoitoare.
În  faţa  ei  văzu  oul  şi  deschiderea  rotundă unde  se  sfîrşea
scara.  Urcă prin  deschidere,  iar  aceasta  se  închise  imediat  în
urma ei. Fărăsăse mai mişte, se opri în întuneric aşteptînd să
vadăce se va întîmpla. Dar pentru început, multăvreme nu se
înttmplănimic.
―Sînt aici, vorbi ea într-un tîrziu în întuneric.
Vocea ei răsunăcu ecouri ca într-o salămare şi goală ―sau
fusese  cumva  o  altă voce,  mult  mai  groasă,  care-i  răspunsese
cu aceleaşi cuvinte?
Treptat izbuti sădistingăîn întuneric o luminăslabă, roşcată.
Venea  de  la  o  carte  ce  plutea  în  aer,  deschisă,  în  mijlocul
încăperii în formăde ou. Era aşezatăpieziş, astfel încît putu să
vadă şi scoarţele. Erau legate în mătase roşie-arămie, şi la fel ca
şi pe giuvaerul purtat de Crăiasa Copilăîn jurul gîtului, apăreau
şi pe carte doi  şerpi care îşi muşcau unul altuia coada, formînd
astfel un oval. Iar în oval era scris titlul:
Povestea fărăsfîrşit
Bastian se zăpăci de tot. Era întocmai cartea pe care o citea
el! O mai privi încăo dată. Da, nu încăpea nici o îndoială, cartea
despre care era vorba acolo era chiar cartea pe care o  ţinea în
mină! Cum era posibil ca săfie vorba despre aceeaşi carte chiar
în cuprinsul ei?
Crăiasa Copilăse apropiase  şi zări acum de cealaltăparte a
cărţii care plutea în aer faţa unui bărbat luminatăalbăstrui de jos
în sus, pornind de la paginile cărţii deschise. Licărirea pornea de
la literele din carte.
Obrazul bărbatului arăta ca  şi scoarţa unui copac străvechi,
atît de brăzdat era de cute adînci. Barba îi era albă  şi lungă, iar
ochii îi erau atît de adînc îngropaţi în văgăune întunecate, încît
nici nu se vedeau. Purta o rasăde călugăr albastrăcu gluga pe
cap,  iar  în  mînă  ţinea  un  condei  cu  care  scria  în  carte.  Nu-şi
ridicăprivirea.
Crăiasa  Copilă aşteptă multă vreme  în  tăcere  privindu-l.
Ceea ce făcea el nu era chiar un scris obişnuit, ci mai degrabăo
lunecare înceatăa condeiului peste pagina goală, iar literele  şi
cuvintele se formau ca de la sine, apăreau din gol.
Crăiasa  Copilă citi  ce  scria  acolo,  şi  era  chiar  ceea  ce  se
petrecea în momentul acela, anume: „Crăiasa Copilăciti ce scria
acolo..."
―Tot ce se întîmplă, spuse ea, tu scrii acolo.
―Tot ce scriu eu acolo, se întîmplă, fu răspunsul.
Din nou era acelaşi glas gros şi adînc pe care-l mai auzise ca
un ecou al propriului ei glas.
Ciudăţenia  era  că Bătrînul  de  pe  Muntele  Călător  nici  nu
deschisese  gura.  Scrisese  cuvintele  ei  şi  pe  ale  lui,  iar  ea  le
auzise ca şi cum şi-ar fi amintit doar căel tocmai vorbise.
―Tu şi cu mine, întrebăea, precum  şi întreaga Fantäzie,  ―
totul e scris în cartea ta?
El scria şi totodatăea auzi răspunsul lui:
―Nicidecum. Aceastăcarte  este  întreaga Fantäzie,  şi tu,  şi
eu.
― Şi unde-i cartea?
―În carte, fu răspunsul pe care-l scrise.
―Prin urmare, nu-i decît o imagine şi reflectarea imaginii?
El scria mai departe şi-l auzi spunînd:
― Ce  arată o  oglindă ce  se  oglindeşte  într-o  oglindă?  Ştii,
Suveranăa Dorinţelor cea cu Ochii de Aur?
Crăiasa Copilătăcu o vreme şi la rîndul său bătrînul scrise în
carte căea tăcea. Apoi ea spuse încet:
―Am nevoie de ajutorul tău.
― Ştiu, răspunse el şi scrise răspunsul său în carte.
―Da, spuse ea, probabil căaşa o fi. Eşti memoria Fantäziei
şi  ştii tot ce s-a întîmplat pînăîn clipa aceasta. N-ai putea însă
sărăsfoieşti puţin cartea ta  şi săvezi ce se va întîmplăde aici
înainte?
― Pagini  goale!  fu  răspunsul.  Nu  pot  decît  privi  înapoi,  la
ceea ce s-a întîmplat. Puteam citi în timp ce scriam. Acum  ştiu
fiindcăam citit.  Şi am scris fiindcăs-a întîmplat. Astfel Povestea
fărăSfîrşit se scrie ea însăşi prin mîna mea.
―Prin urmare, nu ştii de ce am venit la tine?
―Nu, auzi ea vocea lui groasăîn timp ce scria,  şi aşfi vrut
săn-o faci. Prin mine totul devine de neschimbat  Şi definitiv  ―
chiar  şi tu, Suveranăa Dorinţelor cu Ochii de aur. Oul acesta e
mormîntul  şi  sicriul  tău.  Ai  intrat  în  memoria  Fantäziei.  Cum
crezi, căvei mai părăsi vreodatăacest loc?
―Orice ou, răspunse ea, e începutul unei vieţi noi.
―E-adevărat, scrise  şi spuse bătrînul, dar numai atunci cînd
îi crapăcoaja.
― Tu  eşti  cel  care  poţi  s-o  deschizi,  strigă Crăiasa  Copilă,
doar m-ai lăsat săintru.
Bătrînul clătinădin cap şi scrise totul.
―Forţa ta a fost cea care a acţionat. Dar fiindcăacum eşti
aici,  nu  mai  ai  acea  forţă.  Sîntem  închişi  pentru  totdeauna.
Crede-mă,  n-ar  fi  trebuit  să vii!  Acesta  e  sfîrşitul  Poveştii  fără
Sfîrşit!
Crăiasa Copilăzîmbi şi nu părea deloc neliniştită.
― Tu  şi  cu  mine,  spuse  ea,  nu  mai  sîntem  în  stare.  Dar
existăcineva care poate.
― Numai  o  făptură omenească,  scrise  bătrînul,  poate  crea
un nou început.
―Da, răspunse ea, o făpturăomenească.
Bătrînul de pe Muntele Călător îşi ridicăîncet ochii  şi o privi
pentru prima oarăpe Crăiasa Copilă. Era ca şi cum privirea lui ar
fi sosit tocmai de la celălalt capăt al universului, atît de mare era
depărtarea  şi întunericul de unde venea. Ea răspunse privirii cu
ochii ei cei de aur şi-i rezistă. Era ca o luptătăcută  şi nemişcată.
În sfîrşit, bătrînul se plecăiar peste cartea sa şi scrise:
―Rămîi înăuntrul hotarului ce ţi-a fost impus şi ţie. . .
―Aşa voi face, răspunse ea, dar cel despre care vorbesc  şi
pe care îl aştept a trecut de mult hotarul. El citeşte cartea ce-o
scrii şi aude fiece cuvînt pe care îl vorbim. Aşadar, e la noi.
―E-adevărat, auzi ea glasul bătrînului în timp ce scria,  şi el
face parte irevocabil din Povestea fărăSfîrşit, căci e propria lui
poveste.
― Povesteşte-mi-o!  porunci  Crăiasa  Copilă.  Tu,  cel  ce  eşti
memoria Fantäziei, povesteşte-mi-o ―de la început şi cuvînt cu
cuvînt, precum ai scris-o!
Mîna care scria începu sa tremure.
―Dacăfac ce-mi porunceşti, trebuie să şi scriu totul din nou.
Iar ceea ce scriu, se va şi întîmpla din nou.
―Aşa săfie! spuse Crăiasa Copilă.
Bastian începu săfie foarte neliniştit.
Oare ce aveau de gînd? Cumva era ceva în legăturăcu ei?
Dar dacăpînă  şi Bătrînului de pe Muntele Călător începea să-i
tremure mîna...
Bătrinul scrise şi spuse:
Povestea fărăde sfîrşit
Dacăcu sine se-ntîlneşte
O datăcu aceastăcarte
Întreaga lume se sfîrşeşte!
Şi Crăiasa Copilăîi răspunse:
Eroul dacăvine totuşi
Şi în curînd la noi soseşte
O viaţănouăne răsare.
Acuma el se hotărăşte!
―Eşti într-adevăr îngrozitoare, spuse  şi scrise bătrînul, asta
înseamnă sfîrşitul  fără sfîrşit.  Vom  intra  în  ciclul  veşnicei
reîntoarceri. Şi de acolo nu mai existăscăpare.
―Pentru noi nu, răspunse ea, şi vocea ei nu mai era blîndă,
ci dură şi clarăca un diamant, dar nici pentru el ―decît dacăne
salveazăpe toţi.
― Vrei  într-adevăr  să pui  totul  în  mîinile  unei  făpturi
omeneşti?
―Vreau.
Apoi adăugămai încet:
―Sau ştii tu cumva să-mi dai alt sfat?
Tăcerea  ţinu  multă vreme,  înainte  ca  vocea  groasă a
bătrînului săspună:
―Nu.
Stătea  mult  aplecat  peste  cartea  în  care  scria.  Faţa  îi  era
acoperităde glugă şi nu se mai vedea.
―Atunci făceea ce te-am rugat!
Bătrînul  de  pe  Muntele  Călător  se  supuse  voinţei  Crăiesei
Copile  şi  începu  să-i  povestească de  la  început  Povestea  fără
Sfîrşit.
În acest moment se schimbăculoarea luminii ce strălucea din
paginile cărţii. De sub condeiul bătrînului literele ieşeau înclinate.
Rasa  lui  de  călugăr  precum  şi  gluga  se  făcură de  culoarea
aramei. Iar în timp ce scria, răsuna totodată şi vocea lui groasă.
Bastian auzea şi el foarte limpede vocea.
Totuşi  primele  cuvinte  pronunţate  de  bătrîn  îi  fură de
neînţeles.  Sunau  cam  ca  „Tairacitna  rednaerok  darnok  lrak
rateirporp".
Ce ciudat, gîndi Bastian, de ce vorbeşte bătrînul dintr-o dată
o limbăstrăină? Sau era cumva o formulămagică?
Glasul bătrînului continuă, iar Bastian trebui să-l asculte.
„Inscripţia  de  mai  sus  se  afla  pe  uşa  de  sticlă a  unei
prăvălioare,  dar  fireşte  că arăta  aşa  numai  cînd  priveai  din
interiorul  încăperii  cam  întunecoase  prin  geam  afară,  spre
stradă.
Era  o  dimineaţă de  noiembrie  rece  şi  cenuşie  şi  ploua  cu
găleata.  Picăturile  se  prelingeau  pe  fereastră  şi  peste  literele
întortocheate.  Tot  ce  se  putea  zări  prin  geam  era  doar  un  zid
pătat de ploaie pe partea opusăa străzii."
Povestea  asta  nici  n-o  cunosc,  gîndi  Bastian  oarecum
dezamăgit, nici nu-i vorba despre ea în cartea pe care amcitit-o
pînă acum.  În  sfîrşit,  acum  se  vede  bine  că m-am  înşelat  tot
timpul.  Crezusem  într-adevăr  că bătrînul  va  începe  acum  să
povestescâ de la început toatăPovestea fărăsfîrsit.
Dintr-o  dată uşa  fu  deschisă atît  de  violent,  că micuţul
ciorchine  de  clopoţei  de  alamă atîrnat  deasupra  ei  se  porni  să
sune cu zgomot şi nu se mai linişti multăvreme.
Făptaşul  zarvei  era  un  băieţel  gras,  de  vreo  zece  sau
unsprezece  ani.  Părul  castaniu-închis  îi  atîrna  ud  peste  faţă,
haina îi era leoarcăde ploaie  şi picura, iar peste umăr purta un
ghiozdan prins de o curea. Băieţelul era cam palid  şi gîfîia, dar,
spre  deosebire  de  graba  de  care  dăduse  dovadă pînă atunci,
rămase acum încremenit în pragul uşii deschise.
„Dintr-o  dată uşa  fu  deschisă atît  de  violent,  că micuţul
ciorchine  de  clopoţei  de  alamă atîrnat  deasupra  ei  se  porni  să
sune cu zgomot şi nu se mai linişti multăvreme.
Făptaşul  zarvei  era  un  băieţel  gras,  de  vreo  zece  sau
unsprezece  ani.  Părul  castaniu-închis  îi  atîrna  ud  peste  faţă,
haina îi era leoarcăde ploaie  şi picura, iar peste umăr purta un
ghiozdan prins de o curea. Băieţelul era cam palid  şi gîfîia, dar,
spre  deosebire  de  graba  de  care  dăduse  dovadă pînă atunci,
rămase acum încremenit în pragul uşii deschise....
În timp  ce Bastian citea aceste rînduri şi  auzea glasul gros al
Bătrînului de pe Munte începurăsă-i vîjiie urechile  şi să-l prindă
ameţeala.
Ceea  ce  se  povestea  acolo  era  o  poveste!  Iar  ea  era
cuprinsă în  Povestea  fără Sfîrşit.  Însuşi,  Bastian,  apărea  ca
personaj în cartea al cărei cititor crezuse pînăacum căeste!  Şi
cine era cititor îl citea chiar acum,  şi credea la rîndul lui cănu e
decît un cititor ― şi tot aşa mai departe la nesfîrşit.
Acum  lui  Bastian  începu  să-i  fie   frică,  avu  dintr-o  dată
senzaţia cănu mai poate [...] simţea ca  şi cum ar fi fost închis
într-o [...] invizibilă. Voia săse oprească, nu mai voia săcitească
mai departe.
Vocea  groasă a  Bătrînului  de  pe  Munte  continua  să
povestească,
iar Bastian nu putea face nimic ca să-l oprească. Îşi astupă
urechile, dar nu-i folosi la nimic, glasul răsuna înlăuntrul lui. Deşi
ştia de  mult cănu-i adevărat, totuşi se  mai agăţa de gîndul că
toată asemănarea  cu  propria  lui  poveste  nu  era  decît  o
întîmplare
dar vocea groasăvorbea neînduplecat mai departe
şi acum auzi foarte limpede cum spunea:
.....  N-ai nici un pic de bună-cuviinţă, căci altfel s-ar fi cuvenit
săte recomanzi cel puţin.
― Mă numesc  Bastian,  spuse  băiatul.  Bastian  Balthasar
Bux."
În  clipa  aceea  Bastian  înţelese  un  iucru  esenţial:  Cineva
poate fi convins căîşi doreşte ceva  ―chiar ani zile  ―atît timp
cît  se  ştie  că dorinţa  nu-i  poate  fi  împlinită.  Dacă se  află însă
dintr-o  dată confruntat  cu  posibilitatea  ca  dorinţa  visată să se
transforme în realitate, nu-şi  mai doreşte  decît un singur lucru:
sănu avut niciodatăacea dorinţă.
În orice caz, asta i se întîmplălui Bastian.
Acum cînd totul devenise de o gravitate implacabilă, cel mai
mult i-ar fi plăcut săfugă. Numai căîn acest caz nu prea avea
unde. De  aceea făcu un lucru care, fireşte,  nu-i putea folosi la
nimic: se prefăcu mort ca un gîndac răsturnat pe spate. Voia să
pretindănici n-ar exista, voia săstea fărăsăcrîcnească  şi săse
ghemuiascăîntr-un colţ.
Bătrînul  de  pe  Muntele  Călător  continuă să povestească  şi
totodatăsăscrie totul din nou, cum luase Bastian cartea, cumse
refugiase în podul  şcolii  şi cum a început acolo săcitească. Pe
urmă începu  o  dată Căutarea  cea  Mare  a  lui  Atreiu,  ajunse  la
vechea Morla şi-l găsi pe Fuhur în plasa lui Ygramul la Prăpastia
Străfundă, unde se auzi strigătul de spaimăal lui Bastian. Încăo
dată Atreiu  fu  vindecat  de  bătrîna  Urgl  şi  sfătuit  de  Engywuck.
Păşi prin cele trei porţi fermecate  şi intrăîn imaginea lui Bastian
şi  vorbi  cu  Uyuläla.  Apoi  urmară uriaşii  vînturilor  şi  Oraşul
Strigoilor, Gmork, salvarea lui Atreiu  şi întoarcerea la Turnul de
Fildeş. Iar între timp se mai întîmplau  şi toate cele cîte le trăise
Bastian,  aprinderea  lumînărilor  şi  cum  o  văzuse  pe  Crăiasa
Copilă  şi cum ea aştepta zadarnic ca el săvină.  Şi încăo dată
ea  porni  să-l  caute  pe  Bătrînul  de  pe  Muntele  Călător,  încă o
datăse urcăpe scara din litere  şi intrăîn ou  şi încăo datăse
desfăşurăîntreaga convorbire, cuvînt cu cuvînt tot ce vorbiseră
cei  doi  şi  sfîrşindu-se  cu  aceea  că Bătrînul  de  pe  Muntele
Călător începea săscrie şi săpovesteascăPovestea fărăSfîrşit.
Şi atunci totul porni iar de la început  ―neschimbat  şi fărăa
putea  fi  vreodată schimbat  ―  şi  din  nou  totul  se  sfîrşi  cu
întîlnirea Crăiesei Copile cu Bătrînul de pe Muntele Călător, care
încă o  dată începu  să scrie  şi  să povestească Povestea  fără
sfîrşit...
...şi  tot  aşa  va  continua  pînă în  vecii  vecilor,  căci  era  cu
neputinţă ca  ceva  să se  poată schimba  în  desfăşurarea
evenimentelor.  Numai  el  singur,  Bastian,  era  în  stare  să
intervină.  Şi  trebuia  s-o  facă dacă nu  voia  să rămînă el  însuşi
închis  în  acelaşi  ciclu.  Avea  impresia  că povestea  se  repetase
de mii de ori, ba nu, cănu mai exista nici un „Înainte"  şi nici un
„După ",  că totul  se  petrece  mereu  şi  în  acelaşi  timp.  Acum
înţelegea  de  ce  tremurase  mină bâtrînului.  Ciclul  veşnicei
reîntoarceri era sfîrşitul fărăsfîrşit!
Bastian nu simţea călacrimile îi curgeau pe obraji. Pierzîndu-şi cît pe-aci cunoştinţa, strigădeodată:
― Puişorul Lunii! Vin!
În aceeaşi clipăse petrecurămai multe lucruri dintr-o dată.
Coaja oului celui mare fu spartăîn ţăndări de o forţăuriaşă şi
totodatăbubui un tunet asurzitor. Apoi vijelia se apropie  venind
de departe
şi  izbucni  din  paginile  cărţii  ţinute  de  Bastian  pe  genunchi,
încît  ele începurăsăfîlfiie  zbuciumîndu-se. Bastian  simţi vijelia
prin  păr  şi  pe  obrazul  său,  îi  tăia  aproape  răsuflarea,  flăcările
lumînărilor din sfeşnicul cu  şapte braţe jucau  şi se culcau de tot,
şi pe urmăa doua rafalăîncă şi mai puternicăzburătăci cartea şi
luminile se stinseră.
Orologiul din turn bătu de douăsprezece ori.
Perelin, pădurea nopţii
MAI SPUSE O DATĂÎN ŞOAPTĂ, PE întuneric:
―Puişorul Lunii, vin!
Bastian simţea cum din numele acesta radia o forţănespus
de  dulce,  mîngîietoare,  ce-l  învăluia  cu  totul.  De  aceea  îl  mai
spuse de cîteva ori:
― Puişorul  Lunii!  Puişorul  Lunii!  Vin,  Puişorul  Lunii!  Am  şi
sosit.
Dar unde se afla oare?
Nu putea vedea nici cea mai slabăurmăde lumină, dar ceea
ce-l  înconjura  nu  mai  era  bezna  friguroasă a  podului,  ci  o
întunecime caldă şi catifelatăîn care se simţea ferit şi fericit.
Orice frică  şi nelinişte îi pierise. Îşi amintea doar de ele ca de
ceva  de mult trecut. Se simţea atît de senin  şi  de bine  dispus,
încît începu chiar sărîdăîncetişor.
―Puişorul Lunii, unde măaflu? întrebăel.
Nu  mai  simţea  greutatea  trupului  său.  Bîjbîi  împrejur  cu
mîinile  şi  îşi  dădu  seama  că plutea.  Pieriseră  şi  saltelele  de
gimnastică şi duşumeaua de dedesubt.
Era  o  senzaţie  minunată  şi  niciodată simţită de  el,  un
sentiment de desprindere  şi de libertate neţărmurită. Acum nu-l
mai  putea  atinge  nimic  din  tot  ce-l  împovărase  şi-l  năpăstuise
cîndva.
Plutea  cumva  pe  undeva  prin  cosmos?  În  cosmos  se  aflau
însă stelele,  iar  el  nu  zărea  nimic  de  acest  fel.  Nu  mai  exista
decît întunericul catifelat  şi el se simţea atît de bine, atît de bine
ca niciodatăîn toatăviaţa lui. Nu cumva murise?
―Puişorul Lunii, unde eşti?
Şi acum auzi un glăscior gingaş, ca al unei păsări mici care îi
răspundea,  şi poate că-i răspunsese  şi pînăacum de mai multe
ori fărăca el să-şi dea seama. Auzea de foarte aproape  şi totuşi
n-ar fi putut spune de unde vine:
―Sînt aici, Bastian, dragule.
―Puişorul Lunii, tu eşti?
Ea rîse parcăar fi cîntat.
―Da' cine aşputea fi? Doar mi-ai dat chiar acum numele cel
frumos. Îţi mulţumesc pentru el. Fii binevenit, salvatorul  şi eroul
meu.
―Unde sîntem, Puişorul Lunii?
―Eu sînt la tine, iar tu eşti la mine.
Era  ca  o  convorbire  din  vise,  şi  totuşi  Bastian  ştia  cu
siguranţăcăera treaz şi nu visa.
―Puişorul Lunii, şopti el, acesta-i sfîrşitul?
― Nu, răspunse ea, e începutul.
― Unde-i  Fantäzia,  Puişorul  Lunii?  Unde  sînt  toţi  ceilalţi?
Unde-i  Atreiu  şi  Fuhur?  A  dispărut  totul?  Dar  Bătrînul  de  pe
Muntele Călător cu cartea sa? Nu mai există?
― Fantäzia  va  renaşte  din  dorinţele  tale,  Bastian,  dragule.
Prin mine ele devin realitate.
―Din dorinţele mele? repetăBastian uimit.
― Ştii bine, auzi el glasul cel dulce, cămi se spune Suverană
a Dorinţelor. Ce-ai să-ţi doreşti?
Bastian se gîndi, apoi întrebăprecaut:
―Cîte dorinţe mi se îngăduie?
―Cîte vrei ―cu cît sînt mai multe, cu atît mai bine, dragule.
Cu atît mai bogată şi mai felurităva fi Fantäzia.
Bastian  era  surprins  şi  copleşit.  Dar  tocmai  fiindcă dintr-o
datăse vedea pus în faţa unei infinităţi de posibilităţi, nu-i veni în
minte nici o dorinţă.
―Nu-mi vine nimic în minte, spuse el în sfîrşit.
Cîtva timp fu tăcere, apoi auzi glăsciorul gingaşca de pasăre
mică:
―Asta-i rău.
―De ce?
―Pentru căatunci n-o sămai existe nici o Fantäzie.
Bastian  tăcu  încurcat.  Sentimentul  lui  de  libertate  nelimitată
era tulburat de faptul cătotul urma sădepindăde el.
―De ce-i atît de întuneric, Puişorul Lunii?
―Începutul e întotdeauna întunecat, Bastian, dragule.
―Aşdori mult săte mai văd o dată, Puişorul Lunii, ca atunci
în clipa cînd m-ai privit.
Auzi din nou rîsul cel încetişor, ca un cîntec.
―De ce rîzi?
―Fiindcăsînt bucuroasă.
―De ce eşti bucuroasă?
― Ţi-ai exprimat chiar acum prima ta dorinţă.
― Şi o vei îndeplini?
―Da, întinde-ţi mîna!
Bastian  întinse  mîna  şi  simţi  că îi  punea  ceva  pe  palma
deschisă  ― era  mic  de  tot,  dar  neaşteptat  de  greu.  Era  foarte
rece şi pipăindu-l, îl simţi tare şi mort.
―Ce-i asta, Puişorul Lunii?
― Un  fir  de  nisip,  răspunse  ea.  E  tot  ce-a  mai  rămas  din
toatăîmpărăţia mea cea nesfîrşită. Ţi-l dăruiesc.
―Mulţumesc, spuse Bastian mirat.
Deşi nu  ştia ce săfacăcu darul primit. De-ar fi fost cel puţin
ceva viu!
În  timp  ce  mai  stătea  şi  se  întreba  la  ce  s-o  fi  aşteptînd
Puişorul  Lunii  din  partea  lui,  simţi  brusc  o  uşoară gîdilitură pe
mînă. Privi mai cu atenţie.
―Ia te uită, Puişorul Lunii, şopti el, a început sălicărească şi
sălucească!  Şi aici  ―vezi  ―iese o flăcăruie micuţă. Ba nu, e
un  germene!  Puişorul  Lunii,  nu-i  deloc  un  fir  de  nisip!  E  o
sămînţăstrălucitoare şi începe săîncolţească!
― Foarte  bine  ai  procedat,  Bastian,  dragule!  o  auzi  el
spunînd. Vezi, nu-i deloc greu.
Din  punctuleţul  de  pe  palma  lui  Bastian  pornea  acum  o
lumină ce  abia  se  vedea,  dar  crescu  repede  şi  începu  să
lumineze  cele  două chipuri  de  copil  atît  de  diferite,  aplecate
asupra minunii, scoţîndu-le din întunericul catifelat.
Bastian  îşi  retrase  încet  mîna  şi  punctul  luminos  rămase
plutind ca o micăstea între ei doi.
Bobul  creştea  foarte  repede,  puteai  să-l  vezi  cum  se
dezvoltă.  Scoase  frunze  şi  rămurele,  apărură boboci  ce  se
deschideau în flori multicolore, sclipitoare  şi fosforescente. Se  şi
formau mici fructe care îndatăce erau coapte, explodau ca nişte
rachete în miniaturăpresărînd în jur o ploaie pestriţăde scîntei,
noi seminţe.
Din  noile  seminţe  creşteau  din  nou  plante,  aveau  însă alte
forme, semănau cu ferigi sau cu mici palmieri, cactuşi în chip de
minge,  brăduţi  sau  pomuleţi  noduroşi.  Fiecare  licărea  şi
strălucea în altăculoare.
Foarte curînd în jurul lui Bastian şi al Puişorului Lunii, peste şi
sub  ei  şi  în  toate  părţile,  întunericul  catifelat  fu  plin  de  plante
luminoase ce tot încolţeau  şi creşteau repede. O sferăarzînd în
toate  culorile,  o  lume  nouă  şi  strălucitoare  plutea  în  niciunde,
creştea  şi creştea mereu, iar în miezul ei cel mai lăuntric şedeau
mînă-n  mînă Bastian  şi  Puişorul  Lunii  privind  cu  ochii  mari  de
uimire priveliştea cea mirifică.
Plantele nu mai conteneau în producerea unor forme şi culori
mereu noi. Boboci tot mai mari se deschideau, inflorescenţe tot
mai bogate răsăreau. Iar toatăaceastădezvoltare se desfăşura
într-o linişte deplină.
După un  timp  unele  plante  ajunseră înalte  cît  floareasoarelui, iar cîteva erau chiar atît de înalte cît  merii. Apăruseră
evantaie sau pămătufuri din frunze lungi, verzi ca smaraldul,  şi
flori ca o coadăde păun smălţatăcu ochi în culorile curcubeului.
Alte plante semănau cu pagode alcătuite din umbrele deschise
din mătase viorie  şi aşezate unele pe altele. Unele trunchiuri de
copac  mai  groase  erau  împletite  ca  o  cosiţă.  Şi  fiindcă erau
transparente, arătau ca din sticlăroz luminatăpe dinăuntru. Mai
erau  şi mănunchiuri de flori ca nişte ciorchini mari de lampioane
albastre  şi  galbene.  Pe  alocuri  atîrnau  mii  de  flori  în  formă de
steluţe,  precum  cascadele  licărind  argintiu,  sau  draperii  în
nuanţe  auriu-închis  din  clopoţei  cu  staminele  lungi  ca  ciucurii.
Plantele  strălucitoare  ale  nopţii  creşteau  tot  mai  îmbelşugat  şi
mai dens, întreţesîndu-se treptat într-o reţea splendidăde lumină
blîndă.
―Trebuie să-i dai un nume! şopti Puişorul Lunii.
Bastian dădu din cap.
―Perelin, pădurea nopţii, spuse el.
O  privi  pe  Crăiasa  Copilă în  ochi  ―  şi  atunci  i  se  întîmplă
încă o  dată ceea  ce  i  se  întîmplase  şi  la  primul  lor  schimb  de
priviri.  Şedea ca vrăjit  şi o privea  şi nu-şi mai putea lua ochii de
la ea. Prima dată, atunci, o văzuse bolnavăde moarte, dar acum
era mult, mult mai frumoasă. Haina ei cea ruptăera iar ca nouă,
iar  peste  albul  imaculat  al  mătăsii  şi  al  părului  ei  lung  jucau
reflexele lunii blînde, multicolore. Dorinţa lui se împlinise.
―Puişorul Lunii, bîigui buimăcit Bastian, eşti iar sănătoasă
acum?
Ea zîmbi.
―Nu vezi singur, Bastian, dragule?
―Aşvrea sărămînăveşnic aşa ca acum, spuse el.
―Veşnicăe clipa, răspunse ea.
Bastian  tăcu.  Nu  înţelesese  răspunsul  ei,  dar  acum  nu  era
dispus să-şi batăcapul. Nu voia altceva decît să  şadăîn faţa ei
şi s-o privească.
Împrejurul  celor  doi  desişul  luxuriant  al  plantelor  luminoase
formase încetul cu încetul o împletiturădeasă, o  ţesăturăarzînd
în toate culorile  şi care îi închidea ca un cort mare  şi rotund din
covoare fermecate. Astfel căBastian nu băga de seamăce se
petrecea afară. Nu  ştia căPerelin creştea mai departe  şi tot mai
departe, iar fiecare plantăse făcea  tot mai mare. Tot mai ploua
şi  acum  cu  seminţe  mici  şi  scînteietoare  din  care  răsăreau  noi
lăstare.
Bastian şedea cufundat în contemplarea Puişorului Lunii.
N-ar fi fost în stare săspunădacăa trecut multăvreme sau
puţină, cînd Puişorul Lunii îi acoperi ochii cu mîna.
― De  ce  m-ai  lăsat  să te-aştept  atît  de  mult?  o  auzi
întrebîndu-l. De ce m-ai silit sămerg la Bătrînul de pe Muntele
Călător? De ce n-ai venit cînd te-am chemat?
Bastian înghiţi în sec.
― A  fost,  pentru  că,  ― izbuti  să spună stingherit  ―,  mă
gîndeam  ―erau tot soiul de motive, era  şi frică  ―dar de fapt
mi-a fost ruşine de tine, Puişorul Lunii.
Ea-şi retrase mîna privindu-l mirată.
―Ruşine? Şi de ce oare?
―Vezi, se codi Bastian, măgîndeam cădesigur aştepţi pe
cineva care săfie pe potriva ta.
―Dar tu, întrebăea, nu eşti pe potriva mea?
― Vreau  să spun,  se  bîlbîi  Bastian  simţind  că se
îmbujorează,  adică cineva  cutezător  şi  puternic  şi  frumos  ―
vreun prinţsau aşa ceva ―în orice caz, nu cineva ca mine.
Lăsase ochii în jos şi o auzi rîzînd din nou încetişor, parcăar
fi cîntat.
―Vezi, spuse el, acum mai şi rîzi de mine.
Tăcerea  ţinu multăvreme, iar cînd Bastian se hotărî în sfîrşit
să-şi  ridice  iar  privirile,  văzu  că ea  se  aplecase  spre  el,  foarte
aproape. Faţa îi era serioasă.
― Vreau  să-ţi  arăt  ceva,  Bastian,  spuse  ea,  priveşte-mă în
ochi!
Bastian  o  ascultă,  deşi  inima  îi  bătea  puternic  şi  ameţise
puţin.
Şi atunci zări în oglinda aurie a ochilor ei un chip, la început
mic şi ca din mare depărtare, treptat însădevenea tot mai mare
şi mai desluşit. Era un băiat, cam de vîrsta lui, dar era zvelt  şi de
o mare frumuseţe. Avea o ţinutămîndră  şi dreaptă, iar faţa îi era
distinsă, alungită  şi bărbăteasca. Arăta ca un tînăr prinţoriental.
Purta un turban din mătase albastrăla fel cu vesta brodatăcu fir
de  argint  ce-i  ajungea  pînă la  genunchi.  Era  încălţat  cu  cizme
înalte,  roşii,  dintr-o  piele  moale  şi  suplă,  iar  vîrfurile  lor  erau
răsucite în sus. Pe umeri avea o mantie argintie ce-icădea pînă
la călcîie, pornind dintr-un guler înalt. Dar cel mai frumos lucru
erau  mîinile  băiatului,  delicate  şi  fine,  însă în  acelaşi  timp
surprinzător de puternice.
Bastian privea chipul plin de entuziasm şi de admiraţie. Nu se
mai sătura privind. Tocmai voia săîntrebe cine-i frumosul fiu de
rege, cînd îl străfulgerăînţelegea căera el însuşi.
Era propria lui oglindire în ochii de aur ai Puişorului Lunii!
E  foarte  greu  de  spus  în  cuvinte  ce  se  întîmplă cu  el  în
momentul acela. Simţi o încîntare ce-l transporta din el însuşi ca
într-un leşin, la mari depărtări, iar cînd îi trecu şi se reîntoarse cu
totul în sinea sa, se regăsi ca băiatul cel frumos a cărui imagine
o văzuse...
Se  privi  pe  sine  şi  totul  era  aidoma  ca  în  ochii  Puişorului
Lunii, cizmele moi  şi fine din piele roşie, vesta albastrăbrodată
cu fir de argint, mantia lungă  şi strălucitoare, statura lui  şi  ―în
măsura  în  care  putea  să-şi  dea  seama  ―  şi  faţa  lui.  Uimit,  îşi
privi şi mîinile.
Se întoarse către Puişorul Lunii.
Nu mai era acolo!
Era singur în încăperea rotundăformatăde desişul de plante
licăritoare.
―Puişorul Lunii, strigăel în toate direcţiile, Puişorul Lunii!
Nu primi însănici un răspuns.
Descumpănit,  se  aşeză.  Ce  avea  să facă acum?  De  ce-l
lăsase singur? Încotro s-o ia acum ―în cazul cînd ar fi putut s-o
porneascăundeva şi nu era închis ca într-o colivie.
În timp ce  şedea acolo, încercînd săînţeleagăde ce Puişorul
Lunii se hotărîse să-l părăseascăfărănici o explicaţie  şi fărănici
un cuvînt de ramas-bun, degetele lui se jucau cu unmedalion de
aur atîrnat cu un lanţde gîtul său.
Se uităla el şi scoase un strigăt de surpriză.
Era AURYN, giuvaerul, strălucirea, însemnul Crăiesei Copile,
şi  care  făcea  din  purtătorul  său  Locţiitorul  ei!  Puişorul  Lunii  îi
lăsase lui întreaga ei putere asupra tuturor fiinţelor şi lucrurile din
Fantäzia. Iar cît timp va purta acest semn va fi ca  şi cum ar fi  şi
ea lîngăel.
Bastian  privi  multă vreme  la  cei  doi  şerpi,  cel  de  culoare
deschisă  şi  cel  de  culoare  închisă,  care  îşi  muşcau  unul  altuia
coada  formînd  un  oval.  Apoi  întoarse  medalionul  şi,  spre
surprinderea  lui,  găsi  pe  dosul  giuvaerului  o  inscripţie  ― patru
cuvinte scurte într-o scriere straniu încolăcită:
FăCeea Ce Vrei
Pînă acum  nu  fusese  niciodată vorba  despre  aşa  ceva  în
Povestea fărăSfîrşit. Oare Atreiu nu observase inscripţia?
Dar  asta  nu  mai  avea  importanţă acum.  Singurul  lucru
important  era  că inscripţia  exprima  permisiunea,  ba  nu,  de-a
dreptul îndemnul de a face tot ce-i făcea plăcere.
Bastian  se  apropie  de  zidul  format  din  desişul  multicolor  al
plantelor, pentru a vedea dacă  şi unde ar putea săse strecoare,
constată însă cu  plăcere  că putea  fi  dat  la  o  parte  precum  o
perdea. Păşi afară.
Între  timp  dezvoltarea  molcomă,  dar  totodată de  o  forţă de
neînfrînt  a  plantelor  nopţii  continuase  neîncetat,  şi  Perelin
devenise  o  pădure  cum  nici  un  ochi  omenesc  nu  mai  văzuse
vreodatăînaintea lui Bastian.
Cele  mai  mari  trunchiuri  atinseseră acum  înălţimea  şi
grosimea unor turle de biserică ― şi totuşi continuau săcrească,
fără oprire.  În  unele  locuri  uriaşele  coloane  cu  un  luciu  lăptos
ajunseserăsăfie atît de apropiate unele de celelalte, încît era cu
neputinţă să te  strecori  printre  ele.  Şi  seminţele  continuau  să
cadăprecum o ploaie de scîntei.
În  timp  ce  Bastian  se  preumbla  pe  sub  bolta  de  lumină a
acestei păduri, se străduia sănu calce strivind vreun mugur ce
licărea  pe  jos,  dar  foarte  curînd  îşi  dădu  seama  că-i  era  cu
neputinţă. Nu mai exista nici un lat de palmăde pămînt unde să
nu răsarăcîte ceva. Aşa căporni la drum fărăgrijă, luînd-o pe
acolo unde copacii uriaşi îi îngăduiau trecerea.
Gîndul căera frumos îl încînta. Nu-l supăra deloc faptul cănu
era nimeni ca să-l admire. Dimpotrivă, era foarte bucuros că-şi
putea păstra plăcerea pentru el singur. Nu  ţinea absolut deloc la
admiraţia celor ce-l batjocoriserăpînăatunci. Acum nu mai  ţinea
la aşa ceva. Se gîndea la ei aproape cu milă.
În pădurea Perelin nu existau anotimpuri  şi nici alternanţa de
zi  şi  de  noapte  ― trăirea  timpului  era  şi  ea  cu  totul  diferită de
ceea ce ştiuse Bastian pînăatunci. Aşadar, nu ştia de cîtăvreme
se tot preumbla. Încetul cu încetul bucuria lui de  a fi frumos se
preschimbă în  altceva:  ajunse  să i  se  pară de  la  sine  înţeles.
Totuşi nu era mai puţin bucuros din pricina aceasta, i se părea
doar căniciodatănu fusese altfel.
Motivul era unul pe care Bastian nu avea să-l înţeleagădecît
mult  mai  tîrziu,  dar  acum  nici  măcar  nu-l  bănuia.  Căci  datorită
frumuseţii ce-i fusese dăruităel începea săuite treptat căfusese
cîndva gras şi cu picioare strîmbe.
Şi chiar dacăar fi  bănuit, tot n-ar mai fi acordat prea mare
importanţăunei asemenea amintiri. Uitarea se petrecea însăpe
nesimţite.  Iar  cînd  amintirea  dispăruse  cu  totul,  i  se  păru  că
fusese întotdeauna aşa cum era acum.  Şi în acest fel i se potoli
şi  dorinţa  de  a  fi  frumos,  căci  cineva  care  a  fost  dintotdeauna
frumos nu-şi mai doreşte un asemenea lucru.
Abia  ajunsese  la  punctul  acesta  cînd  începu  să  şi  simtă o
oarecare  insatisfacţie  şi  i  se  trezi  o  nouă dorinţă.  Să fii  numai
frumos,  nu  era  prea  mare  lucru!  Voia  să fie  şi  puternic,  mai
puternic decît toţi. Cel mai puternic dintre puternici!
În timp ce se plimba mai departe prin Pădurea Nopţii Perelin,
începu  să-i  fie  foame.  Culese  ici  şi  colo  cîteva  din  poamele
strălucitoare,  cu  înfăţişare  ciudată,  şi  încercă cu  grijă dacă
puteau fi mîncate. Nu numai atît! constatăel cu mulţumire, dar
aveau  şi un gust  nemaipomenit de bun, unele acrişoare,  altele
dulci,  cîteva  puţin  amărui,  dar  toate  extrem  de  apetisante.
Mergînd mai departe, mîncăun fruct dupăaltul, simţind totodată
o forţăuimitoare revărsîndu-i-se în trup.
Între  timp  desişul  licăritor  al  pădurii  împrejurul  lui  crescuse
atît  de  mult,  încît  îi  închidea  priveliştea  în  toate  direcţiile.  Pe
lîngăaceasta începuserăsămai şi răsarăliane  şi alte plante cu
rădăcini  aeriene  crescînd  de  sus  în  jos,  întreţesîndu-se  cu
tufărişul  şi  alcătuind  un  hăţiş de  nepătruns.  Bastian  îşi  croi  o
potecă lovind  cu  muchia  palrhei,  iar  desişul  se  desfăcea  ca  şi
cum ar fi folosit un hanger sau un foarfece de grădină. În urma
lui  spărtura  se  închidea  imediat  la  loc  şi  atît  de  desăvîrşit,  de
parcănici n-ar fi fost vreodată.
Merse  mai  departe,  dar  drumul  îi  fu  închis  de  un  zid  de
copaci  uriaşi  ale  căror  trunchiuri  crescuseră alipite  fără a  lăsa
nici un locşor liber între ele.
Bastian  apucă cu  amîndouă mîinile  ―  şi  dezdoi  două
trunchiuri de copac! În urma lui crăpătura se închise din nou fără
nici un zgomot.
Bastian scoase un strigăt sălbatic de fericire.
Era stăpînul pădurii nopţii!
Cîtva  timp  se  distră croindu-şi  drum  prin  junglă,  precum  un
elefant  care  a  auzit  Marea  Chemare.  Forţele  nu-i  slăbeau
nicicum, nu fu nevoit săse opreascănici o clipăpentru a-şi trage
răsuflarea,  n-avea  nici  un  junghi  sub  coaste  şi  nici  palpitaţii,  şi
nici măcar nu transpira.
În sfîrşit se săturăsăzburde  şi-i veni pofta săarunce de sus
o privire asupra domeniului său, Perelin, pentru a vedea cît de
departe se întinde.
Privi  cercetător  în  sus,  îşi  scuipă în  mîini,  puse  mîna  pe  o
liană  şi  începu  să se  caţăre,  foarte  simplu,  aşezînd  mereu  o
mînămai sus de cealaltă şi fărăsăse ajute de picioare, aşa cum
văzuse  la  artiştii  de  circ.  Într-o  imagine  foarte  ştearsă a  unor
amintiri din zile de mult trecute se văzu pentru o clipăîn timpul
orelor de gimnasticăatîrnînd ca un sac de făinăla capătul de jos
al funiei, spre hazul întregii clase. Îi veni săzîmbească. Desigur
cătoţi ar fi căscat ochii  şi gura dacăl-ar fi putut vedea acum. Ar
fi fost cu toţii mîndri să-l cunoască. Dar el nu i-ar fi băgat deloc în
seamă. Fărăsăse opreascăo singurădată, ajunse în sfîrşit la
craca  de  care  atîrna  liana.  Se  aşeză  călare  pe  ea.  Craca  era
groasăcît o butie  şi roşcat fosforescentădin interior. Cu băgare
de seamă, Bastian se ridicăîn picioare  şi înaintăbalansîndu-se
spre  trunchiul  copacului.  Un  hăţiş des  de  vrejuri  îi  tăia  şi  aici
drumul, dar el izbuti sătreacăcu uşurinţă.
Chiar şi aici sus trunchiul era încăatît de gros, încît nici cinci
bărbaţi  nu  l-ar  fi  putut  cuprinde.  O  altă creangă ce  creştea  din
acelaşi trunchi ceva mai sus  şi în altădirecţie nu putea fi ajunsă
din  locul  unde  se  găsea  Bastian.  Aşa  că se  repezi  dintr-o
săriturăpînăla o altăplantăagăţătoare  şi, prinzîndu-se de ea,
se legănăde colo-colo pînăce izbuti săprindă, din nou printr-o
săritură îndrăzneaţă,  şi  creanga  aflată mai  sus.  Pornind  de
acolo,  putea  să se  ridice  la  o  altă creangă aflată  şi  mai  sus.
Acum  se  afla  foarte  sus  printre  ramuri,  la  cel  puţin  o  sută de
metri, dar frunzişul şi rămurişul licăritor nu puteau fi străpunse cu
privirea.
Abia dupăce ajunse la o înălţime de vreo doua ori mai mare,
se  iviră ici  şi  colo  locuri  mai  libere,  îngăduindu-i  să privească
împrejur.  Dar  abia  atunci  începu  totul  să se  complice,  tocmai
fiindcă erau  tot  mai  puţine  crengi  şi  ramuri.  Iar  la  sfîrşit,  cînd
ajunsese aproape sus de tot, fu  nevoit săse oprească, fiindcă
nu  mai  găsea  nimic  de  care  să se  fi  putut  ţine  în  afară de
trunchiul gol şi neted, avînd grosimea unui stîlp de telegraf.
Bastian îşi înălţăprivirea şi văzu căacest trunchi sau lujer se
sfîrşea  la  vreo  douăzeci  de  metri  mai  sus  într-o  floare  uriaşă
strălucind  roşu-închis.  Nu-şi  dădea  deloc  seama  cum  ar  putea
ajunge tocmai acolo. Trebuia însăsăajungă, căci unde se afla
acum  nu  mai  voia  să rămînă.  Aşadar,  cuprinse  cu  braţele
trunchiul  şi  escaladă ca  un  acrobat  ultimii  douăzeci  de  metri.
Trunchiul se clătina într-o parte  şi-n alta  şi se îndoia ca un fir de
iarbăbătut de vînt.
În sfîrşit se găsi suspendat chiar sub floarea ce se deschidea
în  sus  întocmai  ca  o  lalea.  Izbuti  să-şi  vîre  o  mînă printre
petalele ei. Astfel îşi găsi un punct de sprijin, despărţi şi mai mult
petalele şi se trase în sus.
Timp  de  cîteva  clipe  rămase  întins,  căci  acum  i  se  tăiase
totuşi respiraţia. Curînd se ridicăînsăîn picioare  şi privi în toate
direcţiile peste marginea uriaşei fiori roşii, ca  şi cum s-ar fi aflat
în cafasul unui catarg.
Priveliştea era măreaţă, întrecînd toate aşteptările!
Planta în a cărei floare se afla acum era una dintre cele mai
înalte  din  întreaga  junglă,  astfel  că privirea  lui  ajungea  acum
foarte departe. Peste el se boltea întunericul catifelat, ca un cer
de noapte fărăstele, dar sub el se răsfira necuprinsul coroanelor
pădurii Perelin într-o bogăţie de culori care îţi lua ochii.
Şi Bastian rămase mult timp sorbind cu ochii priveliştea. Era
împărăţia lui! El însuşi o crease! Era stăpînul pădurii Perelin.
Şi încăo datăchiotul lui sălbalic de bucurie răsunădeparte
peste jungla sclipitoare.
Iar creşterea plantelor nopţii continua neîncetat lin  şi fărănici
un zgomot.
Goab, deşertul culorilor
NUMAI DUPĂCE DORMISE ADÎNC ŞI vreme îndelungatăîn
floarea  uriaşă strălucind  roşcat  Bastian  văzu,  deschizînd  ochii,
căpeste el tot se mai înălţa cerul înnoptat de un negru catifelat.
Băiatul  îşi  întinse  braţele,  simţind  mulţumit  minunata  forţă a
trupului său.
Şi  din  nou  se  petrecuse  o  transformare  cu  el,  fără ca  să-şi
dea seama. Dorinţa de a fi puternic i se îndeplinise.
Cînd  se  sculă  şi  privi  împrejur,  peste  marginea  uriaşei  flori,
constată că în  mod  evident  Perelin  încetase  treptat  de  a  mai
creşte. Pădurea nopţii nu se schimbase foarte mult. Bastian nu
ştia că  şi aceasta era în legăturăcu îndeplinirea dorinţei sale  şi
că totodată se  stinsese  şi  amintirea  slăbiciunii  şi  neîndemînării
sale.  Era  frumos  şi  puternic,  dar  lucrul  parcă nu-i  mai  era
îndeajuns. I se părea chiar puţin molatic. A fi frumos  şi puternic
nu avea preţdecît dacămai erai şi oţelit, rezistent şi spartan. Ca
şi  Atreiu.  Dar  cum  să-ţi  dovedeşti  puterile  printre  florile
strălucitoare  unde  nu  trebuie  decît  să întinzi  mîna  pentru  a
culege fructele.
Primele nuanţe sidefii ale zorilor începeau săse iveascăspre
răsărit la orizontul pădurii Perelin. Şi cu cît se lumina mai tare, cu
atît mai mult păleau fosforescenţele plantelor nopţii.
―Foarte bine, îşi spuse Bastian, începusem săcred căpe
aici nu se mai face niciodatăzi.
Se aşezăîn floare  şi reflectăce săfacăacum. Săcoboare
din nou şi săse mai plimbe? Desigur, ca stăpîn al pădurii Perelin
putea să-şi croiascădrum oriunde îi plăcea. Putea săcutreiere
zile de-a rîndul, luni, ba poate chiar  şi ani. Jungla era mult prea
mare pentru a putea nimeri vreodatăieşirea din ea. Deşi plantele
nopţii erau atît de frumoase, totuşi nu erau cel mai nimerit lucru
pentru Bastian. Cu totul altceva ar fi fost de pildăsăstrăbatăun
deşert ―cel mai mare deşert al Fantäziei! Da, aceasta ar fi ceva
de care ar putea într-adevăr fi mîndru!
În aceeaşi clipăsimţi o zguduiturăputernicăstrăbătînd uriaşa
plantă.  Trunchiul  se  înclină  şi  se  auzi  un  zgomot  pîrîitor  şi
foşnitor. Bastian fu nevoit săse ţinăbine pentru a nu fi rostogolit
afarădin floarea ce se înclina tot mai mult  şi ajunsese săstea
orizontal.  Fu  îngrozit  de  priveliştea  ce-o  avea  acum  asupra
pădurii Perelin.
Între  timp  răsărise  soarele  ce  lumina  acum  o  imagine  a
distrugerii.  Nu  mai  rămăsese  aproape  nimic  din  giganticele
plante  ale  nopţii. Sub  razele  puternice ale  soarelui,  acestea se
transformau acum în praf  şi nisip fin  şi colorat, mult mai repede
decît  se  formaseră.  Doar  ici-colo  se  mai  înălţau  cioturile  unor
trunchiuri de copaci uriaşi, dar se fărîmiţau precum turnurile unor
cetăţi  de  nisip  atunci  cînd  se  uscau.  Ultima  dintre  plante  ce
părea  că mai  rezistă era  cea  în  a  cărei  floare  şedea  Bastian.
Cînd  încercă însă acum  să se  ţină de  petalele  ei,  i  se
preschimbarăîn praf sub mînă  şi se risipirăîn vînt ca un nor de
nisip. Acum cînd nimic nu se ridica în calea privirilor sale, văzu la
ce  înălţime  ameţitoare  se  găsea.  Dacă nu  voia  să se
prăbuşească,  trebuia  să încerce  să coboare  cît  mai  repede  cu
putinţă.
Cu  băgare  de  seamă,  pentru  a  nu  provoca  vreo  zguduire
inutilă, ieşi din floare, se aşezăcălare pe lujerul îndoit acum ca o
undiţă.  Abia  izbutise,  şi  în  spatele  lui  întreaga  floare  se  şi
desprinse,  sfărîmîndu-se  în  cădere  şi  transformîndu-se  într-un
nor de nisip roşu.
Bastian cobora încetişor  şi cu multăgrijă.  Mulţi n-ar fi putut
suporta privirea spre îngrozitoarea genune peste care plutea  şi
s-ar  fi  prăbuşit,  cuprinşi  de  panică.  Bastian  îşi  păstră însă
sîngele  rece.  Ştia  că o  singură mişcare  necugetată putea  să
sfărîme  întreaga  plantă.  Nu  trebuia  să se  lase  împins  de
primejdie pentru a comite vreo nechibzuinţă. Foarte încet lunecă
mai departe  şi  ajunse  în sfîrşit la locul unde trunchiul  devenea
din  nou  vertical.  Îşi  petrecu  braţele  în  jurul  lui  şi  se  lăsă să
lunece  în  jos  centimetru  cu  centimetru.  De  mai  multe  ori  fu
acoperit de praful colorat ce cădea de sus în nori mari. Nu mai
existau nici un fel de crengi, iar acolo unde totuşi mai ieşea cîte
un  ciot,  acesta  se  sfărîma  de  îndată ce  Bastian  căuta  să-l
foloseascăîn chip de punct de sprijin. Mai jos trunchiul devenea
tot mai gros şi nu mai putea fi cuprins cu braţele. Iar Bastian încă
se mai găsea la înălţimea unui turn peste nivelul pămîntului. Se
opri pentru a se gîndi cum săfacămai departe.
Dar o nouăzguduiturăce străbătu uriaşul trunchi îl scuti de
alte gînduri. Tot ce mai rămăsese din trunchi se prăbuşi în sine
formînd  un  deal  cu  vîrful  ascuţit  de  unde  Bastian  se  rostogoli
într-un vîrtej cumplit, dîndu-se de cîteva ori peste cap, pentru a
rămîne la sfîrşit întins la picioarele dealului. Praful colorat cese
rostogolea  după el  începu  să-l  acopere,  dar  se  zbătu  şi  ieşi  la
lumină,  îşi  scutură nisipul  din  urechi  şi  din  haine  şi  scuipă de
cîteva ori zdravăn. Apoi privi în jur.
Scena  ce-o  vedea  era  nemaipomenită:  nisipul  se  afla
pretutindeni într-o mişcare lentă, curgătoare. Se mişca de colocolo în curenţi  şi vîrtejuri stranii, se aduna în dealuri  şi dune de
înălţimi  şi  întinderi  foarte  diferite,  dar  întotdeauna  de  o  culoare
foarte  precisă,  nisipul  albastru-deschis  se  aduna  într-o  moviliţă
albastru-deschis, cel verde într-una verde, iar celviolet într-una
violet. Perelin se destrăma  şi devenea un deşert, dar ce fel de
deşert!
Bastian se căţărase pe o dunăde nisip purpuriu Şi în jurul lui
nu vedea decît un  deal dupăaltul  în toate culorile imaginabile.
Căci fiecare deal era de o culoare ce nu se mai regăsea la un
altul.  Cel  mai  apropiat  era  albastru-cobalt,  un  altul  galben  ca
şofranul, în spatele lui unul strălucea roşu-cărămiziu, altul indigo,
verde ca mărul, albastru ca cerul, portocaliu, trandafiriu, mov ca
nalba,  albastru  ca  peruzeaua,  liliachiu,  verde  ca  muşchiul,
rubiniu,  cafeniu,  galben  ca  chihlimbarul,  roşu  ca  cinabrul  şi
albastru ca lazuritul.  Şi tot  aşa mai departe de la un  orizont la
celălalt, pînăce ochii nici nu mai puteau cuprinde. Pîraie de nisip
aurii  şi argintii curgeau printre dealuri separînd culorile unele de
altele.
― Acesta,  spuse  Bastian  cu  glas  tare,  e  Goab,  deşertul
culorilor!
Soarele se înălţa tot mai sus, iar arşiţa devenea ucigătoare.
Aerul  începu  să licărească peste  dunele  colorate  de  nisip,  iar
Bastian  îşi  dădu  seama  că situaţia  sa  devenise  acum  cu
adevărat  dificilă.  Nu  putea  rămîne  în  acest  deşert,  lucrul  era
sigur. Dacănu izbutea săiasăde aici, avea sămoarăcurînd de
sete.
Fără să vrea,  puse  mîna  pe  semnul  Crăiesei  Copile  atîrnat
de  gîtul  lui,  sperînd  că-l  va  călăuzi  cumva.  Pe  urmă o  porni
curajos la drum.
Urca dunădupădună, urca  şi cobora, ceasurile treceau unul
dupăaltul, Bastian înainta, dar nu zărea decît un deal în spatele
altuia.  Doar  culorile  se  schimbau  necontenit.  Forţele
extraordinare ale trupului său nu-i mai foloseau la nimic  acum,
căci întinderile deşertului nu pot fi înfrînte cu forţa trupului. Aerul
era o dogoare pîrjolitoare a iadului  şi abia mai putea fi respirat.
Limba i se lipise de cerul gurii şi faţa îi era leoarcăde năduşeală.
În  mijlocul  cerului,  soarele  se  transformase  într-un  vîrtej  de
foc.  De  multă vreme  se  afla  tot  acolo  şi  părea  că nu  se  mai
clinteşte  din  loc.  Ziua  din  deşert  ţinea  tot  atît  de  mult  ca  şi
noaptea din Perelin.
Bastian  mergea  mai  departe  şi  tot  mai  departe.  Ochii  îi
ardeau  şi limba  şi-o simţea ca pe o bucatăde talpă. Dar nu se
dădea bătut. Trupul îi era secat, iar sîngele i se îngroşase atît de
mult, încît abia i se mai scurgea prin vine. Totuşi Bastian mergea
mai  departe,  încet,  pas  cu  pas,  fără grabă  şi  fără oprire,  după
cum procedeazătoţi cei ce au experienţa călătoriilor prin deşert.
Nu voia săbage în seamăchinurile setei suferite de trupul său.
În el se trezise o voinţăde o asemenea tărie, încît nici oboseala
şi nici lipsurile n-o puteau înfrînge.
Îşi  aminti  cît  de  repede  se  descuraja  mai  demult.  Începuse
sute  de  lucruri  şi  renunţase  la  ele  îndată ce  se  ivise  cea  mai

micădificultate. Se preocupase mereu numai de mîncarealui  şi
avusese  o  teamă ridicolă să nu  se  îmbolnăvească sau  să fie
nevoit  să îndure  vreo  suferinţă.  Toate  acestea  rămăseseră
departe în urma lui.
Drumul  prin  Goab,  deşertul  culorilor,  pe  care-l  străbătea
acum  Bastian,  nimeni  altul  nu  îndrăznise  mai  înaintea  lui  să-l
facă,  şi  niciodată după el  nu  se  va  mai  găsi  cineva  să se
încumete a trece pe acolo.
Şi  probahil  că nici  nu  avea  să afle  nimeni  veodată despre
înfăptuirea lui.
Pe Bastian îl copleşi regretul. Era un sentiment ce nu putea fi
respins. Totul dădea impresia căGoab era atît de neînchipuit de
întins, încît nu va ajunge niciodatăla marginea deşertului. Nu-l
speria  ideea  că mai  curînd  sau  mai  tîrziu  va  muri  de  sete,  în
pofida stăruinţei sale. Avea săprimeascămoartea în linişte  şi cu
demnitate, dupăcum obişnuiau  şi vînătorii din neamul lui Atreiu.
Cum însănimeni nu îndrăznea săpătrundăîn acest deşert, nici
nu  se  va  găsi  nimeni  care  să răspîndească vestea  despre
sfîrşitul  lui  Bastian.  Nici  în  Fantäzia,  nici  la  el  acasă.  Va  trece
doar ca fiind dispărut fărăurmă,  şi va fi ca  şi cum n-ar fi ajuns
niciodatăîn Fantäzia şi în deşertul Goab.
Pe cînd se gîndea la toate acestea mergînd mereu înainte, îi
veni  dintr-o  dată o  idee.  Îşi  spuse  că întreaga  Fantäzie  era
cuprinsăîn cartea scrisăde Bătrînul de pe Muntele Călător. Iar
cartea era Povestea fărăSfîrşit pe care o citise el însuşi sus în
pod. Poate că  şi acum Bătrînul stătea  şi scria în carte tot ce se
petrecea  cu  el.  Şi  se  putea  foarte  bine  ca  într-o  bună zi  s-o
citească altcineva  ―sau poate o citea chiar  acum,  în această
clipă.  Prin  urmare,  ar  trebui  să fie  posibil  să-i  facă un  semn
acestui altcineva.
Movila  de  nisip  pe  care  se  afla  Bastian  era  albastră-închis.
Despărţită de  ea  de  o  mică vîlcea,  se  înălţa  o  dună roşie  ca
focul.  Bastian  trecu  pînă dincolo  la  dună,  luă în  mîinile  făcute
căuş nisip  roşu  şi  îl  duse  la  movila  albastră.  Apoi  presără pe
povîrnişul lateral o linie lungă. Se duse din nou înapoi, mai luă
din nisipul roşu şi repetăacţiunea de mai multe ori. Dupăun timp
presărase trei litere uriaşe pe suprafaţa albastră:
BBB
Îşi privi mulţumit opera, nimeni din cei ce aveau săcitească
Povestea fărăSfîrşit nu vor putea trece cu vederea acest semn.
Indiferent de ce avea săse întîmple cu el de-aci înainte, lumea
va şti unde a rămas Bastian.
Pe  urmă se  aşeză pe  piscul  muntelui  roşu  ca  focul  şi  se
odihni puţin. Cele trei litere străluceau luminos în soarele arzător
al deşertului.
Din nou se ştersese o parte din amintirea despre Bastian cel
din lumea oamenilor. Nu mai  ştia deloc cît de sensibil, ba cît de
văicăreţ fusese  mai  înainte.  Duritatea  şi  tenacitatea  lui  îl
umpleau de mîndrie. Dar i se şi ivea o nouădorinţă.
― E  drept  că nu  mi-e  frică,  îşi  spuse  el,  după cum  se
obişnuise, cu glas tare, dar ceea ce-mi lipseşte este adevăratul
curaj. E mare lucru săpoţi îndura lipsuri  şi sărezişti la dificultăţi.
Dar îndrăzneala  şi curajul adevărat sînt cu totul altceva. Aşdori
să înfrunt  o  adevărată primejdie  care  să-mi  ceară un  curaj
nebun. Aici în deşert nu te poţi întîlni cu nimeni. Ar fi însăgrozav
săîntîlnesc o fiinţăprimejdioasă  ―numai sănu fie chiar atît de
respingătoare  ca  Ygramul,  dar  să fie  mult  mai  periculoasă.  Ar
trebui săfie frumoasă, dar totodatăcea mai primejdioasăfiinţă
din toatăFantäzia. Iar eu aşînfrunta-o şi...
Nu  apucă să continue,  căci  în  aceeaşi  clipă simţi  cum
vibrează sub  el  pămîntul  deşertului.  Era  ca  un  răcnet,  de  o
asemenea  profunzime  însă,  încît  mai  mult  îl  simţeai  decît  îl
auzeai.
Bastian se întoarse şi zări în depărtare, în zarea deşertului, o
arătare pe care la început nici nu putu să  şi-o explice. Pe-acolo
gonea  ceva  ca  o  minge  de  foc.  Descrise  cu  o  iuţeală de
neînchipuit un cerc larg în jurul locului unde se afla Bastian, apoi
porni dintr-o data de-a dreptul spre el. În atmosfera scînteind de
arşiţă unde  toate  formele  păreau  să pîlpîie  ca  flăcările,  acea
făpturăarăta ca un demon de foc.
Pe Bastian îl cuprinse frica  şi fărăsăstea pe gînduri fugi jos
în valea dintre duna roşie  şi cea albastră, pentru a se ascunde
de fiinţa de foc ce se apropia în goană. Dar îndatăce ajunse jos,
se ruşinăde frica sa şi o înfrînse.
Puse mîna pe AURYN, care îi atîrna de gît,  şi simţi cum tot
curajul  pe  care  şi-l  dorise  chiar  atunci  i  se  revărsă în  inimă
umplîndu-i-o toată.
Pe  urmă auzi  din  nou  acel  răcnet  adînc  ce  făcea  să se
cutremure  pămîntul  deşertului,  dar  de  data  aceasta  chiar  în
imediata lui apropiere. Privi în sus.
În  vîrful  dunei  roşii  ca  focul  stătea  un  leu  gigantic.  Stătea
exact  în  faţa  soarelui,  astfel  că imensa  coamă înconjura  faţa
leului ca o cununăde flăcări. Dar atît coama, cît  şi blana lui nu
erau galbene, cum le au leii obişnuiţi, ci tot atît de roşii ca focul
precum era şi nisipul pe care stătea.
Se părea căleul  nu-l observase  pe  băiat;  în comparaţie  cu
acesta,  care  stătea  mărunt  de  tot  în  vîlceaua  dintre  cele  două
dune,  leul  privea  mai  degrabă la  literele  roşii  ce  acopereau
coasta dealului din faţă. Apoi făcu sărăsune din nou glasul cel
puternic ca un răcnet:
―Cine a făcut asta?
―Eu, spuse Bastian.
― Şi ce înseamnă?
― E  numele  meu,  răspunse  Bastian,  mă numesc  Bastian
Balthasar Bux.
Abia  acum  leul  îşi  îndreptă privirea  spre  el  şi  Bastian  avu
impresia  că-l  învăluie  o  mantie  de  flăcări  sub  care  va  arde,
transformîndu-se  în cenuşă.  Impresia  se risipi  însă îndată  şi  el
înfruntăprivirea leului.
― Eu,  spuse  uriaşa  fiară,  sînt  Graograman  stăpînul
deşertului culorilor, numit şi Moarte Multicoloră.
Încă se  mai  înfruntau  din  priviri,  iar  Bastian  simţea  forţa
ucigaşăce pornea din ochii leului.
Era ca o măsurare invizibilăde forţe. Iar la sfîrşit leul îşi plecă
privirea.  Coborî  de  pe  dună cu  mişcări  încete,  maiestuoase.
Cînd păşi pe nisipul albastru-închis, se schimbă  şi culoarea lui,
astfel căblana şi coama devenirăde asemenea albastre. Uriaşa
făpturăse opri o clipăîn faţa lui Bastian, nevoit săpriveascăîn
sus  ca  un  şoricel  spre  pisică,  dar  apoi  Graograman  se  culcă
brusc şi îşi plecăcapul pînăla pămînt în faţa băiatului.
―Stăpîne, spuse leul, sînt slujitorul tău şi îţi aştept poruncile!
―Aşdori săies din acest deşert,  îi spuse Bastian, poţi să
măscoţi din el?
Graograman îşi scuturăcoama.
―Aceasta, stăpîne, mi-e cu neputinţă.
―De ce?
―Pentru căport deşertul cu mine.
Bastian nu era în stare săînţeleagăce voia săspunăleul.
―Nu existăvreo altăfiinţă, întrebăel, care ar putea sămă
scoatăde aici?
― Cum  s-ar  putea  una  ca  asta,  stăpîne,  răspunse
Graograman,  acolo  unde  sînt  eu  nu  mai  poate  fi  nicicum  vreo
altăfiinţăvie. Existenţa mea singurăe de ajuns pentru ca pe o
întindere  cu  raza  de  mii  de  leghe  pînă  şi  fiinţele  cele  mai
puternice şi mai înfricoşătoare săse preschimbe într-un morman
de  cenuşă.  De  aceea  sînt  numit  Moartea  Multicoloră,  Regele
deşertului culorilor.
― Te  înşeli,  spuse  Bastian,  în  împărăţia  ta  nu  arde  orice
fiinţă. De pildăeu îţi rezist, dupăcum vezi.
―Fiindcăporţi strălucirea, stăpîne. AURYN te apărăpînă  şi
de cea mai ucigătoare din toate fiinţele Fantäziei, anume eu.
―Vrei săspui cădacăn-aşavea giuvaerul, ar trebui săard
şi eu, devenind un morman de cenuşă?
―Aşa e, stăpîne,  şi s-ar  întîmpla  întocmai, chiar  dacămie
însumi mi-ar părea rău. Căci tu eşti primul  şi singurul care a stat
vreodatăde vorbăcu mine.
Bastian atinse talismanul.
―Îţi mulţumesc. Puişorul Lunii, spuse el încet.
Graograman se ridicădin nisip  în toatăînălţimea sa şi privi în
jos spre Bastian.
―Cred, stăpîne, căavem multe săne spunem. Poate căam
să-ţi  dezvălui  taine  necunoscute  ţie.  Poate  că  şi  tu  ai  să-mi
lămureşti  enigma  existenţei  mele  şi  care  mie  mi-a  rămas
ascunsă.
Bastian dădu din cap aprobator.
―Dacăe cu putinţă, aşdori mai întîi săbeau ceva, rogu-te.
Sînt tare însetat.
―Slujitorul tău te aude  şi te ascultă, răspunse Graograman,
vrei săbinevoieşti, stăpîne, săîncaleci pe spinarea mea? Am să
te duc la palatul meu, unde vei găsi tot ce-ţi este de trebuinţă.
Bastian  se  urcă pe  spinarea  leului.  Se  ţinea  cu  amîndouă
mîinile  de  coamă unde  fiecare  cîrlionţ în  parte  pîlpîia  ca  un
mănunchi de flăcări. Graograman îşi întoarse capul spre băiat.
―Săte  ţii strîns, stăpîne, căci alerg iute.  Şi mai vreau săte
rog încăun lucru, stăpîne: Atîta timp cît eşti în împărăţia mea  şi
cu  atît  mai  mult  împreună cu  mine,  făgăduieşte-mi  că pentru
nimic  în  lume  şi  nici  pentru  cea  mai  mică clipă nu  vei  scoate
talismanul care te apără!
―Îţi făgăduiesc, spuse Bastian.
Apoi leul se  puse  în mişcare, la  început  încet  şi maiestuos,
pe urmămai repede şi tot mai repede. Bastian privea uimit cum
la  fiecare  nouă movilă de  nisip  se  schimba  culoare  blănii  şi  a
coamei  leului,  asemănîndu-se  întotdeauna  cu  culoarea  dunei.
Dar în cele din urmă, Graograman porni în salturi uriaşe de la o
culme  la  alta,  gonind  vertiginos,  iar  puternicele  sale  labe  abia
dacămai atingeau pămîntul. Schimbarea culorilor pe blana lui se
petrecea tot mai rapid, pînăce lui Bastian începu să-i joace totul
în  faţa  ochilor,  văzînd  în  acelaşi  timp  toate  culorile,  ca  şi  cum
întreaga  uriaşă făptură ar  fi  fost  un  singur  opal  cu  irizaţii
multicolore. Se văzu nevoit săînchidăochii. Un vînt fierbinte ca
suflarea iadului îi fluiera pe la urechi  şi se prindea în mantia lui
ce-i  flutura  în  urmă.  Simţea  mişcările  muşchilor  de  pe  trupul
leului  şi  adulmeca  mirosul  coamei  dese  de  la  care  pornea  o
aromăsălbatică, aţîţătoare. Scoase un strigăt ascuţit, triumfător,
ce  răsună ca  ţipătul  unei  păsări  răpitoare,  iar  Graograman  îi
răspunse  cu  un  răcnet  ce  cutremură deşertul.  În  acea  clipă
amîndoi  nu  erau  decît  unul,  oricît  de  mari  ar  fi  fost  deosebirile
dintre  ei.  Bastian  era  cuprins  ca  de  o  beţie  din  care  îşi  reveni
abia cînd îl auzi pe Graograman spunîndu-i:
―Am ajuns, stăpîne. Vrei săbinevoieşti a coborî?
Dintr-un  salt  Bastian  ajunse  pe  pămîntul  nisipos.  În  faţa  lui
văzu un munte  prăpăstios din  piatrăneagră  ― sau era cumva
ruina vreunei clădiri? N-ar fi fost în stare săspună, căci pietrele
zăcînd  risipite  şi  pe  jumătate  acoperite  de  nisipuri  multicolore
sau  sub  forma  unor  spărturi  de  bolţi,  ziduri,  coloane  şi  terase
erau toate străbătute de crăpături  şi ciobituri  şi scobite ca  şi cum
din  vremuri  străvechi  furtunile  de  nisip  le-ar  fi  şlefuit  toate
colţurile şi muchiile.
― Acesta,  stăpîne,  auzi  Bastian  glasul  leului,  este  palatul
meu  ―  şi  mormîntul  meu.  Intră  şi  fii  binevenit  ca  primul  şi
singurul oaspete al lui Graograman.
Soarele îşi pierduse forţa  şi se vedea mare  şi galben pe cer.
Era vădit cădrumul călare  ţinuse mult mai mult decît i se păruse
lui Bastian. Cioturile de coloane sau colţuri de stîncă, indiferent
ce-or fi fost, aruncau umbre lungi. Curînd avea săse însereze.
În timp ce îl urma pe leu printr-o poartăboltită  şi întunecată
ducînd spre interiorul palatului lui Graograman, i se păru căpaşii
animalului erau mai puţin puternici decît mai înainte, ba păreau
chiar obosiţi şi greoi.
Printr-un gang întunecos, peste mai multe scări ce coborau şi
apoi  altele ce  urcau,  ajunserăla  o uşămare  ale cărei canaturi
păreau  să fie  şi  ele  din  stîncă neagră.  Cînd  Graograman  se
apropie, uşa se deschise de la sine, iar dupăce trecuse prin ea
şi Bastian, se închise singurăîn urma lor.
Acum se aflau într-o salălargă, sau, mai bine zis, într-o mare
peşterăluminatăde sute de felinare. Flacăra lor semăna cu jocul
multicolor  al  luminilor  din  blana  lui  Graograman.  La  mijloc,
podeaua  acoperită cu  dale  colorate  se  înălţa  în  chip  de  trepte
pînă la  o  platformă rotundă unde  era  aşezat  un  bloc  negru  de
stîncă.  Graograman  îşi  întoarse  încet  spre  Bastian  privirea  ce
acum părea stinsă.
― Mi  se  apropie  sfîrşitul,  stăpîne,  spuse  el  şi  glasul  îi  era
doar  o  şoaptă,  nu  ne  mai  rămîne  vreme  pentru  convorbirea
noastră. Săn-ai însănici o grijă  şi săaştepţi ziua: Ceea ce s-a
întîmplat întotdeauna se va întîmplă  şi de data aceasta.  Şi poate
cătu îmi vei putea spune de ce.
Apoi  îşi  întoarse  capul  spre  o  uşiţă din  celălalt  capăt  al
peşterii.
― Intră acolo,  stăpîne,  vei  găsi  totul  pregătit  pentru  tine.
Încăperea aceea te aşteaptădin vremuri imemoriale.
Bastian porni spre uşiţă, dar înainte de a o deschide mai privi
o  dată înapoi.  Graograman  se  culcase  pe  blocul  de  piatră
neagră, iar acum era el însuşi negru precum stîncă. Cu un glas
care abia mai şoptea îi spuse:
― Ascultă,  stăpîne,  s-ar  putea  să auzi  sunete  care  să te
sperie. Dar fii fărăgrijă! Nu  ţi se poate întîmplănimic cîtăvreme
porţi talismanul.
Bastian aprobădînd din cap, apoi trecu prin uşiţă.
În  faţa  lui  se  afla  o  încăpere  minunat  împodobită.  Podeaua
era  acoperită cu covoare moi strălucind  în culori fermecătoare.
Coloanele  înguste,  ce  sprijineau  o  boltă bogat  arcuită,  erau
acoperite  cu  mozaic  de  aur  reflectînd  în  mii  de  raze  lumina
felinarelor care luminau şi aici în toate culorile. Într-un colţse afla
un divan larg cu pături moi  şi perne de tot felul, iar peste el era
întins  un  cort  din  mătase  albastră ca  cerul.  În  celălalt  colţ
podeaua  de  stîncă era  scobită formînd  un  bazin  mare  de  înot
unde  aburea  un lichid auriu. Pe o măsuţa joasa erau pregătite
străchini  şi  tăvi  cu  mîncăruri,  precum  şi  o  carafă cu  o  băutură
rubinie şi un pocal de aur.
Bastian  se  aşeză turceşte  lîngă măsuţă  şi  începu  să
mănînce.  Băutura  avea  un  gust  aspru  şi  sălbatic  şi-i  stingea
setea  în  chip  minunat.  Mîncărurile  îi  erau  toate  complet
necunoscute.  Nici  n-ar  fi  ştiut  să spună dacă erau  pateuri  sau
păstăi  mari,  sau  nuci.  E  drept  că unele  arătau  ca  dovlecii  sau
pepenii, dar gustul lor era cu totul altul, iute  şi aromat. Totul era
delicios şi tulburător. Bastian mîncăpe săturate.
Pe urmăse dezbrăcă ―numai talismanul nu şi-l scoase ― şi
intrăîn bazin. Cîtva timp se bălăci prin apa fierbinte, se spălă, se
scufundă  şi suflăca o balenă. Pe urm ădescoperi nişte flacoane
ciudate la marginea bazinului. Bănui căerau esenţe pentru baie.
Fără să stea  pe  gînduri  turnă cîte  puţin  din  flecare  în  apă.  De
cîteva  ori  apărură flăcări  verzi,  roşii  şi  galbene  care  sfirîiau  de
colo-colo  pe  suprafaţa  apei  şi  se  ridică puţin  fum.  Mirosea  a
răşină şi a ierburi amare.
În sfîrşit ieşi din baie, se uscăcu prosoape moi  şi pregătite
alături  şi se îmbrăcădin nou. Totodatăi se păru căfelinarele din
camerăîncepurădintr-o datăsăse întunece. Iar apoi urechea îi
fu  izbită de  un  sunet  care  făcu  să-i  treacă flori  reci  peste  şira
spinării: un scrîşnet  şi un trosnet ca  şi cum o stîncămare ar fi
despicatăde gheaţă, iar sunetul se stinse într-un gemăt tot mai
slab.
Bastian  asculta  cu  inima  la  gură.  Se  gîndi  la  cuvintele  lui
Graograman care-i spusese sănu se neliniştească.
Zgomotul  nu  se  mai  repetă.  Dar  tăcerea  era  şi  mai
îngrozitoare. Trebuia săafle ce se întîmplase!
Deschise uşa dormitorului  şi privi afarăîn peştera cea mare.
La început nu putu descoperi nici o schimbare, în afarăde faptul
că felinarele  luminau  mai  puţin,  iar  flacăra  lor  începuse  să
pulseze ca bătaia  unei inimi ce bate tot mai rar. Leul  şedea  în
aceeaşi  poziţie  pe  blocul  de  stîncă cel  negru  şi  părea  să-l
priveascăpe Bastian.
―Graograman, îl strigăîncetişor Bastian, ce se-ntîmplăaici?
Ce-a fost zgomotul acela? Tu erai?
Leul  nu  răspunse  şi  nici  nu  se  clinti,  dar  cînd  Bastian  se
apropie de el, îl urmări cu privirea.
Bastian  întinse  şovăitor  mîna  ca  să mîngîie  coama,  dar
îndată ce  o  atinse,  tresări  speriat.  Era  tare  şi  rece  ca  gheaţa,
precum stînca cea neagră. Simţi căla fel erau şi faţa şi labele lui
Graograman.
Bastian  nu  ştia  ce  să facă.  Văzu  cum  canaturile  din  piatră
neagrăale uşii celei mari se deschideau încet. Abia cînd se găsi
în  coridorul  cel  lung  şi  întunecat  şi  urcă scările,  se  întrebă ce
căuta de fapt afară. Doar nu putea exista nimeni în acest deşert
care săfie în stare să-l salveze pe Graograman.
Dar  nu  mai  era  nici  un  deşert  acolo  ― în  întunericul  nopţii
începuse pretutindeni sălicărească  şi sălucească. Milioane de
colţi  mărunţi  de  plante  răsăreau  din  firele  de  nisip  care  acum
erau  din  nou  seminţe.  Perelin,  pădurea  nopţii,  începuse  iar  să
răsară!
Lui Bastian  îi trecu dintr-o  datăprin  minte că împietrirea lui
Graograman era într-un anumit fel legatăde toate acestea.
Se întoarse iar în peşteră. Lumina felinarelor nu mai licărea
decît foarte slab. Ajunse la leu, îşi petrecu braţele în jurul gîtului
lui puternic şi îşi lipi obrazul de faţa lui.
Acum  ochii  leului  erau  şi  ei  negri  şi  morţi  precum  stînca.
Graograman  se  preschimbase  cu  totul  în  piatră.  O  ultimă
tresărire a luminilor, apoi fu întuneric ca într-un morm înt.
Bastian plînse amarnic  şi faţa leului era udăde lacrimile lui.
În cele din urmă, se ghemui între labele uriaşe şi adormi acolo.
Graograman, Moartea Multicoloră
― STĂPÎNE,  RĂSUNĂ VOCEA  LEULUI,  AŞA  ţi-ai  petrecut
toatănoaptea?
Bastian se trezi şi îşi frecăochii. Şedea între labele leului, iar
faţa cea mare a fiarei era plecatăspre el, privindu-l. În ochii lui
Graograman  se  citea  uimirea.  Blana  îi  era  tot  neagră precum
blocul de stîncăcare  şedea, dar ochii îi scînteiau. Felinarele din
peşterăluminau din nou.
―Ah, bîigui Bastian, eu ―eu credeam căte-ai preschimbat
în piatră.
―Chiar aşa a fost, răspunse leul. Mor de fiecare datăcînd
se lasănoaptea, şi în fiecare dimineaţămătrezesc din nou.
― Credeam  că avea  să fie  pentru  totdeauna,  îi  spuse
Bastian.
― Chiar  şi  este  de  fiecare  dată pentru  totdeauna,  declară
enigmatic Graograman.
Se ridică, se întinse din toate încheieturile  şi pe urmăîncepu
săalerge încolo şi încoace prin peşteră, aşa cum obişnuiesc leii.
Blana  lui  focoasă începu  să ardă tot  mai  strălucitor  în  culorile
dalelor multicolore ale pardoselii. Brusc se opri din alergare  şi-l
privi pe băiat:
―Nu cumva ai vărsat chiar şi lacrimi din pricina mea?
Bastian aprobădin cap.
― Atunci,  spuse  leul,  nu  eşti  numai  singurul  care  a  dormit
vreodată între  labele  Morţii  Multicolore,  ci  şi  singurul  care  a
plîns-o vreodată.
Bastian îl privea pe leu care începuse din nou săalerge de
colo-colo, şi-l întrebăîn sfîrşit încetişor:
―Eşti întotdeauna singur?
Leul  se  opri  din  nou,  dar  de  data  aceasta  nu-l  privi  pe
Bastian. Îşi întoarse capul în altăparte şi repetăcu vocea lui cea
joasă:
―Singur...
Cuvîntul răsunăîndelung în peşteră.
―Domeniul meu e  deşertul  ―el e  totodată  şi opera mea.
Oriunde  m-aş îndrepta,  totul  în  jurul  meu  trebuie  să se
preschimbe în deşert. Îl port cu mine. Sînt un foc ucigător. Prin
urmare, cum ar putea să-mi fie sortit altceva decît de-a pururea
singurătatea?
Bastian tăcu consternat.
― Oare  tu,  stăpîne,  continuă leul  apropiindu-se  de  băiat  şi
privindu-l  în  faţă cu  ochii  săi  arzători,  tu  care  porţi  semnul
Crăiesei Copile, poţi să-mi dai un răspuns: De ce trebuie sămor
cînd se lasănoaptea?
― Pentru  ca  în  deşertul  culorilor  să poată creşte  Perelin,
pădurea nopţii, spuse Bastian.
―Perelin, repetăleul, ce-i asta?
Şi atunci Bastian  îi povesti despre minunile junglei alcătuită
din lumini vii. În timp ce Graograman îl asculta nemişcat  şi uimit,
băiatul îi descria varietatea  şi frumuseţea plantelor strălucitoare
şi  fosforescente  înmulţindu-se  din  ele  însele,  dezvoltarea  lor
neîncetată  şi mută, mărimea  şi splendoarea lui  de vis. Vorbind
se entuziasma tot mai mult, iar ochii lui Graograman scînteiau tot
mai luminos.
― Iar  toate  acestea,  încheie Bastian,  nu pot exista  decît  în
timp ce tu eşti împietrit. Perelin ar înghiţi însătotul  şi s-ar sufoca
pe sine dacăn-ar fi silit sămoarămereu şi săse prefacăîn praf
îndată ce  tu  te  trezeşti.  Perelin  şi  cu  tine,  Graograman,  vă
completaţi în mod necesar.
Graograman tăcu multăvreme.
―Stăpîne, spuse el apoi, văd cămoartea mea naşte viaţă,
iar  viaţa  mea  naşte  moarte,  şi  amîndouă sînt  spre  bine.  Acum
înţeleg sensul existenţei mele. Îţi mulţumesc.
Păşi încet  şi solemn în ungherul cel mai întunecat al peşterii.
Bastian nu vedea ce făcea acolo, dar auzea un zăngănit metalic.
Cînd  Graograman  se  întoarse,  ducea  în  bot  ceva  ce  depuse,
înclinîndu-şi adînc capul, la picioarele lui Bastian.
Era o spadă.
Dar nu arăta  prea bine. Teaca de fier în care era vîrîtăera
ruginită,  iar  mînerul  arăta  aproape  ca  cel  al  unei  săbii  pentru
copii, făcut dintr-o bucatăoarecare de lemn.
―Poţi să-i dai un nume? întrebăGraograman.
Bastian privi spada, dus pe gînduri.
―Sikanda! spuse el.
În clipa aceea spada  ţîşni din teacă  şi îi zburădirect în mînă.
Acum văzu călama era alcătuitădintr-o luminăorbitoare, cănici
n-o  puteai  privi.  Avea  două tăişuri  şi  era  uşoară ca  o  pană în
mîini.
―Spada aceasta, spuse Graograman,  ţi-a fost destinată  ţie
dintotdeauna. Căci nu poate fi atinsăfărăprimejdie decît de cel
ce-a călărit pe spinarea mea, a mîncat  şi a băut din focul meu  şi
s-a  scăldat  în  el,  precum  ai  făcut  tu.  Dar  îţi  aparţine  numai
fiindcăai fost în stare să-i dai numele potrivit.
― Sikanda!  şopti  Bastian  privind  fascinat  lumina
scînteietoare,  în timp ce rotea spada  încet prin aer. E o spadă
fermecată, nu-i aşa?
― Fie  oţel,  fie  stîncă,  răspunse  Graograman,  nimic  nu-i
poate rezista în întreaga Fantäzie. Dar n-ai voie s-o constrîngi.
Indiferent ce te-ar ameninţa, n-ai voie s-o foloseşti decît  atunci
cînd îţi sare singurăîn mînă, dupăcum s-a întîmplat chiar acum.
Îţi va conduce mîna  şi va  îndeplini cu propria sa forţă ceea ce
trebuie îndeplinit. Dar dacăvreodatăo vei scoate din teacădin
propria ta voinţă, vei aduce mari nenorociri  şi  ţie  şi Fantäziei. Să
nu uiţi asta niciodată.
―Nu voi uita, făgădui Bastian.
Spada intră înapoi  în  teacă  şi  arăta acum din  nou veche  şi
fărănici o valoare. Bastian îşi legăîn jurul  şoldurilor cureaua de
care era prinsăteaca.
―Iar acum, stăpîne,  îi propuse Graograman, hai săgonim
împreunăprin deşert, dacă-ţi face plăcere. Urcă-te pe spinarea
mea, căci acum trebuie săplec!
Bastian  se  săltă sus,  iar  leul  ieşi  din  peşteră.  Soarele  de
dimineaţă se  înălţa  în  zarea  deşertului,  pădurea  nopţii  se
fărîmase  de  mult  ― preschimbîndu-se  în  pulbere  colorată.
Alergau  peste  dune  ca  un  incendiu  jucăuş,  ca  o  furtună
dogorîtoare.  Bastian  avea  impresia  că se  află pe  o  cometă
înflăcăratăprintre lumini  şi culori. Din nou fu copleşit de un soi
de beţie sălbatică.
Către amiază, Graograman se opri brusc.
―Acesta e locul, stăpîne, unde ne-am întîlnit ieri.
Bastian era puţin ameţit de goana nebună. Privi în jur, dar nu
izbuti sădescopere nici movila albastru-închis, nici pe cearoşie
ca focul, nici literele nu se mai vedeau. Dunele erau acum de un
verde măsliniu şi roz.
―Totul aratăacum altfel, spuse el.
―Da, stăpîne, răspunse leul, aşa-i în fiecare zi ―tot mereu
altfel.  Pînă acum  nu  ştiam  de  ce.  Acum  însă,  după ce  mi-ai
povestit căPerelin creşte din nisip, pot înţelege şi asta.
― Şi cum recunoşti căe acelaşi loc ca ieri?
―Simt, precum simt un anumit loc din trupul meu. Deşertul e
o parte din-mine.
Bastian coborî de pe spinarea lui Graograman şi se aşezăpe
vîrful dealului verde-măsliniu. Leul se culcălîngăel, acum era  şi
el măsliniu. Bastian îşi sprijini bărbia în mînă  şi privi gînditor în
zare.
― Te  pot  întreba  ceva,  Graograman?  spuse  după o
îndelungatătăcere.
―Slujitorul tău te ascultă, răspunse leul.
―Eşti într-adevăr dintotdeauna aici?
―Dintotdeauna, aprobăleul.
―Iar deşertul Goab, a existat şi el dintotdeauna?
―Da, deşertul de asemenea. De ce măîntrebi?
Bastian se gîndi cîtva timp.
―Nu înţeleg, admise în sfîrşit. Aşfi putut paria cănu-există
decît de ieri dimineaţă.
―Ce vrei săspui, stăpîne?
Şi acum Bastian îi povesti toate cîte i se întîmplaserăde cînd
se întîlnise cu Puişorul Lunii.
―Totul  e atît  de straniu,  îşi  încheie  povestirea.  Îmi  vine  în
minte cîte o dorinţă  şi pe urmăse întîmplăimediat cîte ceva ce
se potriveşte cu dorinţămea şi o împlineşte. Nu sînt eu cel caremi imaginez întîmplarea, ştii? Nici n-aşfi în stare, niciodatăn-aş
fi putut născoci atîtea plante de noapte cîte sînt în Perelin.Sau
culorile din Goab ―sau pe tine! Totul e mult mai impresionant şi
mai aievea decît mi-aşputea eu închipui vreodată. Şi totuşi, totul
nu apare decît atunci cînd doresc eu ceva.
―Fiindcăporţi pe AURYN, strălucirea, spuse leul.
― Ceea  ce  nu  înţeleg  e  însă altceva,  încercă Bastian  să
explice. Toate acestea existăabia în clipa în care îmi doresc eu
ceva? Sau existămai dinainte şi eu doar le-am ghicit?
― Şi una şi alta, spuse Graograman.
― Dar  cum  se  poate  una  ca  asta?  strigă Bastian  aproape
nerăbdător. Te afli aici în deşertul culorilor Goab de cine ştie cîtă
vreme. Camera din palatul tău m-a aşteptat dintotdeauna. Sabia
Sikanda mi-a fost  destinată din vremuri imemoriale  ―tu  însuţi
mi-ai spus toate acestea!
―Aşa e, stăpîne.
―Dar eu, eu nu sînt decît de ieri noapte în Fantäzia! Rezultă
cătotul n-a apărut decît în momentul sosirii mele aici.
― Stăpîne,  răspunse  leul  liniştit,  nu  ştii  că Fantäzia  e
împărăţia  poveştilor?  O  poveste  poate  fi  nouă  şi  totuşi  să
istorisească despre  vremuri  străvechi.  Trecutul  se  creează o
datăcu povestirea.
― Atunci  ar  trebui  ca  şi  Perelin  să fi  existat  dintotdeauna,
spuse Bastian descumpănit.
― Din  clipa  în  care  i-ai  dat  numele,  stăpîne,  răspunse
Graograman, a existat dintotdeauna.
―Vrei săspui căeu l-am creat?
Leul tăcu cîtva timp înainte de a răspunde:
―Aceasta nu  ţi-o poate spune decît Crăiasa Copilă. Toate
le-ai primit numai de la ea.
Se ridică.
― E  vremea,  stăpîne,  să ne  întoarcem  la  palatul  meu.
Soarele a început săcoboare pe cer, iar drumul e lung.
În  seara  aceea  Bastian  rămase  la  Graograman  care  se
aşezase  iar  pe  blocul  negru  de  stîncă.  Nu  mai  vorbiră mult.
Bastian  îşi  aduse  mîncărurile  şi  băutura  din  camera  de  dormit
unde  măsuţa  cea  joasă fusese  din  nou  aşternută de  mîini
invizibile  îşi  mîncă cina  şezînd  pe  treptele  ce  duceau  sus  la
blocul de stîncă.
Cînd  lumina  felinarelor  începu  să scadă  şi  să pulseze  ca
bătaia  unei  inimi  ce-şi  încetineşte  ritmul,  băiatul  se  ridică  şi  îşi
petrecu în tăcere braţele în jurul gîtului fiarei. Coama era tare  şi
arăta  ca  lava  îngheţată.  Pe  urmă răsună iar  sunetul  cel
înfiorător, dar Bastian nu mai  ştia ce-i frica. Ceea ce-i umplu din
nou  ochii  cu  lacrimi  era  doar  durerea  pentru  suferinţele  lui
Graograman.
Mai  tîrziu  Bastian  ieşi  din  peşteră  şi  privi  multă vreme
dezvoltarea tăcutăa plantelor nopţii. Apoi se întoarse în peşteră
şi se culcădin nou între labele leului împietrit.
Rămase  oaspetele  lui  Graograman  timp  de  multe  zile  şi
nopţi,  şi  deveniră buni  prieteni.  Multe  ore  şi  le-au  petrecut  în
deşert cu jocuri sălbatice. Bastian se ascundea printre dunele de
nisip,  dar  Graograman  îl  găsea  întotdeauna.  Se  întreceau
alergînd, dar leul era de mii de ori mai iute de picior. Se luptau
chiar în glumă, se luau la trîntă  şi se băteau  ―iar aici Bastian
era  deopotrivă cu  leul.  Deşi  totul  nu  era  decît  o  joacă,  fiara
trebuia  să-şi  încordeze  toate  forţele  pentru  a-i  ţine  piept
băiatului, nici unul din ei nu-l putea învinge pe celălalt.
Odată, dupăce se zbenguiserăastfel, Bastian se aşeză, abia
trăgîndu-şi sufletul, şi întrebă:
―N-aşputea rămîne pentru totdeauna cu tine?
Leul îşi scuturăcoama, făcîndu-i semn cănu.
―Nu, stăpîne.
―De ce nu?
―Aici nu existădecît viaţă  şi moarte, doar Perelin  şi Goab,
dar nici o poveste. Tu trebuie să-ţi trăieşti povestea ta. N-ai voie
sărămîi aici.
―Dar tot nu pot săplec, spuse Bastian. Deşertul e mult prea
mare pentru ca cineva săpoatăieşi din el. Iar tu nu măpoţi duce
fiindcăporţi deşertul cu tine.
― Drumurile  Fantäziei,  spuse  Graograman,  nu  le  poţi  găsi
decît prin dorinţele tale.  Şi nu poţi trece decît de la o dorinţăla
alta.  Ceea  ce  nu-ţi  doreşti  îţi  rămîne  inaccesibil.  Acesta  e  aici
înţelesul  cuvintelor  „aproape"  şi  „departe".  Şi  nu-i  de  ajuns  să
vrei săpleci dintr-un loc. Trebuie sătinzi spre altul. Trebuie săte
laşi condus de dorinţele tale.
―Dar eu nu doresc săplec de-aici, răspunse Bastian.
―Va trebui săafli care îţi este următoarea dorinţă, răspunse
Graograman aproape cu severitate.
―  Şi  dacă o  aflu,  întrebă Bastian,  cum  voi  putea  pleca  de
aici?
―Ascultă, stăpîne, spuse Graograman încetişor, în Fantäzia
există un  loc  care  duce  pretutindeni  şi  care  poate  fi  atins  din
toate părţile. Locul e numit Templul Celor O Mie de Uşi. Nimeni
nu l-a văzut vreodatăpe dinafară, căci el n-are deloc exterior. Iar
interiorul lui se compune dintr-un labirint de uşi. Cel ce vrea să-l
cunoascătrebuie săcuteze săintre.
―Cum poţi săizbuteşti dacănici nu te poţi apropia de el pe
dinafară?
― Orice  uşă din  Fantäzia,  continuă leul,  chiar  şi  o  uşă
obişnuităde grajd sau de bucătărie, pînă şi o uşăde dulap poate
deveni într-un anumit moment uşa de intrare în Templul Celor O
Mie  de  Uşi.  După aceea,  uşa  e  din  nou  ceea  ce  a  fost  şi  mai
înainte. De aceea nimeni nu poate vreodatăsătreacăpentru a
doua oarăprin aceeaşi uşă.  Şi nici una din cele o mie de uşi nu
duce  înapoi  într-acolo  de  unde  ai  venit,  nu  există nici  o
întoarcere.
―Dar dacăai izbutit săintri, întrebăBastian, se mai poate
ieşi pe undeva?
―Da, răspunse leul, dar nu-i la fel de simplu ca la clădirile
obişnuite.  Căci  prin  labirintul  celor  o  mie  de  uşi  nu  te  poate
conduce  decît  o  dorinţă adevărată.  Cine  nu  are  acea  dorinţă
trebuie  să rătăcească atîta  timp  pînă ce  ştie  ce  şi  doreşte.  Iar
uneori dureazăfoarte multăvreme.
― Şi cum poate fi găsităpoarta de intrare?
―Trebuie să ţi-o doreşti.
Bastian se gîndi mult, apoi spuse:
―Ce ciudat cănu se poate săîţi doreşti de-a dreptul ceea
ce vrei. De fapt, de unde vin dorinţele din noi?  Şi ce-i aceea o
dorinţă?
Graograman îl privi lung pe băiat, dar nu-i răspunse.
Trecură din  nou  cîteva  zile  şi  avură iar  o  convorbire
importantă.
Bastian îi arătase leului inscripţia din spatele talismanului.
― Oare  ce-ar  putea  să însemne,  îl  întrebă,  FĂ CEEA  CE
VREI? Nu înseamnăcumva căpot face tot ce am chef, ce zici?
Dintr-o datăfaţa lui Graograman fu înspăimîntător de severă,
iar ochii săi începurăsăardă.
―Nu, spuse el cu glasul cel adînc ca un răcnet, înseamnă
săfaci ceea ce e adevărata ta voinţă. Şi nimic nu-i mai greu.
― Adevărata  mea  voinţă?  repetă impresionat  Bastian.  Ce-i
asta?
―E taina ta cea mai profundă, pe care n-o cunoşti.
―Atunci cum pot s-o descopăr?
― Mergînd  pe  calea  dorinţelor,  de  la  una  la  alta  şi  pînă la
ultima. Iar ea te va conduce la adevărata ta voinţă.
―Nu mi se pare prea greu, spuse Bastian.
―E cel mai primejdios din toate drumurile, spuse leul.
―De ce? întrebăBastian. Nu mătem.
―Nu-i vorba despre  asta, răcni  Graograman, se cere  însă
cea mai desăvîrşităsinceritate şi atenţie, căci pe nici un alt drum
nu te poţi rătăci atît de uşor ca pe acesta.
―Vrei săspui cădorinţele care se ivesc nu sînt întotdeauna
bune? îl cercetăBastian.
Leul biciui cu coada nisipul unde era culcat. Îşi lipi urechile de
cap  şi  îşi  încreţi  nasul.  Ochii  îi  scoteau  scîntei.  Fără să vrea,
Bastian  se  ghemui  tot  cînd  Graograman  grăi  cu  glasul  său  ce
făcu iar săvibreze pămîntul:
―Ce ştii tu ce sînt dorinţele! Ce ştii tu ce e bine!
În  zilele  urm ătoare  Bastian  se  mai  gîndi  mult  la  tot  ce-i
spusese Moartea Multicoloră. Multe lucruri nu pot fi însălămurite
prin gîndire, trebuie săle trăieşti. Şi aşa se făcu căabia mult mai
tîrziu, dupăce i s-au mai întîmplat multe, îşi reaminti de cuvintele
lui Graograman şi începu săle înţeleagă.
În  vremea  aceea  se  petrecuse  din  nou  o  schimbare  cu
Bastian.  Pe  lîngă toate  darurile  primite  de  cînd  se  întîlnise  cu
Puişorul Lunii se mai adăugase acum  şi curajul.  Şi ca de fiecare
dată,  şi de data aceasta i se luase ceva în schimb, anume  orice
amintire despre cît de fricos fusese mai înainte.
Şi  deoarece  nu  mai  exista  nimic  de  care  să se  teamă,
începu, mai întîi pe nesimţite, apoi tot mai clar, săse nascăîn el
o nouădorinţă. Nu mai voia sărămînăsingur. Chiar şi împreună
cu  Moartea  Multicoloră tot singur era, într-un  anumit fel. Dorea
să-şi arate curajul  şi în faţa celorlalţi, voia săse bucure de glorie
şi săfie admirat.
Iar  într-o  noapte,  în  timp  ce  privea  cum  creşte  pădurea
Perelin, simţi brusc căera pentru ultima dată, cătrebuia să-şi ia
rămas-bun de la splendorile strălucitoarei păduri a nopţii. O voce
lăuntricăîl chema în altăparte.
Aruncăo ultimăprivire peste frumuseţea culorilor licăritoare,
apoi coborî în peştera lui Graograman  şi se aşezăpe trepte, în
beznă.  N-ar  fi  putut  spune  ce  aştepta,  ştia  însă că în  această
noapte nu trebuia săadoarmă.
Probabil cătotuşi aţipise şezînd, căci dintr-o datătresări ca şi
cum cineva l-ar fi strigat pe nume.
Uşiţa  ce  ducea  spre  dormitor  se  deschisese  brusc.  Din
deschizăturăcădea o dungălungăde luminăroşieticăîn peştera
întunecată.
Bastian se ridică. Oare uşiţa se transformase chiar în acest
moment în poarta de intrare spre Templul Celor O Mie de Uşi?
Nehotărît,  se  apropie  de  crăpătura  uşii  şi  încercă să privească
dincolo.  Nu  putu  să vadă nimic.  Apoi  crăpătura  începu  să se
închidă încet la loc.  Îndatăva pieri unica ocazie de a pleca de
aici!
Se  mai  întoarse  o  dată spre  Graograman  care  şedea  pe
postamentul său, nemişcat şi cu ochii morţi, de piatră. Dunga de
luminădin uşiţăcădea drept pe el.
― Rămîi  cu  bine,  Graograman,  şi-ţi  mulţumesc  pentru  tot!
spuse încet Bastian. Măvoi reîntoarce, sigur de tot, măîntorc!
Apoi  se  strecură prin  crăpătura  uşiţei  care  se  închise  de
îndatăîn urma lui.
Bastian nu  ştia cănu-şi va  ţine promisiunea. Abia mult, mult
mai  tîrziu  avea  să vină cineva  în  numele  lui  şi  să împlinească
făgaduiala în locul lui.
Dar aceasta e o altăpoveste şi va fi povestit altădată.
Amarganth, oraşul de argint
PURPURIE ERA LUMINA CE CURGEA ÎN UNDE molcome
peste  podeaua  şi  pereţii  încăperii.  Era  o  cameră hexagonală,
asemenea  unei  celule  mari  dintr-un  fagure  de  albine.  În  tot  al
doilea perete se găsea cîte o uşă, iar ceilalţi trei pereţi aflaţi între
ele erau pictaţi cu poze stranii. Erau peisaje de vis  şi făpturi cear fi putut fi în parte plante  şi în parte animale. Printr-una din uşi
intrase Bastian, iar celelalte douăse aflau la dreapta  şi la stînga
lui. Forma lor era identică, doar căcea din stînga era neagră, iar
cea din dreapta albă. Bastian se hotărî pentru cea albă.
În  camera  următoare  lumina  era  gălbuie.  Pereţii  aranjaţi  în
acelaşi  fel.  Pozele  arătau  aici  tot  soiul  de  aparate  din  care
Bastian  nu  pricepea  prea  mult.  Erau  unelte  sau  arme?  Cele
douăuşi care duceau mai departe la dreapta şi la stînga erau de
aceeaşi  culoare,  galbene;  cea  din  stînga  era  înaltă  şi  îngustă,
cea din dreapta, dimpotrivă, joasă  şi largă. Bastian intrăprin cea
din stînga.
Camera  unde  păşi  acum  era  hexagonală,  ca  şi  cele  două
dinainte,  însă luminată albăstrui.  Pozele  de  pe  pereţi  arătau
ornamente încolăcite sau litere ale unui alfabet necunoscut. Aici
cele douăuşi erau de aceeaşi formă, dar din materiale diferite,
una din lemn, iar cealaltădin metal. Bastian se hotărî pentru cea
din lemn.
E  cu  neputinţă să descrii  toate  uşile  şi  camerele  prin  care
trecu  Bastian  în  călătoria  sa  prin  Templul  Celor  O  Mie  de  Uşi.
Erau porţi care arătau ca o gaurăde cheie, altele ce semănau cu
o  intrare  într-o  peşteră,  uşi  de  aur  şi  altele  ruginite,  unele
capitonate  şi altele bătute în cuie, subţiri ca o foaie de hîrtie sau
groase ca uşile caselor de fier, era una care arăta ca gura unui
uriaş  şi  alta  ce  trebuia  deschisă ca  un  pod  mişcător,  una  ce
semăna  cu o  ureche mare  şi alta alcătuitădin  turtă dulce, una
care avea forma unui capac de sobă  şi una ce stătea închisăîn
nasturi.  De  fiecare  dată cele  două uşi  ce  duceau  afară dintr-o
camerăaveau cîte ceva în comun ―forma, materialul, mărimea,
culoarea, dar mai era şi ceva ce le deosebea fundamental.
Bastian  ajunsese  deja  de  foarte  multe  ori  dintr-o  încăpere
hexagonalăîntr-alta. Fiecare hotărîre luatăde el îl conducea la o
nouăhotărîre de luat care, la rîndul ei, atrăgea dupăsine încăo
hotărîre ce trebuia luată. Toate aceste hotărîri nu schimbau însă
întru nimic faptul cătot se mai găsea în Templul Celor O Mie de
Uşi  ―  şi  că avea  să rămînă acolo.  În  timp  ce  mergea  mai
departe  şi tot mai departe, începu a se gîndi care o fi cauza. E
drept cădorinţa lui fusese suficientăpentru a-l duce în labirintul
uşilor,  dar  era  limpede  că nu  era  destul  de  precisă pentru  a-i
arăta  şi drumul de ieşire. Îşi dorise săajungăîn societate. Acum
îşi  dădea  însă seama  că prin  societate  nu-şi  imaginase  nimic
precis.  Şi nu-i era cîtuşi de puţin de folos alegerea unei uşi de
sticlăsau a uneia din împletiturăde nuiele. Pînăacum îşi făcuse
alegerea din plăcere şi dupătoane, fărăa se gîndi prea mult. De
fapt,  ar  fi  putut  de  fiecare  dată să aleagă tot  atît  de  bine  şi
cealaltăuşă. Astfel însănu avea săgăseascăniciodatădrumul
de ieşire.
Se afla tocmai într-o încăpere cu luminăverzuie. Trei din cei
şase pereţi erau pictaţi cu forme de nori. Uşa din stînga era din
sidef alb, cea din dreapta din lemn negru de abanos.  Şi dintr-o
datăîşi dădu seama ce-şi dorea: Pe Atreiu!
Uşa din sidef îi amintea lui Bastian de balaurul-noroc Fuhur
ai  cărui  solzi  luceau  ca  sideful  alb,  aşadar,  se  hotărî  pentru
aceastăuşă.
În  încăperea următoare erau douăuşi din  care  una era  din
împletitură de  iarbă,  iar  cealaltă dintr-un  grilaj  de  fier.  Bastian
alese pe cea de iarbă, fiindcăse gîndi la Marea  Ierboasă, patria
lui Atreiu.
În camera cealaltăse găsi în faţa a douădeosebindu-se doar
prin aceea căuna era din piele iar cealaltădin pîslă. Fireşte că
Bastian trecu prin din piele.
Din nou se afla în faţa a douăuşi, dar se opri săchibzuiască.
Una  era  purpurie, iar cea măslinie. Atreiu avea pielea verde  şi
purta  o  hlamidă din  blana  bivolilor  purpurii.  Pe  uşa  verdemăslinie  erau  pictate  cîteva  semne  simple  cu  vopsea,  precum
avusese Atreiu pe frunte  şi pe obraji cînd bătrînul Cairon venise
la  el.  Aceleaşi  semne  se  găseau  însă  şi  pe  uşa  purpurie,  iar
Bastian nu  ştia dacă pe  hlamida lui Atreiu s-ar  găsi  asemenea
semne,  urmare,  trebuia  să fie  vorba  despre  un  drum  ducea  la
altcineva, şi nu la Atreiu.
Bastian  deschise,  aşadar,  uşa  verde-măslinie  şi  se  trezi  în
aer liber!
Spre mirarea lui nu ajunsese însănicicum la Marea Ierboasă,
ci  într-un  crîng  primăvăratic  şi  luminos.  Razele  soarelui
pătrundeau prin frunziş  iar jocurile lor de lumini  şi umbre licărea
pe  pămîntul  acoperit  de  muşchi.  Plutea  o  aromă de  pămînt
reavăn şi de ciuperci, iar văzduhul răsuna de ciripitul păsărelelor.
Bastian se întoarse şi văzu căieşise atunci dintr-o bisericuţă
din mijlocul pădurii. Poarta fusese, pentru acea clipă, ieşirea din
Templul Celor o  Mie de Uşi. Bastian mai deschise o datăpoarta,
şi nu văzu decît o încăpere mică şi strîmtă. Acoperişul nu se mai
compunea  decît  din  cîteva  şipci  şubrede,  iar  pereţii  erau
acoperiţi de muşchi.
Bastian porni la drum, fărăa  şti pentru încă  încotro mergea.
Nu se îndoia cămai curînd sau mai tîrziu va da de Atreiu. Şi se
bucura  nespus  la  gîndul  că îl  va  întîlni.  Le  fluiera  păsărelelor,
care-i  răspundeau,  şi  cînta  în  gura  mare  tot  ce-i  trecea  prin
minte.
Nu  mersese  prea  mult,  cînd  zări  într-un  [...]  un  grup  de
persoane ce poposeau acolo. Apropiindu-se, îşi dădu seama că
era vorba de cîţiva bărbaţi în armuri falnice. Se găsea cu ei  şi o
doamnăfrumoasă.  Şedea pe iarbă  şi zdrăngănea la o lăută. Mai
departe stăteau cîţiva cai înşeuaţi scump  şi cu frîie preţioase. În
faţa bărbaţilor care stăteau de vorbăculcaţi în iarbăera întinsăo
pînzăalbăaşternutăcu tot soiul de bucate şi cupe.
Bastian se apropie de grup, dar mai întîi ascunse talismanul
Crăiesei Copile sub cămaşă, căci pentru început dorea săfacă
cunoştinţăcu societatea ca un necunoscut şi fărăa stîrni vîlvă.
Cînd  îl  văzură venind,  bărbaţii  se  ridicară  şi-l  întîmpinară
cuviincios,  înclinîndu-se.  Probabil  că îl  luau  drept  un  prinţ
oriental,  sau  ceva  de  felul  acesta.  Doamna  cea  frumoasă îşi
înclină  şi  ea  capul  surîzînd  şi  zdrăngăni  mai  departe  la
instrumentul  ei.  Printre  bărbaţi,  unul  era  deosebit  de  înalt  şi
deosebit  de  somptuos  îmbrăcat.  Era  încă tînăr  şi  avea  părul
bălai atîrnîndu-i lung pînăpe umeri.
― Sînt  viteazul  Hynreck,  spuse  el,  doamna  e  prinţesa
Oglamar,  fiica  regelui  din  Lumn.  Ei  sînt  prietenii  mei  Hykrion,
Hysbald şi Hydorn. Dar care e numele vostru, tinere prieten?
― Nu-mi  e  îngăduit  să-mi  spun  numele  ― încă,  răspunse
Bastian.
―E vorba de vreun legămînt, întrebăprinţesa amar surîzînd
ironic, atît de tînăr şi aveţi deja un legămînt?
―Desigur căveniţi de departe? îl cercetăviteazul Hynreck.
―Da, de foarte departe, răspunse Bastian.
―Sînteţi un prinţ? se interesăprinţesa privindu-l cu plăcere.
―Nu pot dezvălui lucrul acesta, răspunse Bastian.
―Ei, în orice caz fiţi binevenit printre corneli! strigăviteazul
Hynreck. Vreţi săne faceţi cinstea luaţi loc  şi săprînziţi cu noi,
tinere cavaler?
Bastian acceptămulţumindu-i, se aşeză şi gustădin bucate.
Din  convorbirea  dusă între  doamna  şi  cei  patru  bărbaţi  află
că foarte  aproape  de  ei  se  afla  marele  şi  minunatul  oraş de
argint Amarganth. Acolo urma săaibăloc un soi de întrecere. De
pretutindeni, din apropiere  şi din depărtări, veneau luptătorii cei
mai cutezători, cei mai iscusiţi vînători, războinicii cei mai viteji,
dar  veneau  şi  tot  felul  de  aventurieri  şi  temerari  pentru  a  lua
parte la competiţie. Onoarea de a lua parte la un fel de expediţie
de căutare nu urma săfie acordatădecît celor trei ce aveau să
se dovedeascăa fi cei mai buni  şi cei mai curajoşi, învingîndu-i
pe toţi ceilalţi. Se  părea  căera vorba despre  o călătorie foarte
lungă  şi  plină de  peripeţii  pentru  descoperirea  unui  anumit
personaj aflat nu se  ştie unde, într-unul din numeroasele  ţinuturi
ale Fantäziei,  şi desemnat doar cu cuvîntul „Salvatorul". Nimeni
nu cunoştea încănumele lui. În orice caz, lui i se datora faptul că
împărăţia Fantäzia exista din nou, sau mai exista încă. Fiindcă,
pe vremuri, o catastrofăîngrozitoare se produsese în Fantäzia,
şi întreaga împărăţie fusese în mare pericol. În ultimul moment
nenorocirea  fusese  împiedicată de  aşa-zisul  „Salvator"  care
sosise  şi-i  dăduse  Crăiesei  Copile  numele  de  „Puişorul  Lunii",
nume  sub  care  era  cunoscută de  atunci  de  toate  fiinţele  din
Fantäzia. „Salvatorul" rătăcea însăneştiut de nimeni prin ţară, iar
sarcina  expediţiei  era  să-l  găsească  şi  apoi  să-l  însoţească în
chip de gardăpersonală, ca sănu i se întîmple nimic. În acest
scop nu puteau fi desemnaţi decît bărbaţii cei mai vajnici  şi mai
curajoşi, căci se putea întîmpla săfie nevoiţi sătreacăprin cele
mai de neînchipuit peripeţii.
E drept căîntrecerea în lupte în decursul căreia urma săfie
făcută alegerea  fusese  oganizată de  moşneagul  argintiu
Querquobad  ― în  oraşul  Amarganth  domnea  întotdeauna
bărbatul  cel  mai  vîrstnic,  sau  femeia  cea  mai  vîrstnică,  iar
Querquobad  împlinise  o  sută  şi  şapte  ani  ― dar  alegerea  nu
urma săfie făcutăde el, ci de către un tînăr sălbatic cu numele
de  Atreiu,  un  băiat  din  neamul  pieilor  verzi,  oaspetele  lui
Querquobad,  moşneagul  argintiu.  Acelaşi  Atreiu  urma  să  şi
conducă mai  tîrziu  expediţia.  Căci  era  singurul  în  stare  să-l
recunoacă pe  „Salvator",  fiindcă îl  văzuse  odată într-o  oglindă
fermecată.
Bastian  tăcea  şi  asculta.  Nu-i  venea  tocmai  uşor  căci
pricepuse foarte curînd căvorbindu-se despre „Salvator", de fapt
se vorbea despre el însuşi. Iar cînd se pronunţăapoi  şi numele
lui Atreiu, inima îi săltăde bucurie  şi fu nevoit să-şi dea cea mai
mare  silinţă pentru  a  nu  se  trăda.  Era  însă hotărît  să-şi  mai
păstreze un timp taina.
De altfel, în toatăaceastăchestiune viteazul Hynreck nu era
atît de preocupat de expediţie  şi de  ţelurile ei, cît de dorinţa de a
cuceri  inima  prinţesei  Oglamar.  Bastian  îşi  dăduse  imediat
seama căviteazul Hynreck era îndrăgostit pînăpeste urechi de
tînăra domnişoară. Cînd  şi cînd suspina fărămotiv  şi îşi privea
mereu adorata cu ochi trişti. Iar ea se făcea cănu observănimic.
Căci  după cum  ieşi  la  iveală,  ea  făcuse  cu  un  prilej  oarecare
legămîntul  de  a  nu  lua  drept  soţ decît  pe  cel  mai  viteaz  dintre
viteji,  cel  care  îi  putea  înfrînge  pe  toţi  ceilalţi.  Nu  voia  să se
mulţumeascăcu mai puţin. Iată, aşadar, căviteazul Hynreck nu
avea decît un singur scop: să-i poatădovedi prinţesei căel era
cel mai viteaz dintre viteji. Dar nu putea ucide aşa, din senin, pe
cineva care nu-i făcuse nici un rău. Iar războaie nu mai fuseseră
de  multă vreme.  Bucuros  ar  fi  luptat  împotriva  unor  monştri  şi
demoni,  şi,  dacă ar  fi  fost  după el,  i-ar  fi  depus  în  fiecare
dimineaţăcîte o coadăsîngerîndăde balaur pe masă, dar pînă
hăt-departe nu exista nici un monstru şi nici un balaur. Cînd solul
moşneagului argintiu Querquobad venise la el pentru a-l pofti la
întrecere, acceptase de îndată. Iar prinţesa Oglamar stăruise să
vină  şi ea, căci voia săse convingăcu ochii ei de cele ce era în
stare săfacăviteazul Hynreck.
―Dupăcum se  ştie, îi spuse ea zîmbind lui Bastian, nu poţi
avea  încredere  în  spusele  vitejilor.  Cu  toţii  au  tendinţa  să-şi
înfloreascăistorisirile.
― Cu  sau  fără înflorituri,  o  întrerupse  viteazul  Hynreck,  în
orice  caz  eu  valorez  de  sute  de  ori  mai  mult  decît  legendarul
Salvator.
―De unde puteţi sti? întrebăBastian.
― Aşa  bine,  spuse  viteazul  Hynreck,  dacă băiatul  ar  avea
numai pe jumătea atîta vlagăcît mine, n-ar avea nevoie de nici o
gardăpersonalăpentru al ocroti  şi a-l îngriji ca pe un copil mic.
Am impresia ca Salvatorul nostru e un ins cam jalnic.
―Cum puteţi spune una ca asta! strigăindignatăOglamar.
Doar a salvat Fantäzia de la distrugere!
―  Şi ce dacă! răspunse viteazul Hynreck dispreţuitor. Pentru
asta n-o fi fost nevoie de nici o vitejie deosebită.
Bastian  hotărî  ca  atunci  cînd  i  se  va  ivi  prilejul  să-l  înveţe
minte pe Hynreck.
Ceilalţi  trei  bărbaţi  se  întîlniseră din  întîmplare  pe  drum  cu
Hynreck şi doamna sa  şi li se alăturaseră. Hykrion, cu o mustaţă
neagrăenormă, susţinea căar fi cel  mai puternic  şi mai vajnic
spadasin  din  Fantäzia.  Hysbald,  roşcovan  şi  mai  gingaş în
comparaţie  cu  ceilalţi,  susţinea  că nimeni  nu  se  pricepe  să
mînuiascăsabia mai bine  şi mai rapid ca el. În sfîrsit Hydorn era
convins cănimeni nu era de-o seamăcu el în privinţa rezistenţei
şi îndărătniciei în luptă. Aspectul lui îi întărea afirmaţiile, căci era
deşirat şi slab şi părea alcătuit numai din oase şi nervi.
Dupăce-au isprăvit de mîncat, pornirăla drum. Vasele, faţa
de masă  şi merindele furăstrînse în tolbe şi aşezate pe un catîr.
Prinţesa Oglamar încălecăbuiestraşul ei alb şi porni în trap, fără
a  se  mai  întoarce  şi  după ceilalţi.  Viteazul  Hynreck  sări  pe
armăsarul  său  negru  ca  smoala  şi  porni  în  galop  după ea.
Ceilalţi trei bărbaţi îi propuserălui Bastian săse aşeze pe catîr,
printre tolbe. Băiatul se urcă, ceilalţi trei se suiră  şi ei pe caii lor
bogat împodobiţi  şi pornirăprin pădure în trap, Bastian ramînînd
ultimul.  Catîrul,  un  animal  mai  bătrîn,  rămînea  tot  mai  mult  în
urmă, iar Bastian încerca să-l zorească. Dar în loc să-şi iuţească
pasul, el se opri, îşi întoarse capul şi spuse:
― Nu-i  nevoie  să mă zoreşti,  cu  bună-ştiinţă am  rămas  în
urmă, stăpîne.
―De ce? întrebăBastian.
― Ştiu cine eşti, stăpîne.
―De unde poţi şti?
― Cînd  eşti  doar  pe  jumătate  măgar,  ca  mine,  şi  nu  în
întregime, simţi un lucru ca acesta. Pînă  şi caii  şi-au dat seama.
Nu-i  nevoie  să-mi  spui  nimic,  stăpîne.  Mi-ar  fi  plăcut  să pot
povesti  copiilor  şi  nepoţilor  mei  că l-am  purtat  în  spinare  pe
Salvator  şi  că am  fost  primul  care  l-a  salutat.  Din  păcate,  alde
noi n-avem copii.
―Cum te numeşti? întrebăBastian.
―l-ha,stăpîne.
― Ascultă,  I-ha,  nu-mi  strica  plăcerea  şi  nu  vorbi
deocamdatădespre ceea ce ştii. Vrei?
―Cu plăcere, stăpîne.
Apoi  catîrul  porni  în  trap  pentru  a-i  ajunge  din  urmă pe
ceilalţi.
Grupul aştepta la marginea pădurii. Toţi priveau cu admiraţie
în jos spre oraşul Amarganth, strălucind în soare în faţa ochilor
lor. Marginea pădurii se afla pe o înălţime de unde priveliştea se
întindea  larg  peste  un  lac  mare,  aproape  vioriu,  înconjurat  din
toate părţile de dealuri împădurite. Iar în mijlocul lacului se ridica
oraşul  de  argint  Amarganth.  Toate  casele  erau  construite  pe
nave, palatele cele mari pe şlepuri largi, cele mai mici pe bărci şi
luntre.  Iar  fiece  casă  şi  fiece  navă era  din  argint,  din  cel  mai
curat  argint,  frumos  cizelat  şi  ornat  cu  măiestrie.  Ferestrele  şi
uşile palatelor mari  şi mici, turnuleţele  şi balcoanele lor erau din
filigran  de  argint  atît  de  minunat,  încît  nu-şi  aveau  seamăn  în
întreaga Fantäzie. Pretutindeni pe lac se vedeau bărci  şi luntre,
ducînd  vizitatorii  de  pe  mal  pînă în  oraş.  Viteazul  Hynreck
împreuna cu însoţitorii săi porniră  şi ei în grabăspre plaja unde
aştepta  un  bac  de  argint  cu  prora  splendid  arcuită.  Întreaga
societate împreunăcu caii şi catîrul îşi găsirăloc pe el.
Pe drum, Bastian aflăde la luntraşul înveşmîntat în haine de
argint căapele viorii ale lacului erau atît de sărate  şi de amare,
încît nimic nu putea rezista în timp efectului lor  coroziv  ―nimic
în afarăde argint. Lacul se numea Murhu sau lacul lacrimilor. În
vremuri de mult trecute, oraşul Amarganth fusese dus în mijlocul
lacului pentru a-l apăra de atacurile jefuitorilor, căci oricine ar fi
încercat săajungăpînăla el pe nave de fier sau bărci de lemn
se scufunda  şi pierea în apa care dizolva de grabăatît vasul, cît
şi echipajul. Acum însăexista un alt motiv pentru a lăsa oraşul în
mijlocul apelor: Locuitorilor le plăcea săschimbe din cînd în cînd
gruparea caselor lor  şi săalcătuiacăîn alt fel străzile  şi pieţele.
De pildă, dacădouăfamilii care locuiau la cele douăcapete ale
oraşului se împrieteneau sau se înrudeau prin căsătoria tinerilor
din familie, îşi părăseau locul de pînăatunci şi îşi aşezau navele
lor de argint alături, devenind astfel vecini. De altfel, argintul era
de  un  soi  deosebit  şi  tot  atît  de  unic  ca  şi  frumuseţea
incomparabilăa prelucrării sale.
Lui  Bastian  i-ar  fi  plăcut  să afle  mai  multe  despre  toate
acestea,  dar  bacul  ajunsese  la  oraş  şi  trebui  să coboare
împreunăcu tovarăşii săi de drum.
Pentru început căutarăun han unde săfie adăpostiţi  şi ei  şi
animalele.  Nu  era  prea  uşor,  căci  Amarganth  era  năpădit  de
călători  sosiţi  de  pretutindeni  pentru  a  asista  la  întreceri.  În
sfîrşit, izbutirăsăgăseascăloc la un han. Cînd Bastian îşi duse
catîruî în grajd, îi şopti la ureche:
―Sănu uiţi ce mi-ai făgăduit, I-ha. Ne revedem curînd.
l-ha doar înclinădin cap.
Dupăaceea Bastian le dădu de  ştire tovarăşilor săi de drum
că nu  voia  să-i  stingherească de  acum  înainte  şi  că avea  să
viziteze  singur  oraşul.  Le  mulţumi  pentru  amabilitate  şi  îşi  luă
ramas-bun  de  la  ei.  În  realitate,  ardea  de  nerăbdare  să-l
găseascăpe Atreiu.
Navele  mari  şi  mici  erau  legate  între  ele  prin  punţi,  unele
înguste  şi  gingaşe,  astfel  că nu  putea  trece  decît  o  singură
persoanădintr-o dată, altele largi  şi somptuoase ca nişte străzi,
iar  pe  ele  se  îmbulzea  lumea.  Existau  de  asemenea  şi  poduri
arcuite  cu  acoperişuri  peste  ele,  iar  pe  canalele  dintre  palatele
plutitoare circulau sute de bărci de argint. Oriunde mergeai sau
stăteai  simţeai  sub  picioare  o  uşoară ridicare  şi  coborîre  a
podelei, ce-ţi amintea căîntregul oraşplutea pe apă.
Mulţimea vizitatorilor umplînd pînăla refuz oraşul era atît de
pestriţă  şi de variată, încît descrierea lor ar alcătui ea singurăo
întreagă carte.  Amarganţienii  erau  uşor  de  recunoscut,  căci
purtau cu toţii îmbrăcăminte din ţesături de argint, aproape la fel
de frumoasăca şi mantia lui Bastian. Părul lor era de asemenea
argintiu, erau înalţi  şi aveau o staturăfrumoasă, iar ochii lor erau
viorii ca  şi Murhu, lacul lacrimilor. Nu tot atît de frumoşi erau cei
mai  mulţi  dintre  vizitatori.  Veniseră acolo  uriaşi  căptuşiţi  cu
adevărate pachete de muşchi  şi cu capete mici ca merele, vîrîte
între  umerii  lor  puternici.  Mai  umblau  pe-acolo  haimanale  cu
aspect  fioros,  băieţi  solitari  pe  care  nu  puteai  să-i  împaci  prea
uşor. Erau şi fluşturatici cu ochi agili  şi mîini agile, precum  şi unii
înverşunaţi  care  păşeau  provocator,  scoţînd  fum  pe  nări  şi  pe
gură. Luptătorii de bîlci se roteau precum sfîrlezele vii, iarmoşiicodrului  păşeau  anevoie  pe  picioarele  lor  noduroase,  cu
măciuca groasăpe umeri. La un moment dat, Bastian zări chiar
şi un mîncâtor de piatrăai cărui dinţi îi ieşeau din gurăca dălţile
de oţel. Puntea de argint se  îndoi sub greutatea lui cînd tropăi
peste ea. Dar mai înainte ca Bastian să-l fi putut întreba dacănu
cumva se numeşte Scrîşnicronţ, acesta dispăruse în îmbulzeală.
În  sfîrşit  Bastian  ajunse  în  centrul  oraşului.  Aici  era  punctul
unde aveau loc întrecerile. Erau în plinădesfăşurare. Într-o piaţă
mare,  rotundă,  ca  o  arenă de  circ  uriaşă,  sute  de  luptători  îşi
măsurau puterile dovedindu-şi măiestria. În jurul lor se îmbulzea
mulţimea  de  spectatori  îmboldindu-i  pe  luptători  prin  strigăte.
Ferestrele  şi  balcoanele  palatelor  plutitoare  din  jur  erau  şi  ele
pline ochi de spectatori, iar unii izbutiserăchiar săse caţăre pe
acoperişurile împodobite cu filigran de argint.
Bastian  nu  era  însă interesat  în  primul  rînd  de  spectacolul
oferit  de  luptători.  Voia  să-l  găsească pe  Atreiu  care  urmărea
probabil  de  undeva  întrecerile.  Pe  urmă observă că mulţimea
privea mereu spre un anumit palat  ―mai ales atunci cînd unul
din  luptători  realizase  vreo  performanţă mai  deosebită.  Dar
Bastian  fu  nevoit  să se  înghesuie  mai  întîi  peste  unul  din
podurile  arcuite,  iar  apoi  să se  urce  pe  un  fel  de  stîlp  pentru
felinare,  înainte  de  a  izbuti  să arunce  şi  el  o  privire  spre  acel
palat.
Acolo fuseseră aşezate  douăscaune înalte de  argint pe un
balcon. Pe unul din ele şedea un bărbat foarte bătrîn, cu părul  şi
barba  argintii  revărsîndu-i-se  pînă la  brîu.  Acela  trebuia  să fie
Querquobad, moşneagul argintiu.  Lîngăel  şedea un băiat cam
de  vîrsta  lui  Bastian.  Purta  pantaloni  lungi  din  piele  moale,  iar
partea  de  sus  a  trupului  îi  era  goală,  încît  se  vedea  pielea  lui
verde-măslinie.  Expresia  feţei  înguste  era  serioasă,  aproape
severă. Părul lung, negru-albăstrui, era strîns într-un smoc legat
la spate cu curele de piele. Peste umeri purta o hlamidăroşie.
Privea liniştit  şi totuşi ciudat de atent în jos spre arenă. Se părea
cănimic nu poate scăpa ochilor săi negri. Acela era Atreiu!
În aceeaşi clipăapăru în spatele lui Atreiu, în uşa deschisăa
balconului,  încă o  faţă,  foarte  mare  şi  asemănătoare  cu  cea  a
unui  leu,  doar  că în  locul  blănii  avea  solzi  albi  de  sidef,  iar  pe
lîngă bot  îi  atîrnau  fire  lungi  albe.  Globurile  ochilor  erau  roşiirubinii  şi scînteiau, iar atunci cînd capul se înalţăpeste Atreiu se
văzu căera purtat de un gît lung  şi flexibil, acoperit cu solzi de
sidef,  iar  de  pe  el  cădea  o  coamă precum  flăcările  albe.  Era
Fuhur, balaurul-noroc.  Şi se părea că-i  şopteşte ceva la ureche
lui Atreiu, căci acesta dădu din cap.
Bastian se lăsăsălunece în jos de pe stîlp. Văzuse destul.
Acum îşi îndreptăatenţia către luptătorii aflaţi în întrecere.
De fapt nici nu era vorba de lupte adevărate  şi reale, ci mai
degrabăde un fel de reprezentaţie de circ pe scarăfoarte mare.
E drept cătocmai atunci se desfăşura o luptăîntre doi uriaşi ale
căror  trupuri  se  prinseseră într-un  singur  nod  imens  şi  se
rostogoleau de colo-colo; e drept cădin loc în loc existau perechi
de  acelaşi  fel  sau  de  soiuri  foarte  diferite  care  îşi  demonstrau
iscusinţa în lupta cu sabia, cu măciuca sau cu lancea, dar fireşte
că nu  căutau  cu  adevărat  să-l  vatăme  pe  adversar  sau  să-l
răpună. Chiar regulamentul jocurilor cerea săarăţi cît de loial  şi
corect  ştiai sălupţi cu cineva  şi cît de bine  ştiai săte stăpîneşti.
Un  luptător  care  s-ar  fi  lăsat  îndemnat  de  furie  sau  de  ambiţie
să-şi vatăme serios adversarul ar fi fost în orice caz descalificat.
Cei  mai  mulţi  erau  ocupaţi  să-şi  arate  iscusinţa  în  tragerea  cu
arcul  sau  să-şi  demonstreze  puterea  ridicînd  greutăţi  colosale,
iar  alţii  îşi  arătau  măiestria  făcînd  exhibiţii  acrobatice  sau
îndeplinind  diferite  probe  de  curaj.  Pe  cît  erau  de diferiţi
concurenţii, pe atît de variat era şi tot ce făceau ei.
Tot  mereu  unii  ce  fuseseră întrecuţi  erau  obligaţi  să
părăseascăarena, aşa cătreptat se  împuţinau. Apoi Bastian  îi
văzu  făcîndu-şi  apariţia  pe  Hykrion  cel  puternic,  Hysbald  cel
sprinten  şi Hydorn cel rezident. Viteazul Hynreck  şi adorata lui,
prinţesa Oglumar, nu erau cu ei.
În momentul acela se mai găseau încăvreo suta de luptători
în  arenă.  Cum  era  vorba  despre  cei  mai  buni  dintre  cei  buni,
pentru Hykrion, Hysbald  şi Hydorn nu fu chiar atît de uşor pe cît
îşi  închipuiseră să-şi  înfrîngă adversarii.  Trecu  întreaga  după-amiazăpînăce se dovedi căHykrion era cel mai viguros dintre
cei puternici, Hysbald cel mai agil dintre cei sprinteni, iar Hydorn
cel  mai  răbdător  dintre  cei  rezistenţi.  Publicul  îi  aclama  şi  îi
aplauda cu entuziasm, iar cei trei se înclinau sprebalconul unde
şedeau  moşneagul  de  argint  Querquobad,  precum  şi  Atreiu.
Atreiu se  şi ridicase în picioare ca săspunăceva cînd în arenă
păşi dintr-o datăun alt luptător. Era Hynreck. O tăcere încordată
se lăsăpeste mulţime, iar Atreiu se aşezăla loc. Cum nu urma
să-l  însoţească decît  trei  bărbaţi,  acolo  jos,  în  arenă,  era  unul
prea mult. Unul din ei trebuia săse retragă.
― Domnii  mei,  spuse  Hynreck  cu  glas  tare  încît  să-l  audă
toată lumea,  nu  bănuiesc  că această mică reprezentaţie  a
măiestriei voastre ar fi putut săvăslăbeascăforţele. Totuşi n-ar
fi  demn  de  mine  ca  în  asemenea  împrejurări  să vă provoc  pe
flecare  în  parte  la  întrecere.  Deoarece  pînă acum  n-am  văzut
printre toţi luptătorii nici un adversar de-o seamăcu mine, nu am
intrat în joc,  şi de aceea mai sînt încăodihnit. Dacăcineva dintre
dumneavoastră se  simte  cumva  prea  istovit,  să se  retragă de
bunăvoie.  Altfel  sînt  gata  să lupt  cu  voi  trei  dintr-o  dată.  Aveţi
ceva împotrivă?
―Nu, răspunserăcei trei într-un glas.
Iar  apoi  se  porni  o  luptă că săreau  scîntei.  Loviturile  lui
Hykrion  nu  pierduseră nimic  din  forţa  lor,  dar  viteazul  Hynreck
era mai puternic. Hysbald îl atacădin toate părţile ca un fulger,
dar  viteazul  Hynreck  era  şi  mai  iute.  Hydorn  încercă să-l
obosească,  dar viteazul Hynreck era  mai rezistent. Toatălupta
abia dacă ţinu zece minute, şi toţi adversarii se văzurădezarmaţi
şi  îngenuncheaţi  în  faţa  viteazului  Hynreck.  Acesta  privea  cu
mîndrie  în jur, căutînd-o din  ochi pe doamna sa aflatăprobabil
pe  undeva  în mulţime. Aclamaţiile  şi  aplauzele  publicului vuiau
ca  un  uragan.  Desigur  că puteau  fi  auzite  şi  pe  cele  mai
îndepărtate maluri ale lacului Murhu.
Cînd  se  făcu  iar  linişte,  moşneagul  argintiu  Querquobad  se
ridică şi întrebăcu glas tare:
―Mai e cineva care ar dori săîndrăzneascăa-l înfrunta pe
viteazul Hynreck?
Iar în tăcerea generalăse auzi un glas de băiat răspunzînd:
―Da, eu!
Fusese Bastian.
Toate feţele se întoarserăspre el. Mulţimea îi lăsăcale liberă
şi  el  păşi  în  piaţă.  Se  auziră exclamaţii  de  uimire  şi  de
îngrijorare:
―Priviţi cît e de frumos!
―Păcat de el!
―Sănu admitem!
―Cine eşti? întrebămoşneagul argintiu Querquobad.
― Numele  meu,  răspunse  Bastian,  nu-l  voi  dezvălui  decît
dupăaceea.
Văzu căochii lui Atreiu se îngustaseră  şi-l priveau cercetător,
dar încănesigur.
― Tinere  prieten,  spuse  viteazul  Hynreck,  am  mîncat
împreună  şi  am  băut  împreună.  De  ce  vrei  acum  ca  eu  să te
îngenunchez? Te rog să-ţi retragi vorbele şi săpleci.
―Nu, răspunse Bastian, aşa cum am spus, aşa rămîne.
Viteazul Hynreck şovăi o clipă. Apoi propuse:
―N-ar fi drept din parte-mi sămămăsor cu tine în luptă. Să
vedem mai întîi care din noi doi e în stare sătrimităsăgeata mai
sus.
―Aşa săfie! răspunse Bastian.
Fiecăruia  din  ei  i  se  aduse  un  arc  puternic  şi  o  săgeată.
Hynreck încordăarcul  şi trimise săgeata sus spre cer, mai sus
decît  se  putea  urmări  cu  privirea.  Aproape  în  aceeaşi  clipă îşi
încordă şi Bastian arcul şi-şi trimise săgeata pe urmele celeilalte.
Trecu ceva timp pînăcînd cele douăsăgeţi săse întoarcă  şi
săcadăjos între cei doi arcaşi.  Şi atunci se dovedi căsăgeata
lui Bastian, cea cu pene roşii, o lovise în cel mai înalt punct pe
cea  cu  pene  albastre,  a  viteazului  Hynreck,  izbind-o  cu  o  forţă
atît de mare, încît o spintecase.
Viteazul Hynreck privea  ţintăla cele douăsăgeţi înfipte una
în cealaltă. Pălise puţin şi numai pe obraji îi apăruserăpete roşii.
―Nu  poate  fi decît  o  întîmplare, murmură el.  Ia să vedem
cine e mai iscusit la scrimă.
Ceru  două florete  şi  două pachete  de  cărţi  de  joc.  I  se
aduseră amîndouă.  Amestecă cu  grijă amîndouă pachetele  de
cărţi.
Apoi aruncăun pachet de cărţi în sus în aer, ridicăfulgerător
spada  şi lovi. Dupăce toate celelalte cărţi căzuserăjos, se văzu
că nimerise  asul  de  cupă  şi  anume  drept  în  mijlocul  singurei
cupe de pe carte. Din nou o căutăcu privirea pe doamna sa, în
timp ce arăta în jur floreta cu cartea înfiptăîn vîrf.
Acum aruncăBastian celălalt pachet de cărţi în sus  şi floreta
lui vîjîi prin aer. Nici o carte nu căzu jos. Îşi înfipse lama în toate
cele treizeci şi douăde cărţi ale pachetului, tocmai la mijloc şi pe
deasupra  şi în ordinea exactăa cărţilor  ―deşi viteazul Hynreck
le amestecase atît de bine.
Viteazul  Hynreck  privi  atent  cele  întîmplate.  Nu  mai  spuse
nimic, doar buzele îi tremurau puţin.
―Dar ca forţănu măîntreci, izbuti săspunăîn sfîrşit.
Puse mîna pe cea mai grea dintre halterele aflate în arenă şio ridicăîncet în aer, dar înainte de a ajunge săo punăiar jos,
Bastian îl şi apucase  şi-l ridicase în sus, împreunăcu halterăcu
tot. Viteazul Hynreck avea o expresie atît de descumpănită, încît
cîţiva spectatori nu-şi mai puturăstapîni rîsetele.
― Pînă acum,  spuse  Bastian,  aţi  hotărît  voi  cum  să ne
măsurăm  forţele.  Sînteţi  de  acord  ca  acum  să propun  şi  eu
ceva?
Viteazul Hynreck aprobămut din cap.
―E o probăde curaj, continuăBastian.
Viteazul Hynreck îşi regăsi stăpînirea de sine.
―Nu existănimic pe lume faţăde care curajul meu sădea
înapoi.
―Atunci, răspunse Bastian, propun săne luăm la întrecere
înotînd  prin  lacul  lacrimilor.  Cel  ce  ajunge  mai  întîi  la  mal  a
cîştigat.
O linişte înfioratăse lăsăîn toatăpiaţa. Viteazul Hynreck ba
se îmbujora, ba devenea alb ca varul.
―Aceasta nu-i o probăde curaj, bîigui el, e nebunie curată.
―Eu, spuse Bastian, sînt gata săîncerc. Aşadar, veniţi.
Viteazul  Hynreck  îşi  pierdu  de  data  aceasta  stăpînirea  de
sine.
― Nu!  strigă el  şi  lovi  cu  piciorul  în  pămînt.  Ştiţi  tot  atît  de
bine  ca  şi  mine  că apele  lacului  Murhu  destramă totul.  Ar
însemna săporneşti la moarte sigură.
― Nu  mă tem,  spuse  Bastian  liniştit.  Am  străbătut  deşertul
culorilor şi am mîncat şi am băut din focul Morţii Multicolore şi mam scăldat în el. Nu mămai tem de aceste ape.
― Asta-i  minciună!  urlă viteazul  Hynreck  stacojiu  de  furie.
Nimeni  din  întreaga  Fantäzie  nu  poate  supravieţui  Morţii
Multicolore, orice copil o ştie!
― Hynreck,  spuse  rar  Bastian,  în  loc  să mă acuzaţi  de
minciună, ar fi mai bine sărecunoaşteţi căvăe frică.
Era  prea  mult  pentru  viteazul  Hynreck.  Nebun  de  furie,  îşi
smulse  din  teacă sabia  sa  cea  mare  şi  se  repezi  la  Bastian.
Acesta se retrase cu un pas şi voi să-i atragăatenţia prin cîteva
cuvinte,  dar  viteazul  Hynreck  nu-i  mai  dădu  răgaz.  Începu  să-l
loveascăpe Bastian şi o făcea cu toatăînverşunarea. În aceeaşi
clipăSikanda zburăca fulgerul din teaca ei ruginităîn mînălui
Bastian şi începu sădanseze.
Iar ce a urmat a fost atît de nemaipomenit, cănici unul dintre
spectatori n-a mai putut săuite toatăviaţa. Din fericire Bastian
nu  putea  să lase  din  mînă mînerul  spadei,  aşa  că trebuia  să
urmeze  fiecărei  mişcări  executate  de  Sikanda.  Mai  întîi  spada
făcu  ferfeniţă armura  cea  splendidă a  viteazului  Hynreck.
Peticele  zburau  în  toate  părţile,  dar  pielea  nu-i  fu  nici  măcar
zgîriată. Viteazul Hynreck se apăra cu disperare  şi lovea în jurul
său ca un nebun, dar fulgerările Sikandei  ţîşneau împrejur ca un
vîrtej  de  foc,  orbindu-l,  aşa  că nici  una  din  loviturile  lui  nu-şi
nimerea  ţinta. La sfîrşit, cînd nu mai rămăsese îmbrăcat decît în
rufăria  de  corp  şi  tot  nu  mai  contenea  să-l  atace  pe  Bastian,
Sikanda  îi  tăie  sabia  în  felii  mici,  şi  anume  cu  o  asemenea
rapiditate,  că timp  de  o  clipă tăişul  mai  pluti  întreg  prin  aer
înainte  de  a  cădea  la  pămînt,  zdrăngănind  ca  un  pumn  de
monede.  Viteazul  Hynreck  se  holbă cu  ochii  mari  căscaţi  la
mînerul nefolositor rămas în mîna lui. Îl lăsăsăcadă  şi îşi plecă
fruntea.  Sikanda  dispăru  în  teaca-i  ruginită,  iar  Bastian  putu  în
sfîrşit să-i dea drumul.
Un  strigăt  de  entuziasm  şi  admiraţie  se  înălţă din  miile  de
piepturi ale spectatorilor. Năvălirăîn arenă, îl luarăpe Bastian în
braţe purtîndu-l în triumf. Explozia de bucurie nu se mai sfîrşea.
Din înălţimea unde fusese ridicat, Bastian privea în jur căutîndu-l
pe  viteazul  Hynreck.  Dorea  să-i  spună o  vorbă de  consolare,
căci de fapt îi era milăde el, fiindcănici nu avusese de gînd să-l
facăde rîs. Viteazul Hynreck nu mai putu fi văzut însănicăieri.
Apoi  se  lăsă brusc  tăcerea.  Mulţimea  se  retrase  şi  lăsă loc
liber.  Venise  Atreiu  şi-l  privea  zîmbind  pe  Bastian.  Bastian
zîmbea şi el. Fu coborît de pe umerii ce-l purtau, iar acumcei doi
băieţi  se  aflau  faţă-n  faţă  şi  se  priveau  îndelung  în  tăcere.  În
sfîrşit, Atreiu vorbi:
―Dacăaşmai avea nevoie de un însoţitor pentru a porni în
căutarea Salvatorului Fantäziei, m-aşmulţumi cu acesta singur,
căci valoreazămai mult decît alţi o sutăla un loc. Dar nu mai am
nevoie de nici un însoţitor, căci expediţia de căutare nu va mai
avea loc.
Se auzi un murmur de mirare şi dezam ăgire.
― Salvatorul  Fantäziei  n-are  nevoie  să fie  apărat  de  noi,
continuă Atreiu  cu  glasul  mai  tare,  căci  e  în  stare  a  se  apăra
singur mai bine decît am putea-o face cu toţii la un loc. Şi nici nu
mai  e  nevoie  să-l  căutăm,  căci  el  ne-a  şi  găsit.  Nu  l-am
recunoscut  de  la  început,  căci  atunci  cînd  l-am  zărit  în  Poarta
Oglinzii  fermecate  a  Oracolului  din  Miazăzi  arăta  altfel  decît
acum  ― cu  totul  altfel.  N-am  uitat  însă privirea  ochilor  sai.  E
aceeaşi pe care o văd acum. Nu măpot înşela.
Bastian scuturăzîmbind capul şi spuse:
―Nu te înşeli, Atreiu. Tu ai fost cel care m-a adus la Crăiasa
Copilă, pentru a-i da un nume nou. Şi-ţi mulţumesc pentru tot.
Un murmur respectuos străbătu ca o  pală de  vînt mulţimea
privitorilor.
―Ai făgăduit, răspunse Atreiu, să ne spui acum  şi numele
tău, pe care în afarăde Suverana Dorinţelor Cea cu Ochii de Aur
nu-l  cunoaşte  nimeni  în  întreaga  Fantâzîe.  Vrei  să ni-l  spui
acum?
―Mănumesc Bastian Balthasar Bux.
Spectatorii nu se mai puteau stăpîni. Bucuria lor explodăprin
mii  de  strigăte:  „Să trăiască".  De  entuziasm,  mulţi  începură să
danseze,  astfel  că punţile  şi  podurile,  ba  chiar  întreaga  piaţă
începu săse legene.
Atreiu  îi  întinse  rîzînd  mîna  lui  Bastian,  iar  Bastian  bătu
palma,  şi  astfel,  mînă-n  mînă,  se  duseră la  palat  pe  ale  cărui
trepte îi aşteptau moşneagul de argint Querquobad împreunăcu
Fuhur, balaurul-noroc.
În  seara  aceasta  avu  loc  în  oraşul  Amarganth  cea  mai
frumoasă sărbătoare  din  cîte  fuseseră vreodată.  Tot  ce  avea
picioare, fie căerau scurte, fie căerau lungi, strîmbe sau drepte,
se apucăsădanseze, iar tot ce avea glas, fie căera frumos, fie
căera urît, adînc sau subţire, se apucăsăcînte şi sărîdă.
Cînd  se  întunecă,  amarganţienii  aprinseră mii  de  luminiţe
colorate  în  palatele  şi  navele  lor  de  argint.  Iar  la  miezul  nopţii
aprinserăun foc de artificii cum nu se mai văzuse nici chiar  în
Fantäzia.  Bastian  stătea  pe  balcon  împreună cu  Atreiu,  iar  la
stînga  şi  la  dreapta  lor  se  aflau  Fuhur  şi  moşneagul  de  argint
Querquobad.  Priveau  cu  toţii  cum  buchetele  de  culoare  de  pe
cer  şi  miile  de  luminiţe  ale  oraşului  de  argint  se  oglindeau  în
apele întunecate ale lacului Murhu.
Un balaur pentru viteazul Hynreck
QUERQUOBAD,  MOŞNEAGUL  DE  ARGINT,  AŢIPISE  în
fotoliul  său,  căci  se  făcuse  tîrziu  noaptea.  Astfel  pierdu
evenimentul  cel  mai  important  şi  cel  mai  frumos  pe  care  l-ar  fi
putut trăi în timpul existenţei sale de o sută  şi  şapte ani. La fel li
se întîmplă  şi celor mai mulţi din Amarganth, localnici  şi vizitatori
care,  istoviţi  de  sărbătoare,  se  retrăseseră pentru  a  se  odihni.
Doar foarte puţini mai erau încătreji, iar aceşti puţini avurăparte
de un concert ce întrecea în frumuseţe tot ce auziserăvreodată
şi mai aveau săaudăvreodată.
Fuhur, balaurul-noroc cel alb, începu săcînte. Sus pe cerul
înnoptat zbura încet în cerc peste oraşul de argint  şi peste lacul
lacrimilor, făcînd sărăsune glasul lui asemenea clopotelor. Era
un  cîntec  fără cuvinte,  melodia  simplă  şi  grandioasă a  fericirii
curate. Iar tuturor celor ce-o auzeau, li se deschidea larg inima.
La fel  şi lui Bastian  şi Atreiu care  şedeau alături pe balconul
cel larg al palatului lui Querquobad. Amîndoi auzeau prima oară
cum cîntăun balaur-noroc. Fărăsă-şi dea seama, îşi dăduseră
mîinile  şi ascultau cuprinşi de încîntare. Fiecare din ei  ştia că  şi
celălalt  simte  acelaşi  lucru  ca  şi  el:  fericirea  de-a  fi  găsit  un
prieten. Şi se fereau sătulbure acest sentiment prin vorbe.
Ceasul  cel  mare  trecu.  Cîntecul  lui  Fuhur  se  auzea  tot  mai
încet, iar la sfîrşit se stinse de tot.
Cînd se lăsăliniştea, Querquobad se trezi, se ridică  şi spuse
scuzîndu-se:
― Moşnegii  de  argint  ca  mine  au  mare  nevoie  de  somn.
Pentru voi tinerii e cu totul altceva. Nu mi-o luaţi în nume de rău,
dar acum vreau sămăduc la culcare.
Îi spuserănoapte buna şi Querquobad pleca.
Din nou cei doi prieteni şezurăîn tăcere multăvreme, privind
în  sus  spre  cerul  nopţii  unde  balaurul-noroc  tot  mai  descria
cercuri  cu  mişcări  largi,  unduitoare  şi  liniştite.  Din  cînd  în  cînd
plutea ca o dungăde nori albi prin dreptul lunii pline.
―Nu merge şi Fuhur la culcare? întrebăîn sfîrşit Bastian.
―A şi adormit, spuse încetişor Atreiu.
―În zbor?
―Da. Nu-i place săstea  prin case,  chiar dacăsînt atît  de
încăpătoare  ca  palatul  lui  Querquobad.  Se  simte  strîmtorat  şi
îngrădit  şi  încearcă să se  mişte  cu  cea  mai  mare  băgare  de
seamăpentru a nu răsturna sau lovi ceva, fiindcăe prea mare.
De aceea doarme de cele mai multe ori sus în văzduh.
―Oare m-ar lăsa şi pe mine săcălăresc o datăpe el?
― Desigur,  spuse  Atreiu,  dar  să  ştii  că nu-i  chiar  atît  de
simplu. Trebuie săte înveţi mai întîi.
―Am călărit pe Graograman, îi atrase atenţia Bastian.
Atreiu dădu din cap, privindu-l plin de admiraţie.
― I-ai  spus-o  şi  viteazului  Hynreck  cînd  i-ai  arătat  ce  e
curajul. Cum ai izbutit săsubjugi Moartea Multicoloră?
―Îl am la mine pe AURYN, spuse Bastian.
―Ah? făcu Atreiu.
Arăta foarte surprins, dar nu mai spuse nimic.
Bastian scoase talismanul Crăiesei Copile de sub cămaşă şi-l
arătălui Atreiu. Acesta-l privi un timp, iar apoi murmură:
―Prin urmare, acum porţi tu strălucirea.
Expresia  lui  i  se  păru  lui  Bastian  oarecum  contrariată,  de
aceea spuse repede:
―Vrei să ţi-l mai petreci o datăîn jurul gîtului?
Şi se pregăti să-şi scoatălanţul.
―Nu!
Glasul  lui  Atreiu  fusese  aproape  aspru,  iar  Bastian se  opri
surprins. Atreiu zîmbi scuzîndu-se şi repetăcu blîndeţe:
―Nu, Bastian, l-am purtat destul de multăvreme.
―Cum vrek spuse Bastian.
Apoi întoarse talismanul pe dos.
―Uită-te aici! Ai văzut inscripţia?
―Am văzut-o, răspunse Atreiu, dar nu ştiu ce scrie acolo.
―Cum aşa?
―Noi, pieile verzi, ştim săcitim urmele, dar nu şi literele.
De data aceasta Bastian fu cel ce făcu „Ah?".
―Ce spune inscripţia? se interesăAtreiu.
―FĂCEEA CE VREI, îi citi Bastian cu glas tare.
―Prin urmare, asta înseamnă? murmurăel.
Faţa lui nu trăda nici un fel de reacţie, şi Bastian nu putu ghici
ce gîndea. De aceea îl întrebă:
―Dacăai fi ştiut, s-ar fi schimbat ceva pentru tine?
―Nu, spuse Atreiu, am făcut ceea ce am vrut.
―E-adevărat, spuse Bastian aprobînd din cap.
Din nou tăcurăamîndoi cîtva timp.
―Mai vreau săte-ntreb ceva, Atreiu, reluăîn sfîrşit Bastian
convorbirea,  ai spus căarătam altfel  cînd m-ai văzut la Poarta
Oglinzii Fermecate.
―Da, cu totul altfel.
―Anume cum?
―Erai foarte gras şi palid şi erai îmbrăcat cu totul altfel.
―Gras  şi palid?  întrebăBastian  zîmbind neîncrezător. Eşti
într-adevăr sigur căeu eram acela?
―Da' ce, nu erai tu?
Bastian se gîndi.
―M-ai văzut, asta o  ştiu sigur. Dar am fost întotdeauna aşa
cum sînt acum.
―Eşti sigur?
―Ar trebui doar să-mi amintesc! strigăBastian.
―Da, spuse Atreiu privindu-l gînditor, ar trebui.
―Poate căera o oglindădeformantă?
Atreiu făcu semn cănu.
―N-aşcrede.
―Atunci cum îţi explici căm-ai văzut sub acel chip?
― Nu  ştiu,  recunoscu  Atreiu.  Ştiu  doar  atît,  că nu  m-am
înşelat.
Dupăaceea tăcurăiar multăvreme,  şi la sfîrşit se duserăla
culcare.
În patul său cu cele douătăblii din cel mai delicat filigran de
argint, Bastian se gîndea mereu la convorbirea avutăcu Atreiu. I
se  părea  că victoria  lui  asupra  viteazului  Hynreck,  chiar  şi
şederea  lui  la  Graograman  nu-l  mai  impresionau  prea  mult  pe
Atreiu  de  cînd  aflase  că Bastian  purta  strălucirea.  Îşi  zicea
probabil  că,  în  asemenea  condiţi,  oricine  ar  fi  fost  în  stare  de
lucruri asemănătoare. Bastian dorea însăsădobîndeascăstima
absolutăa lui Atreiu.
Se gîndi multăvreme. Trebuia săgăseascăceva ce nu era în
stare săfacănimeni  altul  în  întreaga  Fantäzie, chiar dacăar fi
purtat talismanul. Ceva ce nu putea face decît Bastian.
Şi pînăla urmăîi dădu prin minte: Sănăscoceascăpoveşti!
Tot mereu i se spusese cănimeni în întreaga Fantäzie nu era
în  stare  să creeze  ceva  nou.  Pînă  şi  glasul  lui  Uyuläla  i-o
cîntase.  Şi  tocmai  acesta  era  lucru  la  care  el  se  pricepea
deosebit de bine.
Atreiu avea săvadăcăel, Bastian, era un mare poet!
Îşi dori săse iveascăfoarte curînd un prilej pentru a-i dovedi
asta prietenului său. Poate chiar mîine. De pildă, ar putea avea
loc  la  Amarganth  o  sărbătoare  a  poeziei  la  care  Bastian  să-i
punăîn umbrăpe toţi prin invenţiile sale!
Sau  poate  că ar  fi  şi  mai  bine  dacă tot  ce  avea  sa
povestească urma  să devină realitate!  Nu-i  spusese  oare
Graograman căFantäzia era ţara poveştilor  şi căde aceea pînă
şi lucrurile de mult trecute puteau săreaparădacăse petreceau
într-o poveste?
Atreiu avea săfie uluit!
Şi în timp ce îşi imagina admiraţia uimităa lui Atreiu, Bastian
adormi.
A  doua  zi  de  dimineaţă,  în  timp  ce  şedeau  cu  toţii  la  micul
dejun  servit  în  sala  de  gală a  palatului,  moşneagul  de  argint
Querquobad spuse:
― Am  hotărît  să dăm  astăzi  o  serbare  mai  deosebită în
cinstea Salvatorului Fantäziei şi a prietenului său care l-a adus la
noi.  Poate  că nu  ştii,  Bastian  Balthasar  Bux,  că noi
amarganţienii,  urmînd  o  străveche  tradiţie,  sîntem  cîntăreţii  şi
povestitorii  Fantäziei.  Copiii  noştri  sînt  instruiţi  şi  ei  încă de
timpuriu  în  această artă.  Cînd  se  fac  mai  mari,  sînt  obligaţi  să
cutreiere timp de mulţi ani toate  ţinuturile  şi săexercite această
meserie  spre  folosul  şi  binele  tuturor.  De  aceea  sîntem  primiţi
pretutindeni cu stimă şi bucurie. Avem însă şi o durere: ca săfim
cinstiţi, provizia noastrăde cîntece  şi poveşti nu-i prea mare.  Şi
mulţi sînt cei care se văd nevoiţi săîmpartăpuţinul acesta. Se
spune  însă  ― nu  ştiu  dacă e  adevărat  ― că eşti  cunoscut  în
lumea ta pentru darul de a născoci poveşti. Aşa e?
― Da,  spuse  Bastian,  am  fost  chiar  şi  batjocorit  din  cauza
asta.
Moşneagul de argint Querquobad îşi înălţămirat sprincenele.
― Ai  fost  batjocorit  pentru  că  ştii  să născoceşti  poveşti  pe
care  încă nimeni  nu  le-a  auzit?  Cum  se  poate  una  ca  asta?
Printre noi nu-i nimeni în stare săfacăaşa ceva, iar noi toţi, şi eu
şi concetăţenii mei, ţi-am fi nespus de recunoscători dacăai vrea
săne dăruieşti cîteva din poveştile tale. Vrei săne ajuţi cu geniul
tău?
―Cu plăcere! răspunse Bastian.
După micul  dejun  ieşiră afară pe  treptele  palatului  lui
Querquobad unde îi şi aştepta Fuhur.
Între  timp  se  adunase  în  piaţă o  mare  mulţime,  de  data
aceasta  nu  mai  erau  însă decît  puţini  oaspeţi  veniţi  în  oraş
pentru a asista la lupte. Mulţimea se compunea în cea mai mare
parte  din  amargănţieni,  bărbaţi,  femei  şi  copii,  cu  toţii  de
înfăţişare  frumoasă  şi  cu  ochii  albaştri,  şi  cu  toţii  în  plăcuta  lor
îmbrăcăminte argintie. Cei mai mulţi aveau la ei instrumente cu
coarde de argint, harpe, lire, chitare sau lăute la care voiau să-şi
acompanieze recitalul, căci fiecare din ei spera săajungăsăse
producăîn faţa lui Bastian şi a lui Atreiu.
Din nou fuseserăpregătite scaune. Bastian luăloc la mijloc
între Querquobad şi Atreiu, iar Fuhur se postăîn spatele lor.
Apoi Querquobad bătu din palme  şi în tăcerea care se lăsă
spuse:
―Marele poet vrea săne îndeplineascădorinţa, ne va dărui
noi  poveşti.  Prin  urmare,  daţi  tot  ce-aveţi  mai  bun,  prieteni,
pentru a-i crea dispoziţia necesară!
Toţi amarganţienii din piaţăse plecarăadînc, în tăcere. Apoi
ieşi în rînd primul, începînd sărecite. Dupăel urmarăalţii  şi alţii.
Cu  toţii  aveau  voci  frumoase  şi  sonore,  dînd  reprezentaţii  de
foarte bunăcalitate.
Poveştile, poeziile  şi cîntecele interpretate erau, de la caz la
caz, interesante, vesele sau triste, ar ocupa însămult prea mult
spaţiu aici. Vor fi  şi ele povestite altădată. Cu totul nu erau decît
vreo sutăde asemenea bucăţi. Pe urmăîncepurăsăse repete.
Amarganţienii care se produceau în continuare nu puteau recita
decît lucruri pe care şi predecesorii lor le mai spuseseră.
Cu  toate  acestea  Bastian  era  din  ce  în  ce  mai  emoţionat,
aşteptînd  momentul  cînd  îi  va  veni  şi  lui  rîndul.  Dorinţa  lui  din
seara  precedentă i  se  îndeplinise  întocmai.  Abia  aştepta  să-i
vină  şi lui rîndul, îndeplinindu-i astfel  şi celelalte dorinţe. Îl privea
cu coada ochiului pe Atreiu, dar acesta şedea cu faţa neclintită şi
asculta. Nu i se putea citi pe obraz nici un fel deexpresie.
În  sfîrşit  moşneagul  de  argint  Querquobad  le  porunci
concetăţenilor săi săse oprească. Suspinînd, se întoarse către
Bastian şi zise:
―  Ţi-am  mai  spus,  Bastian  Balthasar  Bux,  că repertoriul
nostru e foarte redus, din păcate. Nu-i vina noastrăcănu există
mai multe poveşti. Dupăcum vezi, facem tot ce putem. Vrei să
ne dăruieşti acum una din poveştile tale?
― Am  să vă dăruiesc  toate  poveştile  născocite  de  mine,
spuse  mărinimos  Bastian,  căci  pot  foarte  bine  să-mi  imaginez
orice  număr  de  poveşti  noi.  Multe  din  ele  le-am  povestit  unei
fetiţe  cu  numele  de  Kris.  Da,  dar  cele  mai  multe  mi  le-am
povestit  doar  mie  însumi.  Prin  urmare,  nu  le  cunoaşte  încă
nimeni.  Dar  ar  dura  săptămîni  şi  luni  întregi  s-o  povestesc  pe
fiecare  în parte,  şi nu pot rămîne atîta vreme la voi. De aceea
am  să vă spun  o  poveste  cuprinzîndu-le  pe  toate  celelalte.  Se
numeşte „Povestea bibliotecii din Amarganth" şi e foarte scurtă.
Se gîndi puţin şi apoi începu la întîmplare:
―În timpuri de mult trecute ce se pierd în negura vremurilor,
trăia  în  Amarganth  o  bătrînă de  argint  cu  numele  de  Quana  şi
care domnea peste oraş. În acele zile de mult trecute nu exista
nici lacul lacrimilor Murhu, şi nici Amarganth-ul nu era alcătuit din
acel  argint  deosebit  şi  rezistent  la  ape.  Era  un  oraş foarte
obişnuit,  cu  case  din  piatră  şi  lemn.  Se  afla  într-o  vale  între
dealuri împădurite.
Quana avea un fiu numit Quin, mare vînător. Într-o zi, Quin
zări  în  pădure  un  inorog  purtînd  o  piatră strălucitoare  în  vîrful
cornului.  Ucise  sălbăticiunea  şi  luă piatra  cu  el  acasă.  Astfel
aduse însămari nenorociri asupra oraşului Amarganth. Locuitorii
aveau din ce în ce mai puţini copii. Dacănu aveau săafle curînd
vreo salvare, neamul lor avea săse stingă. Dar inorogul nu mai
putea fi reînviat şi nimeni nu ştia ce se putea face.
Atunci bătrîna de argint Quana trimise un sol la Oracolul din
Miazăzi  care  încă mai  exista  pe  atunci,  pentru  ca  Uyuläla  să
spună ce-ar  fi  de  făcut.  Oracolul  din  Miazăzi  se  afla  însă tare
departe.  Solul  pornise  pe  cînd  era  băiat  tînăr,  iar  cînd  se
întoarse era foarte în vîrstă. Bătrîna de argint Quana murise de
mult, iar fiul ei Quin îi luase locul. Fireşte că şi el era acum foarte
bătrîn, la fel ca  şi toţi ceilalţi amarganţieni. Nu mai trăia decît o
singură pereche  de  copii,  un  băieţel  şi  o  fetiţă.  El  se  numea
Aquil, iar ea Muqua.
Solul le spuse ce îi dezvăluise glasul Uyulälei: Amarganth nu
va mai fi în stare să-şi continue existenţa decît în cazul cînd ar
ajunge cel mai frumos oraşdin Fantäzia. Numai în acest fel se
putea  ispăşi  nelegiuirea  făptuită de  Quin.  Iar  amarganţienii  nu
aveau săfie în stare să-şi înfrumuseţeze oraşul decît cu ajutorul
aharailor, cele mai hîde fiinţe din Fantäzia. Sînt numiţi  şi „Cei ce
plîng  mereu",  fiindcă varsă necontenit  lacrimi  de  durere  din
pricina propriei lor sluţenii. Or tocmai cu pîraiele lor de lacrimi ei
spalădin adîncurile pămîntului acel argint deosebit, pricepînduse să-l prefacăîn cel mai minunat filigran.
Porniră,  aşadar,  amarganţienii  cu  toţii  să-i  caute  pe  aharai,
dar nici unul nu izbuti să-i găsească, fiindcătrăiau foarte adînc
sub pămînt. Pînăla urmănu mai rămaserădecît Aquil şi Muqua.
Toţi ceilalţi muriseră, iar ei doi crescuserămari între timp.  Şi ei
doi izbutirăsă-i găseascăpe aharai  şi să-i convingăsăprefacă
Amarganth-ul în cel mai frumos oraşal Fantäziei.
Aşadar, aharaii construirămai întîi o barcăde argint  şi pe ea
un mic palat din filigran, aşezînd totul în piaţa oraşului mort. Apoi
îşi  îndreptară pîrîul  de  lacrimi  subteran  astfel  încît  să iasă la
lumina zilei ca izvor în valea dintre dealurile împădurite. Valea se
umplu cu apele amare  şi sărate  şi deveni lacul lacrimilor Murhu
pe  care  plutea  primul  palat  de  argint.  În  el  locuiau  Aquil  şi
Muqua.
Aharaii puseserăînsăo condiţie tinerei perechi,  şi anume ca
atît  ei,  cît  şi  toţi  urmaşii  lor  să se  dedice  cîntului  şi  istorisirii
poveştilor. Iar cît timp o vor face, aharaii aveau să-i ajute, pentru
căîn modul acesta ar participa şi ei, iar sluţenia lor ar contribui la
ceva frumos.
Aşadar,  Aquil  şi  Muqua  înfiinţară o  bibliotecă  ― vestita
bibliotecădin Amarganth ―unde adunarătoate povestirile mele.
Începurăchiar cu aceasta pe care aţi auzit-o acum, treptat s-au
mai adăugat însă şi toate celelalte povestite vreodatăde mine, şi
astfel s-au adunat pînăla sfîrşit atît de multe, încît nici cei doi  şi
nici  urmaşii  lor  ce  populează astăzi  oraşul  de  argint  nu  vor
isprăvi vreodatăcu ele.
Faptul căAmarganth, cel mai frumos oraşdin Fantäzia, mai
există  şi  astăzi  se  datorează împrejurării  că aharaii  şi
amarganţienii  şi-au  ţinut făgăduiala dată  ―deşi nici unii nu mai
ştiu nimic despre ceilalţi, numai numele lacului lacrimilor Murhu
mai aminteşte de întîmplările din acele vremuri străvechi.
După ce  Bastian  încheie  astfel,  moşneagul  de  argint
Querquobad se ridicăîncet din fotoliul său. Pe faţa lui apăruse
un zîmbet transfigurat.
― Bastian  Balthasar  Bux,  spuse  el,  ne-ai  dăruit  mai  mult
decît  o  poveste  şi  mai  mult  chiar  decît  toate  poveştile.  Ne-ai
dăruit  propria  noastră obîrşie.  Acum  ştim  de  unde  provine
Murhu, precum şi navele  şi palatele noastre de argint purtate de
apele  lacului.  Acum  ştim  de  ce  sîntem  din  moşi  strămoşi  un
popor de cîntăreţi  şi povestitori de istorioare.  Şi înainte de toate
ştim  acum  ce  conţine  clădirea  cea  mare  rotundă din  oraşul
nostru,  unde  n-a  călcat  încă nimeni  dintre  noi,  fiindcă stă
încuiatădin vremuri străvechi. Conţine cea mai de preţcomoară
a  noastră,  şi  noi  nu  ştiam  pînă acum.  Conţine  biblioteca  din
Amarganth!
Bastian  era  el  însuşi  copleşit  de  faptul  că tot  ceea  ce
povestise  chiar  atunci  devenise  realitate  (sau  fusese
dintotdeauna? Qraograman ar fi spus probabil:  Şi una,  şi alta!).
În orice caz, voia săse convingăcu propriii săi ochi.
― Şi unde e clădirea aceasta? întrebăel.
―Am să  ţi-o arăt, spuse Querquobad  şi, întorcîndu-se spre
mulţimea  adunată,  strigă:  Veniţi  cu  toţii!  Poate  că azi  vom  mai
avea parte şi de alte minuni!
Un lung alai în frunte cu moşneagul de argint alături de Atreiu
şi Bastian înainta peste punţile  şi navele de argint  şi se opri în
sfîrşit în faţa unei clădiri foarte mari aşezate pe o navărotundă şi
avînd  forma  unei  uriaşe  cutii  cilindrice  argintii.  Pereţii  exteriori
erau netezi, lipsiţi de orice podoabă  şi n-aveau nici ferestre. Nu
era decît o singurăuşămare, dar era încuiată.
În mijlocul canatului neted  şi argintiu era fixatăo piatrăîntr-o
ramărotundă. Arăta ca o bucatăde sticlătransparentă, iar peste
ea se afla următoarea inscripţie:
Desprinsăde pe cornul inorogului m-am stins.
Ţin uşa ferecatăpînăce-mi va fi reaprinsălumina
De către cel ce măva striga pe nume.
Lui îi voi lumina timp de o sutăde ani
Şi-l voi conduce în adîncurile întunecate din Minroud la Yor.
De-mi va rosti numele şi a doua oară
De la sfîrşit la început
Lumina  celor  o  sută de  ani  într-o  singură străfulgerare  va
pieri.
― Nimeni  dintre  noi,  spuse  Querquobad,  nu  e  în  stare să
înţeleagă inscripţia.  Nimeni  dintre  noi  nu  ştie  ce  înseamnă
cuvintele  Minroud  la  Yor.  Nimeni  n-a  găsit  pînă acum  numele
pietrei, deşi cu toţii am încercat mereu  şi mereu. Dar noi toţi nu
putem folosi decît nume ce existăîn Fantäzia.  Şi cum toate sînt
nume  ale  altor  lucruri,  nici  unul  n-a  redat  pietrei strălucirea
deschizînd  astfel  uşa.  Poţi  tu  să găseşti  numele,  Bastian
Balthasar Bux?
Se  lăsă o  linişte  adîncă,  vibrînd  de  aşteptare.  Toţi
amarganţienii şi ne-amarganţienii îşi ţineau răsuflarea.
―Al'Tsahir! strigăBastian.
În aceeaşi clipăpiatra străfulgeră, sări din ramă  şi ajunse dea dreptul în mîna lui Bastian. Uşa se deschise.
Din mii de guri răsunăun „Ah!" uimit.
Bastian, cu piatra luminoasăîn mînă, intrăpe uşăurmat de
Atreiu şi Querquobad. În urma lor se îmbulzi mulţimea.
Încăperea mare  şi rotundăera întunecată, iar Bastian ridică
piatra în sus. Lumina ei era mai vie decît cea a unei lumînări, dar
totuşi  insuficientă pentru  a  lumina  întreaga  încăpere.  Nu  se
vedea  decît  că de-a  lungul  pereţilor  erau  stivuite  pe  mai  multe
etaje cărţi şi iarăşi cărţi.
Au fost aduse lămpi,  şi în curînd întreaga încăpere era bine
luminată. Acum se vedea căperetele de cărţi din jur era împărţit
în multe secţiuni purtînd plăcuţe cu indicaţii. De pildăîntr-un loc
scria:  „Poveşti  vesele",  sau  „Istorii  interesante"  sau  „Poveşti
serioase", sau „Poveşti scurte" şi tot aşa mai departe.
La mijlocul sălii rotunde era gravatăpe jos o inscripţie mare
ce nu putea fi trecutăcu vederea:
BIBLIOTECA
OPERELOR COMPLETE
ALE LUI BASTIAN BALTHASAR BUX
Atreiu stătea  şi privea în jurul său cu ochii mari. Era atît de
copleşit  de  uimire  şi  de  admiraţie,  încît  emoţia  i  se  citea  pe
obraz. Iar Bastian se bucura mult văzîndu-l.
― Toate  acestea,  întrebă Atreiu  arătînd  cu  degetul  în  jur,
toate sînt poveşti născocite de tine?
―Da, spuse Bastian şi vîrî pe Al'Tsahir în buzunar.
Atreiu îl privea descumpănit.
―Asta mădepăşeşte, recunoscu el.
Fireşte  că amarganţienii  se  repeziră de mult la cărţi, arzînd
de nerăbdare, le răsfoiau, îşi citeau unul altuia cu glas tare, alţii
se aşezaserăpe jos şi începuserăsăînveţe pe dinafarăanumite
părţi.
Vestea  despre  marele  eveniment  se  răspîndise  fireşte  cu
iuţeala fulgerului în tot oraşul de argint, atît printre localnici, cît şi
printre oaspeţi.
Bastian şi Atreiu ieşiserătocmai din bibliotecăafarăcînd fură
întîmpinaţi de cavalerii Hykrion, Hysbald şi liydorn.
―Cavalere Bastian, spuse Hysbald cel roşcovan care, după
cîte  se  părea,  era  cel  mai  dibaci  nu  numai  cu  sabia,  ci  şi  cu
vorba,  am  auzit  despre  puterile  voastre  neasemuite. De  aceea
dorim săvărugăm săne luaţi în serviciul vostru  şi săne lăsaţi
săvăînsoţim în călătoriile voastre viitoare. Fiecare dintre noi trei
doreşte  să dobîndească o  poveste  proprie.  Iar  dacă nu  aveţi
nevoie de protecţia noastră, ceea ce e foarte limpede, poate v-ar
fi totuşi de folos săaveţi în serviciul vostru trei cavaleri viteji  şi
destoinici ca noi. Vreţi săne luaţi?
― Cu  plăcere,  răspunse  Bastian,  oricine  ar  fi  mîndru  de
asemenea însoţitori.
Atunci  cei  trei  au  vrut  să jure  pe  loc  credinţă lui  Bastian
punînd mîna pe spada lui, dar el îi opri.
― Sikanda,  le  explică el,  e  o  spadă fermecată,  nimeni  n-o
poate atinge fărăsă-şi primejduiascăsănătatea  şi viaţa dacăn-a
mîncat şi n-a băut din focul Morţii Multicolore  şi nu s-a scăldat în
acelaşi foc.
Prin  urmare,  trebuiră să se  mulţumească să bată palma
prieteneşte.
―Ce se-aude cu viteazul Hynreck? dori să ştie Bastian.
―E complet distrus, spuse Hykrion.
―Din cauza doamnei sale, adăugăHydorn.
―Ar trebui săvăîngrijiţi de el, încheie Hysbald.
Aşadar,  porniră  ― acum  erau  cinci  la  număr  ― spre  hanul
unde trăseserăcu toţii la început  şi unde Bastian o adăpostise în
grajd pe bătrîna I-ha.
Cînd  intrară,  văzură că acolo  nu  mai  era  decît  un  singur
bărbat.  Stătea  plecat  peste  masă  şi  îşi  vîrîse  mîinile  în  părul
blond.  Era  viteazul  Hynreck.  Probabil  că îşi  adusese  cu  el  o
armură de  rezervă,  căci  purta  acum  una  mai  simplă decît  cea
tăiatăîn bucăţele în ajun în toiul luptei.
Cînd  Bastian  îi  ură bună ziua,  tresări  şi  se  holbă la  cei  doi
băieţi. Ochii îi erau înroşiţi.
Bastian  îl  întrebă apoi  dacă îi  permite  să ia  loc  lingă el,
cavalerul  ridică din  umeri,  dădu  din  cap  Şi  se  prăbuşi  din  nou
peste masă. În faţa lui se afla o foaie de hîrtie care arăta ca  şi
cum ar fi fost mototolităde multe ori şi apoi netezitădin nou.
―Aşdori să întreb cum vămai simţiţi, începu Bastian.  Îmi
pare rău dacăv-am jignit cumva.
Viteazul Hynreck scuturăcapul.
―S-a sfîrşit cu mine, spuse răguşit. Iată, citiţi singur!
Îi împinse lui Bastian biletul.
„Nu-l vreau decît pe cel mai mare  ―scria pe bilet  ―iar voi
nu sînteţi, de aceea, rămîneţi cu bine!"
―De la prinţesa Oglamar? întrebăBastian.
Viteazul Hynreck încuviinţădin cap.
― Imediat  după lupta  noastră a  cerut  să fie  dusă la  mal
împreunăcu buiestraşul ei. Cine  ştie pe unde se aflăacum? Nam s-o mai revăd. Şi atunci ce rost mai am eu pe lume?
―N-o puteţi ajunge din urmă?
―Pentru ce?
―Poate o convingeţi săse răzgîndească.
Viteazul Hynreck izbucni în hohote de rîs amar.
― Se  vede  că n-o  cunoaşteţi  pe  prinţesa  Oglamar.  M-am
străduit mai bine de  zece ani pentru  a învăţa tot ce  ştiu acum.
Am  renunţat  la  tot  ce-ar  fi  putut  dăuna  stării  mele  fizice.  Cu  o
disciplinăde fier am învăţat scrima la cei mai mari maeştri, toate
soiurile de trîntăla cei mai puternici luptători, pînăce i-am înfrînt
pe toţi. Pot alerga mai repede decît un cal, pot sări mai sus decît
un cerb,  ştiu săfac totul cel mai bine  ―sau, mai bine zis  ştiam
pînă ieri.  Pe  vremuri,  ea  nici  nu  se  uita  la  mine,  dar  pe  urmă,
încetul cu încetul, interesul ei faţăde mine a crescut o datăcu
măiestria mea. Începusem săsper cămăva alege pe mine  ―
iar acum totul a devenit zadarnic pentru totdeauna.Cum aşmai
putea trăi fărăsperanţă?
―Poate, spuse Bastian, nici n-ar trebui sămai acordaţi atît
de  multă importanţă prinţesei  Oglamar.  Cu  singuranţă că mai
există şi altele care ar putea săvăplacătot atît de mult.
― Nu,  răspunse  viteazul  Hynreck,  mie-mi  place  prinţesa
Oglamar tocmai pentru cănu vrea săse mulţumeascădecît cu
cel mai mare.
―Aha, spuse încurcat Bastian, atunci e într-adevăr greu. Ce
s-ar putea face? Dar dacăaţi încerca în alt chip cu ea? De pildă,
ca poet sau cîntăreţ?
―Am fost şi sînt un viteaz, răspunse Hynreck puţin iritat, nu
ştiu altămeserie şi nici nu vreau să ştiu. Sînt aşa cum sînt.
―Da, spuse Bastian, îmi dau seama.
Tăcurăcu toţii. Cei trei cavaleri îi aruncau viteazului Hynreck
priviri compătimitoare.  Înţelegeau  bine ce se petrecea cu  el.  În
sfîrşit Hysbald îşi drese glasul şi-i spuse în şoaptălui Bastian:
―Pentru voi, cavalere Bastian, n-ar fi prea greu să-l ajutaţi.
Bastian îl privi pe Atreiu, dar acesta avea din nouexpresia sa
de nepătruns.
―Unul ca viteazul Hynreck, adăugăacum Hydorn, se simte
într-adevăr  fără rost  atîta  timp  cît  nu  există nici  un  monstru  în
lung şi-n lat. Măînţelegeţi?
Bastian tot nu înţelegea.
― Monştrii,  spuse  Hykrion  mîngîindu-şi  enorma  mustaţă
neagră,  sînt  uneori  necesari  pentru  ca  un  viteaz  să fie  cuadevărat viteaz.
Spunînd aceasta, îi făcu cu ochiul lui Bastian. Acum Bastian
înţelesese în sfîrşit.
―Ascultaţi-mă, viteze Hynreck, spuse el, propunîndu-văsă
vădăruiţi inima unei alte doamne, n-am vrut decît săvăpun la
încercare  statornicia.  Căci  în  realitate  prinţesa  Oglamar  are
nevoie chiar de pe acum de ajutorul vostru,  şi nimeni în afarăde
voi n-o poate salva.
Viteazul Hynreck ciuli urechile.
―Vorbiţi serios, cavalere Bastian?
― Chiar  foarte  serios.  Vă veţi  putea  îndată convinge  şi
singur.  Căci  cu  cîteva  minute  în  urmă prinţesa  Oglamar  a  fost
atacată şi răpită.
―De cine?
―De  unul din cei mai  îngrozitori monştri  din  cîţi  au  existat
vreodată în  Fantäzia.  E  vorba  de  balaurul  Smerg.  Prinţesa
călărea printr-un luminişal pădurii cînd monstrul o zări, se repezi
din aer la ea, o smulse de pe spinarea buiestraşului şi o duse cu
el în zbor.
Hynreck sări în sus. Ochii începurăsă-i strălucească  şi faţa i
se îmbujoră. De bucurie bătu din palme. Pe urmăse stinse însă
strălucirea ochilor şi se aşezăla loc.
―Din păcate nu poate fi adevărat, spuse el întristat, nu mai
existănicăieri balauri.
―Voi uitaţi, Hynreck,  îl lămuri Bastian, căeu vin  de foarte
departe ―de mult mai departe decît aţi fost voi vreodată.
― Asta-i  adevărat,  confirmă Atreiu,  intrînd  în  vorbă pentru
prima dată.
―  Şi  a  fost  într-adevăr  răpită de  acest  monstru?  strigă
viteazul  Hynreck,  apoi  îşi  apăsă amîndouă mîinile  pe  inimă  şi
suspină: O, adorata mea Oglamar, cît de mult trebuie săsuferi
acum. Dar nu te teme, soseşte cavalerul tău, a şi pornit la drum!
Spuneţi-mi ce trebuie săfac? Unde trebuie sămăduc? Despre
ce-i vorba?
―Foarte departe de-aici, începu Bastian, este o ţarănumită
Morgul,  ţara focului rece. Fiindcăacolo flăcările sînt mai reci ca
gheaţa. Nu văpot spune cum săgăsiţi această  ţară, trebuie s-o
descoperiţi singur, în mijlocul ei e o pădure împietrităcu numele
de Wodgabay. Şi din nou în mijlocul acelei păduri se aflăcetatea
de  plumb  Ragar.  E  înconjurată de  trei  şanţuri,  în  primul  curge
venin verde, în cel de-al doilea acid azotic fumegător, iar în cel
de-al  treilea  mişună scorpioni  mari  cît  picioarele  voastre.  Nu
existăpoduri sau punţi de trecere, căci stăpînul ce domneşte în
cetatea  de  plumb  Ragar  e  chiar  acel  monstru  înaripat  numit
Smerg.  Aripile  lui  sînt  dintr-o  piele  cleioasă  şi  întinse  măsoară
treizeci  şi  doi  de  metri.  Cînd  nu  zboară,  stă în  picioare  ca  un
cangur uriaş. Trupul i se aseamănăcu cel al unui  şobolan rîios,
dar  coada  e  cea  a  unui  scorpion.  Chiar  şi  cea  mai  uşoară
atingere cu acul veninos e absolut mortală. Picioarele din spate
sînt  cele  ale  unei  ăcuste  uriaşe,  dar  cele  din  faţă,  mici  şi
pipernicite, seamănăcu mîinile unui copilaş. Nu trebuie săte laşi
însăînşelat de ele, căci tocmai în aceste mînuţe zace o putere
înspăimîntătoare. Gîtul cel lung  şi-l poate strînge precum melcul
coarnele, iar sus pe gît sînt trei capete. Unul e mare şi seam ănă
cu capul unui crocodil. Din botul lui poate scuipa  foc de gheaţă.
Dar acolo unde crocodilul îşi are ochii, monstrul are douăcucuie
ce  sînt  şi  ele  capete.  Cel  din  dreapta  arată ca  cel  al  unui
unchiaş. Cu el poate auzi  şi vedea. Pentru vorbire îl are însăpe
cel din stînga semănînd cu faţa zbîrcităa unei babe.
În timpul acestei descrieri viteazul Hynreck pălise puţin.
―Cum era numele? întrebăel.
― Smerg,  repetă Bastian.  Bîntuie  de  o  mie  de  ani,  căci
aceasta e vîrsta lui. Tot mereu răpeşte cîte o fecioarăfumoasă
pe  care  o  pune  să-i  ducă gospodăria  pînă la  sfîrşitul  zilelor  ei.
Dupăce moare, răpeşte alta.
―Cum se face căn-am auzit niciodatăde el?
― Smerg  e  în  stare  să zboare  neînchipuit  de  repede  şi  de
departe.  Pînă acum  şi-a  ales  întotdeauna  alte  ţinuturi  ale
Fantäziei pentru incursiunile sale de pradă.  Şi, de altfel, ele se
petrec doar o datăla fiecare jumătate de veac.
―  Şi pînăacum nu s-a găsit nici un viteaz care s-o elibereze
pe vreuna din fetele răpite?
― Nu,  pentru  aceasta  ar  fi  nevoie  de  un  viteaz  cu  totul
deosebit.
La aceste cuvinte viteazul Hynreck se îmbujorădin nou.
―Oare o fi avînd Smerg vreun punct vulnerabil? întrebăel
ca un specialist în materie.
― Ah,  răspunse  Bastian,  uitam  ce  era  mai  important.  În
beciul cel mai adinc al cetăţii Ragar se aflăo bardăde plumb.
Veţi înţelege căSmerg îşi păzeşte barda ca lumina ochilor dacă
am săvăspun căe singura armăcu care poate fi ucis. Cu ea
trebuie săi se reteze cele douăcapete mici.
―De unde ştiţi toate acestea? întrebăviteazul Hynreck.
Bastian  nu  mai  trebui  să-i  răspundă,  căci  în  aceeaşi  clipă
răsunarăstrigăte de spaimăpe stradă:
― Un  balaur!  ― Un  monstru!  ― Priviţi,  sus  pe  cer!  ―
Îngrozitor! Vine spre oraş!  ―Scapăcine poate!  ―Nu, nu, a  şi
răpit o victimă!
Viteazul  Hynreck  se  repezi  afară în  stradă  şi  toţi  ceilalţi  îl
urmară, la sfîrşit şi Atreiu cu Bastian.
Pe cer zburătăcea ceva asemănător cu un liliac uriaş. Cînd
se apropie, timp de o clipăo umbrărece cuprinse tot oraşul de
argint. Era Smerg şi arăta întocmai cum îl născocise Bastian. Iar
în  cele  două mînuţe  pipernicite,  dar  atît  de  primejdioase,  ţinea
strîns o tînărădoamnăcare striga din toate puterile  şi dădea din
picioare.
― Hynreck!  se  auzi  din  depărtare.  Ajutor,  Hynreck!  Scapă-mă, viteazule!
Apoi totul trecuse.
Hynreck  îşi  şi  scosese  armăsarul  cel  negru  din  grajd  şi  se
afla într-una din plutele de argint ce porniserăspre malul lacului.
―Mai repede, îi striga plutaşului. Îţi dau tot ce vrei, dar mergi
mai repede!
Bastian privi în urma lui şi murmură:
―Vreau săsper cănu i-am dat o sarcinăprea grea!
Atreiu îl privi cu coada ochiului. Apoi spuse în şoaptă:
―Poate c-ar fi mai bine s-o pornim şi noi.
―Încotro?
―Prin mine ai venit în Fantäzia, spuse Atreiu, şi măgîndesc
căacum ar trebui săte ajut săgăseşti drumul înapoi. Desigur,
doreşti sa te întorci cîndva în lumea ta, nu-i aşa?
―Oh, spuse Bastian, pînăacum nici nu m-am gîndit la aşa
ceva. Dar ai dreptate, Atreiu. Da, fireşte, ai foarte mare dreptate.
― Ai  salvat  Fantäzia,  continua  Atreiu,  şi  am  impresia  că ai
primit multe în schimb. Îmi închipui căacum doreşti săte întorci
pentru  a  însănătoşi  lumea  ta  cu  cele  primite.  Sau  mai  există
ceva ce săte reţină?
Iar  Bastian,  care  uitase  că nu  fusese  întotdeauna  viguros,
frumos, curajos Şi puternic, răspunse:
―Nu, n-aş şti ce.
Atreiu îşi privi din nou gînditor prietenul şi adăugă:
― Şi poate căte aşteaptăun drum lung şi greu, cine ştie?
―Da, cine ştie? aprobăBastian. Dacăvrei, putem săpornim
chiar acum.
Urmăo scurtăceartăprieteneascăîntre cei trei cavaleri, care
să-i punăla dispoziţie lui Bastian calul său propriu. Dar Bastian
întrerupse  orice  discuţie,  rugîndu-i  să i-l  dăruiască pe  I-ha
catîrul. E drept căei furăde părere căun asemenea animal de
călărie  era  sub  demnitatea  cavalerului  Bastian,  cum  însă el
insista, acceptarăîn cele din urmă.
În timp ce pregăteau totul pentru plecare, Bastian şi Atreiu se
întoarseră la  palatul  lui  Querquobad  pentru  a-i  mulţumi
moşneagului de argint pentru ospitalitate  şi a-şi lua rămas-bun.
Fuhur,  balaurul-noroc,  îl  aştepta  pe  Atreiu  în  faţa  palatului.  Fu
foarte mulţumit aflînd căse pregăteau săplece. Oraşele nu erau
locul cel mai potrivit pentru el, nici chiar atuncicînd erau atît de
frumoase ca Amarganth.
Moşneagul de argint Querquobad era adîncit în lectura  unei
cărţi pe care şi-o luase din biblioteca Bastian Balthasar Bux.
―Mi-ar fi făcut plăcere săvămai am ca oaspeţi încămultă
vreme,  le  spuse  oarecum  distrat.  N-ai  în  fiecare  zi prilejul  să
gazduieşti un poet  atît de mare. Dar  acum avem operele lui  în
chip de consolare.
Şi-au luat rămas-bun şi au plecat.
Cînd  Atreiu  se  aşeză pe  spinarea  lui  Fuhur,  îl  întrebă pe
Bastian:
―Nu voiai săcălăreşti şi tu pe Fuhur?
―În curînd, răspunse Bastian, acum măaşteaptăI-ha, i-am
făgăduit.
―Atunci văaşteptăm la ţărm, strigăAtreiu.
Balaurul-noroc se ridicăîn văzduh  şi în clipa următoare se  şi
pierdu în depărtare.
Cînd Bastian se întoarse la han, cei trei cavaleri  îl aşteptau,
gata  de  plecare,  cu  caii  şi  bătrîna  I-ha  într-una  din  plute.  Îi
luaseră catîrului  desagii  şi-i  înlocuiseră cu  o  şa  bogat
împodobită. Motivul îl aflăI-ha însăabia atunci cînd Bastian veni
lîngăea şi-i şopti la ureche:
―Acum îmi aparţii mie, l-ha.
În  timp  ce  pluta  pornea  depărtîndu-se  de  oraşul  de  argint,
mai răsunămultăvreme răgetul de bucurie al batrînei I-ha peste
apele amare ale lacului Murhu.
În ceea ce-l priveşte pe viteazul Hynreck, el izbuti într-adevăr
să ajungă în  Morgul,  ţara  focului  rece.  Pătrunse  şi  în  pădurea
împietrităWodgabay şi trecu peste cele trei şanţuri ce înconjurau
cetatea  Ragar.  Găsi  barda  de  plumb  şi-l  învinse  pe  balaurul
Smerg. Pe urmăo duse pe Oglamat înapoi la tătăl ei, deşi acum
ea ar fi fost gata săse căsătoreascăcu el. Dar acum nu mai voia
el. Aceasta este însăo altăpoveste şi va fi povestităaltădată.
Aharaii
RĂPÂIA  PLOAIA  DEASĂ  Şl  GREA  DIN  norii  întunecaţi  ce
goneau  aproape  de  capul  călăreţilor.  Apoi  începu  să ningă cu
fulgi mari, lipicioşi, iar  în cele din urmăse porni săningă  şi să
plouăîn acelaşi timp. Vîntul năprasnic era atît de puternic, încît
pînă  şi  caii  erau  nevoiţi  să se  opintească pieziş împotriva  lui.
Mantiile călăreţilor, grele de umezeală, loveau plesnind spinările
cailor.
Trecuseră multe  zile  de  cînd  erau  pe  drum,  iar  în  timpul
ultimelor  trei,  călăriseră tot  pe  acelaşi  podiş.  Vremea  se
înrăutăţise de la o zi la alta, iar pămîntul ajunsese un amestec
de noroi  şi fărîme ascuţite de piatră, încît înaintarea era tot mai
anevoioasă. Ici  şi colo creşteau mici pîlcuri de tufe sau pomişori
strîmbi, altfel ochiul nu găsea nici o variaţie.
Bastian,  călărind  în  frunte  pe  bătrîna  I-ha,  catîrul  său,  o
ducea comparativ bine cu mantia sa strălucitoare de argint. Se
dovedi  că,  deşi  era  uşoară  şi  subţire,  ţinea  nemaipomenit  de
cald,  iar  apa  se  scurgea  de  pe  ea  în  picături  mici  şi  rotunde.
Trupul scund al puternicului Mykrion aproape cădispărea într-o
haină de  lînă groasă,  albastră.  Gingaşul  Hysbald  îşi  trăsese
peste părul său roşu gluga cea mare a pelerinei sale cafenii din
lînă. Iar haina cenuşie din foaie de cort a lui Hydorn se lipise de
braţele lui slabe.
Cu toate acestea, cei trei cavaleri erau bine dispuşi, în felul
lor cam aspru  ―nici nu se aşteptaserăca plecarea în aventură
cu  cavalerul  Bastian  să devină un  fel  de  plimbare  duminicală.
Cînd  şi  cînd,  mai  cîntau  în  furtună cu  glas  tare,  mai  degrabă
îndrăzneţdecît frumos, uneori singuri, alteori în cor. Cîntecul lor
preferat erau unul începînd cu cuvintele:
Cînd eram un copilaş.
Hei ce ploaie şi ce vînt!
După cîte  spuneau  ei,  fusese  compus  de  un  călător  prin
Fantäzia din vremuri  de mult trecute,  şi care se numise  Şekpir
sau cam aşa.
Singurul din grup căruia nici frigul  şi nici umezeala nu păreau
să-i  facă vreo  impresie  era  Atreiu.  De  la  începutul  călătoriei,
gonea  pe  spinarea  lui  Fuhur  printre  şi  peste  norii  zdrenţuiţi,
alerga mult înainte pentru a cerceta  ţinutul  şi se întorcea pentru
a raporta celorlalţi.
Cu  toţii,  pînă  şi  balaurul-noroc,  erau  de  părere  că sînt  în
căutarea drumului ce avea să-l ducăpe Bastian înapoi în lumea
sa.  Bastian  credea  şi  el  la  fel.  Nu  ştia  nici  el  că acceptase
propunerea  lui  Atreiu  de  fapt  numai  din  prietenie  şi  din
bunăvoinţă, dar căîn realitate nu-şi dorea întoarcerea. Geografia
Fantäziei e însădeterminatăde dorinţe, fie căsînt conştiente, fie
cănu sînt.  Şi cum Bastian era cel ce trebuia săhotărascăîn ce
direcţie sămeargămai departe, se întîmplăcădrumul lor îi duse
tot mai mult spre interiorul Fantäziei ―  şi anume spre acel punct
central unde se afla Turnul de Fildeş. Abia mai tîrziu avea săafle
Bastian ce însemna aceasta pentru el. Deocamdatănu bănuiau
nimic nici el şi nici vreunul din tovarăşii săi de drum.
Gîndurile lui Bastian erau preocupate de altceva.
Chiar a doua zi dupăplecarea lor din Amarganth găsiserăîn
pădurile ce înconjurau lacul  Murhu o  urmăprecisăa balaurului
Smerg.  O  parte  din  pomii  de  acolo  fuseseră împietriţi.  Era
limpede cămonstrul se oprise  acolo  şi atinsese  pomii cu focul
rece ca gheaţa din botul său. Urmele uriaşelor sale picioare de
lăcustă puteau  fi  lesne  recunoscute.  Atreiu,  foarte  priceput  în
astfel de lucruri, mai găsise şi alte urme, şi anume cele lăsate de
calul  viteazului  Hynreck.  Prin  urmare,  Hynreck  îl  urmărea
îndeaproape pe balaur.
― Nu  sînt  prea  mulţumit,  spusese  Fuhur  pe  jumătate  în
glumă, rostogolindu-şi ochii roşii-rubinii, căci fie căSmerg e un
monstru, fie cănu e, rămîne totuşi un fel de rudăa mea ―chiar
dacăe foarte îndepărtată.
Nu  porniseră pe  urmele  viteazului  Hynreck,  ci  o  luaseră în
altă direcţie,  căci  ţelul  lor  era  să caute  drumul  spre  casă al  lui
Bastian.
De atunci însăBastian se tot gîndea ce făcuse el de fapt cînd
născocise un balaur pentru viteazul Hynreck. Desigur căviteazul
Hynreck  avea  nevoie  de  un  adversar  pentru  a-şi  confirma
valoarea  luptînd  împotriva-i.  Nu  era  însă deloc  sigur  că va
învinge.  Şi  dacă-l  ucidea  Smerg?  Şi  în  afară de  asta,  prinţesa
Oglamar  era  şi  ea  acum  într-o  situaţie  îngrozitoare.  Fireşte  că
fusese  cam  îngîmfată,  dar  Bastian  avea  oare  dreptul  s-o
nenoroceascăastfel? Ca sănu mai vorbim că, lăsînd la o parte
toate  acestea,  cine  ştie  ce  isprăvi  mai  putea  face  Smerg  în
Fantäzia.  Fără a  se  gîndi  bine,  Bastian  crease  o  primejdie
imprevizibilăcare avea săcontinue acum fărăvoia lui, aducînd
poate dezastre nespuse multor nevinovaţi. Ştia căîn împărăţia ei
Puişorul  Lunii  nu  făcea  nici  o  deosebire  între  bine  şi  rău,  între
frumos  şi urît. Pentru ea orice făpturădin Fantäzia avea aceeaşi
importanţă  şi îndreptăţire. Dar el, Bastian  ―avea voie oare să
se poarte la fel ca ea? Şi, înainte de toate, dorea s-o facă?
Nu,  îşi  spuse  Bastian,  nu  voia  deloc  să rămînă în  istoria
Fantäziei ca un creator de monştri  şi sperietori. Ar fi cu mult mai
frumos dacăar deveni vestit pentru bunătatea  şi abnegaţia sa,
dacă ar  reprezenta  un  model  strălucitor  pentru  toţi,  dacă ar  fi
numit  „omul  cel  bun"  sau  dacă ar  fi  venerat  ca  „marele
binefăcător". Da, asta era ceea ce îşi dorea.
Între  timp,  ţinutul  devenise  stîncos,  iar  Atreiu,  întorcîndu-se
pe  Fuhur  dintr-un  zbor de recunoaştere,  îi informăcă zărise la
cîteva  leghe  depărtare  o  mică zănoagă ce  i-ar  putea  apăra
destul de bine împotriva vîntului. Dacăvăzuse bine, erau acolo
mai multe peşteri unde se puteau adăposti de ploaie şi ninsoare.
Era tîrziu dupa-amiaza Şi devenise grabnic sa fie găsit un loc
de popas potrivit pentru noapte. Aşadar, se bucurarăcu toţii de
vestea  adusă de  Atreiu  şi  îşi  zoriră caii.  Drumul  mergea  de-a
lungul unei văi închise de stînci tot mai înalte, poate albia unui
rîu  secat.  După vreo  două ore  ajunseră la  zănoagă,  şi  întradevăr găsirăcîteva peşteri în pereţii din jur. O aleserăpe cea
mai spaţioasă  şi se aranjarăcît  puturămai bine  în ea. Cei trei
cavaleri adunarădin împrejurimi vreascuri uscate  şi crengi rupte
de  furtună,  şi  curînd  ardea  un  foc  minunat  în  peşteră.  Mantiile
ude furăîntinse la uscat, caii  şi catîrul aduşi înăuntru, iar Fuhur,
care  de  obicei  prefera  să-şi  petreacă noaptea  în  aer  liber,  se
încolăci  şi  el  în  fundul  peşterii.  De  fapt  locul  nici  nu  era  prea
neplăcut.
În timp ce Mydorn cel rezistent încerca săprăjeascăla foc o
bucată mare  de  carne  din  proviziile  lor,  pe  care  o  înfipsese  în
sabia sa cea lungă, iar ceilalţi îl priveau în aşteptare, Atreiu i se
adresălui Bastian rugîndu-l:
―Povesteşte-ne mai multe despre Krista!
―Despre cine? întrebăBastian fărăsă-l înţeleagă.
― Despre  prietena  ta  Krista,  fetiţa  căreia  îi  istoriseai
poveştile tale.
―Nu cunosc nici o fetiţăpe care s-o cheme aşa, răspunse
Bastian, şi cum de ţi-a trecut prin minte căi-aşfi istorisit poveşti?
Atreiu îl privi din nou gînditor.
―În lumea ta, îi spuse rar, ai spus multe poveşti  ―  şi ei  şi
ţie însuţi.
―De unde ştii tu una ca asta, Atreiu?
―Chiar tu ai spus-o. La Amarganth.  Şi ai mai spus cădin
pricina asta de multe ori au rîs de tine.
Bastian privea ţintăla foc.
―E adevărat, murmurăel, aşa am spus. Dar nu mai  ştiu de
ce. Nu-mi mai amintesc.
Şi lui însuşi i se părea foarte straniu.
Atreiu schimbăo privire cu Fuhur  şi dădu grav din cap, ca  şi
cum ar fi discutat amîndoi ceva ce se i adeverea acum. Nu mai
spuse însănimic. Era limpede cănu voia săvorbeascădespre
asta de faţăcu cei trei cavaleri.
―Carnea e gata, anunţăMydorn.
Tăie cu cuţitul pentru fiecare cîte o bucată  şi mîncarăcu toţii.
E  drept  că,  oricîtă bunăvoinţă ai  fi  avut,  n-ai  fi  putut  spune  că
friptura  era  gata,  căci  pe  dinafară era  arsă,  iar  pe  dinăuntru,
crudă  ―dar în împrejurările date n-ar fi fost potrivit sămai fii şi
pretenţios.
Cîtva timp mestecarăcu toţii, apoi Atreiu îl rugădin nou:
―Povesteşte-ne cum ai venit la noi!
―  Ştii  foarte  bine,  răspunse  Bastian,  doar  tu  m-ai  dus  la
Crăiasa Copilă.
― Vreau  să spun,  mai  înainte,  spuse  Atreiu,  în  lumea  ta,
unde te aflai, şi cum s-a întîmplat totul?
Şi atunci Bastian povesti cum  îi furase domnului Koreander
cartea, cum se ascunsese cu ea în podul şcolii şi începuse acolo
săcitească. Cînd însăîncepu istoria despre Marea Căutare a lui
Atreiu,  acesta  îi  făcu  semn  să se  oprească.  Părea  că nu-l
interesează să audă ce  citise  Bastian  despre  el.  În  schimb  îl
interesa în cel mai înalt grad sămai afle amănunte despre cum
şi de ce se petrecuse vizita lui Bastian la domnul K oreander  şi
fuga sa în podul şcolii.
Bastian  se  sili  să-şi  amintească,  dar  nu  mai  găsi  nimic  în
memoria sa. Tot ce era în legăturăcu faptul că-i fusese fricăsau
căfusese gras  şi neputincios  şi prea sensibil îi pierise din minte.
Amintirile lui erau fragmentare, iar aceste fragmente i se păreau
atît  de  îndepărtate  şi  de  nedesluşite,  de  parcă nici  n-ar  fi  fost
vorba de el, ci de altcineva.
Atreiu  îl  mai  întrebă  şi  altele,  iar  Bastian  istorisi  despre
vremurile  cînd  mai  trăia  mama  lui,  despre  tata,  despre  acasă,
despre şcoală şi despre oraş ―atît cît îşi mai amintea.
Cei  trei  cavaleri  adormiseră,  dar  Bastian  tot  mai  povestea.
Era  mirat  că Atreiu  arăta  interes  pentru  tot  ce  era  viaţa  sa  de
toate  zilele.  Poate  că tocmai  datorită felului  în  care  îl  asculta
Atreiu, lucrurile cele mai obişnuite  şi banale începurătreptat să
nu i se mai parăatît de obişnuite.
În sfîrşit, nu mai  ştiu săspunănimic, nu-şi mai aducea nimic
aminte ce ar fi putut povesti. Se făcuse tîrziu noaptea, iar focul
se stinsese. Cei trei cavaleri sforăiau încetişor. Atreiu  şedea cu
faţa nemişcată şi părea cufundat în gînduri.
Bastian se întinse din toate încheieturile, se înveli în mantia
sa  argintie  şi  era  pe  cale  de  a  adormi,  cînd  Atreiu  spuse  în
şoaptă:
―E din cauza lui AURYN.
Bastian  îşi  sprijini  capul  pe  o  mînă  şi-l  privi  somnoros  pe
prietenul său:
―Ce vrei săspui?
― Strălucirea,  continuă Atreiu  ca  şi  cum  şi-ar  fi  vorbit  doar
sieşi,  are  alt  efect  asupra  noastră decît  asupra  unei  făpturi
omeneşti.
―Ce-ţi veni în minte?
― Talismanul  îţi  dă mari  puteri,  îţi  îndeplineşte  toate
dorinţele, dar totodatăîţi ia ceva: Amintirea despre lumea ta.
Bastian se gîndi. Nu simţea căi-ar lipsi ceva.
― Graograman  mi-a  spus  să urmez  calea  dorinţelor  dacă
vreau săgăsesc adevărata mea voinţă. Acelaşi lucru îl spune  şi
inscripţia de pe AURYN. În acest scop trebuie însăsătrec de la
o  dorinţă la  alta.  Nu  pot  sări  nici  una.  În  alt  mod  nici  nu  pot
înainta prin Fantäzia, aşa mi-a spus el. Şi pentru asta îmi trebuie
giuvaerul.
―Da, spuse Atreiu, îţi dăcalea, dar totodatăîţi ia ţelul.
― N-are  nimic,  spuse  nepăsător  Bastian.  Puişorul  Lunii  a
ştiut ea ce face atunci cînd mi-a dat talismanul. Îţi faci griji inutile,
Atreiu. Cu siguranţăcăAURYN nu-i o capcană.
―Nu, murmurăAtreiu, nici nu cred aşa ceva.
Şi dupăcîtva timp, mai adăugă:
― În orice  caz  e  bine căam  şi pornit  în căutarea drumului
spre lumea ta. Căci într-acolo am pornit, nu-i aşa?
―Da-da, răspunse Bastian pe jumătate adormit.
În toiul nopţii se trezi  din pricina unui  zgomot ciudat. Nu se
putea dumiri ce era. Focul se stinsese  şi în jurul lui era beznă.
Apoi simţi mîna lui Atreiu pe umărul său şi-l auzi şoptind:
―Ce-i asta?
―Nu ştiu nici eu, răspunse el tot în şoaptă.
Pornirătîrîşpînăla intrarea peşterii de unde venea zgomotul
şi ascultarăcu atenţie.
Se  auzea  ca  un  fel  de  plînset  şi  hohot  înăbuşit,  ieşind  din
nenumărate gîtlejuri. Nu semăna însăcu nimic omenesc  şi nici
măcar cu vaietele unor animale. Era ca un foşnet general care
creştea  uneori  devenind  suspin,  precum  un  val  ce  se  sparge
spumegînd  şi  se  retrage  pentru  a  reveni  după un  timp
rostogolindu-se.  Era  sunetul  cel  mai  jalnic  pe  care îl  auzise
vreodatăBastian.
―Dacăam putea cel puţin vedea ceva! şopti Atreiu.
―Aşteaptă! răspunse Bastian, îl am doar pe Al'Tsahir.
Scoase  piatra  strălucitoare  din  buzunar  şi  o  ridică în  sus.
Lumina  era  dulce  ca  cea  a  unei  lumînări  şi  lumina  doar  foarte
slab întreaga zănoagă, totuşi licărul era suficient pentru a arăta
celor doi prieteni o imagine ce făcu săli se încreţeascăpielea de
scîrbă.
Întreaga zănoagăera plinăde viermi diformi, lungi cît braţul,
a căror piele arăta ca  şi cum ar fi fost învelităîn cîrpe  şi zdrenţe
murdare  şi  rupte.  Printre  cutele  lor  puteau  scoate  un  soi  de
membre vîscoase precum tentaculele unui polip. La un capăt al
trupului priveau cîte doi ochi, ochi fărăpleoape din care curgeau
neîntrerupt  lacrimi.  Ei  înşişi  şi  întreaga  zănoagă erau  uzi  de
lacrimi.
În clipa cînd furăatinşi de lumina lui Al'Tsahir încremeniră,  şi
astfel se văzu  şi ce făceau. În mijlocul lor se înălţa un turn din
filigran de argint delicat  ―mai frumos  şi mai preţios decît toate
clădirile  ce  le  văzuse  Bastian  la  Amarganth.  Era  limpede  că
multe  din  făpturile  viermuitoare  erau  tocmai  căţărate  pe  turn
pentru  a-l  asambla.  Acum  stăteau  însă toate  nemişcate  şi
priveau ţintăîn lumina lui Al'Tsahir.
―Văleu! Văleu! răsunăca o  şoaptă îngrozităprin  întreaga
vale, acum s-a aflat de sluţenia noastră! Văleu! Văleu! Al cui ochi
ne-o  fi  zărit?  Văleu,  văleu,  destul  că noi  înşine  trebuie  să ne
vedem! Oricine ai fi, intrusule, fii mărinimos  şi ai milă, ia lumina
aceasta de pe noi!
Bastian se ridicăîn picioare.
―Sînt Bastian Balthasar Bux, spuse el, dar voi cinesînteţi?
― Noi  sîntem  aharaii,  răsună răspunsul,  aharaii,  aharaii!
Sîntem cele mai nefericite făpturi din Fantäzia!
Bastian tăcu privindu-l descumpănit pe Atreiu, care se ridică
şi el în picioare şi veni lîngăBastian.
― Atunci  voi  sînteţi,  întrebă el,  cei  ce-au  clădit  cel  mai
frumos oraşdin Fantäzia, Amarganth?
―Aşa e, vai, strigarăfăpturile, dar ia lumina de pe noi  şi nu
ne mai privi. Ai milă!
― Şi voi aţi umplut cu lacrimi lacul Murhu?
― Stăpîne,  gemură aharaii,  e  aşa  precum  spui.  Vom  muri
însăde ruşine  şi de groazăde noi înşine dacăne mai sileşti să
ne  aflăm  în  lumină.  De  ce  ne  măreşti  chinul  cu  atît  de  mare
cruzime?  Ah,  noi  nu  ţi-am  făcut  nici  un  rău,  şi  nimeni  n-a  fost
vreodatăjignit de înfăţişarea noastră.
Bastian îl vîrî din nou în buzunar pe Al'Tsahir,  şi se lăsăiar
bezna.
― Mul ţumim! strigară glasurile  hohotind de plîns.  Mulţumim
pentru mărinimia şi mila tă, stăpîne!
―Aşdori săstau de vorba cu voi, spuse Bastian, aşdori să
văajut.
Aproape căse simţea rău de scîrbă  şi de milăpentru aceste
creaturi  ale  disperării.  Îi  era  limpede  că erau  chiar  acele  fiinţe
despre  care  povestise  el  în  istoria  sa  despre  originea  oraşului
Amarganth,  dar,  ca  de  fiecare  dată,  nu  mai  ştia  nici  acum  cu
siguranţă dacă existaseră dintotdeauna  sau  apăruseră abia
datorită lui.  În  cazul  din  urmă ar  fi  fost  întrucîtva  răspunzător
pentru suferinţele lor.
Dar, indiferent cum ar fi fost, era hotărît săschimbe situaţia
lor îngrozitoare.
―Ah, scînceau glasurile plîngătoare, cine ne poate ajuta?
―Eu, strigăBastian, îl port pe AURYN.
Brusc se făcu linişte. Plînsetele se domoliră.
― De  unde  aţi  apărut  aşa  dintr-o  dată?  întrebă Bastian  în
întuneric.
―Sălăşluim în adîncurile fărăde luminăale pămîntului, veni
susurînd  răspunsul  ca  un  cor  de  nenumărate  voci,  pentru  a
ascunde  soarelui  înfăţişarea  noastră.  Acolo  plîngem  necontenit
din  pricina  existenţei  noastre  şi  cu  lacrimile  vărsate  spălăm
argintul  din  minereuri.  Apoi  ţesem  din  el  filigranul  pe  care  l-ai
văzut. Numai în nopţile cele mai întunecoase îndrăznim săieşim
la  suprafaţă,  iar  peşterile  de  aici  sînt  porţile  noastre.  Pe  urm ă
îmbinăm aici sus tot ce-am pregătit jos. Iar noaptea de azi  era
tocmai  potrivit  de  întunecoasă pentru  a  ne  scuti  de  vederea
urîţeniei  noastre.  De  aceea  sîntem  aici.  Prin  munca  noastră
încercăm sădespăgubim lumea pentru sluţenia noastră,  şi astfel
găsim puţinămîngîiere.
― Dar  n-aveţi  nici  o  vină că sînteţi  cum  sînteţi!  spuse
Bastian.
―Of, existămulte feluri de vină, răspunserăaharaii, e cea a
faptei, cea a gîndului ―iar a noastrăe cea a faptului căexistăm.
― Cum  aş putea  să vă ajut?  întrebă Bastian,  aproape
plîngînd de milă.
― O,  mare  binefăcător,  strigară aharaii,  tu  care  porţi  pe
AURYM şi ai puterea de a ne mîntui  ―te rugăm doar un singur
lucru: Dă-ne o altăînfăţişare!
―O voi face, fiţi liniştiţi, bieţi viermi! spuse Bastfan. Doresc
ca acum săadormiţi, iar mîine  dimineaţă, cînd văveţi trezi, să
ieşiţi din învelişul vostru, transformaţi în fluturi. Săfiţi coloraţi  şi
veseli, sărîdeţi mereu şi săglumiţi! începînd de mîine, nu vămai
numiţi aharai, cei ce plîng mereu, ci şlamufe, cele ce rid mereu!
Bastian asculta prin beznă, dar nu se mai auzea nimic.
―Au şi adormit, şopti Atreiu.
Cei doi prieteni se  întoarseră în  peşteră.  Cavalerii Hysbald,
Hydorn  şi  Mykrion  tot  mai  sforăiau  încetişor  şi  nu  observaseră
nimic din cele întîmplate.
Bastian se culcă.
Se simţea foarte mulţumit de sine.
Curînd  întreaga  Fantäzie  avea  să afle  despre  fapta  lui  cea
bună,  îndeplinită acum.  Şi  fusese  într-adevăr  complet
dezinteresată, căci nimeni nu putea susţine că  şi-ar fi dorit ceva
pentru sine. Gloria bunătăţii sale avea săstrăluceascăputernic.
―Ce spui despre asta, Atreiu? şopti el.
Atreiu tăcu un timp înainte de a răspunde:
―Oare cît te-o fi costat?
Abia  ceva  mai  tîrziu,  cînd  prietenul  adormise,  Bastian
înţelese căastfel Atreiu se referise la uitare, şi nu la altruismul lui
Bastian.  Nu  se  mai  gîndi  însă prea  mult  la  toate  acestea  şi
adormi, bucurîndu-se mai dinainte pentru ziua de mîine.
A doua zi de dimineaţăfu trezit de strigătele zgomotoase de
mirare ale celor trei cavaleri:
―la priviţi! ―Pe cinstea mea, pînă şi gloaba mea rîde!
Bastian  văzu  că stăteau  la  intrare  în  peşteră,  şi  Atreiu  era
împreunăcu ei. Era singurul care nu rîdea. Bastian se sculă  şi
veni lîngăei.
În  toată zănoaga,  cele  mai  caraghioase  făpturi  mititele  pe
care  le  văzuse  vreodată mişunau,  se  rostogoleau  şi  fîlfîiau  din
aripi.  Toate  aveau  pe  spinare  aripi  de  toate  culorile  şi  erau
îmbrăcate în tot felul de  ţoale în carouri, în dungi, în buline sau
în cercuri. Se vedea însăcăfiece parte de îmbrăcăminte era sau
prea strîmtăsau prea largă, prea mare sau prea mică  şi cusută
cu totul la întîmplare. Nimic nu se potrivea  şi peste tot, chiar  şi
pe  aripi,  erau  petice.  Nici  una  din  făpturi  nu  semăna  cu  alta,
feţele  lor  erau  pestriţe  ca  cele  ale  unui  clovn,  avînd  nasuri
rotunde,  roşii,  sau  mari  şi  caraghioase,  iar  buzele  erau
exagerate.  Unii  purtau  jobene  de  toate  culorile,  alţii  pălării
ţuguiate, la cîţiva se ridicau drept în sus trei smocuri de păr roşuaprins,  şi iarăşi alţii aveau chelii lucii ca oglinda. Cea mai mare
parte  din  ei  şedeau  pe  turnul  gingaş din  preţiosul  filigran  de
argint,  erau  agăţaţi  de  el,  făceau  echilibristică  şi  ţopăiau
încercînd să-l distrugă.
Bastian alergăafară.
―Hei, voi de colo, le strigăîn sus, încetaţi imediat! Nu puteţi
face una ca asta!
Făpturile  se  opriră  şi  priviră toate  în  jos  spre  el.  Cineva  de
sus de tot întrebă:
―Ce-a spus?
Iar altcineva strigăde jos în sus:
― Ăla de colo spune cănu putem face una ca asta.
―De ce spune cănu putem face una ca asta? întrebăo a
treia făptură.
― Pentru  că nu  aveţi  voie  s-o  faceţi!  strigă Bastian.  Nu  se
poate sădistrugeţi totul!
―  Ăla  de  colo  spune  că nu  se  poate  să distrugem  totul,
comunicăprima molie-clovn celorlalte.
―Ba da, se poate, răspunse alta şi rupse o bucatămare din
turn.
Prima strigăiar în jos către Bastian, ţopăind ca o nebună:
―Ba da, se poate!
Turnul se clătină şi începu sătrosneascăîngrijorător.
―Ce faceţi acolo! strigăBastian. Era furios şi speriat, nu ştia
însăce-ar putea face, căci aceste fiinţe erau  într-adevăr foarte
hazlii.
―  Ăla de colo, se adresădin nou prima molie tovarăşelor ei,
întreabăce facem acolo.
― Şi ce facem de fapt? dori să ştie alta.
―Facem pozne, declarăa treia.
La  aceste  cuvinte  toate  cele  din  jur  izbucniră într-o  imensă
chicoteală.
―Facem pozne! îi strigăprima molie în jos lui Bastian, fiind
cît pe-aci săse înece de rîs.
―Dar turnul se va prăbuşi dacănu încetaţi! strigăBastian.
―  Ăla de colo, le comunicăcelorlalte prima molie, spune că
turnul se va prăbuşi.
―Ei şi? spuse alta.
Iar prima strigăîn jos:
―Ei şi?
Bastian  rămase  fără grai,  şi  mai  înainte  de  a  fi  în  stare  să
găseascăun răspuns potrivit, toate moliile-clovn atîrnate de turn
începură dintr-o  dată să joace  în  aer  un  fel  de  horă,  la  care
fireşte cănu se  ţineau de mîini, ci în parte de picioare, în parte
de ceafă, unele se învîrteau cu capul în jos, iar toate chiuiau  şi
rideau.
Ceea ce făceau acolo micuţele zburătoare părea atît de vesel
şi de caraghios, încît Bastian începu şi el sărîdă, fărăvoia sa.
―Dar n-aveţi voie s-o faceţi! strigăel. E opera aharailor!
―  Ăla  de  colo,  se  adresă din  nou  prima  molie-clovn
tovarăşelor ei, spune căn-avem voie s-o facem.
―Avem voie săfacem orice, strigăalta dîndu-se peste cap
prin  aer,  avem  voie  tot  ce  nu  ni  se  interzice.  Şi  cine  să ne
interzicăceva? Noi sîntem şlamufele!
―Cine ne interzice ceva? strigarătoate moliile-clovn în cor.
Noi sîntem şlamufele!
―Eu! răspunse Bastian.
― Ăla de colo, spuse prima molie celorlalte, spune că„eu"
― Cum  aşa,  tu?  întrebară celelalte.  Tu  n-ai  dreptul  să ne
interzici nimic.
―Nu eu! le explicăprima, ăla de colo spune că„el".
―De ce spune ăla de colo „el", dorirăsă  ştie celelalte,  şi cui
îi spune „el"?
―Cui îi spui „el"? strigăîn jos prima molie.
― Nici  n-am  spus  „el",  strigă în  sus  Bastian,  pe  jumătate
supărat  şi pe jumătate rîzînd. Văspun căvăinterzic sădemolaţi
turnul.
―Ne interzice, le explicăprima molie celorlalte, sădemolăm
turnul.
―Cine? întrebăo nou-venită.
― Ăla de colo, răspunserăcelelalte.
Iar cea nou-venităspuse:
―Nu-l cunosc pe ăla de colo. Cine e de fapt?
Prima molie strigă:
―Hei, ăla de colo, cine eşti de fapt?
― Nu  sînt  ăla  de  colo,  strigă Bastian  de-acum  furios,  sînt
Bastian Balthasar Bux  şi am făcut din voi  şlamufe ca sănu mai
plîngeţi şi săvăvăitaţi. Azi-noapte mai eraţi încăaharai nefericiţi.
Aţi putea vorbi mai respectuos cu binefăcătorul vostru!
Toate  moliile-clovn  încetaseră simultan  să  ţopăie  şi  să
danseze  şi îşi îndreptarăprivirile către Bastian. Brusc se lăsăo
linişte mormîntală.
―Ce-a spus ăla de colo?  şopti o molie care şedea ceva mai
departe, dar cea de lîngăea o pocni peste pălărie, încît aceasta
îi lunecăpeste ochi şi urechi.
Toate celelalte făcură:
Atunci izbucni  o  agitaţie de-a dreptul  ridicolă printre moliileclovn,  una  o  spunea  mai  departe  alteia,  iar  în  cele din  urm ă
nenumăratele  zburătoare  care  pînă atunci  fuseseră răspîndite
prin toată zănoaga fîlfîiră  şi se adunară într-un singur ghem  în
jurul lui Bastian, ţipîndu-şi reciproc la urechi:
― Aţi  auzit?  Aţi  înţeles?  El  e  finecăbătorul  nostru!  Se
numeşte  Natsiban  Baltebux!  Ba  nu,  se  numeşte  Buxian
Nifebăcătorul!  Prostii,  se  numeşte  Stabian  Buxitorul!  Ba  nu,
Baldrian Hix! Şlux! Babeltran Totulnife! Nix! Flax! Trix!
Întreaga societate  nu-şi mai  încăpea  în piele  de  entuziasm.
Îşi  dădeau  reciproc  mîinile,  îşi  ridicau  pălăriile  şi  se  băteau  pe
umeri şi pe burţi stîrnind nori mari de praf.
―Sîntem nemaipomenit de norocoase! strigau ele. Trăiască
Buxifăcătorul nostru Sansibar Bastelfain!
Ţipînd  şi  rîzînd  mereu,  întregul  roi  se  avîntă în  înălţimi  şi
plecăînvîrtejindu-se. Zgomotul se stinse în depărtare.
Bastian  stătea  pe  loc  şi  abia  mai  ştia  cum  se  numea  cu
adevărat.
Nu mai era chiar atît de sigur căfăcuse într-adevăr un bine.
―Ai vrea sămai spui  încăo datăfoarte rar  şi  răspicat?  îl
rugăprima molie pe un ton ostentativ de politicos.
―Sînt binefăcătorul vostru! strigăBastian.
Tovarăşii de drum
SOARELE BĂTEA PIEZIŞPRIN STRATUL întunecat de nori
cînd  porniră la  drum  în  dimineaţa  aceea.  Ploaia  şi  vîntul  se
potoliseră în  sfîrşit.  În  cursul  dimineţii  călăreţii  mai  străbătură
două, trei zone de averse puternice, apoi însăvremea se lumină
văzînd cu ochii.
Cei  trei  cavaleri  erau  de-a  dreptul  exuberanţi,  glumeau  şi
rîdeau  şi îşi făceau unul altuia tot soiul de farse. Bastian călărea
însătăcut  şi cufundat în sine pe catîrul său, mergînd în fruntea
convoiului. Iar cei trei cavaleri aveau bineînţeles mult prea mult
respect faţăde el pentru a îndrăzni să-l tulbure în gîndurile sale.
Ţinutul prin care treceau era acelaşi podişstîncos ce părea
că nu  se  mai  sfîrseşte.  Doar  copacii  se  îndesau  şi  se  înălţau
treptat.
Atreiu,  care,  după obiceiul  său,  zbura  pe  Fuhur  cu  mult
înaintea  lor  şi  cerceta  ţinutul  în  toate  direcţiile,  observase
dispoziţia meditativăa lui Bastian încădin momentul plecării. Îl
întrebăpe balaurul-noroc ce s-ar putea face pentru a-l înveseli
pe prietenul său. Fuhur îşi rostogoli ochii rosii-rubinii şi spuse:
― E  foarte  simplu  ― parcă îşi  dorea  să călărească  şi  el  o
datăpe mine?
Scurt  timp  după aceea,  cînd  micul  grup  de  călăreţi  coti  pe
după un  colţ de  stîncă,  văzu  că sînt  aşteptaţi  acolo  de  Atreiu
împreună cu  balaurul-noroc.  Amîndoi  se  întinseseră tihnit  la
soare şi clipeau spre noii veniţi.
Bastian opri catîrul şi-i privi lung.
―Aţi obosit? îi întrebă.
―Nici un pic, răspunse Atreiu, voiam doar săte-ntreb dacă
vrei sămălaşi săcălătoresc cîtva timp pe I-ha. N-am mai călărit
niciodatăpe un catîr. Trebuie săfie nemaipomenit, deoarece pe
tine  nu  te  plictiseşte  deloc.  Ai  putea  să-mi  îngădui  şi  mie
plăcerea, Bastian. Între timp ţi-l împrumut pe bătrînul meu Fuhur.
Obrajii lui Bastian se îmbujorarăde plăcere.
―Adevărat, Fuhur, întrebăel, vrei sămăduci şi pe mine?
―Cu plăcere, mărite sultan, bubui glasul balaurului-noroc în
timp ce făcea cu ochiul, încalecă şi ţin-te bine!
Bastian  sări  de  pe  cătîr  şi  se  urcă dintr-un  singur  salt  pe
spinarea lui Fuhur. Se prinse cu mîinile de coama alb-argintie  şi
balaurul se înălţăîn văzduh.
Bastian  îşi  amintea  bine  de  călătoriile  sale  pe  spinarea  lui
Graograman prin deşertul culorilor. Era însăcu totul altceva să
călăreşti  pe un balaur-noroc alb. Dacăgoana pe  puternicul leu
de  foc  fusese  ca  o  beţie  şi  ca  un  strigăt,  unduirea  moale  a
trupului  mlădiu  de  balaur  semăna  cu  un  cîntec  ba  lin  şi
mîngîietor, ba puternic  şi strălucitor. Mai ales atunci cînd Fuhur
zbura  în  bucle  cu  iuţeala  fulgerului  în  timp  ce  coama,  firele  de
lîngă bot,  precum  şi  perii  lungi  de  pe  picioare  pîlpîiau  ca  nişte
flăcări albe, zborul său semăna cu cîntările cerurilor. Mantia de
argint a lui Bastian flutura în vînt în urma lui  şi lucea în lumina
soarelui în mii de scîntei.
Către prînz aterizarălîngăceilalţi care îşi ridicaserăîntre timp
corturile  pe  un  mic  podiş de  stînci  scăldat  în  razele  soarelui  şi
unde susura  un  pîrîiaş. Peste  un  foc  aburea deja  un cazan  cu
fiertură,  iar  alături  aveau  pregătite  lipii.  Caii  şi  catîrul  stăteau
deoparte pe o pajişte şi păşteau.
După-masăcei trei cavaleri hotărîrăsămeargăla vînătoare.
Merindele lor erau pe sfîrşite, înainte de toate carnea. Pe drum
auziseră  ţipete de fazan prin tufişuri. Îl întrebarăpe Atreiu dacă
nu  dorea  să vină cu  ei,  căci  fiind  din  neamul  pieilor  verzi  era
probabil  şi  un  vînător  pătimaş.  Atreiu  refuză însă invitaţia  lor,
multumindu-le.  Aşadar,  cei  trei  cavaleri  îşi  luară arcurile
puternice,  îşi  prinseră cu  curele  pe  spinare  tolba  cu  săgeţi  şi
plecarăîn pădurea din apropiere.
Rămaserănumai Atreiu, Fuhur şi Bastian.
Dupăo scurtătăcere, Atreiu propuse:
―Ce-ar fi, Bastian, dacăne-ai mai povesti cîte ceva despre
lumea ta?
―Cam ce v-ar interesa? întrebăBastian.
―Tu ce crezi, Fuhur? se adresăAtreiu balaurului-noroc.
― Mi-ar  face  plăcere  să mai  aflu  ceva  despre  copiii  din
şcoala ta, răspunse acesta.
―Care copii? spuse mirat Bastian.
―Cei care şi-au bătut joc de tine, îl lămuri Fuhur.
―Copiii care şi-au bătut joc de mine? repetăBastian încă  şi
mai mirat, nu  ştiu nimic despre copii  ―  şi e foarte sigur cănici
unul n-ar fi îndrăznit să-şi batăjoc de mine.
― Dar  îţi  mai  aminteşti,  interveni  şi  Atreiu  în  discuţie,  că
mergeai la şcoală?
― Da,  spuse  Bastian  gînditor,  îmi  amintesc  de  o  şcoală,
adevărat.
Atreiu şi Fuhur schimbau între ei priviri.
―De asta m-am temut, murmurăAtreiu.
―De ce anume?
―  Ţi-ai  pierdut  iar  o  parte  din  memorie,  răspunse  serios
Atreiu, de data aceasta e în legăturăcu transformarea aharailor
în şlamufe. N-ar fi trebuit s-o faci.
―Bastian Balthasar Bux, cuvîntăacum balaurul-noroc pe un
ton aproape solemn, dacăpui vreun  preţpe sfatul meu, atunci
nu  mai  folosi  de  aici  înainte  puterile  ce  ţi  le  dă AURYN.  Căci
altfel vei fi  în  primejdie  să-ţi  uiţi  şi ultimele amintiri  ―  şi atunci
cum vei mai izbuti săte întorci acolo unde e lumea ta?
―În realitate, mărturisi Bastian dupăce se gîndi cîtva timp,
nici nu-mi doresc sămă-ntorc acolo.
―Dar trebuie s-o faci! strigăAtreiu. Trebuie săte întorci  şi
săîncerci săreaduci ordinea în lumea ta, pentru ca oamenii să
vinădin nou la noi în Fantäzia. Căci altfel Fantäzia va fi din nou
distrusă, mai curînd sau mai tîrziu,  Şi totul s-ar dovedi căa fost
inutil!
― Deocamdată mai  sînt  încă aici,  spuse  Bastian  oarecum
jignit, abia de curînd i-am dat Puişorului Lunii noul ei nume.
Atreiu tăcu.
― În orice caz, se  amestecăiar  Fuhur  în  vorbă, e limpede
acum de ce n-am găsit nici cel mai mic indiciu despre cum s-ar
putea întoarce Bastian. Dacănu şi-o doreşte deloc...!
― Bastian,  spuse  Atreiu  aproape  rugător,  nu  există chiar
nimic care săte atragăînapoi acasă? Nu existănimic ce să-ţi fie
drag acolo? Nu te gîndeşti deloc la tatăl tău, care cu siguranţăte
aşteaptă şi îşi face griji din pricina ta?
Bastian făcu din cap semn cănu.
―Nu cred. Poate căe chiar bucuros căa scăpat de mine.
Atreiu îşi privi speriat prietenul.
―Cînd văaud ce vorbiţi, spuse Bastian cu amărăciune, aş
putea crede că şi voi vreţi şăscăpaţi de mine.
―Ce vrei săspui? întrebăAtreiu cu glasul schimbat.
―Aşa-i, răspunse Bastian, se pare căvoi doi n-aveţi decît o
singurăgrijă,  şi anume cum sădispar cît mai curînd cu putinţă
din Fantäzia.
Atreiu îl privi pe Bastian  şi îşi scuturăîncet capul. Mult timp
nici  unul  din  cei  trei  nu  mai  spuse  nici  un  cuvînt. Bastian
începuse  deja  să regrete  că-i  învinuise  pe  amîndoi.  Ştia  foarte
bine cănu era adevărat.
― Credeam,  spuse  în  şoaptă Atreiu  după cîtva  timp,  că
sîntem prieteni.
―Da, strigăBastian, chiar sîntem,  şi vom fi mereu.  Iertaţimăcăam spus prostii.
Atreiu zîmbi:
―  Şi  tu  să ne  ierţi  dacă te-am  jignit.  N-am  făcut-o  cu  gînd
rău.
―În orice caz, spuse împăciuitor Bastian, cum săvăurmez
sfatul...
Mai tîrziu se întoarserăcei trei cavaleri, împuşcaserăcîteva
potîrnichi, un fazan şi un iepure.
Corturile furăstrînse  şi continuara călătoria. Bastian călărea
acum din nou pe I-ha.
După-amiază ajunseră într-o  pădure  cu  trunchiuri  drepte  şi
foarte înalte. Erau conifere formînd la mare înălţime un acoperiş
verde  şi atît de compact încît aproape nici o razăde luminănu
ajungea pînăjos. Poate căde  aceea  nu creştea nici un fel  de
desiş.
Era  tare  plăcut  să călăreşti  pe  pămîntul  moale  şi  neted.
Fuhur binevoise şi el sămeargăîmpreunăcu grupul de călători,
căci  dacă ar  fi  zburat  cu  Atreiu  peste  vîrfurile  copacilor,  i-ar  fi
pierdut cu siguranţăpe ceilalţi.
În  timpul  întregii  după-amieze  trecură prin  semiîntunericul
verde-închis  printre  trunchiurile  înalte  de  copac.  Către  seară
găsirăpe un deal ruinele unei cetăţi  şi printre turnurile prăbuşite,
zidurile,  podurile  şi  încăperile  ruinate  descoperiră o  cameră
boltită destul  de  bine  păstrată.  Aici  se  hotărîră să-şi  petreacă
noaptea şi făcurăpregătirile necesare. De data aceasta îi venise
rîndul lui Hysbald roşcovanul să-l facăpe bucătarul  şi dovedi că
se pricepea mult mai bine. Fazanul pe care-l fripsese pe foc era
tare gustos.
A  doua  zi  de  dimineaţă porniră mai  departe.  Toată ziua
merserăprin pădure ―ea arăta pretutindeni la fel. Abia cînd se
înserăîşi dădurăseama căprobabil călăriserăîntr-un cerc mare,
căci dădurădin nou peste ruina cetăţii de unde porniseră. Doar
căde data aceasta veneau spre ea dintr-o altăparte.
―Aşa ceva nu mi s-a întîmplat încăniciodată! spuse Hykrion
răsucindu-şi mustaţa cea neagră.
―Nu-mi vine să-mi cred ochilor! spuse Hysbald clătinîndu-şi
capul cel roşcovan.
―Nu se poate! mormăi Hydorn păşind  ţeapăn cu picioarele
sale lungi şi uscate prin ruinele cetăţii.
Totuşi aşa era, dovadăresturile ospăţului din ajun.
Atreiu  şi  Fuhur  nu  puteau  nici  ei  sa-şi  explice  cum  de
putuserăsăse înşele atît de amarnic. Dar amîndoi tăcură.
În timpul mesei de seară  ―de data  aceasta aveau friptură
de  iepure  pregătită oarecum  acceptabil  de  Hykrion  ― cei  trei
cavaleri întrebarădacăBastian n-ar fi dispus săle povestească
puţin din comoara amintirilor sale despre lumea din care venise.
Bastian se scuzăînsăspunînd că-l doare gîtul. Şi cum toatăziua
fusese tăcut, cavalerii îl crezurăpe cuvînt. Îi dădurăcîteva sfaturi
folositoare împotriva durerilor sale şi apoi se culcară.
Numai Atreiu şi Fuhur bănuiau ce se petrecea cu Bastian.
Din  nou  porniră dis-de-dimineaţă,  merseră toată ziua  prin
pădure  avînd  o  deosebită grijă să se  ghideze  mereu  după un
anumit  punct  cardinal  ― dar  cînd  se  lăsă seara,  se  aflară din
nou în faţa ruinei cetăţii.
―Fir-ar săfie! izbucni Hykrion.
―Simt căînnebunesc! gemu Hysbald.
― Prieteni,  spuse  Hydorn  pe  şleau,  ne  putem  lăsa  de
meserie, nu sîntem buni de cavaleri rătăcitori.
Bastian găsise încădin prima searăo firidăpotrivităpentru Iha, căci ei îi plăcea săstea din cînd în cînd singurădepănîndu-şi
gîndurile. O stingherea societatea cailor care nu vorbeau între ei
decît despre originea lor nobilă  şi despre arborele lor genealogic
atît  de  distins.  Cînd  Bastian  o  conduse  seara  la  locul  ei,  ea  îi
spuse:
―Stăpîne, eu ştiu de ce nu mai înaintăm.
―De unde poţi tu să ştii, I-ha?
― Fiindcă te  port  pe  tine,  stăpîne.  Cînd  nu  eşti  decît  pe
jumătate măgar, simţi tot felul de lucruri.
― Şi care ar fi motivul, dupăpărerea ta?
―Nu mai doreşti sămergi mai departe, stăpîne. Ai încetat
de a-ţi mai dori ceva.
Bastian o privi surprins.
―Eşti cu adevărat un animal înţelept, I-ha.
Făptura îşi mişcăruşinatăurechile cele lungi.
― Ştii de fapt în ce direcţie am mers mereu pînăacum?
―Nu, spuse Bastian, tu ştii?
I-ha făcu din cap semn că ştie.
―Pînăacum am mers către centrul Fantäziei. Aceasta era
direcţia noastră.
―Spre Turnul de Fildeş?
― Da,  stapîne.  Şi  am  înaintat  zdravăm,  cît  timp  ne-am
menţinut direcţia.
―Nu se poate, spuse Bastian îndoindu-se. Atreiu şi-ar fi dat
seama,  iar  Fuhur  cu  atît  mai  mult.  Dar  nici  unul  din  ei  nu  ştie
nimic despre asta.
―Noi catîrii,  spuse  I-ha, sîntem fiinţe neroade  şi fireşte că
nu  ne  putem asemui cu balaurii-noroc, totuşi sînt  cîteva lucruri
pe  care  noi  le  ştim,  stăpîne.  Şi  din  ele  face  parte  întotdeauna
direcţia  în  care  mergem.  Sîntem  născuţi  astfel.  Nu  ne  înşelăm
niciodată.  De  aceea  am  ştiut  tot  timpul  că vrei  să ajungi  la
Crăiasa Copilă.
― La  Puişorul  Lunii...  murmură Bastian,  da,  aş dori  s-o
revăd. Ea îmi va spune ce săfac.
Apoi mîngîie botul catifelat al catîrului şi-i şopti:
―Mulţumesc, I-ha, îţi mulţumesc!
A doua zi de dimineaţăAtreiu îl luădeoparte pe Bastian.
― Ascultă,  Bastian,  Fuhur  şi  cu  mine  trebuie  să-ţi  cerem
iertare. Sfatul ce ţi l-am dat era pornit dintr-o intenţie bună ―dar
era  nechibzuit.  De  cînd  l-ai  urmat,  călătoria  noastră nu  mai
înaintează.  Fuhur  şi  cu  mine  am  discutat  mult  despre  asta  în
noaptea trecută. Nu vei mai izbuti săpleci de-aici,  şi nici noi, cît
timp nu-ţi doreşti din nou ceva.  Şi  din nou  o să piarăceva  din
amintirile tale, totuşi nu rămîne nimic altceva de făcut. Nu putem
decît spera căvei mai găsi la timp drumul de întoarcere. Dacă
rămînem aici, tot n-ai nici un folos. Trebuie săfoloseşti din nou
puterea lui AURYN şi să-ţi găseşti următoarea dorinţă.
― Da,  spuse  Bastian,  şi  I-ha  mi-a  spus  acelaşi  lucru.  De
altfel o şi  ştiu, următoarea mea dorinţă. Vino cu mine, căci vreau
s-o audăcu toţii.
Se întoarserăla ceilalţi.
―Prieteni, spuse Bastian cu glas tare, pînăacum am căutat
zadarnic drumul care sămăducăînapoi în lumea mea. Mătem
cănu-l vom găsi niciodatădacăvom continua tot aşa. De aceea
am hotărît săcaut singura fiinţăcare măpoate lămuri. E Crăiasa
Copilă.  Începînd  de  astăzi  ţelul  călătoriei  noastre  e  Turnul  de
Fildeş.
―Ura! strigarăcei trei cavaleri într-un singur glas.
Dar vocea de bronz a lui Fuhur răsunăputernic:
― Renunţă,  Bastian  Balthasar  Bux!  Ceea  ce  doreşti  e  cu
neputinţă! Nu ştii căSuverana Dorinţelor Cea cu Ochii de Aur nu
poate fi întîlnitădecît o singurădată? N-o vei mai revedea!
Bastian îşi ridicăcapul foarte sus.
―Puişorul Lunii îmi datoreazăfoarte mult, spuse el iritat,  şi
nu-mi închipui căva refuza sămăprimească.
― Vei  mai  înv ăţa,  replică Fuhur,  că uneori  hotărîrile  ei  sînt
foarte greu de înţeles.
― Tu  şi  cu  Atreiu,  răspunse  Bastian  simţind  cum  furia
creştea  în  el,  vreţi  să-mi  daţi  mereu  sfaturi.  Acum  vedeţi  voi
înşivăunde ne-a dus faptul căv-am urmat sfatul. De-aici înainte
voi  hotărî  singur.  Am  şi  luat  o  decizie  şi  rămîne  aşa  cum  am
spus.
Respirăadînc şi continuăceva mai calm:
― În  afară de  asta,  judecaţi  întotdeauna  după voi.  Sînteţi
însăfăpturi ale Fantäziei, iar eu sînt un om. De unde puteţi  şti că
pentru  mine  sînt  valabile  aceleaşi  legi  ca  şi  pentru  voi?  Cînd
Atreiu îl purta pe AURYN, lucrurile stăteau altfel pentru el decît
stau  pentru  mine.  Şi  apoi,  cine  să-i  restituie  Puişorului  Lunii
giuvaerul,  dacă nu  eu?  Spui  că nu  poate  fi  întîlnită decît  o
singurădată? Dar eu am  şi întîlnit-o de douăori. Prima datăneam văzut o clipăîn momentul cînd Atreiu a sosit la ea, iar a doua
oară atunci  cînd  a  explodat  oul  cel  mare.  Pentru  mine  totul  e
altfel decît pentru voi. Şi am s-o văd şi a treia oară.
Toţi tăcurădin gură. Cavalerii fiindcănu înţelegeau despre ce
se  discută de  fapt,  iar  Atreiu  şi  Fuhur  Fiindcă se  simţeau  întradevăr nesiguri acum.
― Da,  spuse  în  sfîrşit  Artreiu  în  şoaptă,  poate  că este  aşa
precum  spui,  Bastian.  Nu  putem  şti  cum  se  va  purta  Crăiasa
Copilăcu tine.
După aceea  porniră,  iar  după puţine  ore,  încă înainte  de
prînz, ajunserăla marginea pădurii.
În faţa lor se afla o pajişte întinsă, puţin deluroasă, prin care
şerpuia un rîu. Cînd ajunserăla el, îi urmarăcursul.
Din  nou  Atreiu  zbură luînd-o  înaintea  grupului  de  călăreţi,
încercuindu-l în arcuri largi, pentru a cerceta calea. Amîndoi erau
însăplini de griji şi zborul lor nu era la fel de uşor ca mai înainte.
Odată,  cînd  se  înălţaseră foarte  sus  şi  zburaseră cu  mult
înaintea  celorlalţi,  văzură că în  depărtare  ţinutul  părea  tăiat
brusc. O prăpastie stîncoasăducea la o cîmpie situatămai jos şi
care  ― atît  cît  se  putea  vedea  ― era  tare  împădurită.  Rîul  se
prăbuşea  într-acolo  printr-o  uriaşă cascadă.  Locul  acela  nu
putea fi însăatins de călăreţi decît cel mai devreme a doua zi.
Se întoarseră.
― Fuhur,  întrebă Atreiu,  crezi  tu  că Crăiesei  Copile  îi  e
totuna ce se întîmplăcu Bastian?
―Cine ştie, răspunse Fuhur, ea nu face nici o deosebire.
―Dar atunci, continuăAtreiu, ea e cu adevărat o...
―Nu pronunţa cuvîntul! îl întrerupse Fuhur.  Ştiu ce vrei să
spui, dar nu pronunţa cuvîntul.
Atreiu tăcu un timp înainte de a spune:
―E prietenul meu, Fuhur. Trebuie să-l ajutăm. Dacănu se
poate altfel, chiar împotriva voinţei Crăiesei Copile. Dar cum?
―Cu noroc, răspunse balaurul, şi pentru prima datăsunăca
şi cum clopotul de bronz al glasului său ar fi avut o plesnitură.
În seara aceasta aleserăca loc de popas pentru timpul nopţii
o baracăgoalăde lîngămalul rîului. Fireşte căpentru Fuhur era
prea strîmtă, şi el preferă, ca de atîtea ori mai înainte, sădoarmă
în  înaltul  văzduhului.  Caii  şi  I-ha  trebuiră de  asemenea  să
rămînăpe afară.
În  timpul  mesei  de  seară Atreiu  povesti  despre  cascadă  şi
strania  prăbuşire  a  ţinutului  pe  care  le  văzuse.  Apoi  spuse  în
treacăt:
―De altfel, unii sînt pe urmele noastre.
Cei trei cavaleri se priviră.
― Hoho!  strigă Hykrion  răsucindu-şi  întreprinzător  mustaţa
cea neagră, cîţi sînt?
―În spatele nostru am numărat  şapte, răspunse Atreiu, dar
nu pot ajunge aici mai înainte de mîine dimineaţă, presupunînd
căvor călări toatănoaptea.
―Sînt înarmaţi? se interesăHysbald.
―N-am putut constata, spuse Atreiu, dar mai vin  şi alţii din
alte  direcţii.  Am  văzut  şase  la  apus,  nouă la  răsărit,  şi
doisprezece sau treisprezece ne vin în întîmpinare.
― Să aşteptăm  pentru  a  vedea  ce  vor,  spuse  Hydorn.
Treizeci  şi  cinci  sau  treizeci  şi  şase  de  oameni  nu  sînt
primejdioşi  nici  măcar  pentru  noi,  şi  cu  atît  mai  puţin  pentru
cavalerul Bastian sau Atreiu.
În  noaptea  aceasta  Bastian  nu-şi  scoase  sabia  Sikanda,
dupăcum făcuse pînăacum de cele mai multe ori. Dormi  ţinînd
mîna  pe  mîner.  În  vis  văzu  obrazul  Puişorului  Lunii.  Îi  zîmbea
promiţător. Cînd se trezi, nu-şi aminti mai mult, dar visul îi întări
speranţa de a o revedea.
Aruncînd  o  privire  din  uşa  barăcii,  văzu  nedesluşit  afară în
ceaţa ce se ridicase din rîu  şapte persoane. Douăerau pe jos,
iar ceilalţi  şedeau pe diferite animale de călărie. Bastian îşi trezi
încetişor tovarăşii.
Cavalerii îşi prinserăde brîie săbiile, apoi ieşirătoţi împreună
din  baracă.  Cînd  cei  ce  aşteptau  afară îl  zăriră pe  Bastian,
călăreţii coborîră  şi pe urmăîngenunchearătoţi  şapte în acelaşi
timp pe piciorul stîng, îşi plecarăcapetele şi strigară:
― Salut  şi  trăiască salvatorul  Fantăziei,  Bastian  Balthasar
Bux!
Noii veniţi arătau destul de ciudat. Unul dintre cei doi pedeştri
avea un gît neobişnuit de lung pe care se afla un cap cu patru
feţe, cîte una spre fiecare direcţie. Prima avea o expresie veselă,
cea de-a doua, una furioasă, cea de-a treia, tristă, iar cea de-a
patra,  somnoroasă.  Fiecare  dintre  feţe  era  fixă  şi  neschimbătoare, avea însăposibilitatea de cîte ori era cazul săîntoarcă
acea  faţă ce  corespundea  cu  starea  sa  de  spirit  din  acel
moment. Era vorba despre un patru-sferturi, numit în unele locuri
şi temperamentnic.
Celălalt  pedestru  era  ceea  ce  în  Fantäzia  se  numeşte  un
cefalopod, sau picioare-la-cap, anume o fiinţăcare nu are decît
un cap purtat de picioare foarte lungi  şi subţiri, fărătrup  şi fără
mîini.  Cefalopozii  sînt  mereu  în  drumeţie  şi  n-au  o  locuinţă
stabilă.  De  cele  mai  multe  ori  cutreieră  ţinutul  în  cete  de  mai
multe  sute,  arareori  se  vede  cîte  unul  singur.  Se  hrănesc  cu
ierburi. Cel de faţă, îngenuncheat acum înaintea lui Bastian era
tînăr  şi cu obrajii rumeni. Ceilalţi trei, care  şedeau pe cai cam de
mărimea  unor  capre,  erau  un  pitic,  un  umbrăroi  şi  o  drăgaică.
Piticul avea o cununăde aur pe frunte  şi era limpede căera un
principe. Umbrăroiul era greu de văzut, căci de fapt era alcătuit
doar dintr-o umbrăpe care n-o făcea nimeni. Drăgaica avea un
obraz ca de pisică  şi bucle lungi aurii ce-o înveleau ca o mantie.
Tot trupul îi era acoperit cu smocuri de blanăla fel de aurii. Şi nu
era mai mare decît un copil de vreo cinci ani.
Un  alt  vizitator  călărind  pe  un  bou  era  din  ţinutul
sassafranilor, al fiinţelor care se nasc bătrîni şi mor cînd au ajuns
sugari. Acesta avea o barbălungă, albă, chelie  şi faţa zbîrcită,
prin urmare era ―judecind dupăcriteriile sassafranice ―foarte
tînăr, cam de vîrsta lui Bastian.
Un djinn albastru venise pe o cămilă. Era lung şi slab  şi purta
un  turban  uriaş.  Avea  o  înfăţişare  omenească,  deşi  partea  de
sus a trupului său gol  şi foarte muşchiulos arăta ca  şi cum ar fi
fost dintr-un metal albastru strălucitor. În locul nasului  şi al gurii
avea în obraz un uriaşplisc încovoiat de vultur.
―Cine sînteţi şi ce vreţi? întrebăHykrion oarecum răstit.
În  ciuda  salutului  ceremonios,  nu  părea  foarte  convins  de
caracterul  inofensiv  al  vizitatorilor  şi  fusese  singurul  care  nu
lăsase încădin pumn mînerul săbiei.
Patru-sferturi,  care  îşi  arătase  pînă acum  obrazul  cel
somnoros, îşi întoarse obrazul cel vesel  şi spuse către Bastian,
neluîndu-l deloc în seamăpe Hykrion:
― Stăpîne,  noi  sîntem  principi  din  ţinuturi  foarte  diferite  ale
Fantäziei şi flecare din noi a pornit să-ţi aducăsalutul său şi să-ţi
cearăajutorul. Vestea despre prezenţa ta a zburat de la un  ţinut
la altul, vîntul  şi norii îţi pronunţănumele, valurile mării vestesc
gloria  ta  prin  foşnetul  lor  şi  fiecare  pîrîiaş povesteşte  despre
puterea ta.
Bastian  îi  aruncă o  privire  lui  Atreiu,  dar  acesta  îl  privea
serios  şi aproape sever pe orator, nici cel mai uşor zîmbet nu i
se ivea pe buze.
―Noi ştim, luăacum cuvîntul djinnul albastru, iar glasul său
răsuna  precum  strigătul  ascuţit  al  vulturului,  că tu  ai  creat
pădurea  nopţii  Perelin,  precum  şi  deşertul  culorilor  Goab.  Noi
ştim căai trecut Lacul lacrimilor  şi căte-ai scăldat în el, ceea ce
nimeni  în  întreaga  Fantäzie  n-ar  fi  izbutit  s-o  facă scăpînd  cu
viaţă. Ştim căai trecut prin Templul Celor o Mie de Uşi şi ştim de
asemenea  ce  s-a  petrecut  în  oraşul  de  argint  Amarganth.  Noi
ştim, stăpîne, căeşti în stare de orice. Dacărosteşti un cuvînt,
atunci apare ceea ce doreşti. De aceea te poftim săvii la noi  şi
săne dăruieşti harul unei istorii proprii. Căci cu toţii n-avem aşa
ceva.
Bastian se gîndi, apoi făcu din cap semn cănu.
―Acum nu pot încăface ceea ce-mi cereţi. Mai tîrziu am să
vă ajut  pe  toţi.  Mai  întîi  trebuie  însă s-o  întîlnesc  pe  Crăiasa
Copilă. Aşa căajutaţi-mă şi voi săgăsesc Turnul de Fildeş.
Făpturile  nu  păreau  defel  dezamăgite.  După ce  se  sfătuiră
puţin  între  ele,  se  declarară toate  foarte  bucuroase  de
propunerea lui Bastian de a-l însoţi. Iar la scurt timp dupăaceea
convoiul,  care  începuse  să semene  cu  o  caravană mică,  se  şi
puse în mişcare.
În tot timpul zilei li se mai alăturarănoi veniţi. Din toate părţile
apărură nu  numai  solii  anunţaţi  din  ajun  de  Atreiu,  ci  mult  mai
mulţi.  Apărură fauni  cu  picioare  de  ţap  şi  uriaşe  duhuri  de
noapte,  zîne  şi  spiriduşi,  călăreţi  pe  gîndaci  şi  trei-picioare,  un
cocoşcît un bărbat, încălţat cu cizme cu carîmbi şi un cerb stînd
pe cele douăpicioare din spate, cu coarne aurite  şi purtînd un
soi de frac. [...] erau o mulţime de făpturi [...] cu fiinţele omeneşti.
Erau,  de  pildă,  furnici  de  aramă cu  coifuri  pe  cap,  stînci
umblătoare  de  formă bizară,  [...]  şi  trei  aşa-zişi  băltăcoi  care
înaintau  într-un  chip  foarte  surprinzător,  căci  ― dacă se  poate
spune  aşa  ― se  topeau  la  fiecare  pas  transformîndu-se  într-o
băltoacă,  iar  peste  alt  pas  se  închegau  la  loc.  Totuşi  cea  mai
ciudatădintre făpturile nou-sosite era [...], ale cărui jumătăţi din
faţă  şi din spate puteau alerga separat una de cealaltă. Avea o
vagă asemănare  cu  un  hipopotam,  doar  că era  vărgat  roşu  şi
alastru.  Cu  totul  se  strînseseră acum  aproape  o  sută.  Şi  toţi
veniserăsă-şi aducăsalutul lui Bastian, salvatorul  Fantäziei,  şi
să-l  roage săle  dăruiascăo istorie  proprie. Dar  primii  şapte le
explicaserănoilor veniţi cămai întîi vor călători pînăla Turnul de
Fildeş,  şi toţi au fost de acord săli se alăture. Hykrion, Hysbald
şi  [...]  cu  Bastian  în  fruntea  convoiului  care  se  făcuse  acum
destul de lung.
Către  seară ajunseră la  cascadă.  Iar  la  căderea  nopţii
convoiul  părăsise  podişul  mai  înalt,  coborîse  pe  o  potecă de
munte  şerpuită  şi se găsea acum într-o pădure de orhidee mari
cît copacii. Erau flori uriaşe, bălţate şi oarecum neliniştitoare. De
aceea,  atunci  cînd  poposiră pentru  noapte,  hotărîră ca  pentru
orice eventualitate săstea pe rînd de pazăîn timpul nopţii.
Bastian şi Atreiu adunaserămuşchi ce creştea din plin peste
tot  şi  îşi  aşternuseră cu  el  un  culcuş moale.  Fuhur  se  aşeză
încolăcit  în  jurul  celor  doi  prieteni,  [...]   încît  erau  separaţi  de
ceilalţi şi apăraţi ca într-un castel de nisip. Aerul era călduţ şi plin
de  o mireasmăstranie, izvorîtădin  orhidee  şi nu prea  plăcută.
Era în ea ceva ce prevestea nenorociri.
Mîna văzătoare
TOATE  PETALELE  Şl  FRUNZELE  ORHIDEELOR  erau
acoperite de picături strălucitoare de rouăcînd caravana se puse
din nou  în mişcare sub soarele  dimineţii.  În  timpul nopţii  nu se
petrecuse  nici un incident  în  afară de faptul cămai sosiseră  şi
alţi soli, alăturîndu-se celor veniţi în ajun, astfel căîntreaga ceată
ajunsese acum sănumere aproape trei sute. Merita cu adevărat
săfie privit spectacolul pe care îl oferea convoiul  acestor făpturi
atît de diferite.
Cu  cît  pătrundeau  mai  adînc  în  pădurea  de  orhidee  [...]
neaşteptate [...]  şi formele florilor!  Şi în curînd cavalerii Hykrion,
Hysbald  şi  Hydorn  îşi  dădură seama  că impresia  neliniştitoare
ce-i  îndemnase  să pună gărzi  de  pază nu  fusese  cu  totul
neîntemeiată. Căci multe dintre orhidee erau plante carnivore  şi
destul de mari pentru a putea înghiţi un viţel întreg. E drept cănu
se  mişcau  din  proprie  iniţiativă  ― din  acest  punct  de  vedere
gărzile  fuseseră inutile  ― dar  cînd  erau  atinse,  înşfăcau
asemenea unei capcane. De cîteva ori cavalerii furănevoiţi să-şi
folosească săbiile  pentru  a  elibera  braţul  sau  piciorul  unui
tovarăş de  călătorie  sau  al  vreunui  animal  de  călărie.  Retezau
întreaga floare şi apoi o tăiau bucăţele.
Bastian, călărind pe l-ha, era mereu înconjurat de tot soiul de
fiinţe  fantastice,  care  doreau  fie  să se  facă remarcate,  fie  cel
puţin să-l vadăde aproape. Bastian călărea însătăcut  şi cu faţa
posomorită. O nouădorinţăse trezise în el  şi pentru prima oară
era una care îl făcea săparădistant şi chiar morocănos.
Deşi se împăcaserâ, îl supăra mult în purtarea lui Atreiu  şi a
lui Fuhur faptul neîndoielnic că-l tratau ca pe un copil neajutorat
pentru  care se simţeau  răspunzători  şi pe care trebuiau ei să-l
conducă  şi să-l înveţe. Daca stătea săse gîndească, aşa fusese
încădin prima zi a întîlnirii lor. De ce-şi permiteau una ca asta?
Probabil căse simţeau superiori dintr-un motiv oarecare ―chiar
dacă aveau  cele  mai  bune  intenţii  faţă de  el.  Fără îndoială că
Atreiu  şi Fuhur îl considerau un băieţel paşnic care avea nevoie
de apărare. Iar acest lucru lui nu-i plăcea, nu-i plăcea deloc! Nu
era paşnic! Vor vedea ei! Dorea săfie primejdios, primejdios  şi
temut! Cineva de care cu toţii trebuiau săse ferească  ―pînă  şi
Fuhur şi Atreiu.
Djinnul albastru  ―de altfel se numea Hluan  ―îşi croi drum
prin  îmbulzeala  din  jurul  lui  Bastian  şi  se  plecă în  faţa  lui,  cu
braţele încrucişate pe piept.
Bastian opri catîrul.
―Ce-i, Illuan? Vorbeşte!
―Stăpîne, spuse djinnul cu glasul său de vultur, am stat  şi
am ascultat ce vorbeau noii noştri tovarăşi de drum. Unii dintre ei
cunosc  regiunea  şi  ştiu  prea  bine  unde  vom  ajunge.  Cu  toţii
tremurăde frică, stăpîne.
―De ce? Ce-i cu aceastăregiune?
―Pădurea de orhidee carnivore se numeşte grădina Ogiais
şi  ţine  de  castelul  fermecat  Horok,  numit  şi  mîna  văzătoare.
Acolo  locuieşte  cea  mai  puternică  şi  mai  rea  vrăjitoare  a
Fantäziei. Numele ei e Xayide.
―Bine, răspunse Bastian, spune fricoşilor săse liniştească.
Sînt şi eu cu ei.
Hluan se plecădin nou în faţa lui Bastian şi se îndepărtă.
Puţin mai tîrziu aterizarălîngăBastian Atreiu  şi Fuhur, care
zburaseră mult  înaintea  celorlalţi.  Convoiul  tocmai  poposea
pentru masa de prinz.
―Nu mai  ştiu ce săcred, începu Atreiu. La o depărtare de
trei sau patru ore de drum am zărit în mijlocul pădurii orhideelor
o clădire ce aratăca o mînămare răsărind din pămînt. Face o
impresie destul de înfricoşătoare. Dacăne menţinem direcţia de
pînăacum, ne îndreptăm taman într-acolo.
Bastian le povesti cele aflate între timp de la Hluan.
―În acest caz, spuse Atreiu, ar fi mai cuminte săschimbăm
direcţia de mers, nu crezi?
―Nu, spuse Bastian.
―Dar nu existănici un motiv care săne sileascăs-o întîlnim
pe Xayide. Ar fi mai bine săevităm s-o vedem.
―Existăun motiv, spuse Bastian.
―Care?
―Faptul căeu vreau, spuse Bastian.
Atreiu  tăcu  şi-l  privi  lung.  Cum  din  toate  părţile  îl
înconjuraserălocuitori ai Fantäziei pentru a prinde o privire din
ochii lui Bastian, nu mai continuarădiscuţia.
Dupămasa de prînz Atreiu se întoarse însă  şi-i propuse lui
Bastian pe un ton în aparenţăindiferent:
―N-ai avea poftăsăzbori împreunăcu mine pe Fuhur?
Bastian înţelese căAtreiu avea ceva pe inimă. Se urcarăpe
spinarea balaurului-noroc, Atreiu în faţă, Bastian în spatele lui, şi
astfel  se  înălţară în  văzduh.  Era  pentru  prima  oară că zburau
împreună.
Abia ajunserădestul de departe pentru a nu mai fi auziţi, că

Atreiu şi începu săvorbească:
― E  foarte  greu  acum  să mai  vorbească cineva  singur  cu
tine. Dar trebuie neapărat săstăm de vorbă, Bastian.
― Mi-am  închipuit,  răspunse  Bastian  zîmbind.  Ce  s-a
întîmplat?
―Locul  unde  am ajuns acum,  începu  şovăitor Atreiu,  şi  în
direcţia în care înaintăm ―sînt cumva în legăturăcu vreo nouă
dorinţăa ta?
―Probabil, răspunse Bastian puţin cam distant.
―Da, continuăAtreiu, aşa ne-am gîndit  şi noi, Fuhur  şi cu
mine. Oare ce fel de dorinţăo fi?
Bastian tăcu.
―Sănu ma-nţelegi greşit, adăugăAtreiu, nu-i vorba căneam teme de ceva sau de cineva. Dar în calitate de prieteni de-ai
tăi ne facem griji pentru tine.
―E inutil, răspunse Bastian, încă şi mai distant.
Atreiu tăcu mai multăvreme. În sfîrşit întoarse  şi Fuhur capul
spre ei şi spuse:
―Atreiu vrea să-ţi facăo propunere foarte înţeleaptăpe care
ar trebui s-o asculţi, Bastian Balthasar Bux.
―Aveţi iar vreun sfat de dat? întrebăBastian surîzînd ironic.
―Nu, nu-i un sfat, Bastian, răspunse Atreiu, e o propunere
care  n-are  să-ţi  placă în  primul  moment.  Ar  fi  însă bine  să te
gîndeşti la ea înainte de a o respinge. Toatăvremea noi ne-am
stors creierii cum săte ajutăm. Totul se datoreazăefectului ce-l
are  asupra  ta  talismanul  Crăiesei  Copile.  Fără puterea  lui
AURYN  nu  mai  eşti  în  stare  să realizezi  dorinţele  tale  de-a
înainta, dar o datăcu puterea lui AURYN te pierzi pe tine însuţi
şi-ţi aminteşti tot mai puţin încotro vrei sămergi. Dacănu facem
nimic, va sosi momentul cînd nu vei mai şti deloc.
―Am mai discutat despre asta, spuse Bastian, şi altceva?
― Pe-atunci,  pe  cînd  purtam  eu  giuvaerul,  continuă Atreiu,
totul era altfel. Pe mine m-a condus  şi nu mi-a luat nimic. Poate
fiindcănu sînt om şi de aceea n-aveam de pierdut nici o amintire
despre lumea oamenilor. Vreau săspun că nu mi-a  dăunat cu
nimic,  ci  dimpotrivă.  Şi  de  aceea  voiam  să-ţi  propun  să-mi  dai
mie pe AURYN şi sămi te încredinţezi ca săvăconduc eu. Am
săcaut eu drumul în locul tău. Ce părere ai?
―Refuz! spuse Bastian rece.
Fuhur îşi întoarse din nou capul spre ei.
― Nu  vrei  să te  gîndeşti  cel  puţin  o  clipă la  propunerea
noastră?
―Nu, răspunse Bastian, pentru ce?
Acum Atreiu se înfurie pentru prima oara.
―Bastian,  bagă-ţi minţile  în cap! Trebuie să înţelegi cănu
poţi continua aşa! Nu-ţi dai seama cît de mult te-ai schimbat? Ce
legătură mai  ai  tu  cu  tine  însuţi?  Şi  ce  se  va  mai  întîmpla  cu
tine?
― Mulţumesc,  spuse  Bastian,  vă mulţumesc  foarte  mult  că
văinteresaţi neîncetat de treburile mele! Dar, vorbind cinstit, aşfi
mult mai mulţumit dacăm-aţi scuti în sfîrşit de părerile voastre.
Căci  eu  ― în  cazul  cînd  aţi  uitat  ―  eu  sînt  cel  ce-a  salvat
Fantäzia,  eu  sînt cel căruia Puişorul Lunii i-a încredinţat puterile
ei.  Şi trebuie săfi avut ea vreun motiv, căci altfel ar fi putut să-ţi
lase ţie pe AURYN, Atreiu. Dar ţie ţi-a luat talismanul şi mi l-a dat
mie! Spui căm-am schimbat? Da, dragul meu Atreiu, s-ar putea
să ai  dreptate!  Nu  mai  sînt  nătăfleţul  paşnic  şi  încrezător  pe
care-l vedeţi în mine! Vrei să-ţi spun de ce doreşti de fapt să-l iei
pe AURYN de la mine? Pentru căeşti pur  şi simplu invidios pe
mine,  nimic  altceva  decît  invidios.  Nu  mă cunoaşteţi  încă,  dar
dacăveţi continua în felul acesta  ―  şi v-o mai spun încăo dată
cu binele ―atunci veţi face cunoştinţăcu mine!
Atreiu nu răspunse. Zborul lui Fuhur îşi pierduse dintr-o dată
tot avîntul, se tîra cu greu prin aer  şi cădea mai jos şi tot mai jos
ca o pasăre lovităde un glonte.
―Bastian, izbuti în sfîrşit săspunăcu greu Atreiu, tu nu poţi
crede cu adevărat tot ce-ai spus acum. Hai săuităm totul. N-ai
spus niciodatănimic.
― Fie  şi-aşa,  răspunse  Bastian,  cum  vrei  tu.  Nu  eu  am
început.  În  ceea  ce  mă priveşte  ― să nu  mai  vorbim  despre
asta.
Cîtva timp nici unul dintre ei nu mai scoase un cuvint.
În  depărtare  apăru  din  pădurea  orhideelor  castelul  Horok.
Într-adevăr arăta ca o mînăuriaşăcu cinci degete întinse drept
în sus.
―Un singur lucru aşvrea să-l mai lămuresc o datăpentru
totdeauna, spuse pe neaşteptate Bastian, am hotărît sănu mă
mai  întorc  deloc.  Voi  rămîne  pentru  totdeauna  în  Fantäzia.  Îmi
place  foarte  mult  aici.  Prin  urmare,  pot  renunţa  foarte  uşor  la
amintirile mele. Iar în ceea ce priveşte viitorul Fantäziei: Sînt în
stare  să-i  dau  Crăiesei  Copile  încă mii  de  nume  noi.  Nu  mai
avem nevoie de lumea oamenilor!
Fuhur făcu brusc o întoarcere completă şi zburăînapoi.
―Hei, strigăBastian, ce faci? Zboarămai departe! Vreau să
văd din apropiere cum aratăcastelul Horok!
―Nu mai pot, răspunse Fuhur cu o voce spartă, zău nu mai
pot!
Cînd aterizarămai tîrziu lîngăcaravană, îi găsirăpe tovarăşii
lor de drum într-o mare agitaţie. Aflarăcăfuseserăatacaţi de o
bandăde vreo cincizeci de gealaţi puternici, îmbrăcaţi în platoşe
sau armuri negre ce-i făceau săsemene cu nişte insecte. Mulţi
dintre însoţitori fugiseră  şi se întorceau abia acum, cîte unul sau
în grup, alţii se apăraserăcu curaj fărăa izbuti însănici cel mai
mic lucru. Uriaşii blindaţi nimiciserăorice împotrivire, ca  şi cum
pentru  ei  totul  ar  fi  fost  doar  un  joc  de  copii.  Cei  trei  cavaleri
Hykrion, Hysbald şi Hydorn se bătuserăeroic fărăa învinge însă
un  singur  adversar.  Copleşiţi  de  puterea  covîrşitoare  a
atacanţilor,  fuseseră pînă la  urmă dezarmaţi,  puşi  în  lanţuri  şi
tîrîţi de acolo. Unul dintre cei în armuri negre strigase cu un glas
sunînd ciudat a tinichea:
― Aceasta  e  solia  trimisă de  Xayide,  stăpîna  castelului
Horok, către Bastian Balthasar Bux. Cere ca salvatorul săi  se
supună necondiţionat  şi  să-i  jure  că o  va  sluji  cu  credinţă ca
sclav cu tot ce este, cu tot ce are  şi cu tot ce  ştie. Iar dacănu e
gata săi se supună  şi se gîndeşte la vreun vicleşug pentru a se
împotrivi voinţei lui Xayide, atunci cei trei prieteni ai săi, Hykrion,
Hysbald şi Hydorn, îşi vor sfîrşi zilele schingiuiţi, stingîndu-se de
o  moarte  lentă,  îngrozitoare  şi  cruntă.  Aşadar,  trebuie  să se
hotărascărepede, căci răgazul expirămîine la răsăritul soarelui.
Aceasta e solia trimisăde Xayide, stăpîna castelului Horok, către
Bastian Balthasar Bux. Solia a fost transmisă.
Bastian îşi muşcăbuzele. Atreiu  şi Fuhur priveau  ţintădrept
înainte, dar Bastian  ştia foarte bine ce gîndeau. Iar faptul căpe
chipul lor nu se putea citi nimic îl înfuria  şi mai mult. Acum însă
nu  era  momentul  potrivit  să le  ceară socoteală.  Se  va  mai  ivi
vreo ocazie şi mai tîrziu.
― În  nici  un  caz  nu  mă voi  supune  şantajului  lui  Xayide,
aceasta  e  limpede,  spuse  el  cu  glas  tare  celor  din  jurul  său,
trebuie să întocmim degrabă un plan  cum să-i eliberăm  pe cei
trei prizonieri.
―Nu va fi uşor, spuse Hluan, djinnul cel albastru cu ciocul
de vultur. Cu indivizii aceia negri nu ne putem măsura, dupăcum
s-a  şi văzut.  Şi chiar dacătu, stăpîne, împreunăcu Atreiu  şi cu
balaurul-noroc veţi lupta  în fruntea noastră, totuşi va dura prea
mult pînăce vom cuceri castelul Horok. Viaţa celor trei cavaleri e
în mîna lui Xayide  şi îndatăce va vedea căatacăm, îi va ucide.
Lucrul mi se pare sigur.
―Atunci, săfacem în aşa fel, spuse Bastian, încît s-o luăm
prin surprindere.
― Cum  am  putea  face  una  ca  asta?  întrebă patru-sferturi
care acum îşi întoarse spre ei obrazul cel furios, arătînd destul
de înspăimîntător. Xayide e foarte isteaţă şi va fi pregătităpentru
orice posibilitate.
― Mă tem  şi  eu  de  acelaşi  lucru,  spuse  principele  pitic,
sîntem  prea  mulţi  pentru  ca  ea  să nu-şi  dea  seama  că ne
apropiem de castelul Horok. O  asemenea expediţie militară nu
poate fi ascunsă, nici chiar noaptea. Cu siguranţăcăa pus gărzi
pentru a ne pîndi.
― În  cazul  acesta,  reflectă Bastian,  putem  folosi  tocmai
prevederea ei pentru a o înşela.
―Ce vrei săspui, stăpîne?
―Trebuie săplecaţi cu întreaga caravana într-o altădirecţie,
ca săparăcăaţi luat-o la fugă, căam renunţat să-i eliberăm pe
cei trei prizonieri.
― Şi ce se va întîmpla cu prizonierii?
―Voi prelua eu totul împreunăcu Atreiu şi cu Fuhur.
―Numai voi trei?
―Da, spuse Bastian. Fireşte, numai dacăAtreiu şi Fuhur vor
sămăajute. Dacănu, o voi face singur.
Priviri admirative se  îndreptară spre el. Cei ce  se aflau mai
aproape  comunicau  în  şoaptă vestea  celor  ce  se  aflau  mai
departe şi nu putuserăauzi.
― Stăpîne,  strigă djinnul  albastru,  evenimentul  va  intra  în
istoria Fantäziei, indiferent căvei învinge sau căvei fi înfrînt.
―Voi veniţi cu mine, se întoarse către Atreiu  şi Fuhur, sau
aveţi iar vreo propunere de-a voastră?
―Nu, spuse Atreiu încetişor, venim cu tine.
―Atunci, porunci Bastian, săporneascăacum convoiul, cît
timp mai e lumină. Trebuie sădăm impresia căam luat-o la fugă,
prin  urmare  grăbiţi-vă!  Noi  vom  aştepta  aici  să se  întunece.
Mîine  dimineaţă ne  revedem  ― împreună cu  cei  trei  cavaleri,
sau deloc. Acum plecaţi!
Tovarăşii de drum se înclinarăîn tăcere în faţa lui Bastian, pe
urmă porniră.  Bastian,  Atreiu  şi  Fuhur  se  pitiră în  tufele  de
orhidee şi aşteptarănemişcaţi şi tăcuţi săse lase noaptea.
În timp ce se lăsa amurgul, auzirădintr-o datăun uşor zornăit
şi  văzură cinci  uriaşi  în  platoşe  negre  pătrunzînd  în  lagărul
părăsit.  Se  mişcau  într-un  chip  straniu,  mecanic  şi  toţi  la  fel.
Păreau  cu  totul  dintr-un  metal  negru,  pînă  şi  feţele  lor  erau  ca
măştile de fier. Se oprirăcu toţii în acelaşi timp, se întoarserăcu
toţii  în direcţia în care dispăruse caravana  şi o luară, fărăsăfi
schimbat  vreo  vorbă între  ei,  pe  drumul  pe  unde  plecase  ea.
Păşeau cu toţii în acelaşi tact. Apoi se lăsădin nou tăcerea.
―Planul nostru se pare căfuncţionează, şopti Bastian.
―Nu erau decît cinci, răspunse Atreiu. Unde sînt ceilalţi?
―Desigur căcei cinci îi vor chema într-un fel oarecare, îşi
spuse Bastian părerea.
Cînd  în  sfîrşit  se  întunecase  de  tot,  se  tîrîră cu  băgafe  de
seamăafarădin ascunzişul lor, iar  Fuhur se  înălţăfărănici un
zgomot cu cei doi călăreţi  ai săi sus  în văzduh. Zbură cît  putu
mai  jos  peste  culmile  pădurii  de  orhidee  pentru  a  nu  fi
descoperit.  Pentru  început  direcţia  era  bine  stabilită,  căci  era
aceeaşi  pe  unde  zburase  şi  după-amiază.  După ce  plutiseră
rapid prin  aer cam un sfert de oră, se puse  întrebarea dacă  şi
cum vor găsi castelul Horok. Bezna era de nepătruns. Dar după
cîteva  minute  văzură castelul  apărînd  în  faţa  lor.  Miile  sale  de
ferestre  erau  luminate  strălucitor.  Se  părea  că Xayide  ţinea
foarte  mult  să fie  văzut  castelul.  Lucru  lesne  de  înţeles  dacă
avem  în  vedere  că aştepta  vizita  lui  Bastian,  deşi  într-un  alt
sens.
Din  prudenţă,  Fuhur  se  lăsă la  pămînt  printre  orhidee,  căci
îmbrăcămintea sa  albă din solzi sidefii lucea  şi  reflecta lumină,
iar pînăuna-alta, nu trebuiau săfie văzuţi.
La  adăpostul  plantelor  se  apropiară de  castel.  În  faţa  porţii
mari de intrare stăteau de gardăzece uriaşi în platoşe negre. Iar
la  fiecare  din  ferestrele  strălucitor  luminate  stătea  cîte  unul  din
ei, negru şi nemişcat ca o umbrăameninţătoare.
Castelul  Horok  se  afla  pe  o  înălţime  golaşă.  Clădirea  avea
într-adevăr  forma-unei  mîini  gigantice,  crescute  din  pămînt.
Fiecare deget era un turn, iar degetul cel gros avea un balconaş
de unde pornea de asemenea un foişor. Totul era înalt de mai
multe  etaje,  fiecare  falangă formînd  cîte  unul,  iar  ferestrele
aveau  forma  unor  ochi  luminoşi  pîndind  în  toate  direcţiile
ţinutului. Pe bunădreptate purta numele de mîna văzătoare.
― Trebuie  să descoperim,  îi  şopti  Bastian  în  ureche  lui
Atreiu, unde sînt ascunşi prizonierii.
Atreiu dădu din cap  şi îi făcu semn lui Bastian sătacă  şi să
rămînăpe lîngăFuhur. Apoi se tîrî pe burtămai departe, fărăsă
facă nici  cel  mai  mic  zgomot.  Dură multă vreme  pînă ce  se
întoarse.
―M-am furişat în jurul întregului castel,  şuşoti el, nu există
decît aceastăsingurăintrare. Dar e mult prea bine păzită. Numai
sus  de tot,  în vîrful degetului mijlociu, am descoperit  o lucarnă
unde  pare  că nu  păzeşte  nici  un  uriaş cu  platoşă.  Dar  dacă
zburăm  acolo  sus  cu  Fuhur,  ne  vor  vedea  cu  siguranţă.
Prizonierii  sînt  probabil  în  beci;  în  orice  caz,  am auzit  la  un
moment dat un strigăt prelung de durere ce părea săvinăde la
mare adîncime.
Bastian se încordăgîndindu-se. Apoi şopti.
―Voi încerca săajung la lucarnă. Tu  şi cu Fuhur trebuie să
faceţi ceva ca săatrageţi atenţia paznicilor. Faceţi-i săcreadăcă
avem de gînd săatacăm poarta de intrare. Trebuie să-i atrageţi
pe toţi încoace. Dar numai să-i atrageţi, măînţelegi? Nu cumva
săporneşti vreo luptăcu ei! Între timp eu voi încerca sămăcaţăr
prin spate pe mînă.  Ţine-i pe paznici aici cît poţi de mult. Dar să
pui totul în joc! Lasă-mi timp cîteva minute înainte de-a începe!
Atreiu făcu semn din cap căa  înţeles  şi îi strînse mîna. Pe
urmă Bastian  îşi  scoase  mantia  argintie  şi  se  strecură în
întuneric. Se furişă în jurul cl ădirii descriind un semicerc mare.
Abia ajunse la partea din spate a castelului, că-l şi auzi pe Atreiu
strigînd cu glas tare:
―Hei! îl ştiţi pe Bastian Balthasar Bux, salvatorul Fantäziei!?
A sosit, dar nu pentru a cerşi mila lui Xayide, ci pentru a-i mai da
încă o  şansă de  a-i  elibera  de  bunăvoie  pe  prizonieri.  Cu
aceastăcondiţie îi vom lăsa viaţa ei cea nelegiuită!
Din tufăriş, Bastian abia mai izbuti săpriveascăpe dupăun
colţal castelului. Atreiu îşi pusese pe umeri mantia de argint  şi
îşi strinsese părul negru-albăstrui în forma unui turban. Cine nu-i
cunoştea prea bine putea într-adevăr să-i confunde.
Uriaşii  negri  în  armură zăboviră nehotărîţi  timp  de  cîteva
clipe.  Dar  numai  timp  de  cîteva  clipe.  Pe  urmă se  repeziră la
Atreiu, se auzeau paşii lor cum bocăneau metalic. Umbrele de la
ferestre începură  şi ele acum săse mişte, îşi părăseau posturile
pentru a vedea ce se întîmplă. Alţii se îmbulzeau ieşind în număr
mare  prin  poarta  de  intrare.  Cînd  primii  ajunseră însă pînă
aproape  de  Atreiu,  el  le  scăpă printre  degete  cu  o  iuţeală
nemaipomenită şi în momentul următor apăru peste capetele lor,
şezînd pe Fuhur. Uriaşii negri gesticulau cu săbiile lor prin aer şi
săreau în sus, dar nu-l mai puteau atinge.
Bastian o zbughi fulgerător spre castel  şi începu săse caţăre
pe faţadă. Din cînd în cînd se mai oprea pe bordura ferestrelor
sau  pe  meterezele  zidurilor,  dar  de  cele  mai  multe  ori  nu  se
sprijinea decît în vîrful degetelor. Urca mai sus  şi tot mai sus; la
un  moment  dat  se  desprinse  o  bucăţică din  zid  pe  care  îşi
pusese  piciorul  şi timp  de  cîteva secunde rămase  agăţat  într-o
singură mînă,  se  trase  însă mai  sus,  găsi  ce  să apuce  cu
cealaltă mînă  şi  urcă mai  departe.  Cînd  ajunse  în  sfîrşit  la
turnuri,  înaintă mai  repede,  căci  distanţa  dintre  ele  era  atît  de
mică, încît putea săse propteascăîntre ele  şi săse salte astfel
în sus.
În sfîrşit ajunse la lucarnă şi se strecurăînăuntru. Într-adevăr,
cine  ştie  de  ce,  nu  era  nici  un  paznic  în  această încăpere  din
turn.  Deschise  uşa  şi  văzu  în  faţa  sa  o  scară în  spirale  foarte
strînse. Începu săcoboare tiptil. Cînd ajunse cu un etaj mai jos,
văzu doi paznici negri stînd lîngăo fereastră  şi privind la ce se
întîmpla  în  faţa  castelului.  Izbuti  să lunece  fără zgomot  prin
spatele lor, fărăca ei să-l observe.
Se  furişă mai  departe,  peste  alte  scări,  prin  ganguri  şi
coridoare.  Un  lucru  era  sigur,  uriaşii  cu  armuri  negre  puteau  fi
într-adevăr de neînfrînt în luptă, dar ca paznici nu preţuiau mare
lucru.
În sfîrşit, ajunse  şi la subsol. Simţi de îndatădupăduhoarea
stătută  şi  mucegăită,  precum  şi  după frigul  ce-l  izbiră.  Din
fericire,  toţi  paznicii  de  aici  alergaseră probabil  sus  pentru  a-l
prinde  pe  presupusul  Bastian  Balthasar  Bux.  În  orice  caz,  nu
putea  fi  zărit  nici  unul.  Pe  pereţi  erau  prinse  făclii  ce-i  luminau
calea. Drumul cobora  şi cobora mereu. Lui Bastian i se păru că
sub  pămînt  există tot  atîtea  caturi  ca  şi  deasupra  lui.  În  sfîrşit,
ajunse la cel mai de jos  şi zări imediat temniţa unde lîncezeau
Hykrion, Hysbald şi Hydorn. Arătau jalnic.
Atîrnau în aer peste o groapăce părea a fi o gaurăneagră
fărăfund,  agăţaţi de lanţuri lungi de fier prinse de  încheieturile
mîinilor.  Lanţurile  treceau  peste  nişte  scripeţi  fixaţi  de  tavanul
temniţei printr-o vîrtelniţă; aceasta însăera încuiatăcu un lacăt
mare  de  oţel  şi  nu  putea  fi  mişcată din  loc.  Bastian  era
descumpănit.
Cei  trei  prizonieri  îşi  ţineau  ochii  închişi,  păreau  să atîrne
acolo  fără simţire,  deodată însă Hydorn,  cel  rezistent,  îşi
deschise ochiul stîng şi murmurăcu buzele uscate:
―Hei, prieteni, ia uitaţi-văcine a venit!
Ceilalţi doi îşi ridicară şi ei cu greu pleoapele, iar cînd îl zăriră
pe Bastian, un zîmbet fluturăpe buzele lor.
―  Ştiam  că n-ai  să ne  părăseşti,  stăpîne,  spuse  răguşit
Hykrion.
― Cum  aş putea  să vă cobor  de  acolo?  întrebă Bastian,
vîrtelniţa e încuiată.
― Luaţi-vă sabia,  izbuti  să spună Hysbald,  şi  retezaţi
lantutile.
―Ca săne prăbuşim în prăpastie? întrebăHykrion. Nu-i un
plan prea bun.
― Nici  sabia  nu  pot  să mi-o  scot,  spuse  Bastian,  Sikanda
trebuie să-mi sarăsingurăîn mînă.
― Hm,  mîrîi  Hydorn,  asta-i  partea  proastă cu  săbiile
fermecate. Atunci cînd ai nevoie de ele sînt încăpăţînate.
―Hei!  şopti brusc Hysbald,  era pe-aici o cheie. Unde or fi
vîrît-o?
― Era  pe  undeva  o  lespede  de  piatră desprinsă,  spuse
Hykrion. N-am putut vedea prea bine cînd m-au ridicat aici sus.
Bastian  îşi  încordă privirea.  Lumina  era  slabă  şi  pllpîitoare,
dar dupăpuţinăcăutare, umblînd de colo-colo, descoperi pe jos
o lespede de piatrăce ieşea puţin în afară. O ridicăcu băgare de
seamă şi într-adevăr găsi acolo o cheie.
Acum  putu  să descuie  şi  să scoată lacătul  cel  mare  de  la
vîrtelniţă.  Începu s-o răsucească încet, dar  ea scîrţîa  şi gemea
atît  de  asurzitor,  încît  se  auzea  cu  siguranţă  şi  în  caturile  de
deasupra  ale  subsolului.  Dacă uriaşii  în  armuri  negre  nu  erau
surzi de tot,  ştiau de acum ce se întîmplă. Nu avea însănici un
rost sămai oprească. Bastian învîrti mai departe pînăce cei trei
cavaleri ajunserăsăpluteascăpeste gaurăla nivelul marginii ei.
Începurăsăse legene încolo  şi încoace  şi în sfîrşit atinserăcu
picioarele  podeaua.  Cînd  îi  văzu  cu  picioarele  pe  pămînt,
Bastian îi cobori de tot. Căzurăistoviţi  şi rămaserăîntinşi acolo
unde se aflau. Dar lanţurile cele groase tot le mai erau legate de
încheieturile mîinilor.
Lui Bastian nu-i mai rămînea mult timp de gîndire, căci acum
paşi  bocănitori  se  auzeau  coborînd  scările,  mai  întîi  cîte  unul,
apoi  mai  mulţi  şi  tot  mai  mulţi.  Veneau  paznicii.  Armurile  lor
luceau  în  lumina  făcliilor  precum  platoşele  unor  insecte
gigantice.  Îşi  smulseră săbiile  din  teacă,  toţi  dintr-o  singură  şi
identicămişcare,  şi pornirăîmpotriva lui Bastian oprit la intrarea
îngustăspre temniţă.
În clipa aceea, Sikanda sări în sfîrşit din teaca ei ruginită  şi i
se aşezăîn mînă. Lama ei strălucitoare se repezi ca un fulger la
primul  uriaş cu  platoşă  şi  mai  înainte  ca  Bastian  însuşi  să fi
priceput ce se petrece, îl  şi tăiase bucăţi. Atunci se văzu ce era
de  fapt cu aceşti uriaşi: Erau  găunoşi, nu se compuneau decît
din platoşe ce se mişcau singure, în interiorul lor nu era nimic,
doar vid.
Poziţia lui Bastian era bună, căci prin uşa strîmtăa temniţei
uriaşii nu se puteau apropia decît unul cîte unul şi astfel Sikanda
îi toca bucăţele. În curînd zăceau grămadăpe jos precum cojile
negre  ale  ouălor  unei  păsări  gigantice.  După ce  vreo  douăzeci
din  ei  fuseseră fărîmaţi,  ceilalţi  se  hotărîră să schimbe  tactica.
Se retraserăpentru a-l aştepta probabil pe Bastian într-un alt loc,
mai favorabil lor.
Bastian  se  folosi  de  acest  prilej  pentru  a  reteza  repede  cu
tăişul Sikandei lanţurile din jurul  încheieturilor mîinilor celor trei
cavaleri.  Hykrion  şi  Hydorn  se  ridicară greoi  şi  încercară să-şi
scoată din  teacă săbiile  ce  în  mod  inexplicabil  nu  le  fuseseră
luate,  pentru  a-l  ajuta  pe  Bastian,  dar  mîinile  lor deveniseră
insensibile  şi nu le mai dădeau ascultare. Hysbald, cel mai slab
dintre ei trei, nu era în stare nici măcar săse ridice în picioare.
Ceilalţi doi furănevoiţi să-l sprijine.
―Nu văfaceţi griji, spuse Bastian. Sikanda n-are nevoie de
nici un ajutor. Staţi în spatele meu  şi nu-mi faceţi  şi alte greutăţi
încercînd sămăajutaţi.
Ieşiră din  temniţă,  urcară încet  scările  şi  ajunseră într-o
încăpere  mare  cît  o  hală  ― iar  aici  se  stinseră brusc  toate
făcliile. Dar Sikanda lumina puternic.
Auzirădin nou cum se apropiau paşii bocănitori  şi metalici ai
multor uriaşi cu platoşe.
―Repede! spuse Bastian, înapoi pe scară. Măapăr aici!
Nu mai apucăsăvadădacăcei trei  îi ascultaserăporunca,
întrucît  Sikanda  din  mîna  lui  începuse  să joace.  Iar  lumina
orbitoare,  albă,  ce  pornea  de  la  ea,  lumina  hala  ca  ziua.  Deşi
atacatorii îl împingeau departe de intrarea la scarăpentru a-l lovi
din toate părţile, Bastian nu fu atins de nici una din puternicele
lor  lovituri.  Sikanda  se  învîrtejea  atît  de  rapid  în  jurul  lui  încît
păreau a fi acolo sute de săbii ce nici nu se mai deosebeau una
de alta. În sfîrşit, se găsi înconjurat de platoşe negre, sfărimate.
Nu mai mişca nimic.
―Veniţi! le strigăBastian tovarăşilor săi.
Cei  trei  cavaleri  sosiră dinspre  intrarea  la  scară  şi  holbară
ochii.
―Aşa ceva, spuse Hykrion cu mustaţa tremurind, n-am mai
văzut niciodată, pe legea mea!
―Am săle povestesc şi strănepoţilor, bîigui Hysbald.
―Iar ei nici n-or săne creadă, adăugăHydorn cu părere de
rău.
Bastian stătea nehotărît locului, cu sabia  în mînă. Brusc ea
intrăîn teaca sa.
―Se pare căa trecut primejdia, spuse el.
―În orice caz, acea primejdie ce poate fi înfrîntăcu sabia,
spuse Hydorn. Ce facem acum?
― Acum,  răspunse  Bastian,  aş dori  să fac  cunoştinţă cu
Xayide. Am să-i spun cîte ceva.
Toţi patru urcarăscările subsolului pînăce ajunserăla nivelul
pămîntului. Aici, într-un soi de salăde intrare, îi aşteptau Atreiu
şi Fuhur.
― Bravo,  aţi  acţionat  foarte  bine  amîndoi!  spuse  Bastian
bătîndu-l pe umăr pe Atreiu.
―Ce-a fost cu uriaşii în platoşe negre? se interesăAtreiu.
― Nuci  găunoase!  răspunse  Bastian  în  treacăt.  Unde-i
Xayide?

―Sus în sala ei de vrăjitorie, răspunse Atreiu.
― Veniţi  cu  mine!  spuse  Bastian  îmbrăcîndu-şi  din  nou
mantia de argint pe care i-o înmînăAtreiu.
Pe  urmă urcară cu  toţii  pe  scările  largi  de  piatră pînă la
caturile de sus. Chiar şi Fuhur veni cu ei.
Cînd  Bastian,  urmat  de  oamenii  săi,  intră în  marea  sală de
vrăjitorie,  Xayide  se  ridică de  pe  tronul  de  mărgean  roşu.  Era
mult mai înaltădecît Bastian  şi foarte frumoasă. Purta o rochie
lungăde mătase viorie, iar părul îi era roşu ca focul şi clădit înalt
într-o pieptănăturăstranie din cozi  şi cosiţe. Faţa îi era albăca
varul, tot aşa  şi mîinile lungi  şi înguste. Privirea îi era ciudată  şi
tulburătoare,  iar  lui  Bastian  îi  trebui  cîtva  timp  pînă să-şi  dea
seama din ce cauză: avea cei doi ochi diferiţi, unul era verde, iar
celălalt roşu. Părea săse teamăde Bastian, căci tremura toată.
Bastian îi înfruntăprivirea, iar ea îşi coborî genele lungi.
Încăperea  era  plină de  fel  de  fel  de  obiecte  neobişnuite  al
căror  rost  nu  putea  fi  ghicit:  globuri  mari  cu  imagini  pe  ele,
cadrane  siderale  şi  pendule  atîrnate  de  tavan.  Printre  ele  se
aflau vase  preţioase  în care ardeau  mirodenii  şi din ele ieşeau
aburi grei diferit coloraţi ce se tîrau pe jos ca ceaţa.
Pînăacum Bastian nu scoase nici un cuvînt, ceea ce păru că
o face pe Xayide să-şi piardăcumpătul, căci dintr-o datăalergă
spre el  şi se aruncăla pămînt în faţa lui. Pe urmăluăunul din
picioarele Iui şi şi-l aşezăea însăşi pe ceafă.
― Domnul  şi  stăpînul  meu,  spuse  ea  cu  un  glas  răsunînd
adînc şi catifelat  şi straniu voalat, ţie nu-ţi poate rezista nimeni în
întreaga  Fantäzie.  Eşti  mai  puternic  decît  toţi  puternicii  şi  mai
primejdios  decît  toţi  demonii.  Dacă ai  plăcere  să te  răzbuni  pe
mine  fiindcă am  fost  atît  de  necugetată încît  să nu  recunosc
măreţia ta, atunci poţi sămăcalci în picioare. Am meritat furia ta.
Dacă vrei  însă să-ţi  dovedeşti  şi  faţă de  mine,  cea  nedemnă,
mărinimia  pentru  care  eşti  vestit,  atunci  îngăduie  să mă supun
ţie ca sclavăascultătoare  şi săjur să-ţi slujesc cu tot ce sînt, cu
tot ce am  şi cu tot ce pot. Învaţă-măsăfac tot ceea ce doreşti  şi
voi fi învăţăcelul tău umil şi voi asculta de orice poruncăa ochilor
tăi. Îmi pare rău pentru tot ce-am vrut să-ţi fac şi implor mila ta.
―Ridică-te, Xayide! spuse Bastian.
Fusese  furios  pe  ea,  dar  cuvîntarea  vrăjitoarei  îi  plăcuse.
Dacăîntr-adevăr acţionase numai din neştiinţă  şi dacăîi părea
atît de rău de tot ce făcuse, ar fi fost sub demnitatea lui s-o mai
şi pedepsească.  Şi cum se arăta gata săînveţe tot ce-ar fi dorit
el,  nu  mai  exista  de  fapt  nici  un  motiv  pentru  a-i  respinge
rugămintea.
Xayide se ridicase şi stătea cu capul plecat în faţa lui.
―Vrei sămăasculţi necondiţionat, fărăsăreplici  şi fărăsă
cîrteşti, întrebăel chiar dacăceea ce-ţi voi porunci ţi se va părea
foarte greu?
― Vreau,  domnul  şi  stăpînul  meu,  răspunse  Xayide,  şi  vei
vedea  că putem  îndeplini  orişice  dacă unim  ştiinţa  mea  cu
puterea ta.
― Bine,  răspunse  Bastian,  atunci  te  iau  în  slujba  mea.  Vei
părăsi  castelul  şi  vei  merge  cu  mine  la  Turnul  de  Fildeş,  unde
doresc sămăîntîlnesc cu Puişorul Lunii.
Pentru o fracţiune de secundăochii lui Xayide licărirăroşu  şi
verde, dar repede îşi coborî peste ei genele lungi şi spuse:

―Voi asculta, domnul şi stăpînul meu.
Coborîrăcu toţii şi ieşirăafară, în faţa castelului.
―Mai întîi trebuie să-i regăsim pe tovarăşii noştri de drum,
hotărî Bastian, cine ştie pe unde or fi acum.
―Nu foarte departe de aici, spuse Xayide, i-am rătăcit puţin.
―Pentru ultima oară, răspunse Bastian.
― Pentru  ultima  oară,  stăpîne,  repetă ea,  dar  cum  să
ajungem acolo? Sămerg pe jos? Noaptea şi prin pădure?
― Ne  va  purta  Fuhur,  hotărî  Bastian,  e  destul  de  puternic
pentru a zbura cu noi toţi.
Fuhur  îşi  înălţă capul  şi-l  privi  pe  Bastian.  Ochii  săi  roşiirubinii scînteiau.
― Sînt  destul  de  puternic,  Bastian  Balthasar  Bux,  răsună
glasul lui de bronz, dar nu vreau s-o port pe aceastămuiere.
―Ai s-o faci totuşi, spuse Bastian, căci îţi poruncesc eu.
Balaurul-noroc  îl  privi  pe  Atreiu  care  îi  făcu  un  semn
imperceptibil cu capul. Bastian observase însă.
Toţi se aşezam pe spinarea lui Fuhur, care se înălţăîndatăîn
văzduh.
―Încotro? întrebăel.
―Drept înainte, spuse Xayide.
―Încotro? mai întrebăFuhur o dată, ca şi cum n-ar fi auzit.
―Drept înainte, îi strigăBastian, ai auzit foarte bine!
― Fă ce  ţi  se  spune!  îl  îndemnă încetişor  Atreiu,  iar  Fuhur
făcu ce i se spuse.
O  jumătate  de  oră mai  tîrziu  ― începuseră să se  ivească
zorile ―zărirăsub ei o mulţime de focuri de tabără, iar balaurulnoroc ateriză. Între timp mai sosiseră  şi alţi locuitori ai Fantäziei,
iar mulţi dintre ei îşi aduseseră  şi corturi. Tabăra semăna cu un
adevărat  oraş de  corturi  întinzîndu-se  la  marginea  pădurii  de
orhidee pe o pajişte largă şi plinăde flori.
― Cîţi  sînt  acum  cu  totul?  se  interesă Bastian,  iar  Hluan,
djinnul  albastru  care  condusese  între  timp  convoiul  şi  apăruse
acum  pentru  a-i  saluta,  îi  spuse  că nu  putuseră fi  număraţi  cu
precizie, dar  cu  siguranţăcăse adunaseră aproape o mie. De
altfel, se întîmplase ceva destul de ciudat: La puţin timp dupăce
ridicaseră tabăra,  prin  urmare  încă înainte  de  miezul  nopţii,
apăruseră  şi  cinci  gealaţi  cu  platoşe  negre.  Se  purtaseră însă
paşnic  şi se  ţinuserăla o parte. Fireşte cănimeni nu îndrăznise
săse apropie de  ei. Duceau cu ei  o lecticămare din mărgean
roşu care era însăgoală.
―Sînt servitorii mei care-mi poartălectica, spuse Xayide cu
un  ton  rugător  către  Bastian,  i-am  trimis  înainte  de  aseară.  E
modul cel mai plăcut de călătorie. Dacă-mi îngădui, stăpîne.
―Asta nu-mi place, o întrerupse Atreiu.
―De ce nu, întrebăBastian, ce ai împotrivă?
― N-are  decît  să călătorească aşa  cum  vrea,  răspunse
Atreiu  tăios,  dar  faptul  că  şi-a  trimis  lectica  încă de  aseară
înseamnă că  ştia  mai  dinainte  că va  veni  aici.  Toate  acestea
erau  planul  ei.  În  realitate  victoria  ta  e  o  înfringere,  Bastian.
Intenţionat te-a lăsat săînvingi pentru a te cîştiga în felul ei, ca
să-i ţii parte.
― Încetează,  strigă Bastian  roşu  de  mînie,  nu  ţi-am  cerut
părerea! M-am săturat de veşnicele tale sfaturi!  Şi acum vrei să-mi tăgăduieşti victoria şi săridiculizezi mărinimia mea!
Atreiu voi sărăspundăceva, dar Bastian strigăla el:
―  Ţine-ţi gura  şi lasă-măîn pace! Dacă  ţie  şi lui Fuhur nu vă
place ceea ce fac şi ceea ce sînt, vedeţi-văde drumul vostru! Eu
nu văreţin! Duceţi-văunde vreţi! M-am săturat de voi!
Bastian îşi încrucişăbraţele pe piept  şi îi întoarse spatele lui
Atreiu. Cei din jur îşi  ţineau răsuflarea. Atreiu rămase cîtva timp
stînd  drept  şi  cu  capul  sus.  Tăcea.  Pînă acum,  Bastian  nu-l
mustrase  niciodată de  faţă cu  al ţii.  I  se  pusese  un  nod  în  gît,
încît  cu  greu  mai  putea  trage  aer  în  piept.  Aşteptă;  cîtva  timp,
cum însăBastian nu se mai întoarse spre el, se răsuci încet pe
călcîie şi plecă. Fuhur îl urmă.
Xayide zîmbea. Nu era un zîmbet bun.
Iar în aceeaşi clipăîn Bastian se stinse orice amintire căîn
lumea sa fusese un copil.
Mînăstirea stelelor
UN  ŞIR  NESFÎRŞIT  DE  NOI  SOLI  DIN  toate  ţinuturile
Fantäziei  se  adăuga  necontenit  mulţimii  celor  ce-l  însoţeau  pe
Bastian în drumul său spre Turnul de Fildeş. Orice numărătoare
se  dovedi  zadarnică,  fiindcă îndată ce  era  încheiată,  soseau
mereu alţii.  În fiece dimineaţăse punea  în mişcare o  oaste  de
mii de fiinţe, iar cînd poposeau, tabăra era cel mai ciudat oraşde
corturi  ce  se  poate  imagina.  Deoarece  tovarăşii  de  drum  ai  lui
Bastian se deosebeau foarte mult între ei, nu numaiîn privinţa
aspectului,  ci  şi  a  dimensiunilor  trupului,  existau  corturi  de
mărimea  unei  arene  de  circ  şi  altele  nu  mai  mari  decît  un
degetar. Trăsăturile  şi vehiculele cu care călătoreau solii erau  şi
ele  mai  felurite  decît  se  poate  spune,  începînd  cu  căruţe  cu
coviltir  foarte  obişnuite  şi  cu  trăsuri,  şi  pînă la  cît  se  poate  de
ciudate  butii  rostogolite,  bile  săritoare  sau  cutii  cu  picioare  ce
umblau singure de-a buşilea.
Între timp fusese procurat  şi pentru Bastian un cort, cel mai
splendid din toate. Avea forma unei căsuţe, era făcut din mătase
lucioasă  şi frumos colorată  şi brodat peste tot cu imagini din fir
de aur  şi de argint. Pe acoperişflutura un stindard cu un sfeşnic
cu  şapte braţe în chip de stemă. Interiorul era căptuşit cu pături
şi  perne.  Oriunde  se  stabilea  tabăra  ― cortul  acesta  era
întotdeauna  în  centru.  Iar  djinnul  cel  albastru,  care  intre  timp
devenise un fel de valet  şi gardăpersonalăa lui Bastian, stătea
santinelăîn faţa intrării.
Atreiu şi Fuhur se mai aflau  şi ei printre însoţitorii lui Bastian,
dar de la mustrarea publicăacesta nu mai vorbise mai un cuvînt
cu ei. În tainăBastian aştepta ca Atreiu săcedeze şi să-şi ceară
iertare. Dar Atreiu nu făcea nimic,  şi nici Fuhur nu părea săfie
dispus  să-l  respecte  pe  Bastian.  Or  tocmai  acest  lucru,  îşi
spunea Bastian, trebuiau ei să-l înveţe odată! Dacăera vorba să
dovedească cine  putea  răbda  mai  multă vreme,  atunci  cei  doi
aveau săse convingăpînăla urmăcăvoinţa lui era de neclintit.
Iar dacăaveau săcedeze, atunci avea să-i întîmpine cu braţele
deschise. DacăAtreiu va îngenunchea în faţa lui, îl va ridica  şi-i
va spune: „Sănu  îngenunchezi  înaintea mea, Atreiu, căeşti  şi
rămîi  prietenul  meu..."   Dar  deocamdată cei  doi  mergeau  tot
timpul în coada convoiului. Fuhur părea săfi uitat sămai zboare
şi umbla pe jos, iar Atreiu mergea lingăel, de cele mai multe ori
cu  capul  plecat.  Dacă mai  înainte  zburaseră ca  avangardă în
fruntea cortvoiului pentru a cerceta regiunea, acummergeau în
urma lui în chip de ariergardă. Bastian nu era prea bucuros, dar
nu putea schimba nimic.
Cît timp expediţia era pe drum, Bastian călărea de cele mai
multe ori în frunte pe catîrul său I-ha. E drept căi se întîmpla tot
mai  des  să-şi  părăsească postul  ca  s-o  viziteze  pe  Xayide  în
lectica ei. Îl primea întotdeauna cu cel mai mare respect, îi ceda
locul  cel  mai  comod  şi  se  aşeza  la  picioarele  lui.  Găsea  întot-
deauna vreo temăinteresantăde conversaţie şi evita să-l întrebe
despre trecutul lui din lumea oamenilor dupăce observase călui
Bastian  îi  era  neplăcut  să vorbească despre  acest  subiect.
Xayide  fuma  aproape  neîntrerupt  o  narghilea  orientală aflată
mereu lîngăea. Ţeava semăna cu o năpîrcăverde ca smaraldul,
iar căpătîiul pe care-l  ţinea între degetele ei lungi şi albe ca varul
semăna  cu  capul  unui  şarpe.  Cînd  trăgea  din  ea  părea  că o
sărută. Norişorii de fum ce-i scotea pe gură şi pe nări desfătînduse  aveau  de  fiecare  dată altă culoare,  ba  albaştri,  ba  galbeni,
trandafirii, verzi sau mov.
―Voiam de mult săte întreb ceva, Xayide, spuse Bastian în
timpul  unei  asemenea  vizite,  privind  gînditor  la  uriaşii  în
platoşele  lor  de  insecte  negre  şi  care  purtau  lectica  în  paşi
absolut identici.
―Sclava ta te ascultă, răspunse Xayide.
―Cînd am luptat cu uriaşii tăi în armură, continuăBastian, a
ieşit  la  iveală că nu  sînt  alcătuiţi  decît  din  platoşe,  iar  pe
dinăuntru sînt goi. Cum se face căse mişcătotuşi?
― Datorită voinţei  mele,  răspunse  zîmbind  Xayide.  Tocmai
fiindcă sînt  goi  ascultă de  voinţa  mea.  Tot  ce  e  gol  poate  fi
condus de voinţa mea.
Îl examina pe Bastian cu ochii ei bicolori.
Într-un mod nedesluşit, Bastian se simţi tulburat de privirile ei,
dar ea îşi şi coborîse genele lungi peste ochi.
―Aşputea să-i conduc şi eu prin voinţa mea? întrebăel.
―Desigur, domnul şi stăpînul meu, răspunse ea,  şi chiar de
sute de ori mai bine decît mine care în comparaţie cu tine sînt un
nimic. Vrei săîncerci?
― Nu  acum,  răspunse  Bastian,  căruia  lucrul  îi  devenise
neplăcut, poate altădată.
―Îţi place oare mai mult, continuăXayide, săcălăreşti pe un
catîr bătrîn decît săfii purtat de plăsmuiri mişcate de propria ta
voinţă?
―I-ha măpoartăcu plăcere, spuse Bastian oarecum ursuz,
se bucurăcăi se îngăduie sămăpoarte.
―Prin urmare, o faci de dragul ei?
―De ce nu? răspunse Bastian. Ce-i rău în asta?
Xayide scoase fum verde pe nări.
―O, nimic, stăpîne. Cum ar putea fi rău ceva ce faci tu?
―Ce vrei săspui, Xayide?
Ea îşi plecăcapul cu părul ca para focului.
― Te  gîndeşti  mult  prea  mult  la  ceilalţi,  domnul  şi  stăpînul
meu,  şopti ea. Dar nimeni nu merităsă-ţi sustragăatenţia de la
propria  ta  propăşire,  atît  de  importantă.  Dacă nu  te  superi  pe
mine, o, stăpîne,  îndrăznesc să-ţi dau un sfat: Gîndeşte-te mai
mult la desăvîrşirea ta!
― Şi ce-are a face asta cu bătrîna l-ha?
― Nu  mult,  stăpîne,  aproape  nimic.  Doar  atît  ― nu-i  un
animal de călărie demn de cineva ca tine. Mădoare săte văd pe
spinarea unui animal atît de... umil. Toţi tovarăşii tăi de drum se
miră. Numai tu, domnul  şi stăpînul meu, eşti singurul care nu  ştii
ce-ţi datorezi ţie insuţi.
Bastian nu spuse nimic, dar cuvintele ei i se întipărirăadînc
în minte.
Cînd  a  doua  zi  convoiul  cu  Bastian  şi  I-ha  în  frunte  trecea
printr-un  ţinut minunat de pajişti presărate din loc în loc cu mici
crînguri de liliac înmiresmat, el folosi popasul deamiazăpentru a
urma sfatul lui Xayide.
― Ascultă,  I-ha,  spuse  Bastian  mîngîind-o  pe  gît,  a  sosit
momentul săne despărţim.
I-ha scoase un răget de durere.
―De ce, stăpîne? se plînse ea. Mi-am îndeplinit atît de rău
îndatoririle?
Şi din colţurile ochilor ei căprui curgeau lacrimi.
―Nu, nu, se grăbi Bastian s-o consoleze, dimpotrivă, pe tot
drumul  acesta  lung  m-ai  purtat  atît  de  lin  şi  ai  fost  atît  de
răbdătoare  şi  plină de  bunăvoinţă că acum  vreau  să te
răsplătesc pentru cîte ai îndurat.
―Nu doresc nici o altărăsplată, răspunse I-ha, doresc doar
săte port şi în continuare. Ce-aşputea dori mai mult decît atît?
― Nu  mi-ai  spus  tu  odată,  continuă Bastian,  că eşti  tristă
fiindcăcei din neamul vostru nu pot avea copii?
― Da,  spuse  I-ha  tristă,  deoarece  mi-ar  plăcea  să le
povestesc despre aceste zile atunci cînd voi fi foarte bătrînă.
―Bine, spuse Bastian, atunci am să-ţi spun o poveste care
să se  adeverească.  Şi  n-am  să  ţi-o  spun  decît  ţie,  ţie  singură,
căci este numai a ta.
Apoi  luă în  mîna  urechea  cea  lunga  a  lui  I-ha  şi  povesti
şoptind în ea:
―Nu departe de-aici, într-un crîng de liliac, te aşteaptătatăl
fiul tău. E un armăsar alb cu aripi din pene de lebădă. Coama  şi
coada  îi sînt lungi  de  ating pamîntul.  Ne urmăreşte  în taină de
mai multe zile, căci e îndrăgostit peste măsurăde tine.
―De mine? strigăl-ha aproape speriată, dar eu nu sînt decît
un catîr şi nici tînărănu mai sînt!
―Pentru el, spuse Bastian în şoaptă, eşti cea mai frumoasă
fiinţă din  întreaga  Fantäzie,  tocmai  fiindcă eşti  aşa  cum  eşti.
Poate  şi  fiindcă m-ai  purtat  pe  mine.  E  însă foarte  timid  şi  nu
îndrăzneşte săse apropie de tine printre toate făpturile de aici.
Trebuie săte duci tu la el, căci altfel va muri de dorul tău.
―Vai de mine şi de mine, spuse I-ha descumpănită, e chiar
atît de grav?
―Da, îi şopti Bastian la ureche, iar acum rămîi cu bine, I-ha!
Du-te cu încredere, ai să-l găseşti.
I-ha făcu cîţiva paşi, dar se mai întoarse o datăcătre Bastian.
―Ca săfiu sinceră, spuse ea, mi-e cam teamă.
― Curaj,  spuse  zîmbind  Bastian,  şi  nu  uita  să povesteşti
copiilor şi nepoţilor tăi despre mine!
― Mulţumesc,  stăpîne!  răspunse  I-ha  în  felul  ei  simplu  şi
plecă.
Bastian privi lung în urma ei, cum tropăia depărtîndu-se, şi nu
se  simţea  prea  bucuros  că o  alungase.  Intră în  cortul  său  de
gală,  se  culcă pe  pernele  cele  moi  şi  privi  ţintă în  tavan.  Îşi
repeta mereu căîndeplinise cea mai arzătoare dorinţăa lui I-ha.
Dar  faptul  nu-i  alunga  proasta  dispoziţie.  Căci  depinde  foarte
mult  de  momentul  şi  de  motivul  pentru  care  îi  faci  cuiva  o
plăcere.
Toate  acestea  nu-l  priveau  însă decît  pe  Bastian,  căci  I-ha
găsi într-adevăr armăsarul cel alb ca neaua şi înaripat şi nunti cu
el.  Iar  mai  tîrziu  avu  un  fiu  care  era  un  catîr  alb înaripat  şi  fu
numit Pataplan.
Stîrni mare vîlvăîn Fantäzia, dar aceasta e o altăpoveste  şi
va fi povestităaltădată.
De  aici  înainte  Bastian  călători  în  lectica  lui  Xayide.  Ea  se
oferise chiar săcoboare şi sămeargăpe jos alături, pentru ca el
să poată fi  în  largul  său,  dar  Bastian  nu  voi  să primească aşa
ceva  din  partea  ei.  Prin  urmare,  acum  şedeau  împreună în
încăpătoarea  lectică de  mărgean  care  se  puse  în  fruntea
convoiului.
Bastian  însă continua  să fie  prost  dispus,  chiar  şi  faţă de
Xayide  care  îl  sfătuise  să se  despartă de  i-ha.  Dar  Xayide
descoperi  destul  de  repede  ce  îl  supăra.  Răspunsurile  lui
monosilabice împiedicau închegarea unei conversaţii adevărate.
Pentru a-l mai înveseli, ea spuse voioasă:
―Aşdori să-ţi fac un dar, domnul  şi stăpînul meu, dacăvei
avea bunăvoinţa să-l primeşti de la mine.
De  sub  pernele  pe  care  şedea,  ea  scoase  o  casetă foarte
scump  împodobită.  Bastian  se  ridică nerăbdător.  Xayide
deschise caseta  şi scoase din ea o cingătoare îngustă, alcătuită
ca un fel de lanţdin mai multe zale mobile. Fiecare za, precum şi
cheotoarea erau din sticlăstrăvezie.
―Cei asta? se interesăBastian.
Cingătoarea zăngăni uşor în mîna ei.
― E  o  cingătoare  care  face  invizibil  pe  cel  ce-o  poartă.
Stăpîne, tu trebuie însăsă-i dai un nume ca să-ţi aparţină ţie.
Bastian privi atent cingătoarea.
―Cingătoarea Gemmal, spuse el apoi.
Xayide dădu zîmbind din cap:
―Acum cingătoarea e a ta.
Bastian luăcingătoarea şi o ţinu nehotărît în mînă.
―M-ai vrea s-o încerci chiar acum, întrebăea, pentru a te
convinge de efectul ei?
Bastian  îşi  prinse  cingătoarea  în  jurul  şoldurilor  şi  simţi  că-i
venea  exact  pe măsură. E drept căsimţi doar, căci nu se mai
putea vedea pe sine, nici trupul, nici picioarele şi nici mîinile. Era
o  senzaţie  foarte  neplăcută  şi  încercă să deschidă imediat
cheotoarea.  Dar  cum  nu-şi  mai  vedea  nici  mîinile  şi  nici
cingătoarea, nu izbuti.
―Ajutor! încercăel săstrige cu vocea înăbuşită.
Brusc  i  se  făcuse  frică,  gîndindu-se  că nu  va  mai  putea
niciodată să-şi  scoată cingătoarea  şi  că va  fi  nevoit  să rămînă
întotdeauna invizibil.
―Trebuie mai întîi săte înveţi săumbli cu ea, spuse Xayide,
am păţit  şi eu la fel. Domnul  şi stăpînul meu, îngăduie-mi săte
ajut.
Îşi întinse mînăîn gol  şi într-o clipădeschise cingătoarea, iar
Bastian se văzu din nou pe sine. Suspinăuşurat. Apoi izbucni în
ris,  iar  Xayide  zîmbi  şi  ea  şi  scoase  fum  din  capătul-şarpe  al
narghilelei ei.
În orice caz izbutise să-i schimbe lui Bastian gîndurile.
―Acum eşti mai bine apărat împotriva oricărei primejdii, grăi
ea blînd,  şi acesta e un lucru la care  ţin mai mult decît aşputea
spune, stăpîne.
― Primejdie,  întrebă Bastian  oarecum  zăpăcit,  ce  fel  de
primejdie?
― O,  nimeni  nu-i  de-o  seamă cu  tine,  şopti  Xayide,  atunci
cînd  eşti  înţelept. Primejdia se află în tine  însuţi  şi  de  aceea  e
greu săfii apărat de ea.
― Ce  vrei  să spui  cu  asta  ― în  mine  însumi?  întrebă
Bastian.
―Înţelepciunea constăîn a te ridica deasupra lucrurilor, fără
săurăşti pe nimeni  şi fărăsăiubeşti pe nimeni. Dar tu, stăpîne,
încămai  ţii la prietenie. Inima-ţi nu e rece  şi nepăsătoare ca un
pisc  de  munte  înzăpezit  ―  şi  astfel  cineva  ar  putea  să-ţi  facă
vreun rău.
― Şi cine ar putea fi acela?
―Cel la care totuşi mai  ţii încă, stăpîne, în ciuda aroganţei
sale.
―Exprimă-te mai limpede!
― Micul  sălbatic  obraznic  şi  lipsit  de  respect  din  neamul
pieilor verzi, stăpîne.
―Atreiu?
―Da, şi împreuna cu el, şi neruşinatul Fuhur.
― Şi aceştia doi ar avea de gînd să-mi facăvreun rău?
Lui  Bastian  mai  că-i  venea  să rîdă.  Xayide  şedea  cu  capul
plecat.
―Asta n-am s-o cred  în vecii vecilor, continuăBastian,  nu
mai vreau săaud nimic despre asta.
Xayide tăcu şi îşi plecă şi mai adînc capul.
Dupăo îndelungatătăcere, Bastian întrebă:
― Şi cam ce-ar avea de gînd Atreiu săfacăîmpotriva mea?
―Stăpîne, şopti Xayide, aşfi dorit sănu fi spus nimic.
―Acum spune tot, strigăBastian,  şi nu te opri la aluzii! Ce
ştii?
― Tremur  în  faţa  furiei  tale,  stăpîne,  bîigui  Xayide  şi  întradevăr tremura toată, dar chiar de-ar fi săînsemne sfîrşitul meu,
am  să-ţi  spun  tot:  Atreiu  plănuieşte  să-ţi  ia  talismanul  Crăiesei
Copile, fie în ascuns, fie cu forţa.
Pentru o clipălui Bastian i se tăie răsuflarea.
―Poţi s-o dovedeşti? întrebăel cu glasul stins.
Xayide făcu din cap semn cănu şi murmură:
― Cunoştinţele  mele  nu  fac  parte  dintre  cele  ce  se  pot
dovedi.
― Atunci  ţine-le  pentru  tine!  spuse  Bastian  şi  sîngele  i  se
urcăla cap,  şi nu calomnia pe cel mai cinstit  şi viteaz băiat din
întreaga Fantäzie!
Cu aceste cuvinte coborî din lectică şi plecă.
Dusă pe  gînduri,  Xayide  îşi  plimbă degetele  pe  capul  de
năpîrcă,  iar  ochii  ei  roşii-verzui  licăreau.  După cîtva  timp  zîmbi
iar şi, în timp ce din gurăi se înălţa fum violet, şopti:
― Se  va  vedea,  domnul  şi  stăpînul  meu.  Cingătoarea
Gemmal ţi-o va dovedi.
Cînd  tabăra  fu  pregătită pentru  popasul  de  noapte,  Bastian
intrăîn cortul său. Îi porunci lui Hluan, djinnul cel albastru, sănu
lase pe nimeni săintre,  în nici un caz pe  Xayide! Dorea săfie
singur şi săreflecteze.
Socotea cănici nu merităsăse mai gîndeascăla ceea ce-i
spusese vrăjitoarea despre Atreiu. Altceva îl preocupa însă: cele
cîteva  cuvinte  strecurate  despre  obligaţia  lui  de  a  căuta
înţelepciunea.
Pînă acum  trăise  atît  de  multe,  temeri  şi  bucurii,  tristeţi  şi
victorii, grăbise de la împlinirea unei dorinţe la alta şi nu avusese
linişte nici o clipă. Nimic nu-i dăduse liniştea şi mulţumirea dorită.
A fi însăînţelept înseamnăa fi mai presus de bucurie  şi durere,
de teamă  şi milă, de ambiţii  şi de mîhniri. A fi înţelept înseamnă
a te ridica deasupra tuturor sentimentelor, a nu urî şi a nu iubi pe
nimeni  şi nimic, dar  şi a privi cu toatăindiferenţa la sentimentele
celor din jur. Cel ce era adevărat înţelept nu se mai lăsa impresionat  de  nimic.  Era  inaccesibil  şi  nimic  nu-l  mai  putea  atinge.
Da, merita într-adevăr sădoreşti a fi astfel! Bastian era convins
că în  acest  fel  ajunsese  la  ultima  sa  dorinţă,  acea  dorinţă
supremăce urma să-l conducăla adevărata sa voinţă, dupăcum
spusese  Graograman.  Acum  credea  că a  înţeles  ce  a  vrut  să
spună.  Îşi  dori  să fie  un  mare  înţelept,  cel  mai  înţelept  djn
întreaga Fantäzie!
Ceva mai tîrziu ieşi din cort. Luna lumina locuri pe care mai
înainte  nici  nu  le  băgase  în  seamă.  Oraşul  de  corturi  fusese
ridicat  într-o vale  înconjurată de  un arc larg  de munţi cu  forme
bizare.  Tăcerea  era  desăvîrşită.  În  vale  mai  erau  presărate
cîteva  crînguri  şi  tufărişuri,  mai  sus,  pe  coastele  munţilor,
vegetaţia  se  rărea,  iar  şi  mai  sus  înceta  cu  totul.  Grupurile  de
stînci  ce  se  înălţau  sus  de  tot  alcătuiau  tot  soiul  de  figuri  de
parcăar fi fost create de mîna vreunui sculptor gigantic. Nu sufla
vîntul  şi cerul era senin. Toate stelele străluceau  şi păreau mai
apropiate decît alteori.
Sus  de  tot,  pe  culmea  unuia  din  cele  mai  înalte  piscuri,
Bastian  descoperi  ceva  ce  părea  o  clădire  cu  cupolă.  Desigur,
era locuită, căci o luminăslabăpornea de la ea.
―Am observat-o  şi eu, stăpîne, spuse Hluan cu glasul său
hîrîit, stînd la postul său de la intrarea în cort. Ce-o fi oare?
Abia terminase de vorbit, cînd se auzi din mare depărtare un
strigăt ciudat. Semăna cu acel „Uhuhuhu!" prelung al strigătului
de  cucuvea,  dar  mult  mai  puternic  şi  mai  adînc.  Apoi  strigătul
mai răsună  şi a doua  şi a treia oară,  de data aceasta  însădin
mai multe voci.
Erau  într-adevăr  bufniţe,  în  număr  de  şase,  după cum
constatăBastian foarte curînd. Veneau din direcţia piscului  şi a
clădirii cu cupolăîn vîrf. Soseau plutind pe aripi aproape imobile.
Şi  cu  cît  se  apropiau  mai  mult,  cu  atît  mai  bine  se  vedea
mărimea lor uimitoare. Zburau cu o iuţealănemaipomenită. Ochii
lor străluceau puternic, iar urechile cu smocuri de puf pe  ele le
ţineau  ridicate  în  sus.  Zburau  fără nici  un  zgomot.  Cînd  se
aşezară jos  în  faţa  cortului  lui  Bastian,  abia  dacă se  auzi  un
foşnet uşor al penelor din aripi.
Acum  şedeau pe jos, fiecare din ele mai mare decît Bastian
şi  îşi  suceau  capetele  cu  ochii  mari,  rotunzi,  în  toate  direcţiile.
Bastian se apropie:
―Cine sînteţi şi pe cine căutaţi?
―Sîntem trimise de Uştu, mama intuiţiilor, răspunse una din
cele  şase  bufniţe,  sîntem  solii  zburători  ai  mînăstirii  stelelor
Gigam.
―Ce fel de mînăstire e asta? întrebăBastian.
― Este  lăcaşul  înţelepciunii,  răspunse  o  altă bufniţă,  unde
sălăşluiesc călugării cunoaşterii.
― Şi cine e Uştu? iscodi Bastian în continuare.
―Unul din cei trei gînditori profunzi care conduc mînâstirea
şi-i  instruiesc  pe  călugării  cunoaşterii,  explică o  a  treia  bufni ţă.
Noi sîntem solii de noapte şi aparţinem de ea.
―Dacăar fi zi, adăugăa patra bufniţă, atunci  şi-ar fi trimis
solii, care sînt vulturi, altcineva, anume Şirkri, tatăl contemplaţiei.
Iar la ora amurgului, între zi  şi noapte, Jisipu, fiul deşteptăciunii,
îşi trimite solii săi, vulpile.
―Cine sînt Şirkri şi Jisipu?
―Ceilalţi doi gînditori profunzi, stareţii noştri.
― Şi ce căutaţi aici?
― Îl  căutăm  pe  marele  înţelept,  spuse  cea  de-a  şasea
bufniţă.  Cei  trei  gînditori  profunzi  ştiu  că se  află în  această
aşezare de corturi şi-l roagăsă-i lumineze.
―Marele înţelept, întrebăBastian, cine e el?
― Numele  lui,  răspunseră toate  cele  şase  bufniţe  într-un
singur glas, e Bastian Balthasar Bux.
―L-aţi şi găsit, răspunse el, eu sînt.
Bufniţele se plecarăadînc, cu smucituri, lucru ce părea destul
de hazliu, în ciuda mărimii lor înspăimîntătoare.
― Cei  trei  gînditori  profunzi,  spuse  prima  bufniţă,  roagă cu
smerenie  şi veneraţie săvii la ei pentru a le dezlega enigma pe
care nu au putut-o dezlega în întreaga lor viaţăatît de lungă.
Bastian îşi mîngîia gînditor bărbia.
―Bine, răspunse el în sfîrşit, dar aşdori să-i iau cu mine  şi
pe cei doi învăţăcei ai mei.
―Noi sîntem şase, răspunse bufniţa,  şi cîte douădin noi pot
purta cîte unul din voi.
Bastian se întoarse către djinnul cel albastru.
―Hluan, adu-i pe Atreiu şi pe Xayide!
Djinnul se îndepărtăgrabnic.
―Care e întrebarea la care trebuie sărăspund? se interesă
Bastian.
― Mare  înţelept,  spuse  una  dintre  bufniţe,  noi  sîntem  doar
bieţi  soli  zburători  neştiutori  şi  nu  facem  parte  nici  măcar  din
rangul cel mai de jos  al călugărilor cunoaşterii. Cum am  putea
noi oare să-ţi comunicăm enigma pe care n-au izbutit s-o lămureascăcei trei gînditori profunzi în întreaga lor viaţă?
Dupăcîteva minute Hluan se întoarse cu Atreiu şi cu Xayide.
Pe drum le explicase pe scurt despre ce era vorba.
Cînd Atreiu ajunse în faţa lui Bastian, îl întrebăîn şoaptă:
―De ce eu?
―Da, întrebă şi Xayide, de ce el?
―Veţi afla, le răspunse Bastian.
Se  dovedi  că,  prevăzătoare,  bufniţele  aduseseră cu  ele  trei
trapeze. Cîte două din ele apucară acum cu ghearele  fringhiile
de care atîrnau trapezele, Bastian, Atreiu  şi Xayide se aşezară
pe vergele, iar păsările de noapte cele mari se ridicarăcu ei în
aer.
Cînd ajunserăla mînăstirea stelelor Gigam, văzurăcăacea
cupolă mare  nu  era  decît  partea  de  sus  a  unei  clădiri  foarte
întinse,  compusă din  multe  corpuri  de  casă cubice.  Avea
nenumărate  ferestre  mici,  iar  calcanul  înalt  era  lipit  de o
prăpastie stîncoasă. Pentru vizitatorii nepoftiţi era greu sau deloc
accesibilă.
În  corpurile  de  casă cubice  se  aflau  chiliile  călugărilor
cunoaşterii,  bibliotecile,  încăperile  gospodăreşti,  precum  şi
locuinţele solilor. Sub cupola cea mare se afla sala de adunare
unde cei trei gînditori profunzi îşi ţineau cursurile.
Călugării  cunoaşterii  erau  fiinţe  ale  Fantäziei  de  cele  mai
diferite  forme  şi  obîrşii.  Cînd  voiau  însă să intre  în  mînăstire,
trebuiau  să întrerupă orice  legătură cu  ţara  şi  cu  familia  lor.
Duceau o viaţăaspră  şi trebuiau sărenunţe la multe, dedicînduse exclusiv înţelepciunii şi cunoaşterii. În comunitatea lor nu erau
nicidecum primiţi toţi cei ce doreau. Examenele erau severe, iar
cei trei gînditori profunzi erau neînduplecaţi. De aceea nu trăiau
acolo  niciodată mai  mult  de  trei  sute  de  călugări,  dar  tocmai
astfel ei  reprezentau elita celor mai luminate minţi din  întreaga
Fantäzie.  Fuseseră  şi  vremuri  cînd  fraţii  şi  surorile  întru
înţelepciune  ajunseseră să fie  numai  şapte,  dar  faptul  nu
modificase cu nimic severitatea examenelor. În momentul acela
numărul călugărilor şi al călugăriţelor era ceva mai mare de două
sute.
Cînd Bastian, urmat de Atreiu  şi  Xayide, fu dus  în sala cea
mare de cursuri, văzu în faţa sa o mulţime pestriţăde tot felul de
făpturi fantazice, care se deosebeau de propriul său alai numai
prin  faptul  că toţi,  indiferent  ce  erau,  se  îmbrăcaseră în  rase
aspre  negre-cafenii.  E  greu  de  descris  pum  arăta,  de  pildă,  o
stîncăumblătoare sau un piticuţ.
Doar  cei  trei  stareţi,  gînditorii  prefunzi,  aveau  trupul  de  om.
Capetele lor nu erau însăomeneşti. Uştu, mama intuiţiilor, avea
faţa de bufniţă. Şirkri, tatăl contemplaţiei, avea capul de vultur. În
sfîrşit Jisipu, fiul deşteptăciunii, avea capul unei vulpi. Şedeau pe
scaune  înalte  de  piatră  şi  păreau  foarte  mari.  Atreiu  şi  chiar
Xayide păreau cuprinşi de sfialăla vederea lor. Doar Bastian se
apropie calm de ei. O linişte adîncădomnea în sala cea mare.
Şirkri, evident cel mai în vîrstădin cei trei  şi  şezînd la mijloc,
arătăîncet cu mîna spre un tron gol aşezat în faţa lor. Bastian
luăloc pe el.
După o  tăcere  îndelungată,  Şirkri  începu  să vorbească.
Vorbea  cu  voce  scăzută,  iar  glasul  său  răsuna  surprinzător  de
adînc şi de sonor.
― Din  vremuri  străvechi  medităm  la  enigma  lumii  noastre,
Jisipu  gîndeşte  altfel despre ea decît  presimte Uştu, iar intuiţia
lui Uştu duce la alte concluzii decît cele pe care le contemplu eu,
şi eu văd altfel decît gîndeşte lisipu. Dar lucrurile nu pot sămai
continue astfel. De aceea te-am rugat pe tine, mareînţelept, să
vii la noi şi săne lămureşti. Vrei săne îndeplineşti rugămintea?
―Vreau, spuse Bastian.
― Ascultă,  deci,  mare  înţelept,  întrebarea  noastră:  Ce  e
Fantäzia?
Bastian tăcu cîtva timp, apoi răspunse:
―Fantäzia e Povestea fărăsfîrşit.
―Lasă-ne timp să-ţi  înţelegem  răspunsul, spuse  Şirkri. Ne
vom întîlni mîine la aceeaşi oră.
Toţi se ridicarăîn tăcere, cei trei gînditori profunzi, precum  şi
toţi călugării cunoaşterii, şi ieşirădin sală.
Bastian,  Atreiu  şi  Xayide  fură conduşi  în  chiliile  pentru
oaspeţi  unde  îi  aştepta  pe  fiecare  o  gustare  modestă.
Culcuşurile  erau  simple  paturi  de  scînduri  cu  pături  aspre  de
lînă. Pentru Bastian  şi Atreiu fireşte căn-avea nici o importanţă,
doar Xayide ar fi dorit săobţinăprin vrăji un pat mai plăcut, dar
fu  nevoită să constate  că puterile  ei  magice  nu  aveau  nici  un
efect în aceastămînăstire.
În noaptea următoare, la ora stabilită, se adunarădin nou toţi
călugării,  precum  şi cei trei gînditori profunzi,  în sala cea mare
cu  cupolă.  Bastian  se  aşeză din  nou  pe  tron,  Xayide  şi  Atreiu
stăteau la stînga şi la dreapta sa.
De data aceasta Uştu, mama intuiţiilor, fu cea care îl privi pe
Bastian holbînd ochii rotunzi de bufniţă şi spunîndu-i:
―Ne-am gîndit la învăţătura ta, mare înţelept. Ni s-a ivit însă
o nouăîntrebare. DacăFantäzia e Povestea fărăsfîrşit, precum
spui tu, atunci unde e scrisăaceastăpoveste?
Din nou Bastian tăcu o vreme, iar apoi răspunse:
―Într-o carte legatăîn mătase roşie-arămie.
― Dă-ne  răgaz  să-ţi  înţelegem  cuvintele,  spuse  Uştu.  Ne
vom întîlni din nou aici mîine la aceeaşi oră.
Totul se petrecu la fel ca în noaptea precedentă. Iar în cea
următoare,  după ce  se  adunaseră cu  toţii  în  sala  de  cursuri,
Jisipu, fiul deşteptăciunii, luăcuvîntul:
― Ne-am  gîndit  şi  de  data  aceasta  la  învăţătura  ta,  mare
înţelept. Şi din nou ne aflăm nedumeriţi faţăde o nouăîntrebare.
Dacălumea noastră,  Fantäzia, e  o poveste fărăsfîrşit,  şi dacă
această poveste  e  scrisă într-o  carte  legată în  mătase  roşiearămie, ―atunci unde se găseşte aceastăcarte?
Şi dupăo scurtătăcere, Bastian răspunse:
―În podul unei şcoli.
―Mare înţelept, ripostăJisipu cel cu capul de vulpe, noi nu
ne îndoim de adevărul celor spuse de tine. Şi totuşi am dori săte
rugăm săne faci să şi vedem acest adevăr. Eşti în stare?
Bastian se gîndi, apoi spuse:
―Cred căsînt în stare.
Atreiu  îl  privi  surprins  pe  Bastian.  Xayide  avea  şi  ea  o
expresie întrebătoare în ochii ei diferit coloraţi.
― Ne  vom  reîntîlni  mîine  noapte  la  aceeaşi  oră,  spuse
Bastian,  dar  nu  aici  în  sala  de  cursuri,  ci  afară pe  acoperişul
mînăstirii stelelor Gigam. Iar voi trebuie săpriviţi cerul cu atenţie
şi fărăîntrerupere.
În noaptea următoare ―era tot atît de senin ca şi în cele trei
dinainte  ― toţi  membrii  comunităţii,  inclusiv  cei  trei  gînditori
profunzi, se adunaserăla ora stabilităpe acoperişurile mînăstirii
şi priveau cu capetele lăsate pe spate în sus spre cerul înstelat.
Printre  ei  se  găseau  şi  Atreiu  cu  Xayide.  Amîndoi  nu  ştiau  ce
avea de gînd Bastian.
Iar  el se caţără pe  punctul  cel mai  înalt al cupolei. Cînd  se
află sus,  privi  departe  în  jur  ―  şi  în  clipa  aceea  văzu  pentru
prima  oară,  departe,  foarte  departe  în  zare  şi  lucind  feeric  în
lumina lunii. Turnul de Fildeş.
Scoase din buzunar piatra Al'Tsahir ce lumina blînd. Bastian
îşi rechemăîn memorie cuvintele inscripţiei de pe uşa bibliotecii
din Amargahth:
...De-mi va rosti numele şi a doua oară
De la sfîrşit la început
Lumina celor o sută de ani
Într-o singurăstrăfulgerare va pieri.
Ridicăpiatra în sus şi strigă:
―Rihast'la!
În aceeaşi clipăapăru un fulger atît de strălucitor, căstelele
de pe cer păliră, iar universul se lumină.  Şi se văzu podul  şcolii
cu grinzile sale groase  şi înnegrite de vreme. Pe următotul se
stinse. Strălucirea a o sutăde ani se consumase într-o singură
clipă. Al'Tsahir dispăruse fărăurmă.
Cu toţii, chiar  şi Bastian, avurănevoie de mai mult timp pînă
ce  ochii  lor  se  învăţară din  nou  cu  lumina  slabă a  lunii  şi  a
stelelor.
Zguduiţi  de  acea  apariţie,  se  adunară cu  toţii  în  tăcere  în
marea salăde cursuri. Bastian veni ultimul. Călugării cunoaşterii
şi  cei  trei  gînditori  profunzi  se  ridicară de  la  locurile  lor  şi  se
înclinarăadînc şi prelung în faţa lui.
― Nu  există cuvinte,  spuse  Şirkri,  cu  care  aş putea  să-ţi
mulţumesc pentru fulgerul iluminării, mare înţelept. Căci în podul
acela misterios am zărit o fiinţădin specia mea, un vultur.
―Te  înşeli,  Şirkri,  îl contrazise  zîmbind  blînd Uştu, cea cu
faţa de bufniţă, am văzut bine căera o bufniţă.
―Văînşelaţi amîndoi, o întrerupse cu ochii strălucitori lisipu,
fiinţa de acolo e înrudităcu mine. E o vulpe.
Şirkri ridicămîinile într-un gest de respingere.
― Iată-ne  din  nou  acolo  unde  eram,  spuse  el.  Numai  tu,
mare înţelept, ne poţi răspunde şi la noua întrebare. Care din noi
trei are dreptate?
Bastian surîse distant şi spuse:
―Toţi trei..
―Lasă-ne vreme săînţelegem răspunsul tău, îl rugăUştu.
―Da, răspunse Bastian, vălas vreme atît cît doriţi. Căci noi
vom pleca acum.
Pe feţele călugărilor cunoaşterii precum  şi pe cele ale celor
trei  stareţi  se  putea  citi  dezamăgirea,  dar  Bastian  respinse  cu
sînge rece rugăminţile lor insistente de a rămîne la ei mai mult
timp, sau, şi mai bine, pentru totdeauna.
Aşadar, fu însoţit, împreunăcu cei doi învăţăcei ai săi, pînăla
ieşirea  din  mînăstire,  iar  solii  zburători  îi  duseră înapoi  la
aşezarea de corturi.
De  altfel,  în  aceeaşi  noapte  se  ivi  la  Gigam  o  prim ă
divergenţăde principiu între cei trei gînditori profunzi. Peste mulţi
ani  avea  să ducă la  destrămarea  congregaţiei.  Uştu,  mama
intuiţiilor,  Şirkri,  tatăl  contemplaţiei  şi  Jisipu,  fiul  deşteptăciunii,
întemeiară fiecare  cîte  o  mînăstire  proprie.  Dar  aceasta  este  o
altăpoveste şi va fi povestităaltădată.
Bastian  pierduse  însă în  aceeaşi  noapte  orice  amintire
despre faptul cămersese vreodatăla o scoală. De asemenea  şi
podul,  chiar  şi  cartea  cu  legătura  de  mătase  roşie-arămie
dispăruseră din  memoria  lui.  Şi  nici  nu  se  mai  întreba  cum
ajunsese în Fantäzia.
Bătălia pentru Turnul de Fildeş
VENISERĂ ÎNAPOI  ISCOADELE  TRIMISE  şi  povestiră în
tabără că se  aflau  cu  toţii  acum  foarte  aproape  de  Turnul  de
Fildeş.  În  două,  cel  mult  trei  zile  de  marş forţat  puteau  ajunge
acolo.
Bastian părea însănehotărît. Dădea ordin săfacăpopas mai
des decît pînăatunci, pentru a porni apoi în pripă. Nimeni din tot
convoiul însoţitorilor săi nu înţelegea motivul, dar fireşte cănici
nu  îndrăznea  nimeni  să-l  întrebe.  De  la  marea  sa  ispravă din
mînăstirea stelelor devenise inaccesibil pînă  şi pentru Xayide. În
tabără circulau  tot  soiul  de  zvonuri,  dar  cei  mai  mulţi  dintre
tovarăşii săi de drum se supuneau cu bunăvoinţăordinelor sale
contradictorii. Marii înţelepţi  ―spuneau ei ―par de multe ori de
neînţeles fiinţelor normale. Nici Atreiu  şi Fuhur nu-şi mai puteau
explica purtarea lui Bastian. Ceea ce se petrecuse  în mînăstirea
stelelor  îi  depăşea  pe  amîndoi.  Dar  faptul  nu  făcea  decît  să le
sporeascăgrija ce i-o purtau.
Înlăuntrul lui Bastian se luptau douăsentimente,  şi nici unul
dintre  ele  nu  putea  fi  înăbuşit.  Îi  era  dor  să se  întîlnească cu
Puişorul Lunii. Acum era vestit  şi admirat în întreaga Fantäzie  şi
putea s-o revadăde la egal la egal. Totodatăîi era însăteam ă
căi-l va cere înapoi pe AURYN.  Şi ce se va întîmpla atunci? Va
încerca oare să-l trimităînapoi în lumea despre care aproape că
nu mai  ştia nimic? Nu voia săse  întoarcă!  Şi voia săpăstreze
giuvaerul!  ―Pe urmăîi trecea prin minte cănu era deloc sigur
căea i-l va cere înapoi. Poate căi-l va lăsa cît timp va dori el.
Poate căi-l dăruise,  şi acum era al lui pentru totdeauna. În astfel
de momente abia mai putea aştepta  ş-o revadă. Grăbea mersul
oştirii  pentru  a  ajunge  cît  mai  repede  la  ea.  Dar  din nou  era
copleşit de îndoieli, şi atunci poposeau cu toţii, pentru ca Bastian
săaibătimp săse lămureascăla ce-ar fi putut săse aştepte.
Astfel, alternînd marşurile forţate cu lungi zăbave, ajunserăîn
cele  din  urmă la  marginea  cea  mai  îndepărtată a  vestitului
Labirint, nesfîrşita întindere a grădinii de flori străbătute de cărări
şi poteci întortocheate. În zare strălucea Turnul de Fildeşde un
alb feeric pe cerul auriu al amurgului.
Întreaga  ceată fantazică,  precum  şi  Bastian  se  opriseră pe
loc admirînd într-o tăcere reculeasăfrumuseţea de nedescris a
priveliştii.  Chiar  şi  pe  faţa  lui  Xayide  se  vedea  o  expresie  de
uimire cum nu mai apăruse niciodatăpe chipul ei şi care, fireşte,
dispăru foarte curînd. Atreiu  şi Fuhur, aflîndu-se în urma tuturor,
îşi  aminteau  cît  de  diferit  arătase  Labirintul  cînd  fuseseră aici
ultima  dată:  mîncat  de  boala  mortală a  neantului.  Acum  părea
mai înfloritor, mai frumos şi mai strălucitor decît fusese vreodată.
Bastian hotărî sănu meargămai departe în ziua aceea, aşa
că fură ridicate  corturile  pentru  noapte.  Trimise  cîţiva  soli  ce
urmau sătransmităPuişorului Lunii salutul său  şi s-o anunţe că
avea de gînd ca a doua zi să-şi facăintrarea în Turnul de Fildeş.
Pe urmăse culcăîn cortul său şi încercăsădoarmă. Se răsucea
întruna  pe  perne,  dar  grijile  nu-i  dădeau  pace.  Nu  bănuia  că
aceastănoapte urma sădevină  şi din alte motive cea mai rea a
existenţei sale de pînăatunci în Fantäzia.
Spre miezul nopţii îl prinsese în sfîrşit un somn neliniştit, cînd
sări deodată, speriat de  şoapte  şi murmure agitate în faţa intrării
cortului său. Se ridică şi ieşi afară.
―Ce se-ntîmplă? întrebăsever.
―Acest sol, răspunse Hluan, djinnul cel albastru, susţine că
trebuie să-ţi transmităo veste atît de importantă, încît nu poate
aştepta pînămîine dimineaţă.
Solul pe care Hluan îl prinsese de ceafă  şi-l  ţinea în sus era
un sprintenel tare mic, o fiinţă[...] de blăniţăavea pene ţipător de
pestriţe. Sprinteneii fac parte dintre cei mai rapizi alergători din
Fantäzia şi sînt în stare săparcurgădistanţe uriaşe cu o asemenea viteză, încît în timpul fugii lor nici nu pot fi zăriţi, trecerea lor
făcîndu-se  observată doar  prin  urma  de  norişori  de  praf  stîrniţi
de ei. Tocmai datorităacestei însuşiri fusese ales sprintenelul în
chip  de  sol.  Parcursese  întreaga  distanţă pînă la  Turnul  de
Fildeş  şi  înapoi,  iar  acum  gîfîia  cu  răsuflarea  tăiată în  timp  ce
djinnul îl depuse în faţa lui Bastian.
―Iartă-mă, stăpîne, gîfîi el înclinîndu-se adînc de cîteva ori,
iartă-măcăîndrăznesc să-ţi tulbur liniştea, dar pe bunădreptate
puteai fi nemulţumit de mine dacăn-aşfi făcut-o. Crăiasa Copilă
nu  e  în  Turnul  de  Fildeş,  nu  mai  e  acolo  de  vreme  foarte
îndelungată, şi nimeni nu ştie unde se află.
Brusc Bastian simţi gol şi rece în suflet.
―Te înşeli. Nu se poate.
―Ceilalţi soli  ţi-o vor confirma, stăpîne, atunci cînd măvor
ajunge din urmă.
Bastian tăcu o vreme, apoi spuse slab:
―Mulţumesc. Bine.
Se întoarse şi intrăîn cort.
Se întinse pe culcuşul său  şi îşi sprijini capul în mîinî. Era cu
neputinţă ca  Puişorul  Lunii  să nu  fi  aflat  că de  atîta  vreme
pornise  la  drum.  Oare  nu  mai  voia  să-l  revadă?  Sau  i  se
întîmplase  ceva?  Nu,  era  de  neînchipuit  ca  în  propria  ei
împărăţie săi se întîmple ceva, ei, Crăiesei Copile.
Dar  nu  era  acolo,  aşa  că el  nu  trebuia  să i-l  restituie  pe
AURYN. Pe de altăparte, resimţea însăo dezamăgire amarnică,
fiindcănu avea s-o revadă. Indiferent ce motiv ar fi putut avea ea
ca  să se  poarte  aşa,  el  socotea  că era  de  neînţeles,  ba  chiar
jignitor!
Apoi  îşi  aminti  de  spusele  ades  repetate  de  Atreiu  şi  de
Fuhur, anume cănimeni n-o întîlneşte mai mult decît o singură
datăpe Crăiasa Copilă!
Tristeţea  îl  făcu  să se  simtă dintr-o  dată cuprins  de  dor.
Dorea  să-şi  verse  inima  cuiva,  dorea  să vorbească cu  un
prieten. Îi era dor de Atreiu, de Fuhur.
Îi  veni  ideea  să-şi  pună cingătoarea  Gemmal  şi  să meargă
nevăzut la ei. Astfel putea fi la ei şi săse bucure de prezenţa lor
consolatoare fărăa renunţa la mîndria lui.
Deschise  repede  caseta  frumos  împodobită,  scoase
cingătoarea  şi o aşezăîn jurul  şoldurilor. Din nou fu cuprins de
acelaşi  sentiment  neplăcut  ca  prima  dată cînd  el  însuşi  nu  se
mai  putuse  vedea.  Aşteptă cîtva  timp  pînă ce  se  mai  obişnui,
apoi ieşi  şi începu săumble prin aşezarea de corturi, căutîndu-i
pe Atreiu şi Fuhur.
Pretutindeni  se  auzeau  şoapte  şi  murmure  agitate.  Figuri
fantomatice se strecurau printre corturi, ici  şi colo se adunaseră
mai  mulţi  sfătuindu-se  în  şoaptă.  Între  timp  se  întoarseră  şi
ceilalţi soli, iar vestea căPuişorul Lunii nu se afla în Turnul de
Fildeşse răspîndise cu iuţeala fulgerului în tabăra  tovarăşilor de
drum. Bastian căuta mereu printre corturi, dar nu-i găsea nicăieri
pe cei doi dupăcare plecase.
Atreiu  şi Fuhur se  opriserăla marginea taberei sub un tufiş
de rozmarin înflorit. Atreiu  şedea turceşte cu braţele încrucişate
peste  piept  şi  privea  cu  faţa  nemişcată spre  Turnul  de  Fildeş.
Balaurul-noroc era culcat pe pămînt lîngăel, cu capul său uriaş
la picioarele lui.
―Era ultima mea speranţă, credeam căva face o excepţie
cu el, pentru a-şi lua înapoi talismanul, spuse Atreiu, dar acum
am pierdut orice nădejde.
―O fi ştiind ea ce face, răspunse Fuhur.
În  acest  moment  Bastian  îi  găsise  pe  cei  doi  şi  se  apropie
nevăzut de ei.
―Oare ştie într-adevăr? murmurăAtreiu. AURYN nu trebuie
sămai rămînăla el.
― Şi ce vrei săfaci? întrebăFuhur. De bunăvoie n-o să-l dea
niciodată.
―Trebuie săi-l iau, răspunse Atreiu.
La aceste cuvinte Bastian simţi cum îi fuge pâmîntul de sub
picioare.
―  Şi cum vrei săfaci una ca asta? îl auzi pe Fuhur vorbind.
Desigur, odatăce i l-ai lua, el nu te-ar mai putea sili săi-l restitui.
―O, nu  ştiu dacă-i chiar aşa. Tot ar mai avea puterea lui  şi
sabia fermecată.
―Talismanul te-ar apăra însă, replicăFuhur, chiar şi atunci.
―Nu, spuse Atreiu, nu cred. Nu de el. Nu astfel.
―  Şi  cînd  te  gîndeşti,  continuă Fuhur  rîzînd  încetişor  şi  cu
amărăciune, căel însuşi  ţi l-a oferit, în prima searăcînd aţi fost
împreunăla Amarganth. Iar tu ai refuzat.
Atreiu dădu din cap.
―Pe atunci încănu ştiam cum se vor desfăşura lucrurile.
―Atunci ce-ţi mai rămîne de făcut,  întrebă Fuhur, ce-ai să
întreprinzi ca să-i iei talismanul?
―Trebuie săi-l fur, răspunse Atreiu.
Capul lui Fuhur  ţîşni în sus. Cu ochii roşii-rubinii arzîndu-i în
cap,  îl  privi  ţintă pe  Atreiu  care-şi  plecă privirile  în  pămînt  şi
repetăîn şoaptă:
―Trebuie săi-l fur. Nu existăaltăcale.
Dupăo tăcere neliniştitoare, Fuhur întrebă:
―Cînd?
― Chiar  în  noaptea  asta,  răspunse  Atreiu,  căci  mîine  ar
putea fi prea tîrziu.
Bastian  nu  mai  voia  să audă nimic.  Plecă încet.  Nu  mai
simţea nimic altceva decît un gol rece  şi nesfîrşit. Acum totul îi
era indiferent ―aşa cum spusese Xayide.
Se întoarse în cortul său  şi îşi scoase cingătoarea Gemmal.
Pe  urmă îl  trimise  pe  Hluan  să-i  cheme  pe  cei  trei  cavaleri
Hysbald,  Hykrion  şi  Hydorn.  În  timp  ce  umbla  de  colo-colo  în
aşteptare, îşi aminti căXayide îi prevestise totul. Atunci nu voise
să creadă,  acum  însă era  nevoit  s-o  facă.  Acum  îşi  dădea
seama  că Xayide  era  sinceră.  Numai  ea  îi  voia  cu  adevărat
binele. Totuşi încănu era sigur ca Atreiu îşi va aduce într-adevăr
la îndeplinire planul. Poate căfusese doar un gînd de care se  şi
ruşina acum. În orice caz Bastian nici nu avea să-i pomenească
vreodată aceste  lucruri  ― deşi  de-aici  înainte  prietenia  nu  mai
exista pentru el. Încheiase pentru totdeauna cu ea.
Cînd  sosiră cei  trei  cavaleri,  le  spuse  că avea  motive  să
presupunăcăîncăîn timpul nopţii un hoţva veni în cortul său.
De  aceea  îi  roagă pe  cei  trei  cavaleri  să stea  de  gardă în
interiorul cortului şi să-l ia imediat prizonier pe hoţ, indiferent cine
ar fi el. Hysbald, Hydorn  şi Hykrion furăde acord  şi se instalară
pentru noapte. Bastian plecă.
Se  duse  la  lectica  de  coral  a  lui  Xayide.  Ea  dormea adînc,
doar  cei  cinci  gealaţi  în  platoşele  lor  negre  de  insectă stăteau
smirnă  şi  nemişcaţi  în  jurul  ei.  În  întuneric  parcă erau  cinci
blocuri de granit.
―Doresc să-mi daţi ascultare, spuse Bastian în şoaptă.
De îndatăcei cinci îşi întoarserăfeţele lor negre de fier către
el.
―Porunceşte-ne, stăpîne al stăpînei noastre, răspunse unul
din ei cu glasul sunînd a tinichea.
― Credeţi  că-l  puteţi  da  gata  pe  balaurul-noroc  Fuhur?  îl
întrebăBastian.
― Depinde  de  voinţa  ce  ne  conduce,  răspunse  glasul  de
tinichea.
―E voinţa mea, spuse Bastian.
―Atunci dăm gata orişice, fu răspunsul.
― Bine,  atunci  porniţi  acum  spre  el!  şi  le  arătă direc ţia  cu
mîna  întinsă.  Îndată ce  Atreiu  pleacă,  luaţi-l  prizonier!  Dar
rămîneţi cu el acolo. Vădau eu de ştire cînd să-l aduceţi.
― Cu  plăcere,  stăpîne  al  stăpînei  noastre,  îi  răspunseră
vocile de tinichea.
Fărăzgomot şi cu acelaşi pas cadenţat cei cinci gealaţi negri
se puserăîn mişcare. Xayide surîse în somn.
Bastian  se  întoarse  la  cortul  său,  dar  cînd  îl  zări,  şovăi.  În
cazul cînd Atreiu ar încerca într-adevăr săcomităfurtul, nu voia
săfie de faţăcînd îl vor prinde.
Zorile  începuseră să mijească,  iar  Bastian  se  aşeză nu
departe de cortul său, aşteptînd învelit în mantia sa de argint sub
un  pom.  Timpul  trecea  nespus  de  încet,  o  dimineaţă spălăcită
luase locul zorilor, se luminămai mult, iar Bastian începuse să
spere  că Atreiu  va  fi  renunţat  la  proiectul  său,  cînd  din  cort
răsunarăbrusc gălăgie  şi zgomot confuz de voci. Nu  ţinu decît
puţin  timp,  apoi  Atreiu  cu  mîinile  legate  la  spate  fu  scos  de
Hykrion din cort.
Bastian se ridicăobosit şi se sprijini de pom.
―Prin urmare, totuşi! murmurăel.
Pe urmăse duse la cort. Nu voia să-l priveascăpe Atreiu, iar
acesta îşi ţinea şi el capul plecat.
― Hluan,  îi  spuse  Bastian  djinnului  celui  albastru  de  lîngă
intrarea cortului, trezeşte-i pe toţi în tabără. Săse adune cu toţii
aici. Iar uriaşii cu platoşe negre să-l aducăpe Fuhur.
Djinnul scoase un strigăt ascuţit de vultur  şi plecăîn grabă.
Peste tot pe unde trecea începea forfota în corturile mari  şi mici,
precum şi în celelalte locuri de odihnă.
―Nu s-a împotrivit deloc, mîrîi Hykrion arătîndu-l cu un gest
al capului pe Atreiu care stătea nemişcat şi cu fruntea plecată.
Bastian se întoarse cu spatele şi se aşezăpe o piatră.
Cînd cei cinci gealaţi îl aduserăpe Fuhur, o mare mulţime se
şi  strînsese  în  jurul  cortului  de  gală.  La  apropierea  paşilor
cadenţaţi, bocănitori  şi metalici, spectatorii se dădurăla o parte
eliberînd calea. Fuhur nu era încătuşat, iar uriaşii în platoşe nici
nu-l  atingeau,  ci  mergeau  doar  la  dreapta  şi  la  stînga  lui  cu
săbiile trase din teacă.
― Nu  s-a  împotrivit  deloc,  stăpîne  al  stăpînei  noastre,  îi
spuse lui Bastian una din vocile de tinichea atuncicînd convoiul
se opri în faţa lui.
Fuhur se întinse pe jos în faţa lui Atreiu şi închise ochii.
Se  lăsă o  tăcere  îndelungată.  Ultimii  întîrziaţi  din  tabără
veniră în  grabă întinzîndu-şi  gîtul  pentru  a  vedea  şi  ei  ce  se
întîmplă.  Singura  persoană care  nu  era  de  faţă era  Xayide.
Şoaptele  şi  murmurul  se  stinseră treptat.  Toate  privirile  se
plimbau  încolo  şi  încoace  între  Atreiu  şi  Bastian.  În  lumina
cenuşie a dimineţii figurile lor nemişcate păreau o imagine fără
culori, încremenităpentru vecie.
În sfîrşit, Bastian se sculăîn picioare.
― Atreiu,  spuse  el,  ai  vrut  să-mi  furi  talismanul  Crăiesei
Copile ca să ţi-l însuşeşti. Iar tu, Fuhur, ai ştiut şi ai complotat cu
el.  Astfel  voi  doi  n-aţi  pîngărit  numai  prietenia  ce-a  fost  cîndva
între  noi,  ci  v-aţi  făcut  vinovaţi  şi  de  cea  mai  odioasă crimă
împotriva voinţei Puişorului Lunii care mi-a dat mie giuvaerul. Vă
recunoaşteţi vina?
Atreiu îl privi lung pe Bastian, apoi aprobădînd din cap.
Lui Bastian i se stinsese glasul  şi trebui săîncerce de două
ori înainte de-a putea vorbi mai departe.
―Măgîndesc cătu, Atreiu, ai fost cel ce m-a dus la Crăiasa
Copilă.  Şi  mă gîndesc  la  cîntarea  lui  Fuhur  la  Amarganth.  De
aceea vreau săvădăruiesc viaţa, viaţa unui hoţ  şi a complicelui
său. Faceţi cu ea ce vreţi. Dar plecaţi de la mine, cît se poate de
departe,  şi sănu mai îndrăzniţi niciodatăa da ochii cu mine. Vă
surghiunesc pentru totdeauna, nu v-am cunoscut niciodată.
Îi  făcu  cu  capul  semn  lui  Hykrion  să dezlege  cătuşele  lui
Atreiu, apoi se întoarse şi se aşezăla loc.
Atreiu rămase multăvreme nemişcat, apoi îi aruncăo privire
lui  Bastian.  Părea  că vrea  să spună ceva,  dar  pe  urmă se
răzgîndi.  Se  aplecă spre  Fuhur  şi  îi  şopti  ceva.  Balaurul-noroc
deschise ochii  şi se sculăîn picioare. Atreiu sări pe spinarea lui,
iar Fuhur îşi luăzborul. Se înălţa de-a dreptul în cerul matinal din
ce  în  ce  mai  luminos  şi,  deşi  mişcările  lui  erau  greoaie  şi
anevoioase, dupăcîteva clipe cei doi se făcurănevăzuţi.
Bastian se ridică şi intrăîn cortul său. Aici se zvîrli pe culcuş.
― Acum  ai  atins  adevărata  măreţie,  spuse  şoptit  un  glas
blînd  şi voalat, acum nu mai  ţii la nimic  şi nimic nu te mai poate
atinge.
Bastian  se  ridică în  capul  oaselor.  Xayide  era  cea  care
vorbise. Era ghemuităîn colţul cel mai întunecat al cortului.
―Tu, întrebăBastian, cum ai intrat?
Xayide zîmbea.
―Pentru mine, domnul  şi stăpînul meu, nu existăsantinele
care  m-ar  putea  opri.  Numai  porunca  ta  ar  putea-o  face.  Mă
goneşti?
Bastian se culcăiar şi închise din nou ochii.
Dupăun timp murmură:
―Mi-e indiferent. Rămîi sau pleacă!
Ea-l cercetămultă vreme  pe sub pleoapele aproape lăsate.
Apoi se interesă:
―La ce te gîndeşti, domnul şi stăpînul meu?
Bastian se întoarse cu spatele la ea şi nu-i răspunse.
Pentru  Xayide era limpede căîn nici  un caz nu trebuia să-l
lase  acum  singur.  Oricînd  putea  să-i  scape.  Trebuia  să-l
consoleze  şi  să-l  înveselească  ― în  felul  ei.  Trebuia  să-l
constringă să meargă mai  departe  pe  drumul  ce-l  pregătise
pentru el  ―  şi pentru ea însăşi. Iar de data aceasta lucrurile nu
mai  puteau  fi  rezolvate  cu  vreun  dar  fermecat  sau  cu  vreun
şiretlic oarecare. Trebuia săfacăuz de mijloace mai tari. De cel
mai tare pe care îl avea la dispoziţie, anume dorinţele cele mai
ascunse ale lui Bastian. Se aşezălîngăel şi-i şopti la ureche:
―Cînd vrei să-ţi faci intrarea în Turnul de Fildeş, domnul  şi
stăpînul meu?
― Nu  ştiu,  vorbi  Bastian  cu  capul  înfundat  în  perne,  ce  să
mai caut acolo dacăPuişorul Lunii nu e? Nici nu mai  ştiu ce să
fac acum.
―Ai putea săte muţi  acolo pentru a o aştepta  pe Crăiasa
Copilă.
Bastian se întoarse spre Xayide.
―Crezi cămai revine?
Fu  nevoit  să-şi  repete  întrebarea  pe  un  ton  mai  insistent
înainte ca Xayide să-i răspundă şovăind:
―Nu cred. Presupun căa părăsit Fantäzia pentru totdeauna
şi cătu eşti urmaşul ei, domnul şi stăpînul meu.
Bastian se ridică încet. Privi  în ochii bicolori ai lui  Xayide  şi
trecu mult timp pînăce pricepu bine înţelesul vorbelor ei.
―Eu? exclamăel.
Pe obraji îi ardeau pete roşii.
― Te  sperie  atît  de  mult  gîndul?  şopti  Xayide.  Ţi-a  dat
însemnul deplinelor ei puteri.  Ţi-a lăsat ţie împărăţia ei. Iar tu vei
fi acum Împăratul Copil, domnul  şi stăpînul meu.  Şi aceasta pe
bunădreptate. Nu numai căai salvat Fantäzia venind încoace,
dar ai  şi creat-o! Noi toţi  ―  şi eu însămi ―sîntem opera ta! Eşti
doar marele înţelept, de ce te-ai teme acum săpreiei deplinele
puteri ce ţi se cuvin dupătoate cîte s-au întîmplat?
Iar în timp ce ochii lui Bastian începeau săstrăluceascădin
ce  în  ce  mai  mult,  aprinşi  de  o  febră rece,  Xayide  îi  vorbea
despre o nouăFantäzie, despre o lume ce putea fi alcătuităîn
toate amănuntele ei dupăpreferinţele lui Bastian, unde putea să
creeze  şi sădistrugă dupăbunul lui plac, unde  nu mai  existau
nici  un  fel  de  stavile  şi  limitări,  unde  fiecare  făptură,  bună sau
rea, frumoasăsau urîtă, proastăsau deşteaptă, îşi avea originea
numai  şi  numai  în  voinţa  lui.  Iar  el  trona  sublim  şi  misterios
deasupra tuturor, hotărînd destinele într-un veşnic joc.
―Abia atunci, încheie ea, vei fi cu adevărat liber, liber de tot
ce  te  constrînge  şi  liber  să faci  tot  ce  vrei.  Nu  doreai  tu  să-ţi
găseşti adevărata ta voinţă? Iat-o!
Încă în  aceeaşi  dimineaţă corturile  fură strînse,  iar  convoiul
de multe mii de capete condus de Bastian şi Xayide în lectica de
mărgean  porni  la  drum  spre  Turnul  de  Fildeş.  O  coloană ce
părea nesfîrşitătrecea pe căile întortocheate ale Labirintului. Iar
cînd capul coloanei ajunse spre searăla Turnul de Fildeş, ultimii
din  alai  abia  păşiseră peste  hotarele  cele  mai  îndepărtate  ale
grădinii.
Primirea făcutălui Bastian fu atît de sărbătoreascăpe cît şi-o
dorise. Erau de faţătoţi cei ce făceau parte din curtea Crăiesei
Copile.  Pe  toate  crenelurile  şi  acoperişurile  stăteau  paznicii,
duhuri ale văzduhului cu trimbiţe strălucitoare  şi sunînd din  ele
cît  îi  ţineau  plămînii.  Scamatorii  îşi  arătau  măiestria,  astrologii
proclamau norocul  şi măreţia lui Bastian, cofetarii coceau torturi
înalte cît munţii, iar miniştrii  şi demnitarii păşeau lîngălectica de
mărgean  şi  o  conduceau  prin  forfota  mulţimii  în  sus  pe  strada
principalăcare se desfăşura sub forma unei spirale din ce în ce
mai  înguste  în  jurul  conului  format  de  Turnul  de  Fildeş,  pînă
acolo unde poarta cea mare ducea în interiorul palatului propriuzis.  Urmat  de  Xayide  şi  de  toţi  demnitarii,  Bastian  urcă pe
treptele  albe  ca  neaua  ale  scării  largi,  merse  mai  departe  prin
toate sălile şi coridoarele, prin cea de-a doua poartă, tot mai sus,
prin  grădina  în  care  animalele,  pomii  şi  florile  erau  din  fildeş,
peste  podurile  arcuite  şi  prin  ultima  poartă.  Voia  să ajungă
tocmai în acel pavilion care avea forma unei flori  de magnolie  şi
se afla în vîrful uriaşului turn. Se văzu însăcăfloarea era închisă
şi căultima bucatăde drum ce ducea la ea era atît de lunecoasă
şi de povîrnită, încît nimeni nu se putea sui pe ea.
Bastian  îşi  aminti  că nici  Atreiu,  grav  rănit,  nu  putuse  urca
atunci, în orice caz nu cu propriile lui puteri. Căci nimeni dintre
cei ce-au ajuns vreodatăsus nu  ştie în ce fel a izbutit. E ca un
dar ce-l primeşti.
Dar Bastian nu era Atreiu. Căci de-aici înainte numai el avea
căderea sădăruiascăîn chip de favoare aceastăultimăbucată
de drum. Şi nu avea de gînd sădea înapoi.
― Chemaţi  meseriaşii!  porunci  el.  Să-mi  taie  trepte  în
suprafaţa  netedă sau  să-mi  construiască o  scară sau  să
inventeze  altceva.  Căci  doresc  să-mi  stabilesc  locuinţa  acolo
sus.
― Stăpîne,  îndrăzni  să replice  unul  dintre  cei  mai  bătrîni
sfetnici, acolo sus locuieşte Suverana Dorinţelor cea Cu Ochii de
Aur, atunci cînd stăla noi.
―Săfaceţi ceea ce văporuncesc eu! se răsti Bastian la el.
Demnitarilor  le  pieri  sîngele  din  obraji  şi  se  dădură înapoi.
Totuşi îl ascultară. Furăaduşi meseriaşi  şi se apucarăde lucru
mînuind  ciocane  grele  şi  dălţi.  Oricît  se  străduiau  însă,  nu
izbuteau săspargănici cea mai micăbucatădin piscul muntelui.
Dălţile le săreau din mînă şi pe suprafaţa netedănu rămînea nici
măcar o zgîrietură.
―Inventaţi altceva, spuse Bastian supărat, întorcîndu-se cu
spatele, căci vreau săajung acolo sus. Dar să  ştiţi cărăbdarea
mea ar putea sfîrşi foarte curînd.
Pe urmăplecăînapoi  şi, împreunăcu membrii curţii sale din
care făceau parte în primul rînd Xayide, cei trei cavaleriHysbald,
Hykrion  şi  Hydorn,  precum  şi  Illuan,  djinnul  cel  albastru,  luă în
stăpînire celelalte încăperi ale palatului.
Încăîn aceeaşi noapte convocăpe, toţi demnitarii, miniştrii  şi
sfetnicii ce-i slujiserăpînăatunci Puişorului Lunii, săparticipe la
o consfătuire în sala cea mare  şi rotundăunde se  ţinuse cîndva
congresul medicilor. Le ceru să-i jure supunere deplină.
― Chiar  şi  atunci  şi  mai  ales  atunci,  mai  adăugă el,  cînd
hotărîrile mele vi s-ar părea de neînţeles.. Căci eu nu sînt de-o
seamăcu voi.
Pe urmăstabili căexact după  şaptezei  şi  şapte de zile se va
încorona el singur ca împăratul Copil al Fantäziei. Urma săfie o
sărbătoare  de  o  asemenea  splendoare  cum  nu  mai  existase
niciodată, nici chiar în Fantäzia. Ceru săfie trimişi soli în toate
ţinuturile, căci dorea ca fiecare popor al împărăţiei fantazice să-şi trimităun reprezentant la festivităţile de Încoronare.
Acestea  Fiind  spuse,  Bastian  se  retrase  şi-i  lăsă singuri  pe
sfetnicii şi demnitarii descumpăniţi.
Erau cu toţii descumpăniţi. Tot ce  auziserăli  se păruse  atît
de monstruos, încît multăvreme rămaserătăcuţi  şi cu capetele
lăsate în jos. Pe urmăîncepurăsăse sfătuiascăîn  şoaptă. Iar
după ce  se  consultară cîteva  ore,  ajunseră la  concluzia  că
trebuiau săasculte de poruncile lui Bastian, căci el purta însemnul Crăiesei Copile, ceea ce-i obliga să-i dea ascultare  ―fie că
credeau căCrăiasa Copilăîi predase într-adevăr deplinele puteri
lui Bastian, fie cătoatăaceastăîntîmplare nu era decît încăuna
din deciziile ei de neînţeles. Prin urmare, soliile furătrimise  şi se
dădu ascultare şi tuturor celorlalte porunci ale lui Bastian.
E drept căel însuşi nu se mai interesa de ele. Lăsăîn seama
lui  Xayide  toate  amănuntele  pregătirii  sărbătorii  de  încoronare.
Iar ea era neîntrecutăîn a-i  ţine ocupaţi pe toţi membrii curţii din
Turnul  de  Fildeş  ― atît  de  ocupaţi,  încît  nimeni  nu  mai  avea
răgaz săstea săse gîndească.
În  timpul  următoarelor  zile  şi  săptămîni,  Bastian  îşi  petrecu
vremea  şezînd de cele mai multe ori nemişcat în camera ce  şi-o
alesese. Privea fix drept înainte  şi nu făcea nimic. I-ar fi plăcut
să-şi doreascăceva sau sănăscoceascăvreo poveste care să-l
distreze,  dar  nu-i  mai  venea  nimic  în  minte.  Se  simţea  gol  şi
găunos.
Astfel  îi  veni  în  sfîrşit  ideea  că ar  putea  să-şi  dorească să
vină Puişorul  Lunii  la  el.  Iar  dacă acum  era  într-adevăr
atotputernic  şi  dacă toate  dorinţele  sale  se  realizau,  atunci
trebuia  şi  ea  să asculte  de  el.  Noaptea  şedea  de  multe  ori
şoptind:
―Puişorul Lunii, vino! Trebuie săvii. Îţi poruncesc săvii.
Şi  se  gîndea  la  privirea  ei  ce-i  pătrunsese  în  inimă ca  o
comoară strălucitoare.  Dar  ea  nu  venea.  Şi  cu  cît  încerca  mai
des s-o sileascăsăapară, cu atît mai mult se stingea amintirea
acelei străluciri din inima lui, pînăce se întunecăde tot înlăuntrul
său.
Căuta săse convingăcăva regăsi totul dacăar ajunge odată
în Pavilionul Magnoliei. Tot mereu alerga la meseriaşi şi îi zorea,
uneori cu ameninţări, alteori cu făgăduieli, dar tot ce făceau ei se
dovedea  inutil.  Scările  se  rupeau,  cuiele  de  oţel  se  îndoiau,
dălţile crăpau.
Cavalerii Hykrion, Hysbald  şi Hydorn cu care i-ar fi plăcut lui
Bastian  să stea  uneori  de  vorbă sau  să joace  unele  jocuri,  de
cele mai multe ori nu mai erau buni de nimic. În cele mai adînci
subsoluri  ale  Turnului  de  Fildeş,  descoperiseră o  pivniţă de
vinuri.  Şedeau  acolo  zi  şi  noapte,  beau,  jucau  zaruri,  urlau
cîntece idioate sau se certau,  şi uneori trăgeau chiar săbiile unii
împotriva  altora.  Cîteodată străbăteau  împleticindu-se  strada
principală,  ţinîndu-se de capul zînelor, rusalcelor, drăgaicelor  şi
al altor făpturi feminine din Turnul de Fildeş.
― Ce  vrei,  stăpîne,  spuneau  ei  cînd  Bastian  îi  dojenea,
trebuie săne dai vreo treabă.
Lui Bastian nu-i trecea însănimic prin minte  şi îi amîna pînă
după încoronare,  deşi  nici  el  singur  nu  ştia  ce  se  va  schimba
atunci.
Încetul cu încetul se strica  şi vremea. Apusurile de soare ca
nişte revărsări de aur apăreau tot mai rar. De cele mai multe ori
cerul  era  cenuşiu  şi  acoperit,  iar  aerul  devenea  înăbuşitor.  Nu
mai adia nici un vînticel.
Astfel se apropia încet ziua încoronării.
Solii  ce  fuseseră trimişi  se  întorceau.  Mulţi  aduceau  cu  ei
delegaţi  din cele mai diferite  ţinuturi ale Fantäziei. Erau  însă  şi
unii care se întorceau fărăsă-şi fi îndeplinit misiunea. Ei vesteau
că locuitorii  la  care  fuseseră trimişi  refuzaseră să.  ia  parte  la
ceremonie. De altfel, apăruserăîn multe locuri rebeliuni ascunse
sau chiar făţişe.
Bastian privea nemişcat.
― Pe  toţi  aceştia,  spuse  Xayide,  ai  să-i  pui  tu  cu  botul  pe
labe atunci cîndvei fi împăratul Fantäziei.
―Vreau săvrea şi ei ceea ce vreau eu, spuse Bastian.
Xayide plecase însăgrăbităpentru a da noi ordine.
Şi apoi sosi ziua încoronării care nu mai avea săaibăloc, ci
avea  să intre  în  istoria  Fantäziei  ca  ziua  bătăliei  sîngeroase
pentru Turnul de Fildeş.
Încăde dimineaţăcerul fusese  acoperit de o păturăgroasă
de  nori  plumburii  ce  nu  lăsau  să se  lumineze  de  zi.  Un
semiîntuneric  neliniştitor  acoperea  totul,  aerul  era  nemişcat  şi
atît de greu şi de apăsător, încît abia se putea respira.
Împreună cu  cei  paisprezece  maeştri  de  ceremonie  ai
Turnului  de  Fildeş,  Xayide  pregătise  un  program  sărbătoresc
extrem de bogat ce urma săîntreacăîn splendoare  şi risipătot
ce se văzuse vreodatăîn Fantäzia.
Din  primele  ore  ale  dimineţii  începuse  să cînte  muzica  pe
toate străzile  şi în pieţe, era însăo muzicăce nu mai răsunase
niciodată în  Turnul  de  Fildeş:  sălbatică,  stridentă  şi  totuşi
monotonă. Oricine  o  auzea  începea sătresalte, să zvîcnească
din  picioare  şi,  cu  voie  sau  fără voie,  să danseze  şi  să sară.
Nimeni  nu-i  cunoştea  pe  muzicienii  care  purtau  măşti  negre  şi
nimeni nu ştia de unde-i adusese Xayide.
Toate clădirile şi faţadele caselor erau împodobite cu steaguri
şi steguleţe ţipător colorate, care însăatîrnau pleoştite, deoarece
nu adia nici o suflare.
Cum Pavilionul Magnoliei continuăsăfie inaccesibil, Xayide
pregătise un alt loc pentru ceremonia de încoronare. Acolo unde
strada principalăîn formăde spiralăse sfirşea în faţa porţii celei
mari din zidul palatului, urma săfie aşezat tronul pe treptele largi
din  fildeş.  Mii  de  cădelniţe  uriaşe  fumegau  aici,  iar  fumul
mirosind ameţitor  şi totodatăaţîţător, curgea încet peste trepte,
peste  piaţă,  în  jos  pe  strada  principală  şi  pătrundea  în  toate
străzile lăturalnice, în toate colţurile şi în toate încăperile.
Pretutindeni stăteau gealaţii negri în platoşele lor de insecte,
nimeni  în  afară de  Xayide  singură nu  ştia  cum  de  reuşise  să-i
multiplice însutit pe cei cinci ce-i mai rămăseseră. Dar nu numai
atît: vreo cincizeci din ei  şedeau acum pe cai puternici alcătuiţi
de asemenea dintr-un metal negru.
Aceşti călăreţi însoţeau într-un cortegiu triumfal un tron de-a
lungul străzii principale, nimeni nu ştia de unde venise. Era mare
cît un portal de catedrală  şi se compunea numai din oglinzi de
toate formele  şi mărimile, numai perna pe care se  şedea era din
mătase roşie-arămie. În chip straniu, uriaşul obiect lucitor luneca
singur încet în sus pe spirala străzii, fărăa fi tras sau împins, ca
şi cum ar fi avut o viaţăproprie.
Cînd se opri în faţa porţii celei mari din fildeş, Bastian ieşi din
palat  şi  luă loc  pe  tron.  Arăta  mic  de  tot  ca  o  păpuşă,  şezînd
acolo  în  mijlocul  imensului  fast  rece  şi  lucios.  Mulţimea
spectatorilor  reţinuţi  de  un  cordon  format  din  gealaţii  uriaşi  cu
platoşe  negre  izbucni  în  urale,  dar  în  mod  inexplicabil  răsunau
piţigăiat şi strident.
După aceea  începu  partea  cea  mai  lungă  şi  obositoare  a
ceremoniei. Toţi solii  şi delegaţii împărăţiei fantazice furăaşezaţi
într-un  şir lung, unul în spatele celuilalt, iar  şirul se prelungea în
jos pe toatăstrada principalăîn formăde spiralăa Turnului de
Fildeş  şi  pînă hăt-departe,  foarte  departe  în  grădina-labirint  şi
mereu se mai aşezau şi alţii la sfîrşitul cozii. Cînd îi venea rîndul,
fiecare din ei trebuia săse arunce la pămînt în faţa tronului, să
atingăde trei ori pămîntul cu fruntea, săsărute piciorul drept al
lui Bastian şi săspună:
―În numele poporului meu  şi al celor de aceeaşi specie cu
mine, te rog pe tine, căruia noi toţi îi datorăm existenţa noastră,
săte încoronezi ca împărat Copil al Fantäziei!
Trecuserăastfel douăsau trei ore cînd se produse brusc un
freamăt  în  şirul  celor  ce  aşteptau.  Un  tînăr  faun  urcă în  grabă
strada,  se  vedea  că alerga  cu  ultimele  sale  puteri,  căci  se
împleticea  şi cădea cînd  şi cînd, se ridica din nou  şi alerga mai
departe,  pînă ce  se  aruncă la  pămînt  în  faţa  lui  Bastian  abia
trăgîndu-şi sufletul. Bastian se aplecăspre el.
―Ce s-a întîmplat de îndrăzneşti săîntrerupi ceremonia?
―Război, stăpîne! gîfîi faunul. Atreiu a adunat o mulţime de
răzvrătiţi  şi vine încoace cu trei oşti. Cer săpredai pe AURYN,
iar dacănu-l dai de bunăvoie, vor săte constrîngă.
Brusc  se  lăsă o  linişte  mormîntală.  Muzica  aţîţătoare  şi
strigătele  stridente  de  bucurie  amuţiseră dintr-o  dată.  Bastian
privea fix drept înainte. Tot sîngele îi pierise din faţă.
Acum  sosiră în  fugă  şi  cei  trei  cavaleri  Hysbald,  Hykrion  şi
Hydorn. Păreau nemaipomenit de bine dispuşi.
―În sfîrşit, avem  şi noi ceva de făcut, stăpîne! strigau ei în
dezordine. Lasătotul în seama noastră! Nu te lăsa tulburat. Ne
adunăm  noi  cîţiva  voinici  şi  pornim  împotriva  rebelilor.  Le  dăm
noi o lecţie, de săne ţinăminte.
Printre multele mii de făpturi ale Fantäziei aflate acolo, multe
nu puteau fi deloc folosite pentru acţiuni războinice. Majoritatea
însă  ştiau foarte bine cum săumble cu o armă, ghioagă, sabie,
arc,  lance,  praştie  sau  pur  şi  simplu  cu  dinţii  şi  ghearele.  Toţi
aceştia  se  adunară în  jurul  celor  trei  cavaleri  care  comandau
oastea.  În  timp  ce  plecau,  Bastian  rămase  pe  loc  cu  numărul
mare al celor mai puţini războinici, pentru a continua ceremonia.
Dar  de-aici  înainte  gîndurile  îi  zburau  în  altă parte.  Tot  mereu
ochii săi scrutau zarea, căci de pe locul său vedea pînădeparte,
norii imenşi  de  praf ce se ridicau  acolo  îl făceau să bănuiască
mărimea forţei armate cu care sosea Atreiu.
―Fii fărăgrijă, îi spuse Xayide care venise lîngăel, încănau intervenit gealaţii mei cu platoşe negre. Ei vor apăra Turnul
tău de Fildeş, iar lor nu li se poate împotrivi nimeni ―în afarăde
tine cu sabia ta.
Peste cîteva ore sosirăprimele ştiri de pe front. De partea lui
Atreiu  lupta  aproape  întregul  popor  al  pieilor  verzi,  dar  şi  vreo
două sute  de  centauri,  cincizeci  şi  opt  de  mîncători-de-piatră,
cinci balauri-noroc conduşi de Fuhur care intervenea mereu din
aer în luptă, iar pe lîngăei şi un stol de vulturi albi uriaşi, veniţi în
zbor din Munţii Destinului, precum  şi foarte multe alte făpturi. Se
spunea căar fi fost văzuţi chiar şi inorogi.
Deşi  erau  inferiori  ca  număr  oastei  comandate  de  cavalerii
Hykrion,  Hysbald  şi  Hydorn,  luptau  cu  atîta  înverşunare,  încît
împinseserătot mai mult înapoi oastea ce lupta pentru Bastian.
Bastian ar fi vrut săplece el însuşi pentru a prelua comanda
asupra oastei sale, dar Xayide îl sfătui săn-o facă.
―Gîndeşte-te, domnul  şi stăpînul meu, spunea ea, cănu-i
potrivit cu noul tău rang de împărat al Fantäziei sălupţi tu însuţi.
Lasătotul în seama celor ce te slujesc cu credinţă.
Lupta  ţinu  toată ziua.  Fiecare  palmă a  grădinii-labirint  fu
apăratăcu îndîrjire de oastea lui Bastian, preschimbîndu-se întrun  cîmp  de  luptă sîngeros  şi  răscolit.  Cînd  începu  să se
întunece,  primii  răzvrătiţi  ajunseseră la  picioarele  Turnului  de
Fildeş.
Atunci  Xayide  îi  trimise  în  luptă pe  gealaţii  ei  cu  platoşe
negre,  şi  cei  călare,  şi  cei  pedeştri,  iar  ei  începură să facă
prăpăd printre războinicii lui Atreiu!
O  descriere  exactă a  bătăliei  pentru  Turnul  de  Fildeş e  cu
neputinţă, de aceea trebuie sărenunţăm la ea. Plnăîn ziua de
azi  mai  circulă în  Fantäzia  nenumărate  cîntece  şi  povestiri
despre acea zi  şi acea noapte, căci fiecare dintre cei ce-au luat
parte a trecut prin alte întîmplări. Toate acestea sînt poveşti care
vor fi povestite altădată.
Unii ştiu a povesti că  şi de partea lui Atreiu se aflau unul sau
mai mulţi magicieni cu puteri de-o seamăcu cele ale lui Xayide.
Sigur  însă nu  se  ştie  nimic.  Poate  că datorită lor  Atreiu  şi
oamenii săi au izbutit săcucereascăTurnul de Fildeş, în pofida
uriaşilor  cu  platoşe  negre.  Mai  verosimil  e  totuşi  un  alt  motiv:
Atreiu nu lupta pentru sine, ci pentru prietenul său, pe care voia
să-l înfringăca să-l salveze.
Noaptea se lăsase de mult, o noapte fărăstele, cu fum  şi cu
flăcări.  Torţe  căzute  la  pămînt,  vase  uriaşe  pentru  ars  tămîia
răsturnate  sau  felinare  sparte  aprinseseră în  mai  multe  locuri
turnul.  În  lumina  pîlpîitoare  a  focurilor  Bastian  alerga  de  colocolo printre luptătorii care aruncau umbre fantomatice. Zgomotul
armelor şi urletele bătăliei răsunau în jurul lui.
― Atreiu!  strigă el  răguşit.  Atreiu,  arată-te!  Vino  să lupţi  cu
mine! Unde eşti?
Dar spada Sikanda rămînea în teacă şi nu mişca.
Bastian  trecu  în  goană prin  toate  încăperile  palatului,  apoi
alergăafarăpe zidul cel mare, larg cît o stradă,  şi tocmai cînd
voia sătreacăîn fugăpeste poarta exterioarăsub care se afla
tronul de oglinzi  ―prefăcut acum în mii de  ţăndări  ―văzu că
din direcţia opusăAtreiu îi venea în întîmpinare. Avea o sabie în
mînă.
Pe urmăse aflarăfaţă-n faţă, ochi în ochi.
Sikanda nu mişca.
Atreiu îi puse lui Bastian pe piept vîrful săbiei sale.
―Dă-mi talismanul, îi spuse el, spre binele tău.
―Trădătorule! răspunse Bastian strigînd, eşti opera mea! Eu
am făcut săexiste totul!  Şi pe tine! Vrei săte  întorci  împotriva
mea? Îngenunchează şi cere-mi iertare!
―Eşti nebun, răspunse Atreiu, tu n-ai creat nimic. Îi datorezi
totul Crăiesei Copile! Dă-mi-l pe AURYN!
―Ia-ţi-l, spuse Bastian, dacăpoţi.
Atreiu şovăia.
―Bastian, spuse el, de ce măsileşti săte înfrîng pentru a te
salva?
Bastian se opinti trăgînd de minerul săbiei,  şi cu puterea sa
uriaşăizbuti într-adevăr săscoatăspada Sikanda din teacăfără
ca ea să-i sarăde la sine în mînă. Dar în aceeaşi clipăcînd trase
spada, se auzi un sunet atît de înspăimîntător, încît  şi luptătorii
de  jos  de  pe  stradă  şi  din  faţa  porţii  se  opriră o  clipă ca
încremeniţi,  privind  în  sus  către  cei  doi.  Bastian  recunoscu
sunetul.  Era  scrîşnetul  îngrozitor  ce-l  auzise  cînd  Graograman
se prefăcuse în piatră. Iar strălucirea Sikandei se stinse. Îi trecu
prin  minte  ceea  ce-i  povestise  leul  că se  va  întîmpla  dacă va
folosi vreodatăarma dupăpropria sa voinţă. Acum însănu mai
putea şi nici nu voia sărenunţe.
Lovi  în  Atreiu  care  încerca  să se  apere  cu  sabia  sa.  Dar
Sikanda spintecăarma lui Atreiu  şi-l nimeri în piept. Se căscăo
rană adîncă de  unde  ţîşni  sîngele.  Atreiu  căzu  pe  spate  şi  se
prăbuşi  de  pe  crenelurile  porţii  celei  mari.  Din  palele  de  fum
izbucni o flacărăalbăîn noapte, îl prinse pe Atreiu în cădere  şi-l
luăcu sine. Fusese Fuhur, balaurul-noroc alb.
Bastian îşi  şterse cu mantia sudoarea de pe frunte.  Şi atunci
văzu  că mantia  se  înnegrise,  devenise  neagră ca  noaptea.
Ţinînd încăspada Sikanda în mînă, coborî de pe zidul palatului
şi ieşi jos în piaţă.
O datăcu înfrîngerea lui Atreiu norocul în luptăse schimbase
de  la  un  moment  la  altul.  Oastea  rebelilor  cărora  victoria  li  se
păruse  asigurată cu  puţin  timp  înainte,  începu  acum  să fugă.
Bastian se afla ca într-un vis înspăimîntător din care nu se putea
trezi. Izbînda lui avea un gust amar ca fierea, dar  şi de sălbatic
triumf.
Înfăşurat  în  mantia  sa  neagră,  cu  sabia  plină de  sînge  în
mînă,  cobora  încet  strada  principală a  Turnului  de  Fildeş care
acum  ardea  ca  o  torţă uriaşă.  Dar  Bastian  păşea  înainte  prin
urletul  şi  vuietul  flăcărilor  abia  simţindu-le  pînă ce  ajunse  la
piciorul  turnului.  Acolo  îşi  găsi  resturile  armatei,  aşteptîndu-l  în
grădina-labirint  pustiită,  acum  doar  un  nesfîrşit  cîmp  de  luptă
presărat  cu  leşurile  locuitorilor  Fantäziei.  Hykrion,  Hysbald  şi
Mydorn erau  şi ei acolo, ultimii doi grav răniţi, llluan, djinnul cei
albastru.
[...]
'USWUSUL PE CALUL SĂU înaripat n-ar fi putut nici el  ţine
pasul cu Bastian gonind prin noaptea neagrăca smoala. În acest
timp  tovarăşii  de  luptă lăsaţi  în  urm ă abia  se  pregăteau  de
plecare. Mulţi dintre ei erau răniţi, cu toţii erau istoviţi de moarte,
căci nici unul din ei nu avea nici pe departe nemăsurata putere şi
rezistenţăa lui Bastian. Pînă şi gealaţii cu platoşele negre pe caii
lor  metalici  nu  se  puneau  decît  cu  greu  în  mişcare,  iar  ceilalţi,
care mergeau pe jos, nu-şi mai  puteau găsi cadenţa obişnuită.
Voinţa lui Xayide ―prin care erau conduşi cu toţii ―părea şi ea
săfi ajuns la limita puterilor. Lectica ei de mărgean căzuse pradă
flăcărilor  în  timpul  incendiului  Turnului  de  Fildeş.  Aşa  că i  se
construise  o  lectică nouă din  diferite  scînduri  de  căruţe,  arme
frînte  şi rămăşiţe carbonizate din turn, care, fireşte, semăna mai
degrabă cu  o  colibă sărăcăcioasă.  Şchiopătînd  şi  tîrşîindu-şi
picioarele,  restul  oştirii  se  tîra  în  urma  ei.  Hykrion,  Hysbald  şi
Hydorn  care  îşi  pierduseră caii  erau  şi  ei  nevoiţi  să umble
sprijinindu-se unul pe altul. Nimeni nu scotea vreun cuvînt,  dar
toţi  ştiau căle va fi cu neputinţăsă-l ajungă, vreodatădin urmă
pe Bastian.
Acesta înainta duduind prin beznă, mantia sa neagrăflutura
fioros pe umerii lui, picioarele metalice ale calului uriaşscîrţîiau
şi  scrişneau  la  fiece  mişcare,  în  timp  ce  copitele  imense
ciocăneau pămîntul.
―Dii, striga Bastian, dii! dii! dii!
Nu înainta atît de repede cît ar fi dorit. Voia să-i ajungădin
urmă pe  Atreiu  şi  pe  Fuhur,  cu  orice  preţ,  chiar  dacă avea  să
omoare sub el acest monstruos cal metalic.
Voia  răzbunare!  La  ora  aceea  ar  fi  ajuns  de  mult  la  ţelul
tuturor  dorinţelor  sale,  dar  Atreiu  îl  împiedicase.  Bastian  nu
ajunsese  împărat  al  Fantäziei.  Iar Atreiu  trebuia săispăşească
amarnic!
Bastian  îşi  zori  încă  şi  mai  necruţător  calul  metalic.
Încheieturile acestuia scîrţîiau şi scrişneau tot mai zgomotos, dar
calul încăasculta de voinţa călăreţului şi îşi iuţi galopul nebun.
Goana  sălbatică  ţinu  multe  ore  fără ca  noaptea  să se
lumineze. În gînd Bastian vedea mereu în faţa ochilor Turnul de
Fildeşîn flăcări  şi trăia mereu clipa cînd Atreiu îi pusese sabia
pe  piept  ― pînă cînd  i  se  ivi  pentru  prima  oară în  minte
întrebarea:  De  ce  şovăise  Atreiu?  De  ce  nu  se  hotărîse  să-l
rănească pentru  a-i  smulge  cu  forţa  pe  AURYN?  Şi  acum
Bastian îşi aminti brusc de rana ce i-o făcuse el lui Atreiu  şi de
ultima privire a acestuia cînd căzuse pe spate  şi se prăbuşise în
hău.
Bastian  îşi  vîrî  înapoi  în  teaca  cea  ruginită spada  pe  care
pînăatunci o ţinuse în mînă.
Apărurăzorile şi treptat începu să-şi dea seama unde se află.
Era  o  cîmpie  stearpă peste  care  gonea  acum  cu  calul  său
metalic.  Formele  întunecate  ale  unor  tufe  de  ienupăr  semănau
cu adunările nemişcate ale unor uriaşi călugări cu glugăsau ale
unor  vrăjitori  cu  pălării  ascuţite.  Blocuri  de  stîncă erau  risipite
printre tufe.
Şi  pe  urmă,  chiar  în  timpul  galopului,  calul  său  metalic  se
desfăcu brusc în bucăţi.
Bastian  rămase  pe  jos,  ameţit  de  puterea  izbiturii.  Cînd  se
sculăîn sfîrşit în picioare, începu să-şi frece loviturile; se afla în
mijlocul unei tufe joase de ienupăr. Tîrîndu-se, ieşi afară. Acolo
văzu  spărturile  ca  nişte  coji  goale  ale  calului  răspîndite  pe  o
suprafaţămare, ca şi cum ar fi explodat un monument.
Bastian se ridică,  îşi aruncăpe umeri mantia cea  neagră  şi
porni fărăvreun ţel precis către locul unde zorile luminau tot mai
mult zarea.
În  tufa  de  ienupăr  rămase  însă un  obiect  lucitor  pe  care-l
pierduse  acolo:  cingătoarea  Gemmal.  Bastian  nici  nu  observă
paguba  şi nici mai tîrziu nu se mai gîndi la cingătoare, Illuan o
salvase zadarnic din flăcări.
După cîteva  zile  Gemmal  fu  găsită de  o  coţofană care  nu
bănuia ce era în realitate obiectul strălucitor ce-i plăcuse. Îl duse
în cuibul ei, dar astfel începu o altăpoveste care va fi povestită
altădată.
Către amiază, Bastian ajunse la un parapet înalt de pămînt,
ce tăia de-a curmezişul cîmpia. Se caţărăpe el. Dincolo găsi o
zănoagă largă care  -adîncindu-şe  tot  mai  mult  spre  interior  ―
semăna cu un crater. Întreaga vale era acoperităde un oraş  ―
în orice caz mulţimea de clădiri sugera aceastădenumire, deşi
era  oraşul  cel  mai  aiurit  pe  care-l  văzuse  vreodată Bastian.
Toate  clădirile  păreau  învălmăşite  fără plan  şi  fără sens,  ca  şi
cum ar fi fost răsturnate acolo de-a valma dintr-un sac uriaş, nu
existau nici străzi, nici pieţe, nici vreo ordine evidentă.
Dar  şi  clădirile  izolate  păreau  descreierate,  avînd  uşa  de
intrare pe acoperiş, scări aşezate acolo unde nu se putea ajunge
sau  unele  pe care nu s-ar  fi putut păşi decît cu capul  în jos  şi
care  se  sfîrşeau  în  aer,  turnuleţele  erau  clădite  pieziş,  iar
balcoanele atîrnau vertical pe ziduri, ferestrele ţineau locul uşilor,
iar podelele  ţineau locul pereţilor. Existau poduri ale căror bolţi
arcuite se întrerupeau brusc, ca şi cum constructorul lor ar fi uitat
în  toiul  lucrului  ce  urma  să fie  întregul.  Turnuri  curbate  ca
bananele, piramide aşezate pe vîrful lor. Pe scurt, întregul oraş
dădea impresia de sminteală.
Pe urmăBastian îi văzu  şi pe locuitori. Erau bărbaţi, femei  şi
copii. Trupul părea al unor oameni obişnuiţi, dar îmbrăcămintea
lor  arăta  ca  şi  cum  ar  fi  înnebunit  cu  toţii,  nemaiputînd  face
deosebirea între lucrurile ce slujesc pentru îmbrăcăminte şi cele
ce  slujesc  altor  scopuri.  Pe  cap  purtau  abajururi,  găleţi,
castroane de supă, coşuri de hîrtie, pungi sau cutii. Iar pe trup le
atîrnau feţe de masă, covoare, bucăţi mari de poleialăsau chiar
butoaie.
Mulţi  dintre  ei  trăgeau  sau  împingeau  roabe  şi  cărucioare
încărcate  cu  tot  soiul  de  boarfe,  lămpi  sparte,  saltele,  vase,
zdrenţe  şi  podoabe  ieftine.  Iar  alţii  cărau  în  spinare  baloturi
uriaşe de troace asemănătoare.
Cu  cît  Bastian  pătrundea  mai  adînc  în  oraş,  se  înteţea  şi
înghesuiala. Se părea  însăcâ nimeni nu  ştie  prea bine  încotro
vrea sămeargă. Bastian observăde mai multe ori cum cîte unul
care-şi  trăsese cu greu căruciorul  într-o anumitădirecţie,  îl tîra
dupăscurt timp în direcţia opusă, pentru ca, puţin mai tîrziu, să
pornească iar  într-o  nouă direcţie.  Cu  toţii  erau  însă într-o
activitate febrilă.
Bastian hotărî săse adreseze unuia dintre ei.
―Cum se numeşte acest oraş?
Cel căruia îi vorbise lăsădin mîini căruciorul, se îndreptădin
şale, îşi frecăun timp fruntea, ca şi cum s-ar fi gîndit intens, apoi
plecă  şi îşi lăsăcăruciorul acolo. Se părea căl-a uitat. Dar după
cîteva  minute  o  femeie  puse  stăpînire  pe  el  şi-l  trase  anevoie
undeva.  Bastian  o  întrebă dacă boarfele  sînt  ale  ei.  Femeia
rămase  un  timp  locului  cufundată într-o  meditaţie  adîncă,  apoi
plecă.
Bastian mai încercăde cîteva ori, dar nu primi răspuns la nici
o întrebare.
― N-are  nici  un  rost  să-i  întrebi  ceva,  auzi  dintr-o  dată un
glas chicotind, ei nu mai pot să-ţi spunănimic. Ar putea fi numiţi
cei-ce-nu-spun-nimic.
Bastian se întoarse în direcţia de unde venise glasul  şi zări
pe o ieşire de zid (de fapt era partea de jos a ungi balconaşce
fusese fixat invers) o maimuţicăcenuşie. Avea pe cap o pălărie
neagră de  doctor  de  pe  care  se  legăna  un  ciucure,  şi  părea
ocupată să-şi  socotească atent  ceva  pe  degetele  picioarelor.
Apoi îi rînji lui Bastian, spunîndu-i:
―Scuzaţi-mă, eram foarte grăbităsăcalculez ceva.
―Cine eşti? întrebăBastian.
―Argax e numele meu, îmi pare bine! răspunse maimuţoiul
şi ridicăpălăria de doctor. Cu cine am plăcerea?
―Mănumesc Bastian Balthasar Bux.
―Întocmai! spuse mulţumitămaimuţa.
― Şi cum se numeşte acest oraş? se interesăBastian.
369  URMATOARELE  TREI  PAGINI  TREBUIE  REFACUTE
DUPA ORIGINAL
În  mijlocul  drumului  Bastian  văzu  o  femeie  şezînd  şi
încercînd săculeagăcu acul de ţesut boabele de mazăre dintr-o
farfurie.
―Cum au ajuns aici? Şi ce fac aici? întrebăBastian.
Bastian. De ce? Nu văd aici pe nimeni ^
semene a vechi împărat
Bastian se sperie.
―De unde ştii, Argax?
Maimuţoiul îşi ridicădin nou pălăria de doctor şi rînji:
―Eu sînt ―săspunem ―supraveghetorul oraşului.
Bastian privi în jur. Foarte aproape de ei un bătrîn săpase o
groapă. Acum aşeza în ea o lumînare aprinsă  şi astupa groapa
la loc.
―O, în toate vremurile au existat oameni care
Nu au găsit calea înapoi în lumea lor, îi explicăArgax. toţi cei
pe care-i vezi aici au fost pe vremea lor împăraţi ai Fantäziei  ―
sau cel puţin doreau sădevină.
La început n-au mai vrut, iar acum  ―săspunem  ―nu mai
pot.
―Un un mic tur al oraşului domnu'? Săspunem  ―o prima
luare de contact nu costa nimic. Ai şi plătit acestea.
Bastian  privi  la  o  fetiţă care  împingea  cu  mari  eforturi  o
trăsuricăpentru păpuşi ce avea roţile pătrate.
― Şi de ce nu mai pot? întrebăel.
― Ar  trebui  să-şi  dorească acest  lucru.  Ei  însă nu-şi  mai
doresc nimic. Ultima lor dorinţăau folosit-o pentru altceva.
― Ultima   lor  dorinţă?  întrebă Bastian.  Din  obraji  îi  pierise
orice  picătură de  sînge.  Deci  nu  poţi  să-ţi  doreşti  mereu  cîte
ceva atîta timp cît vrei?
preferat s-o ia,,,f*»J ta la necare
Argax  chicoti  iar.  Acum  încerca  să-i  scoată lui  Bastian
turbanul ca să-l caute de păduchi.
―Lasă asta! strigăBastian.  Încercă sădea jos maimuţoiul
de pe spate, dar acesta se ţinea bine şi izbiera de bucurie.
― Nicidecum!  Nicidecum!  hămăi  el.  Nu  poţi  avea  dorinţe
decît  atîta  timp  cît  îţi  aminteşti  de  lumea  ta.  Cei  de-aici  şi-au
cheltuit însătoate amintirile. Cine
naaua.ii u«-">» ―■-■ ■■*-___ f
u mai are trecut
-
nare nici
viitor. De
aceea ei nici nu
n spnzatie neplăcută, ce i se accentua la fiecare îmbătrînesc.
Uită-te la ei!  Ţi-ar veni săcrezi căunii  nlTh  nriveaDe ceilalţi  Şi
observăcănici între ei nu sînt aici de o mie de ani sau chiar  şi
de mai mult? Dar vorbeau deloc Nici nu se interesauunii de alţii,
barâm
î
naşa cum sînt. Pentru ei nu se mai poate schimba nimic,
fiindcănici ei însisi nu se mai pot
*roo„ răniri nu se văd
pareau^a ma nu se v^. ^^ ^.^ ^
ce sescnimba
u? Bastian observa un bărbat care săpunea o
\,  chicoti Argax la urechea lui, sinţoglindă  şi pe urmăîncepu
s-o bărbierească. Ceea ce de-o seam ăcu tine, aşa s-ar putea
spune, sau, mai bine  zis au fost pe vremea lor. la  început i se
păruse caraghios, acum îi dădea fiori
―w/
601
'
―Ce vrei săspui? Bastian se opri în loc.
Merse repede mai departe  şi abia acum îşi dădu seama că
pătrundea  tot  mai  adînc  în  oraş.  Voi  în  sus  şi  în  jos  p|ă se
întoarcă, dar ceva îl atrăgea ca un magnet. Începu săalerge  şi
încercăsăscape de supăratoarea
poartă
sa
uicăsînt oameni?
Înveselit Argax ţopăia spinarea lui Bastian:
―Aşa e ! Aşa e !
371
370
maimuţăcenuşie, dar aceasta rămînea lipităde el, ba îl mai
şi zorea:
―Mai repede! Hop! Hop! Hop!
Bastian înţelese căorice-ar fi făcut tot n-ar fi avut nici un rost,
şi se opri.
―  Şi toţi cei de-aici,  întrebăel abia trăgîndu-şi suflarea, au
fost odatăîmpăraţi ai Fantäziei sau au vrut săfie?
―Desigur, spuse Argax, cel ce nu-şi mai găseşte calea vrea
sădevinăîmpărat, mai curînd sau mai tîrziu. N-a izbutit fiecare,
dar au dorit-o cu toţii. De aceea existăaici douăfeluri de nebuni.
În orişice caz ―s-ar putea spune ―rezultatul e acelaşi.
―Care sînt cele douăfeluri? Explică-mi! Vreau neapărat să
ştiu, Argax!
―Linişteşte-te! Linişteşte-te! chicoti maimuţa  ţinîndu-se încă
şi  mai  strins  de  gîtul  lui  Bastian.  Unii  dintre  ei  şi-au  cheltuit
treptat  amintirile.  Iar  cînd au pierdut-o  şi pe  ultima, AURYN nu
le-a  mai  îndeplinit  nici  o  dorinţă.  După aceea  au  venit  ― am
putea  spune  ― din  proprie  iniţiativă aici.  Ceilalţi,  care  s-au
proclamat  împăraţi,  şi-au  pierdut  brusc  în  acel  moment  toate
amintirile.  De  aceea  nici  lor  AURYH  n-a  mai  putut  să le
îndeplinească nici  o  dorinţă,  de  vreme  ce  nici  nu  mai  aveau
vreuna. Dupăcum vezi, se revine la acelaşi lucru. Sînt  şi ei aici
şi nu mai pot pleca.
―Înseamnăcăau avut cu toţii cîndva pe AURYN?
― Se-nţelege!  răspunse  Argax.  Au  uitat  însă de  mult.  De
altfel, nici nu i-ar ajuta cu nimic pe bieţii smintiţi.
―Li s-a..., Bastian şovăi, li s-a luat?
―Nu, spuse Argax, atunci cînd cineva se proclamăîmpărat,
talismanul  dispare  din  propria  lui  voinţă.  E  limpede  ca  lumina
zilei, s-ar putea spune, căci puterea Crăiesei Copile nu poate fi
folosităpentru a-i lua tocmai aceastăputere.
Bastian  se  simţea  atît  de  rău,  încît  ar  fi  dorit  să se  aşeze
undeva, dar mica maimuţăcenuşie nu-îngăduia.
―Nu, nu, vizionarea oraşului  încănu s-a  încheiat,  ţipa ea,
cel mai important lucru abia urmează! Mergi mai departe! Mergi
mai departe!
Bastian  văzu  un  băiat  bătînd  cu  un  ciocan  greu  cuie  în
ciorapi  întinşi  în  faţa  lui  pe  jos.  Un  bărbat  gras  încerca  să
lipească timbre  pe  băşici  de  săpun  care,  fireşte,  se  spărgeau
mereu. Dar el nu contenea săfacăaltele, suflînd.
― Uită-te!  auzi  Bastian  glasul  lui  Argax  şi  simţi  în  acelaşi
timp cum acesta îi întorcea cu mînuţa lui de maimuţăcapul într-o
anumitădirecţie. Uită-te acolo, nu-i distractiv?
Se  strînsese  un  grup  numeros  de  oameni,  bărbaţi  şi  femei,
bătrîni  şi tineri, cu toţii în cea mai ciudata îmbrăcăminte, dar nu
vorbeau. Pe jos se aflau o mulţime de zaruri mari, iar pe fiecare
din  cele  şase  feţe  ale  zarurilor  erau  litere.  Oamenii  amestecau
mereu zarurile şi pe urmăse holbau mult timp la ele.
― Ce  fac  acolo,  şopti  Bastian,  ce  fel  de  joc  e?  Cum  se
numeşte?
―E jocul de-a oarecare, răspunse Argax.
Apoi le făcu semn jucătorilor şi strigă:
―Foarte bine, copii! Daţi-i înainte! Nu vălăsaţi!
Pe urmăse întoarse iar către Bastian şi-i şopti la ureche:
―Nu mai sînt în stare săpovesteascănimic.  Şi-au pierdut
uzul limbajului. De aceea am inventat acest joc pentru ei. Îi  ţine
ocupaţi,  după cum  vezi.  Şi  e  foarte  simplu.  Dacă stai  şi  te
gîndeşti, va trebui săadmiţi cătoate poveştile din lume nu sînt
compuse  de  fapt  decît  din  douăzeci  şi  şase  de  litere.  Literele
rămîn  mereu  aceleaşi,  numai  combinaţiile  lor  se  schimbă.  Din
litere se compun cuvinte, din cuvinte fraze, din fraze capitole, iar
din capitole poveşti. Ia uită-te, ce scrie acolo? Bastian citi:
HGIKLOPFMWEYVXQ
YXCVBNMASDFQrUKLOA
QWERTZUIOPU
ASDFQMJKLOA
MNBVCXYLKJHQFDSA
UPOIUZTREWQAS
QWERTZUIOPUASDF
YXCVBnMLKJ
QWERTZUIOPU
ASDFQHJKLOAYXC
UPOIUZTREWQ AOLKJHQFDSAMNBV
QKMDSRZIP
QETUOUSFHKO
YCBMWRZIP
ARCQUniKYO
QWERTZUIOPUASD
NIBVCXYASD LKJUONQREFQHL
― Da,  chicoti  Argax,  de  cele  mai  multe  ori  aşa  iese.  Dacă
joci însăfoarte mult timp, ani de zile, atunci ies uneori  şi cuvinte.
Nu sînt cuvinte deosebit de mintoase, dar cel puţin sînt cuvinte.
„Spanacomanie", de pildă, sau „Cîrnatoperie" sau „Qulerită". Iar
dacăjoci o sutăde ani, o mie de ani, o sutăde mii de ani fără
întrerupere,  atunci  după toate  probabilităţile  trebuie  să iasă o
dată  şi  o  poezie.  Iar  dacă joci  veşnic,  atunci  trebuie  să se
iveascătoate poeziile, toate poveştile posibile,  şi pe lîngăele  şi
toate poveştile poveştilor, chiar  şi aceastăpoveste în care stăm
de vorbănoi doi. E logic, nu-i aşa?
―E îngrozitor, spuse Bastian.
― O,  spuse  Argax,  depinde  de  punctul  de  vedere.  Cei  de
colo ―s-ar putea spune ―practicăjocul cu plăcere. În afarăde
asta, ce-am putea face cu ei în Fantäzia?
Bastian  privi  mult  timp  în  tăcere  pe  jucători,  apoi  întrebă în
şoaptă:
―Argax, ştii cine sînt, nu-i aşa?
―Cum sănu? Cine în întreaga Fantäzie nu-ţi ştie numele?
―Spune-mi un lucru, Argax. Dacăieri aşfi devenit împărat,
m-aşfi aflat azi aici?
―Azi sau mîine, răspunse maimuţa, sau peste o săptămînă.
În orice caz ai fi sosit curînd aici.
―ÎnseamnăcăAtreiu m-a salvat.
―Asta nu mai ştiu, recunoscu maimuţa.
―Iar dacăar fi izbutit să-mi ia giuvaerul, ce s-ar fi întîmplat
atunci?
Maimuţa chicoti din nou.
―S-ar putea spune că şi atunci ai fi nimerit tot aici.
―De ce?
―Fiindcăai nevoie de AURYN ca să-ţi găseşti calea înapoi.
Dar, ca săvorbesc cinstit, nu cred cămai eşti în stare.
Maimuţa  bătu  din  palme,  salută cu  pălăria  eij  de  doctor  şi
rînji.
―Spune-mi, Argax, ce trebuie săfac?
―Săgăseşti o dorinţăcare săte ducăînapoi în lumea ta.
Bastian tăcu iar multăvreme, apoi întrebă:
―Argax, îmi poţi spune cîte dorinţe mai pot avea cu totul?
―Nu multe. Dupăpărerea mea, cel mult încătrei sau patru.
Şi-ţi va fi greu săte descurci numai cu atîtea. Începi cam prea
tîrziu,  iar  drumul  înapoi  nu-i  deloc  uşor.  Trebuie  să traversezi
Marea  Pîclelor.  numai  în  acest  scop  trebuie  să cheltuieşti  o
dorinţă.  Ce  mai  urmează după aceea  ― nu  ştiu.  În  întreaga
Fantäzie nu ştie nimeni care e pentru alde voi drumul spre lumea
voastră.  Poate  că vei  găsi  pe  Yor  şi  Minroud,  ultima  scăpare
pentru mulţi ca tine. Deşi mătem căpentru tine e ―săspunem
―prea departe. De data aceasta mai ai însăposibilitatea săieşi
din vechiul oraşal împăraţilor.
―Mulţumesc, Argax! spuse Bastian.
Mica maimuţăcenuşie rînji.
―La revedere, Bastian Balthasar Bux!
Şi dintr-un singur salt dispăru într-una din casele cele sucite.
Şterpelise şi turbanul lui Bastian.
Acesta mai rămase un timp locului, nemişcat. Ceea ce aflase
îl zăpăcea  şi-l tulbura atît de mult, încît nu era în stare săia nici
o  hotărîre.  Toate  ţelurile  şi  planurile  lui  de  pînă atunci  se
prăbuşiseră. Avea impresia căînlăuntrul său totul se răsturnase
―la fel ca piramida de colo, partea de sus era întoarsăîn jos,
iar partea din spate spre faţă. Ceea ce sperase însemna pieirea
sa, iar ceea ce urîse era salvarea.
Pentru  început  îi  era  limpede  un  lucru:  Trebuia  să iasă din
acest oraşsmintit! Şi nu mai voia săse întoarcăniciodată!
Porni la drum prin harababura de case aiurite şi foarte curînd
se dovedi cădrumul spre interiorul oraşului fusese cu mult mai
lesnicios decît cel de ieşire. Tot mereu era nevoit săconstate că
greşise  direcţia  şi  se  îndreptă iar  spre  centrul  oraşului.  Avu
nevoie de întreaga după-amiazăînainte de a izbuti săajungăla
parapetul  de  pămînt.  Apoi  alergă afară în  cîmpie  şi  nu  se  mai
opri din fugăpînăce noaptea  ―la fel de întunecoasăca  şi cea
precedentă  ― îl  sili  să stea  locului.  C ăzu  istovit  sub  o  tufă de
ienupăr şi se cufundăîntr-un somn adînc. Iar în timpul somnului i
se stinse amintirea căpe vremuri ştiuse sănăscoceascăpoveşti.
Toată noaptea  nu  văzu  în  vis  decît  o  singură imagine  care
nici nu pierea şi nici nu se schimba: Atreiu cu rana sîngerînda în
piept stătea în faţa lui şi-l privea, nemişcat şi tăcut.
Trezit  de  un  bubuit  de  tunet,  Bastian  sări  în  sus.  Era
înconjurat  de  bezna  cea  mai  adîncă,  dar  întreaga  grămadă de
nori  adunaţi de mai multe  zile părea  a clocoti cu  furie.  Fulgera
neîncetat, tunetele uruiau  şi duduiau, căse cutremura pămîntul,
furtuna  vuia  peste  cîmpie  îndoind  tufele  de  ienupăr  pînă la
pămînt, torentele de ploaie se prăvăleau ca nişte perdele cenuşii
peste tot întinsul.
Bastian se ridică.  Înfăşurat  în mantia  sa cea  neagră, stătea
pe loc, apa îi curgea peste faţă.
Drept  în  faţa  lui  un  trăsnet  lovi  un  pom  spintecînd  trunchiul
noduros,  crengile  fură îndată cuprinse  de  vîlvătaie,  vîntul
răspîndi o ploaie de scîntei peste cîmpia în noapte,  dar potopul
de sus stinse repede totul.
Bastian  fusese  zvîrlit  în  genunchi  în  timpul  îngrozitorului
trosnet.  Acum  începu  să sape  pămîntul  cu  amîndouâ  mîinile.
Cînd groapa fu destul de adîncă, îşi dezlegăspada Sikanda de
Ia şold Şi o aşezăîn groapă.
―Sikanda, spuse el încetişor printre urletele furtunii, îmi iau
pentru totdeauna rămas-bun de la tine. Niciodatăsănu se mai
întîmple  vreun  rău  prin  cineva  care  te  ridică împotriva  unui
prieten.  Iar  nimeni sănu te găseascăaici înainte ca tot ce s-a
întîmplat prin tine şi prin mine săfie complet uitat.
Pe urmăumplu groapa la loc cu pămînt  şi la sfîrşit  acoperi
totul cu crengi şi cu muşchi pentru ca nimeni săn-o descopere.
Şi tot acolo se mai aflăSikanda pînăîn ziua de azi. Căci abia
într-un viitor îndepărtat va veni cineva care s-o poatăatinge fără
nici o primejdie ―dar aceasta e o altăpoveste  şi va fi povestită
altădată.
Bastian porni la drum în întuneric.
Spre dimineaţă, furtuna se potoli, vîntul se opri, ploaia picura
doar de pe pomi şi totul se linişti.
O datăcu aceastănoapte, pentru Bastian începu o drumeţie
lungă  şi singuratică. Nu mai voia înapoi la tovarăşii săi de drum
şi  de  luptă,  înapoi  la  Xayide.  Acum  voia  să caute  calea  de
întoarcere  în  lumea  oamenilor  ― dar  nu  ştia  nici  cum  şi  nici
unde. Oare exista pe undeva o poartă, un vad, un hotar pe unde
putea trece?
Trebuia s-o descopere, atît ştia. Nu avea însănici o putere în
aceastăprivinţă. Se simţea ca un scafandru aflat pe fundul mării
în căutarea unei nave scufundate, dar care e mereu împins de
ape în sus înainte de a putea găsi ceva.
Mai ştia cănu-i mai rămîneau decît puţine dorinţe, de aceea
avea  mare  grijă să nu  folosească pe  AURYN.  Nu  trebuia  să
sacrifice puţinele amintiri ce-i mai rămăseserădecît pentru a se
apropia de lumea sa,  şi numai atunci cînd era absolut necesar.
Dar dorinţele nu pot fi nici provocate  şi nici înăbuşite dupăcum
ai vrea. Ele izvorăsc din adîncurile cele mai ascunse ale fiinţei
noastre, fie ele bune, fie rele. Şi se nasc fărăsăne dăm seama.
Fărăca Bastian săobserve, în el se năştea o nouădorinţăce
treptat căpăta un chip tot mai precis.
Singurătatea  în  care  călătorea  de  atîtea  zile  Şi  nopţi  avu
drept urmare că-şi dori săfacă  şi el parte din vreo comunitate,
săfie primit în vreun grup, nu ca stăpîn sau ca învingător sau ca
ceva mai deosebit, ci numai ca unul printre cei mulţi, poate chiar
ca cel mai de jos sau cel mai puţin important, dar ca unul care
ţine în mod firesc de ceilalţi şi participăla viaţa comună.
Într-o  bună zi  se  întîmplă să ajungă la  ţărmul  unei  mări.  În
orice caz, aşa crezu el la început. Se afla pe un  ţărm stîncos  şi
abrupt, iar în faţa ochilor săi se desfăşura o mare cu valuri albe
încremenite. Abia mai tîrziu văzu căvalurile nu erau cu adevărat
nemişcate, ci înaintau foarte încet, căexistau curenţi  şi vîrtejuri
tot atît de imperceptibile ca şi arătătoarele unu
!
ceasornic.
Era Marea Pîclelor!
Bastian se plimbăde-a lungul  ţărmului abrupt. Atmosfera era
caldă  şi puţin umedă, nu adia nici un vînticel. Era încădevreme,
înaintea amiezii, ia soarele lumina întinderea albăde ceaţăce se
pierde în zare.
Bastian merse cîteva ore, iar spre amiazăajunse la un orăşel
construit pe pari înalţi afară, în  largul Mării Relelor, la o oarecare
distanţăde uscat. Un pod lung suspendat lega oraşul de o limbă
a  coastei  stîncoase.  Podul  se  legănă uşor  cînd  Bastiat  păşi
peste el.
Casele erau  relativ mici, uşile, ferestrele scările, totul părea
făcut  la  dimensiunile  unor  copii.  Într-adevăr,  oamenii  care
umblau  pe  străzi  aveau  cu  toţii  mărimea  unor  copii,  deşi  era
vorba  de  bărbat  adulţi  cu  bărbi  şi  femei  cu  pieptănături  înalte.
Era izbitor faptul că nu prea puteau fi deosebiţi, căci semănau
nespus  de  mult  între  ei.  Feţele  le  erai  cafenii-închis  ca  şi
pămîntul umed  şi  păreau foarte blînzi  şi liniştiţi. Cînd  îl vedeau
pe Bastian, dădeau din cap, dar nimeni nu-i adresa vreo vorbă.
În general păreau săfie tare tăcuţi, numai foarte rar se auzea pe
stradăsau într-o uliţăvreo vorbăsau o chemare, în ciuda forfotei
intense  ce  domnea  pretutindeni,  niciodată nu  putea  fi  văzut
vreunul singur, întotdeauna umblau în grupuri mai mari sau mai
mici, ţinîndu-se de braţe sau de mîini.
Cînd privi mai bine casele, Bastian îşi dădu seama cătoate
erau  dintr-un  fel  de  împletituri  din  nuiele,  unele  mai  grosolane,
altele mai subţiri, ba chiar  şi pavajul străzilor era împletit. Iar pe
urmă văzu  că  şi  îmbrăcămintea  oamenilor,  pantalonii,  fustele,
hainele  şi pălăriile erau făcute  din  aceeaşi  împletitură,  în acest
caz,  fireşte,  dintr-o  împletitură foarte  subţire  şi  măiestrit  ţesută.
Era limpede căaici se făcea absolut totul din acelaşi material.
Din loc în loc, Bastian putu arunca o privire în diferite ateliere
ale unor meseriaşi, ocupaţi cu toţii cu confecţionarea obiectelor
împletite, făceau pantofi, ulcioare, lămpi, ceşti, umbrele  ―toate
din aceleaşi împletituri.  Şi niciodatănu lucra vreunul singur, căci
toate aceste obiecte nu puteau fi alcătuite decît de mai mulţi o
dată.  Era  o  plăcere  să priveşti  cu  cîtă dibăcie  lucrau  mînă-n
mînă  şi cum fiecare îi completa pe celălalt. În acest timp cîntau
de cele mai multe ori o melodie simplă, fărăcuvinte.
Orăşelul nu era prea mare, astfel căBastian ajunse curînd la
marginea lui. Iar priveliştea ce se ivi aici îi dovedi fărăputinţăde
tăgadăcăse afla într-un oraşde marinari, căci aici se aflau sute
de nave de toate formele şi mărimile. Totuşi era un oraşde marinari destul de neobişnuit, căci toate aceste nave erau atîmate de
undiţe  uriaşe  şi  pluteau  în  aer,  legănîndu-se  uşor,  una  lîngă
cealaltă,  peste adîncul prin care treceau pîclele  albe. De  altfel,
se părea că  şi aceste nave erau făcute cu totul din împletituri de
nuiele  şi n-aveau nici pînze, nici catarge, nici vîsle sau  timone.
Bastian se aplecase peste un parapet  şi privea în jos la Marea
de Pîclă. Putea să-şi dea seama cît de înalţi erau parii pe care
era construit  oraşul judecînd  dupălungimea  umbrelor aruncate
pe întinderea alba de jos.
―În timpul nopţii, auzi el o voce vorbind alături de el, pîclele
se ridicăpînăla înălţimea oraşului. Atunci putem porni în larg. În
timpul  zilei  soarele  absoarbe  pîcla  şi  nivelul  mării  scade.  Asta
doreai să ştii, străine, nu-i aşa?
Lîngă Bastian  se  sprijineau  de  parapet  trei  bărbaţi  care-l
priveau  blînd  şi prietenos.  Intră în vorbăcu  ei  şi aflăcăoraşul
purta numele de Yskal sau mai era numit  şi oraşul împletiturilor.
Locuitorii se numeau yskainari. Cuvîntul însemna întrucîtva „cei
ce existăîn comun". Meseria celor trei era pîclonautica. Bastian
nu voia să-şi spunănumele pentru a nu fi recunoscut, şi le spuse
căse numeşte „Unul". Cei trei marinari îi explicarăcăei nici nu
aveau nume pentru Fiecare în parte  şi erau de părere cănici nu
e nevoie. Cu toţii împreunăerau yskalnari, ceea ce le era întru
totul de ajuns.
Cum era tocmai ora prînzului, îl poftirăpe Bastian sămeargă
cu ei, şi el primi cu recunoştinţă, într-o ospătărie din apropiere se
aşeză la  masă,  iar  în  timpul  prînzului  Bastian  află totul  despre
oraşul Yskal şi despre locuitorii săi.
Marea-Eîclejor, numităla ei Skaidan, era un Ocean uriaşdin
negurăalbăce despărţea doua regiuni ale Fantäziei. Nimeni nu
aflase pînăacum cît de adînc era Skaidan şi nici nu se aflase de
unde  provenea  imensa  cantitate  de  pîclă.  E  drept  că sub
suprafaţa oceanului se putea foarte bine respira, de asemenea
se  putea  intra  în  mare  mergînd  pe  fundul  ei  dacă se  pornea
dinspre  ţărm unde pîcla era mai puţin adîncă, dar trebuia săfii
precaut  şi săte legi de o frînghie de care săpoţi fi tras înapoi.
Căci  pîcla  îţi  răpea  în  scurt  timp  orice  capacitate  de  orientare.
Mulţi cutezători sau  uşuratici se  prăpădiseră în decursul  anilor,
încereînd sătraverseze singuri  şi pe jos Skaidanul. Numai puţini
putuserăfi salvaţi. Singurul mod de a ajunge pe partea cealaltă
a Mării Pîclelor era cel al yskalnarilor.
Împletiturile de nuiele din care erau alcătuite casele oraşului
Yskal, toate obiectele uzuale, îmbrăcămintea, precum  şi navele
se făceau dintr-un soi de papurăce creştea aproape de ţărm sub
suprafaţa Mării de Pîclă  şi nu putea fi recoltatădecît punîndu-ţi
viaţa  în  primejdie.  Această papură,  deşi  era  flexibilă,  iar  în
atmosfera  normală chiar  moale,  stătea  drept  în  sus  în  ceaţă,
fiind mai uşoarădecît pîcla  şi plutind pe ea. Prin urmare, navele
clădite  din  papură pluteau  şi  ele.  Îmbrăcămintea  purtată de
yskalnari era deci totodată  şi un fel de colac de salvare pentru
cazul cînd cineva nimerea în pîclă.
Toate  acestea  nu  reprezentau  însă adevărata  taină a
yskalnarilor şi nu explica motivul deosebitei comuniuni în care îşi
duceau viaţa. Dupăcum observăBastian foarte curînd, păreau
să nu  cunoască cuvînţul  „eu",  în  orice  caz  nu-l  foloseau
niciodată, ci spuneau mereu doar „noi". Abia mai tîrziu descoperi
Bastian din ce cauză.
Atunci cînd din cele spuse de cei trei pîclonauţi
căvor rjile^ajn^^
şi pe el cajele^/_maţejQL pe Skaidan se deosebea Fidcănu
se
[...] foarte tare de orice alt drum pe mare. Fiindcănu se putea
şti  niciodată dinainte  cît  timp  va  dura  traversarea  şi  unde  va
duce pînăla urmă. Bastian spuse căe tocmai ceea ce doreşte,
aşa căpîclonauţii furăde acord să-l ia cu ei pe navă.
După cum  se  aşteptau,  la  căderea  nopţii  negura  începu  să
crească,  iar  la  miezul  nopţii  atinsese  înălţimea  oraşului  de
împletituri. Acum toate navele care mai înainte atîrnaserăîn aer
ajunseseră să plutească pe  suprafaţa  albă.  Nava  pe  care  se
găsea  Bastian  ― era  o  ambarcaţiune  plată  şi  lungă de  vreo
treizeci  de  metri  ― fu  desprinsă din  odgoane  şi  începu  să
pluteascăîncet sub cerul nopţii în largul Mării Pîclelor.
Încăde la prima vedere, Bastian se întrebase în ce felputea
fi pus în mişcare acest soi de navă, deoarece nu avea nici pînze,
nici  vîsle  şi  nici  elice.  După cum  află,  pînzele  n-ar  fi  folosit,
deoarece  peste  Skaidan  nu  sufla  niciodată vreun  vînt,  iar  cu
vîsle  sau  elice  nu  se  putea  trece  peste  pîclă.  Forţa  datorită
căreia se mişca nava era de naturăcu totul diferită.
În  mijlocul  punţii  se  găsea  o  suprafaţă circulară ceva  mai
ridicată. Bastian o observase încăde la început  şi crezuse căe
un fel de punte de comandăsau ceva asemănător. Într-adevăr,
în  timpul  întregii  călătorii  stăteau  cel  puţin  doi  dintre  pîclonauţi
acolo  sus,  uneori  şi  trei,  patru  sau  chiar  şi  mai  mulţi,  (întregul
echipaj  număra  paisprezece  marinari  ― desigur,  fără Bastian).
Cei  ce  se  găseau  pe  suprafaţa  rotundă î şi  petrecuseră braţele
unul pe dupăumerii celuilalt şi priveau în direcţia de mers. Dacă
nu îi observai cu mare grijă, puteai crede căstăteau nemişcaţi.
Numai  la  o  cercetare  foarte  atentă se  putea  observa  că se
legănau  foarte  încet  şi  în  aceeaşi  măsură,  executînd  un  fel  de
dans.  Totodată cîntau  o  melodie  simplă,  foarte  frumoasă  şi
blîndă, care se repeta mereu.
La început Bastian crezuse căstrania purtare reprezintăvreo
ceremonie  sau  un  obicei  mai  deosebit  al  cărui  sens  îi  era
ascuns. Abia în cea de-a treia zi a călătoriei îndrăzni să-l întrebe
pe  unul  dintre  cei  trei  prieteni  ai  săi,  care  tocmai  se  aşezase
lîngăel. La rîndul lui, acesta păru mirat de uimirea lui Bastian  şi
îi arătăcăoamenii pun în mişcare nava prin voinţa şi puterea lor
de imaginaţie.
Bastian  nu  putu  înţelege  de  la  bun  început  explicaţia  şi
întrebădacăpun în mişcare niscaiva roţi ascunse.
―Nu, răspunse pîclonautul, cînd vrei să-ţi mişti picioarele, îţi
ajunge săvrei  şi să-ţi imaginezi  ―sau ai cumva nevoie de vreo
maşinărie cu roţi ca săumbli?
Deosebirea  dintre  propriul  trup  şi  o  navă consta  numai  în
aceea  că cel  puţin  doi  yskalnari  trebuiau  să-şi  contopească cu
totul  vrerea  şi  imaginaţia  într-una  singură.  Căci  numai  prin
această unire lua  naştere forţa de propulsie.  Iar dacă voiau să
înainteze  mai  repede,  trebuiau  să participe  mai  mulţi.  În  mod
normal lucrau  în schimburi de cîte trei, iar ceilalţi  se  odihneau,
căci,  deşi  părea  uşoară  şi  plăcută,  era  totuşi  o  muncă grea  şi
obositoare,  cerînd  o  concentrare  intensă  şi  neîntreruptă.  Era
însăsingurul mod de a naviga pe Skaidan.
[...]  cum  nu  s-ar  fi  întîmplat  nimic.  Armonia  lor  nu  se
tulburase, nu erau întristaţi  şi nu jeleau, nu mai pomenirăcu nici
un cuvînt întîmplarea.
―Nu, spuse unul dintre ei cînd fu întrebat de Bastian, nu ne
lipseşte nimeni. De ce săjelim?
Individul singur nu conta deloc la ei. Şi cum nu se deosebeau
cu nimic unul de altul, nici unul din ei nu era de neînlocuit.
Bastian voia însăsăfie o individualitate, un cineva, nu doar
unul la fel cu toţi ceilalţi. Dorea săfie iubit tocmai fiindcăera aşa
cum era. În comunitatea yskalnarilor exista într-adevăr armonie,
nu însă şi iubire.
Nu mai dorea săfie cel mai mare, cel mai puternic, cel mai
înţelept. Toate acestea le lăsase în urma sa. Acum îşi dorea să
fie iubit aşa cum era, bun sau rău, frumos sau urît, deştept sau
prost, cu toate defectele sale ―sau tocmai din cauza lor.
Dar cum era el oare într-adevăr?
Fiu mai  ştia. Primise atît de multe  în  Fantäzia, iar acum nu
mai era în stare săse regăseascăpe sine printre toate darurile
şi însuşirile cu care fusese înzestrat.
Începînd  de  atunci,  nu  mai  participa  la  dansul  pîclonauţilor.
Şedea în faţăde tot la proră, privind spre Skaidan, zi dupăzi  şi
uneori chiar şi noaptea.
În sfîrşit ajunserăla celălalt  ţărm. Nava pîclelor trase la mal,
Bastian le mulţumi yskalnarilor şi debarcă.
Era  o  ţară plină de  trandafiri,  păduri  de  trandafiri  de  toate
culorile.  Iar  printre nesfârşitele boschete de trandafiri  şerpuia o
cărare.
Bastian porni pe cărare.
Aiuola Doamna
XAYIDE ÎŞI SFÎRŞI ZILELE ÎNTR-UN chip lesne de povestit,
dar greu de
Înţeles  şi  plin  de  contradicţii  ca  şi  atîtea  altele  în  Fantäzia.
Pînăîn ziua de azi învăţaţii  şi istoricii îşi storc creierii întrebînduse  cum  a  fost  cu  putinţă,  unii  se  îndoiesc  chiar  de  fapte  sau
încearcăsăle dea o altăinterpretare. Aici vom expune ceea ce
s-a întîmplat în realitate  şi fiecare săîncerce a explica lucrurile
aşa cum crede.
Pe vremea cînd Bastian sosise în oraşul Yskal la pîclonauţi,
Xayide împreunăcu uriaşii ei în platoşe negre ajunse la locul din
cîmpie  unde  calul  metalic  se  desfăcuse  bucăţi  sub  Bastian.  În
acea  clipă începu  să se  teamă că nu-l  va  mai  găsi  niciodată.
Puţin  mai  tîrziu,  văzînd  parapetul  de  pămînt  unde  rămăseseră
urmele lui Bastian cînd urcase pe el, bănuiala ei se preschimbă
în certitudine. Dacăajunsese în vechiul oraşal împăraţilor, era
pierdut pentru ea, indiferent cărămînea acolo pentru totdeauna
sau căizbutea săscape din oraş. În primul caz, ar fi fost lipsit de
orice putere ca toţi cei de acolo  şi nu ar mai fi fost în stare să-şi
doreascănimic  ―iar în celălalt caz, toate dorinţele de putere  şi
de mărire s-ar fi stins în el. În ambele cazuri jocul seîncheiase
pentru ea, Xayide.
Porunci gealaţilor cu platoşe săse oprească, dar  ―cu totul
de neînţeles ―ei nu ascultarăde voinţa lui Xayide, ci mărşăluiră
mai departe. Atunci ea se înfurie, sări din lectică  şi se aşezăîn
cale cu braţele întinse. Uriaşii cu platoşe negre, atît pedeştrii, cît
şi  călăreţii,  tropăiră însă mai  departe,  ca  şi  cum  ea  nici  n-ar  fi
fost acolo, călcînd-o în picioare. Dar în momentul în care Xayide
îşi dădu sufletul, convoiul cel lung se opri brusc ca un mecanism
de ceas stricat.
Cînd  Hysbald,  Hydorn  şi  Hykrion  îi  ajunseră mai  tîrziu  din
urmăîmpreunăcu resturile oştirii, văzurăcele întîmplate, dar nu
se dumirirădefel, căci, aşa cum bine  ştiau, voinţa lui Xayide era
cea care  îi punea în mişcare pe uriaşii goi pe dinăuntru  şi prin
urmarea  îi făcuse s-o calce  în picioare. Dar prea multăgîndire
nu era punctul tare al celor trei cavaleri, aşa căridicarădin umeri
şi nu-şi mai băturăcapul. Se sfătuirăce era de făcut  şi ajunseră
la  concluzia  că întreaga  campanie  se  încheiase.  Prin  urmare,
lăsarăla vatrătot ce mai rămăsese din oaste, sfătuindu-i pe toţi
să se  ducă acasă.  Iar  ei  înşişi,  avînd  în  vedere  că îi  juraseră
credinţălui Bastian şi nevoind să-şi calce jurămîntul, hotărîrăsă-l caute în întreaga Fantäzie. Nu puturăînsăsăse înţeleagăîn
privinţa  direcţiei  în  care  să pornească  şi  de  aceea  stabiliră ca
fiecare  să continue  pe  cont  propriu.  Îşi  luară rămas-bun,  şi
fiecare porni  şchiopătînd în altădirecţie. Toţi trei au trecut apoi
[...]
pTtffîrggjTTUjjtin^^ Ftâi ilă
p pggjUjjtin^ ^
Fantäzia  circulă nenumărate  povestiri  despre  căutările  lor
lipsite  de  orice  sens.  Acestea  sînt  însă alte  poveşti  şi  vor  fi
povestite altădată.
Iar gealaţii [...] goi pe dinăuntru şi cu platoşe negre rămaseră
de  atunci  nemişcaţi  în  acelaşi  loc  din  cîmpie,  în  apropierea
vechiului  oraş  ― al  pŢşapădsr  căzură peste  gealaţi,  iar
eTTugfniră  şî se scufundarătreptat în pămînt, strîmb sau drept.
Totuşi unii mai tfiâ^ii il p  şmai potjfi_jâ^uţişi-asM^i.
Locurile acelea nu au însăo faimăprea bună,  şi toţi călătorii
le ocolesc. Dar săne întoarcem acum la Bastian.
În timp ce urma curbele line ale cărării printre boschetele de
trandafiri,  zări  ceva  care  îl  umplu  de  uimire,  căci  în  toată
Fantäzia nu mai văzuse niciodatăceva asemănător, anume un
stîlp indicator cu o mînăcioplităce arăta într-o anumitădirecţie.
„Spre Casa Schimbărilor'! scria pe mînă.
Bastian  porni  fără grabă în  direcţia  arătată.  Respira
mireasma nenumăraţilor trandafiri  şi se simţea din ce în ce mai
vesel, ca şi cum l-ar fi aşteptat o surprizăplăcută.
În  sfîrşit,  ajunse  la  o  alee  dreaptă străjuită de  pomi  sferici
plini  de  mere  roşii.  Iar  la  capătul  aleii  se  înălţa  o  casă.
Apropiindu-se,  constată că era  cea  mai  nostimă casă ce-o
văzuse  vreodată.  Acoperişul  înalt  şi  ţuguiat  şedea  ca  o  scufie
ascuţită pe  o  clădire  ce  semăna  mai  degrabă cu  un  dovleac
uriaş, căci era sferică, iar în multe locuri pereţii aveau umflături şi
scobituri,  ca  nişte  burdihane  care  îi  dădeau  casei  o  înfăţişare
corpolentă  şi plăcută. Se mai vedeau  şi cîteva ferestre  şi o uşă
de intrare, toate însăstrîmbe  şi răsucite, ca  şi cum toate aceste
deschideri ar fi fost tăiate de un neîndemînatic în dovleac.
În timp ce Bastian se îndrepta spre casă, observăcăea se
afla într-o continuă, dar înceatăschimbare. La fel de tacticos ca
un melc ce-şi scoate coarnele, se ivea în partea dreaptăo mică
ieşiturăcare se transforma încetul cu încetul într-un fel de foişor.
În  partea  stîngă se  vedea  o  fereastră care  se  închidea  şi
dispărea treptat. Din acoperişcreştea un coş, iar peste uşa de
intrare se forma o micăterasăcu balustradăde fier.
Bastian  se  oprise  locului  şi  privea  cu  uimire  şi  veselie
schimbările neîncetate. Acum înţelegea de ce casa purta numele
de „Casa Schimbărilor".
Pe  cînd  mai  stătea  pe  loc,  auzi  din  interior  o  voce  caldă  şi
melodioasăde femeie care cînta:
De un veac, oaspete drag,
Noi te-am aşteptat.
Dacăai ajuns în prag.
Tu eşti ―neapărat!
Foamea, setea să ţi-o stingi.
Totu-i pregătit.
Tot ce cauţi şi-ţi doreşti,
Vei sta liniştit,
Cu durerea alinată.
Suferinţa mingîiată.
Căci pe-un lung drum ai venit
Pîn-aici, la mine.
Fie c-ai fost bun ori rău.
Oricum eşti, e bine!
Ah, gîndi Bastian, ce glas frumos! Aşdori ca acest cîntec să
mi se adreseze mie!
Vocea începu săcînte din nou:
Mare domn, fii iarăşi mic!
Intră-aici şi fii pitic!
Nu mai sta mereu în prag,
Căci vei fi primit cu drag!
Toate ţi le-am pregătit
De mult timp ―chiar infinit!
Glasul  avea  o  putere  de  atracţie  irezistibilă asupra  lui
Bastian. Era sigur căo persoanăextrem de prietenoasăera cea
care  cînta.  Prin  urmare,  bătu  la  uşă,  iar  glasul  cel  frumos  îi
strigă:
―Intră! Intră, băiatul meu frumos!
Bastian  deschise  uşa  şi  văzu  o  cameră plăcută,  nu  prea
mare, prin ale cărei ferestre bătea soarele. La mijloc era o masă
rotundăîncărcatăcu tot felul de farfurii  şi coşuri pline cu fructe
multicolore  necunoscute  lui.  La  masă  şedea  o  femeie  care
semăna  ea  însăşi  cu  un  măr,  atît  era  ce  rotundă  şi  cu  obrajii
rumeni, atît părea de sănătoasă şi de atrăgătoare.
În primul moment Bastian fu copleşit de dorinţa de a alerga la
ea cu braţele întinse strigîndu-i: „Mamă! Mamă!" Dar se stăpîni.
Mama lui era moartă  şi cu siguranţănu se afla aici, în Fantäzia.
E drept ca femeia de aici avea acelaşi surîs drăgăstos şi acelaşi
fel de a  privi  care inspira  încredere, totuşi  asemănarea era cel
mult a unei surori. Mama lui fusese micuţă, iar femeia de-aici era
mare  şi oarecum impunătoare. Purta  o pălărie uriaşăacoperită
cu flori  şi fructe, iar rochia ei era de asemenea dintr-un material
înflorat.  Abia  după ce  s-a  uitat  foarte  bine  la  rochie,  îşi  dădu
seama căîn realitate era făcutănumai din frunze, flori şi fructe.
În timp ce stătea  şi o privea, îl napadi un sentiment pe care
nu-l  mai  cunoscuse  de  multă,  multă vreme.  Nu-şi  mai  amintea
cînd şi unde, ştia doar căuneori se simţise astfel pe vremea cînd
mai era mic.
― Aşază-te,  băiatul  meu  frumos,  spuse  femeia  făcînd  cu
mîna un gest de invitaţie spre un scaun, cred că  ţi-e foame, aşa
căar trebui sămănînci mai întîi.
―Iartă-mă, răspunse Bastian, văd căaştepţi un oaspete, pe
cînd eu am nimerit aici doar din întîmplare.
―Aşa o fi? întrebăfemeia zîmbind. Ei, nu face nimic. Totuşi
poţi mînca, nu-i aşa? Între timp am să-ţi spun o micăpoveste. Ia
şi mănîncă şi nu mai aştepta săte tot poftesc!
Bastian îşi scoase mantia cea neagră, o puse pe un scaun,
se aşeză  şi luă  şovăind o poamă. Înainte însăde a muşca din
ea, întrebă:
―Dar tu? Nu mănînci nimic? sau nu-ţi plac fructele?
Femeia rîse tare  şi din toatăinima, Bastian nu înţelegea de
ce.
―Bine, spuse ea dupăce se linişti, dacăstărui, am să-ţi  ţin
de urît şi am săiau şi eu ceva, dar în felul meu. Sănu te sperii!
Cu aceste cuvinte, îşi luăo stropitoare ce se afla pe jos lîngă
ea, o ridicădeasupra capului şi îşi turnăapa peste pălărie.
―Ah, făcu ea, ce bine m-am răcorit!
Acum veni rîndul lui Bastian sărîdă. Apoi muşcădin poamă
şi observăde Îndatăcănu mai mîncase niciodatăceva atît de
bun. Pe urmămai mîncăalta, iar aceasta era şi mai bună.
―Îţi place? întrebăfemeia privindu-l atent.
Bastian  avea  gura  plină  şi  nu  putea  răspunde,  mesteca  şi
dădea afirmativ din cap.
― M ă bucur, spuse femeia, mi-am dat deosebităosteneală
cu ele. Mai mănîncă, ia cît vrei!
Bastian  îşi  luă încă un  fruct,  iar  acesta  era  cu  adevărat  o
încîntare. Suspinăentuziasmat.
―  Şi  acum  am  să-ţi  povestesc,  continua  femeia,  dar  tu
mănîncăliniştit înainte.
Bastian trebuia săse străduiascămult să-i asculte cuvintele,
căci Fiecare fruct îi producea o nouăîncîntare.
― Cu  mult,  mult  timp  în  urmă,  începu  femeia  înflorată,
Crăiasa  Copilă a  noastră era  bolnavă de  moarte,  căci  avea
nevoie de un nume nou ce nu i-l putea da decît un pui de om.
Dar oamenii nu mai veneau în Fantäzia, nimeni nu ştia de ce. Iar
dacă Crăiasa  ar  fi  murit,  aceasta  ar  fi  însemnat  şi  sfîrşitul
Fantäziei.  Într-o  zi  însă sau,  mai  bine  zis,  într-o  noapte,  veni
totuşi un om  ―era un băieţel  şi el dădu Crăiesei Copile numele
de  Puişorul  Lunii.  Atunci  ea  se  însănătoşi  şi  drept  mulţumire  îi
făgădui  băiatului  că toate  dorinţele  sale  vor  deveni  realitate  în
împărăţia ei  ―una dupăalta, pînăce el va fi găsit adevărata sa
voinţă. Începînd de atunci, băieţelul porni într-o lungăcălătorie,
de la o dorinţăla alta, iar fiecare din ele i se împlinea.  Şi fiecare
împlinire  îl  ducea  la  o  nouă dorinţă.  Şi  nu  erau  doar  dorinţe
bune, ci şi unele rele, dar Crăiasa Copilănu face nici o diferenţă,
pentru ea totul are aceeaşi valoare şi totul e la fel de important în
împărăţia ei. Şi cînd la sfîrşit Turnul de Fildeşfu el însuşi distrus,
ea nu făcu nimic ca să-l împiedice. Dar o datăcu împlinirea unei
noi dorinţe, băieţelul mai uita o parte  din amintirile sale despre
lumea din care venise. Lui nu-i părea rău, căci tot nu mai voia să
se întoarcăacolo. Prin urmare, continua să-şi punădorinţădupă
dorinţă, dar în felul acesta îşi cheltuise aproape toate amintirile
―fărăamintiri însănu-şi mai poate dori nimeni nimic. Ajunsese
cît  pe-aci  să nici  nu  mai  fie  om,  ci  o  făptură a  Fantäziei.  Iar
adevărata  sa  voinţă tot  n-o  aflase.  Acum  se  ivise  primejdia  ca
sâ-şi consume  şi ultimele amintiri fărăs-o cunoască, ceea ce ar
fi însemnat cănu avea sămai ajungăniciodatăînapoi în lumea
sa.  Dar  pînă la  urmă izbuti  să ajungă la  Casa  Schimbărilor
pentru a rămîne acolo atît timp pînăce-şi va fi găsit adevărata sa
voinţă. Căci Casa Schimbărilor nu se numeşte astfel fiindcăse
schimbăea însăşi, ci fiindcăîi schimbă  şi pe cei ce locuiesc în
ea.  Iar  lucrul  era  foarte  important  pentru  jcel  băieţel,  căci  pînă
atunci dorise mereu săfie un ultul decît cel ce era, dar nu voise
niciodatăsăse schimbe.
Aici femeia se întrerupse din povestire, căci oaspetele ei se
oprise din mestecat.  Ţinea în mînăun fruct din care muşcase  şi
o privea ţintă, cu gura căscată, pe feneia cea înflorată.
― Dacă nu-ţi  place,  spuse  ea  îngrijorată,  pune-o  liniştit
deoparte şi ia-ti alta!
―Poftim, bîigui Bastian, o, nu, e foarte bună.
―Atunci totu-i  în ordine, spuse mulţumităfemeia. Am uitat
însăsăspun cum se numea băieţelul aşteptat de atîta amar de
vreme  în  Casa  Schimbărilor.  Mulţi  locuitori  ai  Fantäziei  îl
numeau  simplu  „Salvatorul",  alţii  îi  spuneau  „Cavalerul
Sfeşnicului cu Şapte Braţe" sau „Marele înţelept" sau şi „Domnul
şi Stăpînul", dar adevăratul său nume era Bastian Balthasar Bux.
Dupăaceea femeia îşi privi multăvreme surîzînd oaspetele.
El înghiţi în sec de cîteva ori şi pe urmăspuse încet:
―Aşa mănumesc eu.
―Ei vezi, spuse femeia şi nu păru deloc surprinsă.
Bobocii de pe pălăria ei  şi de pe rochie se deschiserătoţi o
dată.
―Dar o sutăde ani, replicănesigur Bastian, nici n-au trecut
de cînd sînt în Fantäzia.
―O, în realitate noi te aşteptăm de mult mai multăvreme,
răspunse  doamna,  chiar  şi  bunica  şi  bunica  bunicii  mele  te-au
aşteptat.  Vezi,  acum  ţi  se  spune  o  poveste  ce-ţi  este  nouă  şi
totuşi despre un trecut străvechi.
Bastian îşi aminti de cuvintele lui Graograman, pe atunci era
încăla începutul călătoriei sale. Acum i se părea într-adevăr că
au trecut o sutăde ani de atunci.
― De  altfel,  nici  nu  ţi-am  spus  pînă acum  care  e  numele
meu. Sînt Aiuola Doamna.
Bastian repetănumele  şi îi veni oarecum greu pînăce izbuti
să-l pronunţe cum trebuie. Pe urmăîşi luăîncăun fruct. Muşcă
din el  şi i se păru căîntotdeauna tocmai cel pe care-l mănîncă
este cel mai gustos din toate. Puţin îngrijorat, văzu căajunsese
la penultimul din farfurie.
― Ai  mai  vrea  să mănînci?  întrebă Aiuola  Doamna,  care
observase privirea lui.
Bastian  dădu  afirmativ  din  cap.  Atunci  ea  îşi  întinse  mîna
spre  pălărie  şi  spre  rochie  şi  culese  fructe  pînă ce  farfuria  se
umplu din nou.
―Pe pălăria ta cresc fructele? întrebăBastian mirat.
― Cum  aşa,  pe  pălărie?  Aiuola  Doamna  îl  privi  fără să
înţeleagă, dar apoi izbucni într-un rîs zgomotos. Prin urmare, tu
crezi căceea ce am eu pe cap e o pălărie? Nicidecum, băiatul
meu frumos, totul creşte din mine,  aşa cum  îţi creşte  ţie  părul.
Poţi să şi vezi cît de mult măbucur căai sosit în sfîrsit, de aceea
înfloresc. Dacăaşfi tristă, totul s-ar ofilit. Dar te rog sănu uiţi a
mînca!
― Nu  ştiu,  spuse  Bastian  stingherit,  dacă se  poate  mînca
ceva ce iese din cineva.
―  Şi  de  ce  nu?  spuse  Aiuola  Doamna,  doar  şi  copiii  sug
laptele de la mama lor. E minunat, nu?
―Aşa e, replicăBastian îmbujorîndu-se puţin, dar numai cît
timp sînt foarte mici.
―Atunci, spuse Aiuola Doamna strălucind de bucurie, ai să
fii şi tu din nou foarte mic, băiatul meu frumos.
Bastian  îşi  mai  luă încă un  fruct  şi  muşcă din  el,  iar  Aiuola
Doamna se bucură şi înflori încă şi mai frumos.
Dupăo scurtătăcere ea spuse:
―Mi se pare căar vrea săne mutăm în camera de alături.
Probabil căa pregătit ceva pentru tine?
―Cine? întrebăBastian privind în jur.
― Casa  Schimbărilor,  îi  explică Aiuola  Doamna,  ca  şi  cum
acest lucru ar fi fost ceva de la sine înţeles.
Într-adevăr,  se  întîmplase  ceva  ciudat.  Camera  se
transformase  fără ca  Bastian  să fi  băgat  de  seamă.  Tavanul
lunecase  mult  în  sus,  în  timp  ce  pereţii  se  apropiaseră din  trei
părţi  foarte  mult  de  masă.  Spre  cel  de-al  patrulea  perete  mai
rămăsese loc şi acolo se afla o uşăcare se deschise acum.
Âiuola Doamna se ridică ―  şi acum se vedea bine cît era de
înaltă ― şi propuse:
―Sămergem! E încăpăţînată. Zadarnic ai încerca săte opui
atunci cînd ea îţi pregăteşte o surpriză. Săfacem aşa cum vrea!
De altfel, de cele mai multe ori are numai intenţii bune.
Trecu  alături  prin uşă. Bastian o urmă, dar  îşi luă grijuliu  şi
farfuria cu fructe.
Încăperea era mare cît o sală  şi totuşi era o sufragerie ce-i
păru întrucîtva cunoscutălui Bastian. Era doar straniu cătoate
mobilele de aici, atît masa, cît şi scaunele erau uriaşe, mult prea
mari pentru ca Bastian săse fi putut folosi de ele.
― Ia  te  uită!  spuse  înveselită Aiuola  Doamna,  mereu  îi
trăsneşte altceva prin minte. Acum Casa Schimbărilor a pregătit
pentru tine o camerăaşa cum trebuie sâ-i aparăunui copil mic.
― Cum  aşa,  întrebă Bastian,  camera  asta  nu  era  şi  mai
înainte?
―Fireşte cănu, răspunse ea,  ştii doar, Casa Schimbărilor e
foarte vie, îi place săia parte în felul ei la convorbirea noastră.
Cred căvrea să-ţi spună ţie ceva prin aceastăschimbare.
Pe urmăea se aşezăpe un scaun lîngămasă, dar Bastian
încercă zadarnic  să se  urce  pe  celălalt  scaun.  Aiuola  Doamna
trebui să-l ajute  şi să-l ridice, dar chiar  şi atunci abia ajungea cu
nasul  pînă la  tăblia  mesei.  Era  tare  bucuros  că luase  cu  el
farfuria cu fructe  şi  şi-o  ţinu pe genunchi. Dacămîncarea s-ar fi
aflat pe masă, n-ar fi putut ajunge la ea.
―Se-ntîmplădes săte muţi astfel? întreba el.
― Nu  prea  des,  răspunse  Aiuola  Doamna,  cel  mult  de  trei
sau de patru ori  pe  zi. Uneori Casa Schimbărilor face  şi cîte  o
glumă  şi  atunci  găsesc  toate  camerele  răsturnate,  podeaua  e
sus  şi  tavanul  e  jos,  sau  altceva  asemănător.  Dar  o  face  din
zburdălnicie  şi se cuminţeşte  de  îndatăce  încep s-o dojenesc.
De fapt, e o casătare drăguţă  şi măsimt într-adevăr bine în ea.
Rîdem mult împreună.
― Dar  nu  cumva  e  primejdioasă?  întrebă Bastian.  Mă
gîndesc, de pildă, ce se întîmplănoaptea, în timp ce dormi, dacă
odaia se micşoreazămereu?
― Ce-ţi  trece  prin  minte,  băiatul  meu  frumos?  strigă Aiuola
Doamna aproape revoltată. Casa asta  ţine la mine,  şi la tine  ţine
de asemenea. Se bucurăcăai venit.
―Dar dacăcineva nu-i place?
―N-am nici o idee, răspunse ea, dar ce întrebări pui  şi tu!
Pînăacum n-a fost încănimeni aici în afarăde mine şi de tine.
― Vasăzică,  aşa,  spuse  Bastian,  deci  eu  sînt  primul
oaspete?
―Desigur!
Bastian privi înjur prin încăperea uriaşă.
―Nici nu e de crezut căaceastăcamerăîncape în casă. Pe
dinafarănici nu părea atît de mare.
―Casa Schimbărilor, îi explicăAiuola Doamna, e mult mai
mare pe dinăuntru decît pe dinafară.
Între timp începuse săse însereze  şi treptat se întuneca  în
cameră.  Bastian  se  rezemă de  speteaza  scaunului  său  atît  de
mare şi îşi sprijini şi capul. Se simţea minunat de somnoros.
―De ce, întrebăel, m-ai aşteptat atît de multăvreme, Aiuola
Doamnă?
―Dintotdeauna mi-am dorit un copil, răspunse ea, un copil
mic  pe  care  să-l  pot  răsfăţa,  care  să aibă nevoie  de  căldura
dragostei mele, pe care să-l îngrijesc  ―cineva ca tine, băiatul
meu frumos.
Bastian căsca. Simţea cum vocea ei atît de caldăîl adoarme
de tot.
―Dar mi-ai spus doar, răspunse el, că şi mama ta, şi bunica
ta m-au aşteptat şi ele pe mine.
Obrazul Doamnei Aiuola se afla acum în întuneric.
― Da,  o  auzi  spunînd,  şi  mama  mea  şi  bunica  mea  şi-au
dorit şi ele un copil. Dar numai eu am unul acum.
Lui Bastian i se închideau ochii. Se căzni sămai întrebe:
―Cum aşa, mama ta te-a avut pe tine cînd ai fost mică. Iar
bunica ta a avut-o pe mama ta. Prin urmare, au avut Şi ele copii!
―Ba nu, băiatul meu frumos, răspunse glasul în  şoaptă, la
noi e altfel. Noi nu murim  şi nu ne naştem. Sîntem întotdeauna
aceiaşi: Aiuola Doamna,  şi totuşi nu sîntem aceiaşi. Cînd mama
mea  a  îmbătrinit,  s-a  veştejit,  toate  frunzele  i-au  căzut,  ca  la
pomi  în  timpul  iernii,  şi  ea  s-a  tras  cu  totul  în  sinea  ei.  Multă
vreme a rămas aşa. Într-o bunăzi a început însăsăscoatăiar
frunzuliţe tinere, boboci  şi flori  şi la sfîrşit  şi fructe.  Şi astfel am
apărut eu, căci acea nouăAiuola Doamna eram eu. La fel s-au
petrecut  lucrurile  şi  cu  bunica  mea  cînd  a  adus-o  pe  lume  pe
mama.  Noi  Doamnele  Aiuola  nu  putem  avea  un  copil  decît  în
momentul  în  care  ne  ofilim.  Dar  atunci  sîntem  propriul  nostru
copil  şi nu mai putem fi mamă. De aceea sînt atît de bucuroasă
căeşti acum aici, băiatul meu frumos...
Bastian nu-i mai răspunse. Lunecase într-o aţipire dulce prin
care  îi  auzea  cuvintele  ca  un  cîntec  monoton.  Auzi  cum  ea  se
scoală  şi vine lîngăel  şi se apleacăpeste el. Îl mîngîie uşor pe
păr  şi-l  sărută pe  frunte.  Pe  urmă simţi  cum  îl  ridică  şi-l  duce
afară pe  braţe.  Îşi  lipi  capul  de  umărul  ei  ca  un  copil  mic.  Se
cufunda tot mai adînc în calda întunecime a somnului. I se păru
căe dezbrăcat  şi culcat într-un pat moale  şi înmiresmat. Ultimul
lucru de care-şi mai dădu seama fu vocea cea frumoasăcare îi
cînta încetişor, din mare depărtare, un cîntec:
Noapte bună, dragul meu!
Suferit-ai mult şi greu.
Mare domn, fii iarăşi mic!
Hai, acuma dormi un pic!
Se trezi [...] bine  şi atît de mulţumit ca niciodatăpînăatunci.
Privi în jur şi văzu căera culcat într-o cămăruţăfoarte plăcută ―
şi  anume  într-un  pătuţ de  copil  mic.  E  drept  că era  un  pătuţ
foarte mare pentru copii mici sau, mai bine zis, era aşa cum i sar fi părut unui copil mic. Cîteva clipe i se păru caraghios, căci el
cu siguranţănu mai era un copil mic. Încămai poseda tot ceea
ce-i  dăruise  Fantäzia  în  puteri  şi  înzestrare.  De  asemenea  şi
talismanul Crăiesei Copile, care îi atîrna în jurul gîtului, ca şi pînă
atunci. Dar în momentul următor îşi dădu seama că-i era cu totul
indiferent  dacă era  sau  nu  caraghios  aşa  cum  stătea  culcat  în
acest pătuţ. Nimeni nu va  şti aceasta vreodatăîn afarăde el  şi
Aiuola Doamna, iar ei doi ştiau căaşa era bine  şi căaşa trebuia
săfie.
Se sculă, se spălă, se îmbrăcă  şi ieşi din cameră. Trebui să

coboare  o  scară de  lemn  şi  intră în  sufrageria  cea  mare,
transformată însă în  timpul  nopţii  într-o  bucătărie.  Aiuola
Doamna  îl  şi  aştepta  cu  micul  dejun.  Era  foarte  bine  dispusă,
toate florile ei erau înflorite, cînta  şi ridea  şi dansa în jurul mesei
de  bucătărie. Dupămîncare  îl trimise  afară pentru a sta la  aer
curat.
În marele crîng de trandafiri ce înconjura Casa Schimbărilor
părea  să domnească o  vară veşnică.  Bastian  cutreieră
împrejurimile,  urmări  albinele  cum  zburau  din  floare  în  floare,
ascultă păsărelele  cîntînd  prin  toate  tufişurile,  se  juca  cu
şopîrlele atît de prietenoase, încît i se urcau pe mînă, precum  şi
cu iepuraşii care se lăsau mîngîiaţi de el. Uneori se trîntea sub
un tufiş, îmbătat de mireasma dulce trandafirilor, clipea în soare
şi se lăsa în voia clipei, fărăa se gîndi la ceva anume.
Astfel trecurăzilele, iar din zile se făcurăsăptămîni. Nu  ţinea
seama de asta. Aiuola Doamna era veselă  şi Bastian se lăsa cu
totul  în  seama  dragostei  şi  grijii  ei  materne.  Avea  impresia  că,
fără să  ştie,  tînjise  de  multă vreme  după ceva  de  care  acum
avea parte din plin. Şi nu se mai sătura.
Cîtva timp cotrobăi prin Casa Schimbărilor din pod  şi pînăîn
pivniţă. Era o ocupaţie de care nu te puteai plictisi prea curînd,
deoarece  toate  încăperile  erau  în  continuă transformare  şi
mereu puteai descoperi ceva nou. Evident, casa îşi dădea multă
silinţă să-şi  distreze  oaspetele.  Producea  camere  cu  jucării,
trenulete, teatre de marionete, tobogane, ba chiar  şi un carusel
mare.
Uneori Bastian pornea în excursii de o zi întreagăprin  ţinutul
din  jur.  Niciodată nu  se  îndepărta  însă prea  mult  de  Casa
Schimbărilor, căci întotdeauna i se întîmpla să-l prindăo foame
sălbaticăde fructele Aiuolei. Dintr-o clipăîn alta, abia mai putea
aştepta săse întoarcăla ea şi săse înfrupte dupăpofta inimii.
Seara stăteau îndelung la taifas. El îi povestea despre tot ce i
se întîmplase în Fantäzia, despre Perelin şi Graograman, despre
Xayide  şi  Atreiu  pe  care-l  rănise  atît  de  grav,  sau  poate  îl
omorîse chiar.
―Tot ce-am făcut a fost greşit, spunea el, am înţeles totul
pe dos. Puişorul Lunii mi-a dăruit atît de mult  şi cu toate darurile
mele n-am făcut decît rele, şi mie, şi Fantäziei.
Aiuola Doamna îl privea lung.
―Nu, îi răspundea ea, nu cred. Ai mers pe calea dorinţelor,
şi  calea  aceasta  nu-i  niciodată dreaptă.  Ai  făcut  un  ocol  foarte
mare, dar ai urmat drumul tău. Şi ştii de ce? Faci parte din cei ce
nu se pot întoarce decît dupăce-au găsit fintîna de unde [...] apa
vieţii. Dar e cel mai tainic loc din întreaga Fantäzie.Acolo nu se
ajunge uşor. Iar dupăo scurtătăcere mai adăugă:
―Orice drum care duce pînăacolo se dovedeşte în cele din
urmăa fi fost drumul cel bun.
Şi atunci Bastian izbucni în plîns. Nici el nu  ştia de ce. Avea
impresia căîn inima lui se desfăcuse un nod şi se preschimbase
în lacrimi. Hohotea şi iar hohotea, şi nu se mai putea opri. Aiuola
Doamna îl luăpe genunchi şi-l mîngîie uşor, iar el îşi vîrî capul în
florile de pe pieptul ei Şi plînse pînăce se sătură şi obosi.
În seara aceea n-au mai stat de vorbă.
Abia a doua zi Bastian pomeni din nou despre căutarea sa.
― Ştii vumva unde aşputea găsi apa vieţii?
―La hotarele Fantäziei, spuse Aiuola Doamna.
―Dar Fantäzia nu are graniţe, răspunse el.
― Ba  da,  dar  nu  sînt  în  afară,  ci  înăuntru.  Acolo  de  unde
Crăiasa Copilăîşi trage toate puterile  şi unde ea însăşi nu poate
pătrunde.
―  Şi  locul  acela  să-l  găsesc  eu?  întrebă Bastian  îngrijorat.
Nu cumva e prea tîrzîu?
―Nu existădecît o singurădorinţăce te poate duce acolo, şi
anume ultima.
Bastian se sperie:
― În schimbul tuturor  dorinţelor mele  împlinite prin AURYN
am uitat de fiecare datăcîte ceva. Se va întîmpla şi acum la fel?
Ea dădu încet din cap.
―Dar nu observ nimic!
―Cu celelalte prilejuri ai observat ceva? Odatăce-ai uitat un
lucru, nu-ţi mai poţi aminti căl-ai uitat.
― Şi ce uit acum?
―Am să-ţi spun la momentul potrivit. Căci altfel ai ţine minte.
―Oare aşa trebuie, săpierd chiar totul?
―Nimic nu se pierde, spuse ea, totul se transformă.
―În acest caz, spuse neliniştit Bastian, poate căar trebui să
măgrăbesc, n-ar mai trebui sărămîn aici.
Ea-l mîngîie pe păr.
―Nu-ţi face griji. Dureazăatît cît durează. Cînd  ţi se va trezi
ultima dorinţă, atunci vei şti ― şi eu de asemenea.
Din ziua aceea începu într-adevăr săse schimbe ceva, deşi
Bastian însuşi nu observa nimic. Forţa transformatoare a Casei
Schimbărilor  îşi  făcea  efectul.  Dar  ca  toate  adevăratele
transformări  se  petrecea  încet  şi  liniştit  ca  şi  creşterea  unei
plante.
Zilele treceau în Casa Schimbărilor,  şi afară, grădina era în
floare.  Bastian  se  lăsa  răsfăţat  ca  un  copil  mic  de  Aiuola
Doamna.  Fructele  ei  îi  plăceau  şi  ele  tot  atît  de  mult  ca  la
început,  dar  treptat  i  se  astîmpărase  foamea  cea  sălbatică.
Mînca mai puţin. Iar ea îşi dădu seama fărăa spune însăvreun
cuvînt.  Şi  în aceeaşi măsură în care  scădea nevoia lui de a le
mînca, se trezea în el un dor de cu totul alt fel, o dorinţăcum nu
mai  simţise  niciodată pînă atunci  şi  care  se  deosebea  în  toate
privinţele de toate dorinţele sale trecute. Era dorinţa de a iubi el
însuşi. Cu mirare  şi tristeţe îşi dădea seama cănu era în stare.
Dorinţa devenea însătot mai puternică.
Într-o seară, stînd iar de vorbăcu Aiuola Doamna, îi spuse şi
ei.
Dupăce-l ascultă, ea tăcu multăvreme. Privirea ei îl învăluia
cu o expresie pe care, n-o înţelegea.
―Acum  ţi-ai găsit ultima ta dorinţă, spuse ea, adevărata ta
voinţăeste aceea de a iubi.
―Dar de ce nu pot, Aiuola?
― Vei  putea  abia  atunci  cînd  vei  fi  băut  din  apa  vieţii,
răspunse  ea,  şi  nu  te  poţi  întoarce  în  lumea  ta  fără să duci  şi
altora din ea.
Bastian tăcu încurcat.
―Dar tu, întrebăel, n-ai băut încădin ea?
― Nu,  spuse  Aiuola  Doamna,  la  mine  e  altfel.  Eu  n-am
nevoie decît de cineva căruia să-i pot dărui din prinosul meu.
―Deci n-a fost iubire?
Aiuola Doamna tăcu o vreme, apoi răspunse:
―A fost ceea ce ai dorit tu săfie.
―Oare făpturile din Fantäzia nu pot nici ele săiubească  ―
asemenea mie? întrebăel cu teamă.
―Se spune, răspunse ea în  şoaptă, căexistăcîteva făpturi
ale Fantäziei  ―puţine  ―cărora li s-a îngăduit săbea din apa
vieţii, nimeni nu  ştie însăcine sînt ele. Mai există  şi o făgăduială
despre  care  nu  vorbim  decît  arareori,  anume  că odată,  într-un
viitor îndepărtat, va veni o vreme cînd oamenii vor aduce iubirea
şi în Fantäzia.  Şi atunci cele douălumi nu vor mai fi decît una
singură. Nu ştiu însăce înseamnătoate acestea.
― Doamnă Aiuola,  întrebă Bastian  tot  în  şoaptă,  mi-ai
făgăduit căatunci cînd va fi momentul potrivit îmi vei spune  ce
trebuia săuit pentru a găsi ultima mea dorinţă. N-a sosit acum
momentul?
Ea făcu din cap semn căda.
― Trebuia  să-ţi  uiţi  tatăl  şi  mama.  Acum  nu  mai  ai  nimic
altceva decît numele tău.
Bastian se gîndi.
―Tatăl şi mama? spuse el rar.
Cuvintele acestea nu mai însemnau însănimic pentru el. Nu-şi mai amintea.
― Şi ce săfac acum? întrebăel.
―Trebuie sămăpărăseşti, răspunse ea, a trecut timpul pe
care trebuia să-l petreci în Casa Schimbărilor.
― Şi unde sămăduc?
―Te va conduce ultima ta dorinţă. Săn-o pierzi!
―Săplec chiar acum?
―Nu, acum e tîrziu. Mîine dimineaţăcînd se crapăde ziuă.
Mai  ai  încă o  noapte  în  Casa  Schimbărilor.  Şi  acum  să ne
culcăm.
Bastian se ridicăîn picioare  şi se apropie de ea. Abia acum
cînd era lîngăea îşi dădu seama prin întuneric cătoate florile ei
se ofiliseră.
―Nu te îngriji de ele, spuse ea, şi nici mîine dimineaţăsănu
te îngrijeşti de mine.  Mergi pe calea ta! Totu-i bine  şi aşa cum
trebuie săfie. Noapte bună, băiatul meu frumos.
―Noapte bună, doamnăAiuola, murmurăBastian.
Pe urmăurcăîn camera sa.
Cînd coborî a doua zi, văzu căAiuola Doamna tot mai şedea
în  acelaşi loc. Toate frunzele, florile  şi fructele căzuseră de pe
ea.  Închisese  ochii  şi  arăta  ca  un  pom  negru  şi  uscat.  Bastian
stătu multăvreme în faţa ei privind-o. Apoi se deschise brusc o
uşăce ducea afară.
Înainte de a ieşi, se mai  întoarse  o dată  şi spuse fără a  şti
dacăvorbeşte cu Aiuola Doamna sau cu casa sau cu amîndouă:
―Mulţumesc, mulţumesc pentru tot!
Pe  urmă ieşi  afară.  Peste  noapte  venise  iarna.  Zăpada  era
adîncă de  un  cot,  iar  din  boschetele  înflorite  de  trandafiri  nu
rămăseserădecît hăţişuri negre de spini. Nu adia vîntul. Era un
ger amarnic şi o linişte adîncă.
Bastian pomi săse întoarcăîn casăpentru a-şi lua mantia,
dar  uşa  şi  ferestrele  dispăruseră.  Casa  se  închisese  peste  tot.
Înfrigurat, porni la drum.
Mina de imagini
YOR,  MINERUL  ORB,  STĂTEA  ÎN  FAŢA  colibei  sale  şi
asculta atent spre larga cîmpie înzăpezităce se întindea în toate
părţile. Tăcerea era atît de desâvîrşită, încît urechea lui ascuţită
auzea scîrţîind paşii unui drumeţfoarte îndepărtat prin zăpadă.
Paşii se apropiau insăde colibă.
Yor  era  un  bătrîn  înalt  dar  faţa  lui  era  netedă  şi  necufată.
Totul  în  înfăţişarea  sa,  şi  îmbrăcămintea,  şi  faţa,  şi  părul  erau
sure ca piatra. Cum stătea nemişcat, părea cioplit dintr-o bucată
mare de lavă. Doar ochii săi orbi erau întunecaţi, iar în adîncurile
lor licărea ceva ca o micăflăcăruie.
Cînd Bastian  ―căci el era drumeţul  ―se apropie de el,  îi
spuse:
―Bunăziua. M-am rătăcit. Caut o fîntînăde unde izvorăşte
apa vieţii. Măpoţi ajuta?
Minerul ascultăatent glasul ce-i vorbea.
― Nu  te-ai  rătăcit,  şopti  el.  Dar  vorbeşte  încet,  altfel  mi  se
fărîmăimaginile.
Îi făcu semn lui Bastian, iar acesta intrădupăel în colibă.
Se  compunea  dintr-o  singură încăpere  micuţă,  foarte
sărăcăcioasă,  fără nici  o  podoabă.  O  masă de  lemn,  două
scaune, un pat de scînduri  şi o poliţătot de scînduri unde erau
păstrate  tot  soiul  de  alimente  şi  de  vase.  Într-o  vatră ardea  un
foc mic, şi peste el atîrna un căzânei în care aburea o fiertură.
Yor umplu douăfarfurii pentru el  şi pentru Bastian, le aşeză
pe masă  şi-l pofti pe oaspete cu o mişcare a mîinii săse aşeze
şi sămănînce. Mîncarăamîndoi în tăcere.
Pe  urma,  minerul  se  lăsă pe  spate,  ochii  săi  priveau  prin
Bastian în depărtare, şi, tot în şoaptă, întrebă:
―Cine eşti?
―Mănumesc Bastian Balthasar Bux.
―Ah, prin urmare îţi mai ştii numele.
―Da. Dar tu cine eşti?
― Sînt  Yor,  numit  şi  minerul  orb.  Dar  nu  sînt  orb  decît  la
lumină.  Sub  pămînt,  în  mina  mea  unde  domneşte  întunericul,
acolo pot vedea.
―Ce fel de minăe?
―Se numeşte cariera Minroud. E o minăde imagini.
― O  mină de  imagini?  repetă mirat  Bastian.  N-am  auzit
niciodatăaşa ceva.
Yor părea săasculte ceva foarte îndepărtat.
―  Şi totuşi, murmurăel, ea existătocmai pentru unii ca tine.
Pentru oameni care nu găsesc calea spre apa vieţii.
―Ce fel de imagini sînt acolo? întrebăBastian.
Yor închise ochii  şi tăcu un timp. Bastian nu  ştia dacăsă-şi
repete întrebarea. Apoi îl auzi pe miner că şopteşte:
―Nimic nu se pierde în lumea asta. Ai visat vreodatăceva şi
cînd te-ai trezit n-ai mai ştiut ce era?
―Da, răspunse Bastian, de multe ori.
Yor dădu gînditor din cap. Pe urmăse ridică  şi îi făcu semn
lui  Bastian  să-l  urmeze.  Înainte  de  a  ieşi  din  colibă,  îl  apucă
brutal de umăr şi-i murmurăla ureche:
―Dar nici un cuvînt, nici un sunet, s-a înţeles? Ceea ce vei
vedea reprezintămunca mea de ani de zile. Orice zgomot poate
sădistrugătotul. Aşa căsătaci şi săpăşeşti încetişor!
Bastian dădu din cap în semn căa înşeles  şi ieşirăamîndoi
din colibă. În spatele ei fusese construit un turn de extracţie, iar
sub el un puţde minăducea drept în adîncul pămîntului. Trecură
lîngă el,  mergînd  mai  departe  peste  întinderea  înzăpezită.  Iar
atunci  Bastian  văzu  imagini  întinse  pe  zăpadă ca  pe  o  uriaşă
pernăde mătase albă, de parcăar fi fost giuvaeruri de preţ.
Erau plăci subţiri ca foiţa dintr-un fel de mică, transparente  şi
colorate  şi  de  toate  mărimile  şi  formele,  dreptunghiulare  şi
rotunde,  frînte  sau  întregi,  unele  mari  cît  o  fereastră de
catedrală, altele mici cît o miniaturăpe capacul unei tabachere.
Erau aranjate oarecum dupăformă şi mărime în şiruri întinzînduse pînădeparte în zare peste şesul cel alb.
Ceea  ce  arătau  imaginile  era  foarte  enigmatic.  Figuri
mascate care păreau a pluti într-un cuib de păsări, sau măgari
îmbrăcaţi  în  robe  de  magistraţi,  ceasuri  prelingîndu-se  ca
smîntîna sau manechine aşezate în pieţe strident luminate, dar
pustii.  Chipuri  şi  capete  alcătuite  numai  din  animale  şi  altele
care,  la  rîndul  lor,  alcătuiau  un  peisaj.  Dar  mai  erau  şi  imagini
foarte  obişnuite,  bărbaţi  cosind  un  cîmp  cu  grîu,  sau  femei
şezînd  pe  un  balcon.  Erau  sate  de  munte  şi  privelişti  marine,
scene  de  război  şi  reprezentaţii  de  circ,  străzi  şi  camere  şi  tot
mereu chipuri, bătrîne şi tinere, înţelepte şi idioate, posomorite  şi
vesele,  de  măscărici  şi  regi.  Erau  unele  imagini
înspăimîntătoare,  eşafoade  şi  hore  de  schelete,  dar  erau  şi
imagini amuzante, cu doamne tinere  călare  pe o balenăsau cu
un nas pornit la plimbare şi salutat de toţi trecătorii.
Cu cît se plimbau mai mult pe lîngăimagini, cu atît mai puţin
se dumirea Bastian ce era cu ele. Un singur lucru îi era limpede:
Puteai  vedea  orice  pe  ele,  chiar  dacă de  cele  mai  multe  ori
combinaţiile erau stranii.
Dupăce se preumblătimp de mai multe ore împreunăcu Yor
pe lîngă şirurile de plăci, începu săse lase amurgul peste marea
întindere înzăpezită. Se întoarserăla colibă. Dupăce închisese
uşa în urma sa, Yor întrebăîn şoaptă:
―Ai văzut vreo imagine pe care ai recunoscut-o?
―Nu, răspunse Bastian.
Minerul clătinăîngrijorat din cap.
―De ce? se mirăBastian. Ce fel de imagini sînt astea?
―Sînt visele uitate din lumea oamenilor, îl lămuri Yor. Un vis
nu poate dispărea o datăce a fost visat. Dar dacăomul care l-a
visat nu-l păstreazăîn memorie, atunci unde rămîne? Aici la noi,
în  Fantäzia,  acolo jos  în adîncurile pămîntului. Acolo se depun
visele uitate în straturi subţiri, subţiri, unul peste altul. Cu cît se
sapă mai  adînc,  cu  atît  mai  dense  sînt  straturile,  întreaga
Fantäzie se aflăpe fundamente din vise uitate.
―Sînt  şi ale mele printre ele? întrebăBastian cu ochii mari,
uimiţi.
Yor dădu doar din cap.
―  Şi  vrei  să spui  că trebuie  să le  găsesc?  întrebă în
continuare Bastian.
―Cel puţin unul. Unul e suficient, răspunse Yor.
―Dar pentru ce? voi să ştie Bastian.
Minerul  îşi  întoarse  spre  el  obrazul  luminat  acum  numai  de
flăcările  micului  foc  din  vatră.  Ochii  săi  orbi  priveau  iar  prin
Bastian în depărtare.
―Ascultă, Bastian Balthasar Bux, spuse el, nu prea-mi place
săvorbesc mult. Prefer tăcerea. Dar pentru aceastăsingurădată
îţi voi spune. Cauţi apa vieţii. Ai vrea săpoţi iubi pentru a găsi
calea înapoiin lumea ta. A iubi ―e uşor de spus! Apa vieţii te va
întreba:  Pe  cine?  Căci  nu  poţi  iubi  oricum  şi  în  general.  Tu  ai
uitat  însă totul  în  afară de  numele  tău.  Iar  dacă nu  vei  putea
răspunde, nu-ţi va fi îngăduit săbei. De aceea nu te mai poate
ajuta decît vreun vis uitat  şi pe care să-l regăseşti, vreo imagine
care săte ducăla fîntînă. În acest scop va trebui însăsăuiţi  şi
ultimul  lucru  pe  care  îl  mai  ai:  Pe  tine  însuţi.  Iar  aceasta  e  o
munca aspră şi de mare răbdare. Păstreazăbine cuvintele mele,
căci nu le voi repeta niciodată.
Pe  urmă se  culcă pe  patul  Iui  de  scînduri  Şi  adormi.  Lui
Bastian nu-i  rămase  altceva  de  făcut  decît săse mulţumească
cu  podeaua  tare  şi  rece  drept  culcuş.  Dar  aceasta  n-avea
importanţăpentru el.
A  doua  zi  de  dimineaţă,  [...]  Yor  plecă de  acasă.  Coborîse
probabil în cariera Minroud. Bastian îşi luăsingur o farfurie din
fiertura  fierbinte  care-l  încălzi,  dar  nu-i  prea  plăcu.  Fiind  tare
sărată, îi amintea de gustul lacrimilor şi al sudorii.
Pe urmăieşi afară  şi umblăprin zăpada întinsului  şes, de-a
lungul  şirurilor cu nenumărate imagini. Privea cu atenţie fiecare
pe  rind,  căci  acum  ştia  ce  importanţă aveau  pentru  el,  dar  nu
descoperi nici o imagine care să-l impresioneze în mod deosebit.
Toate îi erau complet indiferente.
Către searăîl văzu pe Yor cum urcădin puţul de minăîntr-o
cuşcă transportoare.  Pe  spinare  ducea  cîteva  plăci  de  mărimi
diferite  din  materialul  acela  diafan,  aşezate  într-un  rastel  de
scînduri.  Bastian  îl  [...]  la  capătul  unui  şir  pentru  a-şi  aşeza  cu
mare grijăîn zăpada noile noile sale descoperiri. Una din imagini
înfăţişa un bărbat al cărui piept era o colivie de păsări unde [...]
arata  o  femeie  de  piatră [...]  o  broascâ  ţestoasă uriaşă.  O
imagine foarte micănu lăsa săse vadădecît un fluture pe ale
cărui  aripi  erau  pete  în  chip  de  litere.  Mai  erau  şi  alte  cîteva
imagini, dar nici una din ele nu-i spunea nimic luiBastian.
Pe cînd şedea din nou cu minerul în colibă, îl întrebă:
― Ce  se  întîmplă cu  imaginile  atunci  cînd  se  topeşte
zăpada?
― Aici  e  întotdeauna  iarnă,  răspunse  Yor.  Altceva  nu  mai
vorbirăîn seara aceea.
În zilele următoare Bastian căutămai departe printre imagini,
nădăjduind căva găsi vreuna pe care s-o recunoascăsau care
să însemne  ceva  pentru  el  ― dar  zadarnic.  Serile  şedea  cu
minerul în colibă,  şi cum acesta tăcea, se obişnui  şi Bastian să
tacă.  De  asemenea  învăţă treptat  de  la  Yor  cum  să se  mişte
pentru a evita orice zgomot ce-ar fi putut fărîma imaginile.
― Acum  am  văzut  toate  imaginile,  spuse  Bastian  într-o
seară, nu-i printre ele nici una pentru mine.
―Foarte rău, răspunse Yor.
―Ce săfac, întrebăBastian, săaştept noile imagini pe care
le scoţi tu la suprafaţă?
Yor se gîndi cîtva timp, apoi clătinădin cap.
―În locul tău, şopti el, aşcoborî eu singur în cariera Minroud
şi aşsăpa sub pămînt.
― Dar  eu  n-am  ochii  tăi,  spuse  Bastian,  nu  pot  vedea  în
întuneric.
― Nu  ţi  s-a  dat  nici  un  fel  de  lămpaş pentru  lunga  ta
călătorie, nici  o piatrăce luminează, nimic ce te-ar putea ajuta
acum? întrebăYor privind din nou prin Bastian.
―Ba da, răspunse Bastian, dar l-am consumat pe Al'Tsahir
în alt scop.
―Foarte rău, repetăYor cu faţa de piatră.
―Ce măsfătuieşti acum săfac? întrebăBastian.
Minerul tăcu din nou multăvreme înainte de a răspunde:
―Atunci n-ai încotro, trebuie sălucrezi în întuneric.
Bastian se înfioră. E drept căîncămai avea întreaga putere
şi  neînfricarea  ce  i  le  dăruise  AURYN,  dar  gîndul  de  a  se  afla
acolo  jos,  atît  de  adînc  în  miezul  pămîntului  şi  într-o  beznă
completă,  îl  îngrozea.  Nu  mai  spuse  nimic,  şi  amîndoi  se
culcară.
În dimineaţa următoare minerul îl scuturăde umăr.
Bastian se ridică.
―Mănîncă-ţi fiertura şi vino! porunci răstit Yor.
Bastian îl ascultă.
Îl urmăpe miner pînăla puţul de mină, urcăîmpreunăcu el
în cuşca transportoare,  şi pe urmăcoborîrăîn cariera Minroud.
Se lăsau adînc şi tot mai adînc. De mult dispăruse ultima licărire
slabăde luminăce pătrundea prin gura puţului, dar cuşca tot mai
cădea în beznă. Apoi o smuciturăle dădu în sfîrşit de veste că
ajunseserăjos. Ieşirădin cuşcă.
Aici jos era mult mai cald decît sus pe  şesul înzăpezit,  şi în
scurt timp sudoarea îi  ţîşnea lui Bastian din toţi porii, în timp ce
se  străduia  să nu-l  piardă în  întuneric  pe  minerul  care  pornise
iute înainte. Era un drum întortocheat, prin nenumărate galerii  şi
coridoare, uneori chiar hale, dupăcum se putea ghici din ecoul
uşor al paşilor lor. De mai multe ori, Bastian se lovi de ieşituri de
stîncă şi de grinzi de susţinere, dar Yor nici nu-l băga în seamă.
În  această primă zi  şi  de  asemenea  în  cîteva  din  cele
următoare minerul îl instrui în tăcere, doar conducîndu-i mîinile şi
învăţîndu-l  arta  de  a  separa  şi  de  a  desprinde  cu  mare  grijă
straturile de micăsubţiri cît foiţa de hîrtie şi atît de fragile. Aveau
unelte ce la pipăit păreau spatule de lemn sau de os, dar Bastian
nu  le  văzu  niciodată,  căci  rămîneau  la  locul  de  muncă atunci
cînd îşi încheiau lucrul.
Încetul  cu  încetul  învăţă să se  orienteze  acolo  jos  în
întunericul  desăvîrşit.  Recunoştea  coridoarele  şi  galeriile  cu  un
nou simţ, pe care nu  şi-l putea explica. Iar într-o bunăzi Yor îl
făcu săînţeleagăfărăcuvinte, numai prin atingerea mîinilor, că
de aici înainte avea sălucreze singur într-o galerie foarte joasă,
unde  nu  se  putea  intra  decît  tîrîş.  Bastian  îl  ascultă.  Locul  de
muncă era  foarte  strîmt,  iar  peste  el  se  afla  întreaga  povară a
muntelui de rocă.
Încovrigat ca un copil nenăscut în pîntecul mamei, stătea în
adîncurile  întunecate  de  la  temeliile  Fantäziei  şi  scobea  cu
răbdare  pentru  a  găsi  vreun  vis  uitat,  vreo  imagine  care  să-l
ducăla apa vieţii.
Cum  nu  putea  să vadă nimic  în  noaptea  veşnică din
măruntaiele pămîntului, nu  putea nici săaleagăsau săia vreo
hotărire.  Nu  putea  decît  să spere  că întîmplarea  sau  o  soartă
generoasăîi va aduce cîndva descoperirea aşteptată. Searăde
searăducea sus, la lumina stinsăa amurgului, ceea ce izbutise
sădesprindăîn adîncurile carierei Minroud. Şi searăde searăîşi
dădea seama cămunca lui fusese zadarnică. Dar Bastian nu se
plîngea  şi  nu  se  răzvrătea.  Nu-i  mai  era  deloc  milă de  sine
însuşi.  Devenise  răbdător  şi  liniştit.  Deşi  puterile  îi  erau
nesfîrşite, se simţea de multe ori foarte obosit.
Nu  se  poate  spune  cît  a  ţinut  această perioadă istovitoare,
căci o asemenea muncănu poate fi măsuratănici în zile  şi nici
în luni. În orice caz, se întîmplăca într-o searăsăaducăcu el o
imagine  care  îl  răscoli  pe  loc  atît  de  tare,  încît  trebui  să se
stăpîneascăpentru a nu scoate cumva un strigăt de surprindere,
distrugînd astfel totul.
Pe placa fragilă ―nu era prea mare, avea întrucitva formatul
unei  pagini  de  carte  obişnuită  ― se  vedea  foarte  limpede  şi
desluşit un bărbat îmbrăcat într-un halat alb. Într-o mînă  ţinea o
danturăde ghips. Stătea acolo, iar  ţinuta lui  şi expresia reţinută
şi  dureroasă de  pe  chipul  lui  îl  făcură pe  Bastian  să tresară.
Ceea ce-l impresiona însăcel mai mult era faptul căbărbatul era
prins  într-un  bloc  de  gheaţă străvezie  ca  sticla.  Cu  totul  şi  din
toate părţile era înconjurat de un strat de gheaţăde nepătruns,
dar complet transparent.
În timp ce Bastian privea imaginea aşezatăpe  zăpadă  în faţa
lui, se trezi în el dorul de acest bărbat pe care nu-l cunoştea. Era
un  sentiment  ce  părea  să vină din  mari  depărtări,  asemenea
unui  flux  subit  şi  violent  al  mării  de  care  la  început  abia  îţi  dai
seama,  pînă ce  se  apropie  tot  mai  mult,  preschimbîndu-se  la
sfîrşit  într-un  val  puternic,  înalt  cît  casa  şi  care  mătură totul  în
calea lui. Bastian simţi căse îneacă. Îl durea inima, nu era destul
de  încăpătoare  pentru  un  dor  atît  de  uriaş.  În  valul  acela  se
scufundătot ce mai avea în chip de amintiri despre sine.  Şi uită
ultimul lucru pe care îl mai avea: numele său.
Mai  tîrziu,  cînd  intră în  colibă la  Yor,  tăcu.  Nici  minerul  nu
spuse nimic, dar privi multăvreme spre el,  în timp ce ochii săi
păreau  din  nou  că privesc  în  mari  depărtări,  iar  după aceea,
peste  faţa  lui  sură ca  piatra,  trecu  uşor  ca  o  umbră un  surîs
fugar,
În noaptea aceea băiatul, care acum nu mai avea nume, nu
putu săadoarmăîn ciuda oboselii. Mereu vedea în faţa ochilor
imaginea.  I  se  părea  că bărbatul  vrea  să-i  spună ceva,  dar  nu
putea fiindcăera  închis  în  blocul de gheaţă. Băiatul fără nume
dorea  să-l  ajute,  dorea  să facă ceva  pentru  a  topi  gheaţa.  Ca
într-un vis se văzu pe sine îmbrătişînd blocul de gheaţăpentru al topi cu căldura trupului sau, totul [...]
Apoi  auzi  brusc  ce  voia  să-i  spună bărbatul,  şi  auzi  nu  cu
urechile, ci în adîncul propriei sale inimi:
―Ajută-mă, te rog! Nu măpărăsi! Singur nu sînt în stare să
ies din gheaţă! Ajută-mă! Numai tu măpoţi elibera din ea! Numai
tu!
Cînd  se  sculară în  dimineaţa  următoare  o  dată cu  mijirea
zorilor, băiatul fărănume îi spuse lui Yor:
―Astăzi nu mai cobor cu tine în cariera Minroud.
―Vrei sămăpărăseşti?
Băiatul dădu afirmativ din cap.
―Vreau sămerg pentru a căuta apa vieţii.
―Ai găsit imaginea care săte conducă?
―Da.
―Vrei sămi-o arăţi şi mie?
Băiatul dădu din nou din cap. Amîndoi ieşirăafarăîn zăpadă
unde  era culcatăimaginea. Băiatul  o  privi, dar  Yor  îşi  îndreptă
ochii săi orbi spre faţa băiatului, ca şi cum ar fi privit prin el într-o
mare depărtare. Părea săasculte ceva timp îndelungat. În sfirşit,
dădu din cap.
―Ia-o cu tine,  şopti el,  şi ai grijăsăn-o pierzi. Dacăo pierzi
sau  dacă e  distrusă,  pentru  tine  totul  s-a  sfîrşit.  Căci  nu-ţi  mai
rămîne nimic în Fantäzia. Şi ştii ce înseamnăasta.
Băiatul care nu mai avea nume stătea cu capul plecat  şi tăcu
un timp. Apoi spuse la fel de încet:
―Îţi mulţumesc, Yor, pentru tot ce m-ai învăţat.
Îşi strînserămîinile.
― Ai  fost  un  ortac  destoinic,  murmură Yor,  şi  ai  muncit  cu
hărnicie.
Cu aceste cuvinte se întoarse  şi plecăspre puţul ce cobora
în  mina  Minroud.  Fără a  se  mai  întoarce  spre  băiat,  urcă în
cuşca transportoare şi coborî sub pămînt.
Băiatul  fără nume  ridică imaginea  din  zăpadă  şi  păşi  în
întinderea albă.
Umbla de multe ore, coliba lui Yor dispăruse de mult în urma
lui în zare, nu-l mai înconjura nimic altceva decît  şesul cel alb ce
se întindea în toate părţile. Dar simţea cum imaginea pe care o
ţinea grijuliu cu amîndouămîinile îl trăgea într-o anumitădirecţie.
Băiatul era hotărît săurmeze aceastăforţă, căci ea avea să-l
ducăla locul potrivit, fie cădrumul va fi lung, fie căva fi scurt.
Voia ca nimic sănu-l mai reţină. Voia săgăseascăapa vieţii  şi
era sigur căputea s-o găsească.
Deodatăauzi însăgălăgie sus în văzduh. Păreau a fi strigăte
şi ciripituri îndepărtate venind din multe gîtlejuri. Privi în sus spre
cer şi văzu un nor întunecat ca un stol de păsări. Abia cînd stolul
se  apropie  mai  mult,  îşi  dădu  seama  ce  era  în  realitate,  şi  de
spaimărămase pironit locului.
Era moliile-clovni! Şlamufele!
―Doamne sfinte, gîndi băiatul fărănume, sper cănu m-au
văzut! Cu ţipetele lor îmi distrug imaginea!
Dar îl văzuseră!
Cu rîsete  stridente  şi cu chiote, stolul se repezi la drumeţul
singuratic şi se aşezăîn jurul lui în zăpadă.
―Ura,  ţipau căscîndu-şi gurile vopsite, iatăcăîn sfîrşit l-am
găsit pe marele nostru binefăcător!
Şi se tăvăleau prin zăpadă, se băteau cu bulgări de zăpadă,
făceau tumbe şi se aşezau cu capul în jos.
― Încet!  Vă rog,  vorbiţi  încet!  şopti  disperat  băiatul  fără
nume.
Întregul cor strigăentuziasmat:
―Ce-a spus? A spus căvorbim prea încet! Aşa ceva nu nea spus încănimeni!
― Ce  vreţi  cu  mine,  întrebă băiatul,  de  ce  nu  mă lăsaţi  în
pace?
Se roteau în vîrtej în jurul lui şi flecăreau:
―Mare binefăcător! Mare binefăcător! Îţi mai aminteşti cum
ne-ai salvat cînd mai eram încăaharai? Pe atunci eram fiinţele
cele mai nenorocite din întreaga Fantäzie, acum însăne e nouă
înşine silăde noi. La început ne-a înveselit ceea ce ai făcut din
noi, dar acum ne plictisim de moarte. Zburătăcim pretutindeni  şi
n-avem nimic de care săne  sprijinim. Nu putem nici măcar să
jucăm  vreun  joc  ca  lumea,  căci  n-avem  nici  un  căpătîi.  Mişte
clovni caraghioşi, asta e ce-ai făcut din noi! Ne-ai tras pe sfoară,
binefăcătorule!
―Am făcut-o cu cele mai bune intenţii, şopti îngrozit băiatul.
―Da, desigur, faţăde tine însuţi! strigarăîn cor şlamufele. Ţi
se părea căeşti cel mai grozav. Noi a trebuit săplătim însănota
pentru mărinimia ta, binefăcătorule!
― Şi ce vreţi săfac? întrebăbăiatul. Ce vreţi de la mine?
― Te-am  căutat,  zbierau  şlamufele  schimonosindu-şi  feţele
lor de clovni, voiam săte ajungem din urmăînainte s-o ştergi deaici. Iar acum te-am prins. Şi nu-ţi vom mai da pace înainte de a
te  face  căpetenia  noastră.  Trebuie  să fii  şeful  şlamufelor,
şlamufa principală, şlamufa noastrăgenerală! Tot ce vrei!
― Dar  de  ce,  de  ce?  şopti  implorator  băiatul.  Iar  corul
şlamufelor zbierărăspunsul:
―Vrem săne dai porunci, vrem săne comanzi, vrem săne
sileşti  să facem  ceva,  vrem  să ne  interzici  ceva!  Vrem  ca
existenţa noastrăsăaibăun scop!
―Nu pot! De ce nu alegeţi pe cineva dintre voi?
―Nu, nu, pe tine te vrem, mare binefăcător! Tu eşti cel ce-a
făcut din noi ceea ce sîntem acum!
―Nu, gîfîi băiatul, eu trebuie săplec de-aici. Trebuie sămă
întorc!
― Nu  te  grăbi,  binefăcătorule!  zbierară gurile  de  clovni.  Nu
scapi de noi. Sigur că ţi-ar plăcea s-o ştergi acum din Fantäzia!
―Dar am ajuns la capăt! le asigurăbăiatul.
― Şi noi, răspunse corul, noi ce facem?
― Plecaţi  de-aici,  strigă băiatul,  nu  mai  pot  avea  şi  grija
voastră!
― Atunci  să ne  prefaci  iar  în  ceea  ce  am  fost,  răspunseră
glasurile  stridente,  atunci  vrem  să fim  din  nou  aharai.  Lacul
lacrimilor  a  secat,  iar  Amarganth-ul  stă pe  uscat.  Şi  nimeni  nu
mai toarce acum filigranul cel subţire din argint. Vrem săfim dir:
nou aharai.
―Nu mai sînt în stare! răspunse băiatul. Nu mai am nici o
putere în Fantäzia.
―Atunci, urlăîntregul roi învîrtejindu-se, te luăm cu noi!
Sute de mîini mici îl apucarăîncercînd să-l ridice în văzduh.
Băiatul  se  apăra  din  toate  puterile,  iar  moliile  zburară care
încotro.  Dar  se  întorceau  mereu,  înverşunate  precum  viespile
înfuriate.
În  toiul  zbieretelor  şi  al  ţipetelor  se  auzi  dintr-o  dată din
depărtare un sunet stins  şi totuşi puternic, asemănător cu bătaia
unui clopot mare de bronz.
Cît ai clipi din ochi,  şlamufele  o luarăla goană dispărind  în
zare ca un roi întunecat.
Băiatul  care  nu  mai  avea  nume  îngenunche  în  zăpadă.  În
faţa  lui  era  imaginea,  făcută praf.  Acum  pierduse  totul,  nu  mai
exista nimic ce să-l fi putut duce pe calea spre apa vieţii.
Ridicînd  ochii,  văzu  nedesluşit  printre  lacrimi  la  o  oarecare
distanţă, douăfiguri pe cîmpul înzăpezit. Una era mare, iar una
mică. Îşi şterse ochii şi privi mai atent.
Erau Fuhur, balaurul-noroc cel alb, şi Atreiu.
Apele vieţii
ZÂBOVI PUŢIN, APOI BĂIATUL CARE NU MAI avea nume
se ridică  şi făcu cîţiva paşi spre Atreiu. Pe urmăse opri. Atreiu
nu se mişca, îl privea doar cu atenţie  şi liniştit. Rana de pe piept
nu-i mai sîngera.
Multăvreme staturăfaţă-n faţă,  şi nici unul din ei nu spuse
vreun  cuvînt.  Tăcerea  era  atît  de  adîncă,  încît  fiecare  din  ei
auzea respiraţia celuilalt.
Foarte încet, băiatul fărănume puse mîinile pe lanţul de aur
din jurul gîtului său şi scoase talismanul. Se aplecă  şi depuse cu
grijăgiuvaerul în zăpadă, în faţa lui Atreiu. Mai privi încăo dată
la cei doi  şerpi, cel de culoare deschisă  şi cel închis la culoare,
care  îşi muşcau  unul altuia coada,  formînd  un  oval. Apoi  dădu
drumul lui AURYN.
În  aceeaşi  clipă luciul  auriu  al  talismanului  deveni  atît  de
luminos  şi de strălucitor, căbăiatul închise ochii, orbit, ca  şi cum
ar fi privit drept  în soare. Cînd  îi deschise din nou, văzu căse
aflăîntr-o salăcu o boltămare cît bolta cerului. Grinzile clădirii
erau din luminăaurie, iar în mijlocul nesfîrşitei încăperi stăteau
cei doi şerpi, uriaşi precum zidul de împrejmuire al unui oraş.
Atreiu, Fuhur  şi băiatul fărănume stăteau unul lîngăaltul pe
partea capului întunecat care  ţinea în gurăcapătul  şarpelui alb.
Ochiul  fix  cu  pupila  verticala  era  îndreptat  spre  cei  trei.  În
comparaţie  cu  el  erau  mărunţi  de  tot,  pînă  şi  balaurul-noroc
părea mic cît o omida albă.
Trupurile uriaşe  şi nemişcate ale  şerpilor luceau ca un metal
necunoscut,  unul  negru  ca  noaptea,  celălalt  alb-argintiu.  Iar
dezastrul ce l-ar fi putut provoca era stăvilit doar de ei înşişi, căci
se  ţineau încătuşaţi unul pe celălalt. Dacăvreodatăaveau sa-şi
dea  drumul,  atunci  lumea  avea  să se  prăpădească.  Asta  era
sigur.
Dar  cît  timp  se  ţineau  încătuşaţi  unul  pe  celălalt,  păzeau
totodată  şi apele vieţii. Căci în mijlocul ovalului foşnea o fîntînă
imensă al  cărei  şuvoi  dansa  în  sus  şi  în  jos,  iar  în  cădere
alcătuia mii de forme, destrămîndu-le din nou, mult mai repede
decît  putea  ochiul  să le  urmărească.  Apele  spumegînde  se
pulverizau  producînd  o  ceaţă subţire  în  care  lumina  aurie  se
spărgea în toate culorile curcubeului. Era un foşnet, şi un clocot,
şi o bucurie,  şi un cîntec,  şi un chiot,  şi rîsete,  şi chemări cu mii
de glasuri de fericire.
Băiatul  fără nume  privea  însetat  spre  apă  ― dar  cum  ar  fi
putut ajunge acolo? capul de şarpe nu se mişca.
Dintr-o  dată Fuhur  îşi  ciuli  urechile.  Ochii  lui  roşii-rubinii
începurăsăscînteieze.
―Voi înţelegeţi ce spun apele? întrebăel.
―Nu, răspunse Atreiu, eu nu.
―Nu ştiu cum se face, murmurăFuhur, dar eu înţeleg foarte
bine.  Poate  fiindcă sînt  un  balaur-noroc.  Toate  limbile  bucuriei
sînt înrudite între ele.
―Ce spun apele? întrebăAtreiu.
Fuhur ascultăcu atenţie  şi spuse răspicat, cuvînt cu cuvînt,
urmărind ceea ce auzea:
Noi sintem apele vieţii!
Fîntîna din sine izvorind!
Cu cît beau mai mult drumeţii
Mai mult se revarsăcurgind.
Din nou mai ascultăo vreme şi spuse:
―Strigămereu: Bea! Bea! Făceea ce vrei!
―Cum putem ajunge acolo? întrebăAtreiu.
―Fie întreabăde numele noastre, tălmăci Fuhur.
―Eu sînt Atreiu! strigăAtreiu.
―Eu sînt Fuhur! spuse Fuhur.
Băiatul fărănume rămase mut.
Atreiu îl privi, pe urmăîl luăde mînă şi strigă:
―El e Bastian Balthasar Bux!
―Întreabă, tălmăci Fuhur, de ce nu vorbeşte el singur.
―Nu mai poate, spuse Atreiu, a uitat totul.
Fuhur ascultădin nou cîtva timp foşnetul şi clocotul.
― Spun  că fără amintiri  nu  poate  intra.  Şerpii  nu-l  lasă să
treacă.
― Am  păstrat  eu  totul  pentru  el,  strigă Atreiu,  tot  ce  mi-a
povestit despre el şi despre lumea lui. Măpun chezaşpentru el.
Fuhur asculta.
―Întreabăcu ce drept te pui chezaş.
―Sînt prietenul lui, spuse Atreiu.
Din nou trecu o vreme în timp ce Fuhur asculta cu atenţie.
―Nu e sigur, îi şopti el lui Atreiu, căvor admite una ca asta.
Acum discutădespre rana ta. Vor să ştie cum s-a ajuns la ea.
―Aveam amîndoi dreptate, spuse Atreiu,  şi totuşi greşeam
amîndoi. Acum Bastian a depus însăde bunăvoie pe AURYN.
Fuhur ascultă şi apoi dădu din cap.
―Da, spuse el, acum au admis. Locul acesta este AURYN.
Au spus căsîntem bineveniţi.
Atreiu privi în sus spre uriaşa boltăaurie.
―Fiecare din noi,  şopti el, l-a purtat în jurul gîtului, chiar  şi
tu, Fuhur, pentru scurt timp!
Balaurul-noroc  îi  făcu  semn  să tacă  şi  ascultă din  nou
cîntecul apelor.
Pe urmăle tălmăci:
―AURYN e  uşa pe care-o căuta Bastian. A purtat-o de la
bun început în el. Spun însăcă  şerpii nu lasănimic din Fantäzia
săle treacăpragul. De aceea Bastian trebuia sădea tot ce i-a
dăruit Crăiasa Copilă. Altfel nu poate bea din apa vieţii.
―Dar ne aflăm sub semnul ei, strigăAtreiu, nu cumva e  şi
ea aici?
―Spun căaici se sfîrşeşte puterea Crăiesei Copile. Iar ea e
singura care nu poate niciodatăsăcalce în acest loc. Nu poate
intra  în interiorul strălucirii, fiindcănu  poate săse lase  pe sine
însăşi.
Atreiu tăcu încurcat.
―Acum întreabă, continuăFuhur, dacăBastian e pregătit.
―Da, spuse Atreiu cu glas tare, e pregătit.
În  acel  moment  uriaşul  cap  de  şarpe  negru  începu  să se
ridice  foarte  încet,  fără să dea  însă drumul  capătului  şarpelui
celui alb pe care-l  ţinea în bot. Trupurile uriaşe se arcuirăpînă
ce  formară o  poartă mare  pe  jumătate  neagră  şi  pe  jumătate
albă.
Atreiu  îl  ţinu  de  mînă pe  Bastian  prin  această poartă
înfiorătoare îndreptîndu-se spre fîntîna ce se afla acum  în faţa
lor în deplina ei măreţie  şi splendoare. Fuhur îi urma pe cei doi.
Şi în timp ce se apropiau de ea, la fiecare pas, Bastian pierdea
unul dupăaltul darurile pe care le primise. Din eroul cel frumos,
puternic  şi cutezător se prefăcu din nou în băieţelul scund, gras
şi timid. Pînă  şi îmbrăcămintea lui, care în cariera Minroud a lui
Yor se zdrenţuise rău, dispăru  şi ea. Astfel se trezi la sfîrşit golgoluţîn faţa marelui havuz de aur în al cărui mijloc apele vieţii
săreau în sus, înalte cît un copac de cristal.
În aceastăultimăclipă, cînd nu mai avea nici unul din darurile
Fantäziei, dar nu primise încăînapoi amintirea despre lumea sa
şi  despre  sine  însuşi,  trăi  o  stare  de  totală nesiguranţă,
nemaiştiind din care lume făcea parte  şi dacăexista într-adevăr
aievea.
Pe urmăsări însădrept în apa limpede ca cristalul, se tăvăli
în ea, stropi, pufăi  şi lăsăsă-i curgăîn gurăploaia scînteietoare
a stropilor. Bău  şi iar bău pînăce îşi potoli setea. Din creştet  şi
pînă-n tălpi era acum plin de bucurie, bucuria de a trăi  şi bucuria
de a fi el însuşi. Căci acum ştia din nou cine era şi unde era locul
lui. Era nou-născut iar cel mai frumos lucru era căacum dorea
săfie întocmai aşa cum era: dacă  i s-ar fi dat prilejul săaleagă
dintre toate posibilităţile, n-ar fi ales alta. Căci acum ştia: în lume
exista mii şi mii de forme de bucurie, dar în esenţătoate nu erau
decît una singură, bucuria de a putea iubi. Amîndouăerau unul
şi acelaşi lucru.
Nici mai tîrziu, dupăce Bastian se întorsese de mult în lumea
sa, cînd ajunsese adult  şi pînăla urma bătrîn, aceastăbucurie
nu  l-a  mai  părăsit  niciodată cu  totul.  Chiar  şi  în  cele  mai  grele
perioade din viaţa sa îi rămase o fericire lăuntricăce-l făcea să
zîmbească şi-i înveselea pe ceilalţi oameni.
― Atreiu,  îi  strigă prietenului  rămas  la  marginea  bazinului
rotund de aur, vino şi tu! Vino! Bea! E minunat!
Rîzînd, Atreiu făcu din cap semn cănu vine.
―Nu, îşi strigăel răspunsul, de data aceasta nu sîntem aici
decît ca însoţitori ai tăi.
―De data aceasta, întrebăBastian, ce vrei săspui?
Atreiu schimbăo privire cu Fuhur, apoi spuse:
―Moi doi am mai fost o datăaici. M-am recunoscut imediat
locul, fiindcăatunci am fost aduşi aici în timp ce dormeam  şi tot
în  timpul  somnului  am  fost  luaţi  de-aici.  Acum  ne-am  amintit
însă.
Bastian ieşi din apă.
―Acum ştiu iar cine sînt, spuse strălucind de fericire.
―Da, spuse Atreiu, acum te recunosc şi eu. Arăţi la fel ca  şi
atunci cînd te-am văzut în Poarta Oglinzii Fermecate,
Bastian  privea  în  sus  spre  apele  spumegînde  şi
scînteietoare.
― Aş dori  să-i  duc  şi  tatălui  meu,  strigă el  spre  foşnetul
apelor, dar cum?
―Nu cred săse poată, răspunse Atreiu, ştii doar cănimic ce
provine din Fantäzia nu e lăsat sătreacăpragul.
― Bastian  va  putea!  se  auzi  glasul  lui  Fuhur  care  îşi
redobîndise rezonanţa de bronz. Va izbuti!
― Eşti  într-adevăr  un  balaur  aducător  de  noroc!  spuse
Bastian.
Fuhur îi făcu semn sătacă şi ascultăfoşnetul miilor de voci.
Apoi îl lămuri:
―Apele spun căacum trebuie săporneşti la drum,  şi noi de
asemenea.
―Dar pe unde e drumul meu? întrebăBastian.
― Trebuie  să ieşi  pe  poarta  cealaltă,  tălmăci  Fuhur,  acolo
unde stăcapul de şarpe alb.
―Bine, spuse Bastian, dar cum săies? Capul cel alb nici nu
se clinteşte din loc.
Într-adevăr, capul şarpelui alb rămînea nemişcat. Ţinea în bot
capătul şarpelui negru, iar ochii uriaşi se holbau la Bastian.
―Apele te întreabă, anunţăFuhur, dacăai dus pînăla sfîrşit
toate poveştile pe care le-ai început aici în Fantäzia.
―Nu, spuse Bastian, de fapt, pe nici una.
Fuhur ascultăcîtva timp. Pe faţa lui se citea îngrijorarea.
―Apele spun căîn acest caz  şarpele cel alb nu te lasăsă
treci.  Trebuie  să te  întorci  în  Fantäzia  şi  să duci  totul  pînă la
sfîrşit.
―Toate poveştile? bîigui Bastian, atunci nu măpot întoarce
niciodată. Atunci totul a fost zadarnic.
Fuhur asculta încordat.
―Ce mai spun? se interesăBastian.
―Taci! spuse Fuhur.
Dupăun timp suspină şi-i lămuri:
―Au spus cănu-i nimic de făcut decît dacăs-ar găsi cineva
care săpreia aceastăsarcinăîn locul tău.
― Sînt  nenumărate  poveşti,  strigă Bastian,  şi  din  fiecare
răsar mereu altele noi. Nimeni n-o săvrea săpreia o asemenea
sarcină.
―Ba da, spuse Atreiu, eu.
Bastian îl privi uimit. Apoi îl îmbrăţişă şi bîigui:
―Atreiu! Atreiu! N-am săuit niciodată!
Atreiu zîmbea.
―Bine, Bastian, atunci n-ai săuiţi nici Fantäzia!
Îi  dădu  o  palmă prietenească pe  obraji,  apoi  se  întoarse
repede şi porni spre poarta capului de şarpe negru care încămai
era arcuităînalt ca şi în momentul cînd intraserăacolo.
―Fuhur, spuse Bastian, cum o s-o scoateţi la capăt cu ce vă
las eu de făcut?
Balaurul  alb  clipi  dintr-unul  din  ochii  săi  roşii-rubinii  şi
răspunse:
―Cu noroc, băiete, cu noroc!
Cu aceste cuvinte îşi urmăstăpînul şi prietenul.
Bastian  privi  în  urma  lor  cum  ieşeau  pe  poartă,  înapoi  în
Fantäzia. Amîndoi se mai întoarserăo dată  şi-i făcurăsemn cu
mîna. Pe urmăcapul de  şarpe negru coborî pînăce se aflădin
nou  pe  pămînt.  Bastian  nu-i  mai  putea  vedea  pe  Atreiu  şi  pe
Fuhur.
Acum era singur.
Se întoarse spre celălalt cap de  şarpe, cel alb,  şi văzu căîn
acelaşi  timp  acesta  se  ridicase  şi  câ  trupurile  şerpilor  se
arcuiseră formînd  o  poartă la  fel  ca  şi  mai  înainte  pe  partea
cealaltă.
Repede îşi afundămîinile făcute căuşîn apa vieţii  şi alergă
cu ea spre poartă. În spatele ei era întuneric.
Bastian se aruncăîn întuneric şi se prăbuşi în gol.
― Tata,  strigă el,  tăticule!  ― Eu  ― sînt  ― Bastian  ―
Balthasar ―Bux!
―  Tată!  Tăticule!  ― Eu  ― sînt  ― Bastian  ― Balthasar  ―
Bux!
Încă în  timp  ce  striga,  se  regăsi  în  podul  şcolii  de  unde
plecase  cîndva,  cu  mult  timp  în  urmă,  spre  Fantäzia.  Nu
recunoscu imediat locul  şi cîteva momente fu chiar nesigur dacă
nu cumva se mai găsea totuşi în Fantäzia, din pricina lucrurilor
stranii  pe  care  le  vedea  în  jurul  său:  animale  împăiate,  un
schelet omenesc, tablouri ciudate. Pe urmăzări însăghiozdanul
său şi sfeşnicul ruginit cu lumînările stinse, Şi atunci ştiu unde se
afla.
Cîtăvreme săfi trecut oare de cînd pornise de aici în lunga
sa călătorie  prin Povestea fărăsfîrşit? Săptămîni?  Luni? Poate
chiar ani? Citise odatăpovestea unui om care se oprise doar o
orăîntr-o peşterăfermecată, dar cînd se întorsese, constatăcă
trecuserăo sutăde ani  şi din toţi oamenii pe care-i cunoscuse
nu mai trăia decît unul singur: La plecarea lui fusese copil  mic,
iar acum era foarte bătrîn.
Prin ferestruica din acoperişintra lumina cenuşie a zilei, dar
nu se putea şti dacăera înainte sau după-amiază. În pod era un
frig amarnic, la fel ca în noaptea cînd Bastian plecase de aici.
Dădu la o parte maldărul de pături militare prăfuite sub care
era culcat, îşi puse pantofii şi haina şi constatăcu surprindere că
erau ude ca în ziua aceea cînd plouase atît de tare.
Îşi atîrnăghiozdanul de umăr  şi căutăcartea furată, datorită
căreia începuse totul. Era ferm hotărît s-o ducăînapoi ursuzului
domn  Koreander.  N-avea  decît  să-l  pedepsească pentru  furtul
comis, sau să-l denunţe, sau să-i facăceva  şi mai rău, pe el nu
mai  putea  să-l  înspăimînte  aşa  uşor.  Cartea  nu  mai  era  însă
acolo.
Bastian  căută  şi  căută,  răscoli  păturile  şi  se  uită în  fiecare
ungher. Era zadarnic. Povestea fărăsfîrşit dispăruse.
―  Ei bine, îşi spuse Bastian în cele din urmă, atunci am să-i
spun căa dispărut. Desigur cănu măva crede, n-am ce face.
Fie  ce-o  fi.  Dar  cine  ştie  dacă-şi  mai  aminteşte  după atîta
vreme? Poate căprăvălia lui nici nu mai există?
Se  va  vedea  curînd,  căci  în  primul  rînd  trebuia  să treacă
acum prin  şcoală. Dacăprofesorii  şi copiii întîlniţi îi vor fi străini,
atunci avea să ştie la ce săse aştepte.
Dar cînd deschise uşa podului  şi coborî în coridoarele  şcolii,
îl întîmpinăo linişte desăvîrşită. Părea căîn toată  şcoala nu se
găseşte  ţipenie de om.  Şi totuşi orologiul din turnul  şcolii tocmai
bătea  de  nouă ori.  Prin  urmare,  era  înainte  de  amiază,  iar
cursurile ar fi trebuit săînceapăde mult.
Bastian  se  uităîn cîteva clase, dar pretutindeni era la fel de
gol. Ducîndu-se la una din ferestre  şi privind jos în stradă, văzu
acolo cîţiva oameni  şi cîteva maşini. A şadar, lumea cel puţin nu
se sfîrşise.
Alergă pe  scări  în  jos  pînă la  poarta  mare  de  intrare  şi
încercăs-o deschidă, dar era încuiată. Se întoarse spre uşa ce
ducea la locuinţa administratorului, sună  şi bătu în uşă, dar nu
auzi nici o mişcare.
Bastian rămase săse gîndească. Era cu neputinţăsăstea  şi
să aştepte  cînd  va  veni  totuşi  cineva.  Acum  voia  să ajungă la
tatăl său. Chiar dacăvărsase toatăapa vieţii.
Sădeschidăo fereastră  şi săstrige pînăcînd va fi auzit  şi se
va găsi cineva care să-i descuie uşa? Nu, i se  părea  oarecum
ruşinos.  Îi  trecu  prin  minte  că ar  putea  ieşi  pe  fereastră.  Se
deschideau pe dinăuntru. Dar toate ferestrele de la parter aveau
gratii.  Pe  urmă îşi  aminti  că,  privind  jos  în  stradă de  la  primul
etaj,  văzuse  o  schelă.  Probabil  că se  repara  tocmai  un  perete
exterior al şcolii.
Bastian urcădin nou la primul etaj şi se duse la fereastră. Se
putea deschide şi ieşi afarăprin ea.
Schela  era  construită numai  din  stîlpi  verticali  printre  care
erau aşezate la anumite  distanţe scînduri orizontale. Scîndurile
săltau  în  sus  şi  în  jos  sub  greutatea  lui  Bastian.  O  clipă îl
cuprinse ameţeala  şi i se făcu frică, dar le înăbuşi pe amîndouă.
Pentru unul care fusese stăpînul Perelinului, aici nu era nici un
fel  de  problemă,  chiar  dacă nu  mai  dispunea  de  puterile
fabuloase de atunci şi greutatea trupului său atît de gras îi dădea
totuşi  puţin  de  furcă.  Cu  atenţie  şi  cu  calm  îşi  căută un  sprijin
pentru  mînă  şi  picior  şi  coborî  pe  grinzile  lunecoase.  O  dată îi
pătrunse în mînăo ţeapăde lemn, dar asemenea fleacuri nu mai
aveau  importanţă pentru  el.  Ajunsese  jos  în  stradă încins  şi
gîfiind, dar teafăr. Nu-l văzuse nimeni.
Alergăspre casă. Penarul  şi cărţile clămpăneau în ghiozdan
în  ritmul  paşilor  săi.  Începu  să simtă junghiuri  sub  coaste,  dar
alerga mai departe. Voia săajungăla tatăl lui.
Cînd  ajunse  în  sfîrşit  la  casa  unde  locuia,  se  opri  totuşi
pentru  o  clipă  şi  privi  în  sus  spre  fereastra  de  la  laboratorul
tatălui  său.  Şi  acum  inima  i  se  strînse  brusc  de  teamă,  fiindcă
pentru prima oarăîi trecu prin minte căs-ar fi putut ca tatăl lui să
nu mai fie acolo.
Dar  tatăl  era  acolo  şi-l  văzuse  probabil  venind,  căci  atunci
cînd  Bastian  urcă în  fugă scările,  îi  veni  şi  el  în  întîmpinare
alergînd. Îşi întinse braţele, iar Bastian se aruncăîn ele. Tatăl îl
luăîn braţe şi-l duse în apartament.
―  Bastian,  băiatul  meu,  spunea  tot  mereu,  dragul  meu,
băieţaşul meu iubit, pe unde mi-ai fost? Ce ţi s-a întîmplat?
Abia  cînd  se  aşezase  la  masa  din  bucătărie,  iar  băiatul  îşi
bea laptele cald şi mînca chifle pe care tata i le ungea grijuliu cu
un strat gros de unt  şi de miere, îşi dădu seama Bastian cît de
palid şi slab era obrazul tatălui său. Ochii îi erau înroşiţi  şi barba
nerasă.  Altfel  arăta  însă exact  ca  pe  vremea  cînd  plecase
Bastian. I-o şi spuse.
―  Pe  vremea  cînd  ai  plecat,  întrebă mirat  tata,  ce  vrei  să
spui?
― Cît timp am lipsit?
―  De  ieri,  Bastian.  De  cînd  te-ai  dus  la  şcoală.  Cînd  am
văzut cănu te-ai întors, le-am telefonat profesorilor şi am aflat că
nici la  şcoalăn-ai fost. Toatăziua  şi toatănoaptea te-am căutat,
băieţaşul meu. Am alertat şi poliţia, începusem sămătem de ce
poate fi mai rău. Of, Doamne! Ce s-a întîmplat, Bastian? Era să
înnebunesc de grijă. Pe unde ai fost?
Şi  Bastian  începu  să povestească tot  ce  i  se  întîmplase.
Povesti foarte amănunţit, aşa căpovestea lui ţinu mai multe ore.
Tatăl îl asculta  cum  nu-l ascultase încăniciodată. Înţelegea
ceea ce-i povestea Bastian.
Către  amiază îl  întrerupse  o  dată,  dar  numai  pentru  a
telefona  poliţiei  că fiul  său  se  întorsese  şi  că totul  era  în  bună
ordine. Pe urmăpregăti masa de prînz pentru ei doi  şi Bastian
continuăcu povestirea. Se lăsase seara cînd Bastian ajunse cu
istorisirea  la  apele  vieţii  şi-i  povesti  cît  de  mult  ar  fi  vrut  să-i
aducă şi tatălui său din acele ape.
În  bucătărie  era  aproape  întuneric.  Tatăl  şedea  nemişcat.
Bastian se ridică  şi aprinse lumina. Atunci văzu ceva ce nu mai
văzuse niciodatămai înainte.
Văzu lacrimi în ochii tatălui său.
Şi înţelese căizbutise totuşi să-i aducădin apa vieţii.
Fărăun cuvînt, tatăl îl luăpe genunchi  şi-l strînse la piept  şi
se mîngîiarăunul pe altul.
Dupăce staturăastfel multăvreme, tatăl răsuflăadînc, îl privi
pe  Bastian  drept  în  ochi  şi  începu  să zîmbească.  Era  cel  mai
fericit zîmbet din cîte văzuse vreodatăBastian la el.
―  Începînd  de  acum,  spuse  tata  cu  o  voce  schimbată,
începînd de acum totul va fi altfel cu noi doi, nu crezi?
Bastian  dădu  afirmativ  din  cap.  Nu  mai  era  în  stare  să
vorbească, fiindcăinima îi era atît de plină.
În  dimineaţa  următoare  căzuse  prima  zăpadă.  Se  aşezase
moale şi neîntinatăpe pervazul ferestrei din camera lui Bastian.
Zgomotele străzii nu se mai auzeau decît înăbuşit.
―  Ştii ce, Bastian, spuse vesel tata în timpul miculuidejun,
sînt  de  părere  că amîndoi  avem  într-adevăr  toate  motivele  să
sărbătorim. O zi ca cea  de astăzi nu apare decît o singurădată
în  viaţă  ― iar  la  unii  niciodată.  De  aceea  propun  să ne  facem
amîndoi  un  program  grozav.  Eu  las  lucrul  deoparte  şi  tu  nu  te
duci la şcoală. Îţi scriu o motivare? Ce părere ai?
―  La  şcoală?  întrebă Bastian.  Da'  ce,  mai  există  şcoală?
Cînd am trecut ieri prin sălile de clasănu era nici  ţipenie de om
pe acolo. Nici măcar administratorul.
― Ieri, răspunse tatăl, ieri a fost duminică, Bastian.
Dus  pe  gînduri,  băiatul  mesteca  cu  linguriţa  în  ceaşca  de
cacao. Apoi spuse în şoaptă:
―  Cred căva mai trece un timp pînăce ma voi obişnui din
nou.
―  Tocmai,  spuse  tatăl  dînd  din  cap,  şi  de  aceea  ne
organizăm  o  sărbătoare,  noi  doi.  Ce  ţi-ar  plăcea  mai  mult  să
facem?  Am  putea  pleca  într-o  excursie,  sau  să mergem  la
grădina zoologică? La prînz luăm masa cea mai straşnicăce s-a
văzut  vreodată.  După-amiază am  putea  merge  la  cumpărături,
săluăm tot ce-ţi doreşti. Şi seara ―sămergem la teatru, seara?
Ochii lui Bastian străluceau. Pe urmăspuse hotărît:
―  Mai  întîi  însă trebuie  să fac  altceva.  Trebuie  să merg  la
domnul  Koreander  şi  să-i  spun  că am  furat  cartea  şi  apoi  am
pierdut-o.
Tatăl luămîna lui Bastian.
― Ascultă, Bastian, dacăvrei, rezolv eu asta în locul tău.
Bastian făcu din cap semn cănu voia.
―  Nu, hotărî el, e o treabăcare măpriveşte pe mine. Vreau
s-o rezolv eu singur. Şi cel mai bine ar fi s-o fac chiar acum.
Se  ridică  şi  îşi  îmbrăcă haina.  Tatăl  nu  spuse  nimic,  dar
privirea aruncatăfiului său era surprinsă  şi plinăde respect. Mai
înainte băiatul nu se purtase niciodatăîn felul acesta.
―  Cred, spuse tatăl în sfîrşit, că  şi eu am nevoie de un timp
pînăce măvoi obişnui cu schimbarea.
―  Mă-ntorc  curînd,  strigă Bastian,  care  se  şi  găsea  în
vestibul, cu siguranţăn-o sădureze mult. De data aceasta nu.
Cînd se aflăîn faţa magazinului domnului Koreander, simţi că
îl lasătotuşi curajul. Privi prin geamul unde erau pictate literele
întortocheate,  încercînd  să desluşească ceva  în  interiorul
prăvăliei. În momentul acela domnul Koreander avea un client, şi
Bastian prefera săaştepte pînăce acela va fi plecat. Porni săse
plimbe de colo-colo în faţa anticariatului. Începuse iar săningă.
În sfîrşit, clientul ieşi din magazin.
Acum! îşi porunci Bastian.
Se  gîndi  cum  îl  înfruntase  pe  Graograman  în  deşertul
culorilor Goab. Apăsăcu hotărîre pe clanţă.
Din  spatele  peretelui  de  cărţi  ce  închidea  la  celălalt  capăt
încăperea  cufundată în  semiîntuneric,  se  auzea  cum  tuşeşte
cineva.  Bastian  se  apropie,  apoi  păşi  puţin  palid,  dar  serios  şi
calm, în faţa domnului Koreander care se aşezase iar în fotoliul
său din piele roasă.
Bastian  tăcea.  Se  aşteptase  ca  domnul  Koreander  să se
repeadăla el, roşu de mînie, strigînd: „Hoţulel Criminalule!" sau
ceva asemănător.
În loc de toate astea, bătrînul îşi aprinse tacticos luleaua cea
curbată în  timp  ce-l  examina  pe  băiat  prin  ochelarii  săi  mici  şi
caraghioşi, ţinînd ochii pe jumătate închişi.
― Ei? Ce s-aude? Ce vrei iar aici?
―  Eu,  ― începu  şovăitor  Bastian  ― v-am  furat  o  carte.
Voiam săv-o restitui, dar nu se mai poate. Am pierdut-o sau mai
curînd ―în orice caz nu mai există.
Domnul  Koreander  se  opri  din  pufăit  şi  scoase  luleaua  din
gură.
―Ce fel de carte? întrebăel.
―  Era  cea  pe  care  o  citeaţi  dumneavoastră cînd  am  fost
ultima datăaici. Am luat-o cu mine. V-aţi dus dincolo la telefon,
cartea era pe fotoliu şi atunci am luat-o eu.
―  Prin  urmare,  aşa,  spuse  domnul  Koreander  şi  îşi  drese
glasul. Mie nu-mi lipseşte însănici o carte.  Şi ce fel de carte zici
căa fost?
― Se  numeşte  „Povestea  fără sfîrşit",  explică Bastian,  pe
dinafarăare mătase roşie-arămie şi face ape cînd o înclini într-o
parte  sau  alta.  Pe  ea  sînt  doi  şerpi  unul  de  culoare  închisă  şi
altul de culoare deschisă, care îşi muşcăunul altuia coada. Pe
dinăuntru e tipărităcu doua feluri de litere ―  şi are iniţiale foarte
mari şi frumos decorate.
―  E destul de curios! spuse domnul Koreander. N-am avut
niciodată o  asemenea  carte.  Prin  urmare,  nici  nu  mi-ai  putut -o
fura. Poate ai şterpelit-o din altăparte.
―  Cu  siguranţă că nu!  îl  asigură Bastian.  Trebuie  să vă
amintiţi.  Este  ―  şovăi,  dar  pe  urmă spuse  totuşi,  este  o  carte
fermecată.  În  timpul  cititului  am  intrat  şi  eu  în  Povestea  fără
sfîrşit, dar cînd am ieşit din ea, cartea dispăruse.
Domnul Koreander îl privea peste ochelari pe Bastian.
― Nu cumva vrei să-ţi baţi joc de mine?
―  Nu,  răspunse  Bastian  aproape  consternat,  sigur  că nu.
Ceea  ce  vă spun  e  adevărat.  Dumneavoastră doar  trebuie  să
ştiţi.
Domnul Koreander se gîndi cîtva timp, apoi clătinădin cap.
―  Trebuie să-mi explici totul mai limpede. Asază-te, băiete.
Te rog ia loc!
Cu coada lulelei îi arătăal doilea fotoliu pus în fata celui în
care şedea el. Bastian se aşeză şi el.
―  Aşa,  spuse  domnul  Koreander,  acum  povesteşte-mi  ce
înseamnătoate acestea, dar te rog încet şi pe rînd.
Şi Bastian începu săpovestească.
Nu  istorisi  totul  la  fel  de  amănunţit  ca  în  ajun,  dar  cum
domnul Koreander era un ascultător foarte atent  şi cerea mereu
alte  informaţii,  trecură totuşi  mai  mult  de  două ore  pînă ce
Bastian isprăvi.
Cine  ştie de ce, dar în tot acest răstimp nu furăîntrerupţi de
nici un client.
După ce  Bastian  îşi  încheie  povestirea,  domnul  Koreander
mai  pufăi  multă vreme  din  lulea.  Părea  adîncit  în  gînduri.  În
sfîrşit, îşi drese iar glasul, îşi îndreptăochelarii cei micuţi, îl privi
cîtva timp cercetător pe Bastian şi apoi spuse:
― Un lucru e sigur: Nu mi-ai furat aceastăcarte fiindcănu-mi
aparţine nici mie  şi nici  ţie,  şi nici altcuiva. Dacănu mă-nşel, ea
însăşi vine din Fantäzia. Cine  ştie,  poate căîn clipa aceasta o
are altcineva în mînă şi o citeşte.
― Prin urmare, măcredeţi? întrebăBastian.
―  Bineînţeles,  răspunse  domnul  Koreander,  orice  om
rezonabil te-ar crede.
― Ca săfiu sincer, spuse Bastian, nu măaşteptam.
―  Existăoameni care nu sînt niciodatăîn stare săajungăîn
Fantäzia,  spuse  domnul  Koreander,  şi  mai  există oameni  care
sînt în stare, dar rămîn acolo pentru totdeauna.  Şi pe urmămai
existăcîţiva care se duc în Fantäzia  şi se întorc înapoi. Ca tine.
Iar aceştia însănătoşesc amîndouălumile.
―  O, spuse Bastian îmbujorîndu-se puţin, de fapt, n-am nici
un  merit.  Cît  pe-aci  era  să nu  mă mai  întorc.  Dacă n-ar  fi  fost
Atreiu,  cu  siguranţă că acum  m-aş afla  pentru  totdeauna  în
vechiul oraşal împăraţilor.
Domnul Koreander dădea din cap şi pufăia, dus pe gînduri.
―  Mda, mormăi el, ai noroc căai un prieten în Fantäzia. Din
păcate, n-are toatălumea.
―  Domnule  Koreander,  întrebă Bastian,  de  unde  le  ştiţi  pe
toate  ― vreau  să spun  ― aţi  fost  şi  dumneavoastră cîndva  în
Fantäzia?
― Bineînţeles, spuse domnul Koreander.
―  Atunci,  spuse  Bastian,  trebuie  s-o  cunoaşteţi  şi  pe
Puişorul Lunii!
―  Da,  o  cunosc  pe  Crăiasa  Copilă,  spuse  domnul
Koreander,  dar  nu  sub  acest  nume.  Eu  o  numeam  altfel.  Dar
asta n-are nici o importanţă.
―  Atunci  trebuie  să cunoaşteţi  şi  cartea,  strigă Bastian,
înseamnăcătotuşi aţi citit Povestea fărăsfîrşit!
Domnul Koreander făcu semn din cap căn-o citise.
― Orice poveste adevăratăe o poveste fărăsfîrşit.
Îşi  plimbă privirile  peste  numeroasele  cărţi  înşirate  de-a
lungul  pereţilor  pînă în  tavan,  apoi  le  arătă cu  coada  lulelei  şi
continuă:
―  Există o  mul ţime  de  uşi  spre  Fantäzia,  băiete.  Există  şi
mai  multe  cărţi  fermecate.  Mulţi  nu-şi  dau  seama.  Depinde  de
cine ia în mînăo asemenea carte.
― Prin urmare. Povestea fărăsfîrşit e diferităpentru fiecare?
― Cred şi eu, spuse domnul Koreander, dar pe lîngăaceasta
nu  sînt  numai  cărţile,  ci  mai  sînt  şi  alte  căi  de  a  ajunge  în
Fantäzia  şi  de  a  veni  înapoi.  Cu  timpul  ai  să-ţi  dai  tu  însuşi
seama de asta.
―  Credeţi? întrebăplin de speranţă Bastian. Atunci  aş mai
putea  s-o  întîlnesc  încă o  dată pe  Puişorul  Lunii,  şi  se  spune
doar căfiecare n-o întîlneşte decît o singurădată.
Domnul Koreander se aplecăspre Bastian şi coborî vocea.
―  Băiete, ascultăce-ţi spune un bătrîn  şi încercat călător în
Fantäzia!  E  o  taină pe  care  n-o  poate  cunoaşte  nimeni  în
Fantäzia.  Dacă te  vei  gîndi  bine,  vei  înţelege  şi  de  ce.  La
Puişorul Lunii nu mai poţi ajunge  şi a doua oară, asta-i adevărat
―atîta vreme cît ea e Puişorul Lunii. Dacăeşti însăîn stare să-i
dai  un  nume  nou,  atunci  o  vei  revedea.  Şi  ori  de  cîte  ori  vei
izbuti, va fi de fiecare datăpentru prima şi singura oară.
Pe  faţa  de  buldog  a  domnului  Koreander  pluti  o  clipă o
luminăduioasăce-l făcu săparătînăr şi aproape frumos.
― Vămulţumesc, domnule Koreander, spuse Bastian.
―  Eu  sînt  cel  care  trebuie  să-ţi  mulţumească,  băiete,
răspunse  domnul  Koreander.  Mi-ar  face  plăcere  dacă ai  trece
din cînd în cînd pe la mine pentru a face schimb deexperienţă.
Nu sînt prea mulţi cei cu care se pot discuta asemenea lucruri.
Îi întinse mina lui Bastian.
―S-a făcut?
―  Cu plăcere, spuse Bastian şi bătu palma. Acum trebuie să
plec. Măaşteaptătata. Dar am săvin curînd.
Domnul Koreander îl însoţi pînăla uşă. Cînd se apropiarăde
ea,  Bastian  zări  prin  literele  întortocheate  ale  geamului  că pe
cealaltăparte a străzii stătea tatăl lui  şi-l aştepta. Faţa lui era o
luminăstrălucitoare.
Repezindu-se  afară,  spre  acea  strălucire,  Bastian  deschise
atît de brusc uşa, încît ciorchinele de clopoţei de alamăse auzi
mult timp în urma lui.
Domnul Koreander închise grijuliu uşa privind la cei doi.
―  Bastian  Balthasar  Bux,  mormăi  el,  dacă nu  mă-nşel,  vei
mai  arăta  multora calea spre  Fantäzia, pentru  a  ne aduce apa
vieţii.
Şi domnul Koreander nu se înşela.
Dar aceasta e o altă poveste şi va fi povestităla timpul ei.
...............................................................................................................................................