TAIRACITNA REDNAEROK DARNOK LRAK RATEIRPORP
Inscripţia de mai sus se afla pe uşa de sticlă a unei
prăvălioare, dar fireşte că arăta aşa numai cînd priveai din
interiorul încăperii cam întunecoase prin geam afară, spre
stradă.
Era o dimineaţă de noiembrie rece şi cenuşie şi ploua cu
găleata. Picăturile se prelingeau pe fereastră şi peste literele
întortocheate. Tot ce se putea zări prin geam era doar un zid
pătat de ploaie pe partea opusăa străzii.
Dintr-o dată uşa fu deschisă atît de violent, că micuţul
ciorchine de clopoţei de alamă atîrnat deasupra ei se porni să
sune cu zgomot şi nu se mai linişti multăvreme.
Făptaşul zarvei era un băieţel gras, de vreo zece sau
unsprezece ani. Părul castaniu-închis îi atîrna ud peste faţă,
haina îi era leoarcăde ploaie şi picura, iar peste umăr purta un
ghiozdan prins de o curea. Băieţelul era cam palid şi gîfîia, dar,
spre deosebire de graba de care dăduse dovadă pînă atunci,
rămase acum încremenit în pragul uşii deschise.
În faţa lui se afla o încăpere lungă şi îngustă, ce se pierdea
spre fund în semiîntuneric. De-a lungul pereţilor pînă sus la
tavan erau rafturi înţesate cu cărţi de toate mărimile şi de toate
formele. Pe podea se îngrămădeau maldăre de tomuri uriaşe, iar
pe cîteva mese se înălţau stive de cărţi mai mici, legate în piele
şi cu cotorul auriu. Din spatele unui zid de cărţi înalt cît un stat
de om, în celălalt capăt al încăperii, se zărea lumina unei lămpi.
Iar printre razele ei se ridica din cînd în cînd cîte un rotocol de
fum, se dilata şi apoi se topea mai sus în întuneric. Semăna cu
semnalele prin care indienii îşi transmiteu veştile de pe un munte
pe altul. Era limpede că acolo şedea cineva, şi într-adevăr
băiatul auzi acum un glas spunîndu-i destul de răstit de după
zidul de cărţi:
― N-aveţi decît să vă miraţi stînd înăuntru sau afară, dar
închideţi uşa. Trage.
Băiatul ascultă şi închise uşa încetişor. Apoi se apropie de
zidul de cărţi şi privi cu băgare de seamăîn spatele lui. Într-un
fotoliu înalt din piele roasă şedea un bărbat îndesat şi greoi. Era
îmbrăcat în haine negre mototolite, uzate şi parcăprăfuite. Avea
o chelie mare şi doar peste urechi i se zbîrlea cîte un smoc de
peri albi. Faţa îi era roşie şi-ţi amintea de un buldog rău. Pe
nasul borcănat purta ochelari mici cu ramă de aur. Omul mai
fuma şi o lulea curbată, care-i atîrna din colţul gurii, astfel că
toatăgura i se strîmbase într-o parte. Pe genunchi ţinea o carte
pe care probabil tocmai o citea, căci, închizînd-o, îşi lăsase
arătătorul gros al mîinii stîngi între paginile ei ―oarecum în chip
de semn de carte.
Acum îşi scoase ochelarii cu dreapta şi îl examină pe
băieţelul gras care stătea în faţa lui cu hainele picurînd; uitînduse la el, îşi miji ochii, ceea ce îl făcea săsemene şi mai tare cu
un cîine ce vrea sămuşte. Apoi mormăi:
―Ce mai flecuşteţ!
Pe urmădeschise din nou cartea şi continuăsăcitească.
Băiatul nu prea ştia ce săfacă, de aceea rămase pe loc şi-l
privi cu ochi mari pe bărbat. În sfîrşit, acesta închise iar cartea ―
ca mai înainte, lăsînd degetul între pagini ― şi mîrîi:
― Ascultă, băiete, eu nu pot să sufăr copiii. E drept că în
ziua de azi toatălumea face mare caz de voi ―dar eu nu! Nu
sunt absolut deloc un prieten al copiilor. Pentru mine copiii nu
sînt nimic altceva decît nişte prostovani gălăgioşi, nişte nesuferiţi
care stricătotul, murdăresc cărţile cu dulceaţă şi le rup paginile,
şi nu se sinchisesc defel căcei mari ar putea săaibă şi ei grijile
şi necazurile lor. Ţi-o spun numai ca să ştii de la bun început la
ce săte-aştepţi. Şi sămai ştii căla mine nu existăcărţi pentru
copii, iar alte cărţi nu-ţi vînd. Asta e, şi sper căne-am înţeles!
Spusese toate acestea fărăsăscoatăluleaua din gură. Apoi
deschise din nou cartea şi continuăsăcitească.
Băiatul înclină din cap în tăcere şi dădu să plece, dar pe
undeva i se părea că nu putea accepta fără replică această
cuvîntare, aşa căse mai întoarse o dată şi spuse încet:
― Dar nu sînt chiar toţi aşa.
Omul îşi ridicăîncet privirile şi îşi scoase din nou ochelarii.
― Tot mai eşti aici? Ia spune-mi, ce-ar trebui să fac ca să
scap de unul ca tine? Ce lucru atît de important mai aveai de
spus?
― Nimic important, răspunse băiatul încă şi mai încet. Voiam
doar... nu toţi copiii sînt aşa cum aţi spus.
― Vasăzică, aşa! Prefăcîndu-se mirat, bărbatul îşi ridică
sprîncenele: Probabil cătu însuţi eşti marea excepţie, nu?
Grăsuţul nu mai ştiu ce să răspundă. Doar ridică uşor din
umeri şi se întoarse din nou, dînd săplece.
― Dar unde-i buna-cuviinţă? mai auzi în spatele său vocea
morocănoasă. N-ai nici un pic de bună-cuviinţă, căci altfel s-ar fi
cuvenit săte recomanzi cel puţin...
― Mănumesc Bastian, spuse băiatul. Bastian Balthasar Bux.
― Un nume cam curios, mîrîi bărbatul, cu aceşti trei de B. În
sfîrşit, tu n-ai nici o vină, nu ţi-ai dat tu numele. Eu mănumesc
Karl Konrad Koreander.
― Sînt trei de K, spuse serios băiatul.
― Hm, mormăi bătrinul, e-adevărat!
Pufăi cîţiva norişori.
― În sfîrşit, n-are nici o importanţăcum ne numim, cătot n-o
să ne mai revedem. Aş mai vrea însă să ştiu un singur lucru,
anume de ce-ai pătruns adineauri cu atîta larmăîn prăvălia mea.
Mi se pare căfugeai de ceva. Aşa e?
Bastian aprobădin cap. Faţa lui rotundăpărea acum şi mai
palidă, iar ochii lui încă şi mai mari.
― Probabil că ai jefuit casa de bani dintr-o prăvălie,
presupuse domnul Koreander, sau ai omorît vreo bătrînă, sau ai
făcut altceva ce faceţi de-alde voi în ziua de azi. Nu cumva te
urmăreşte poliţia, băiete?
Bastian făcu din cap semn cănu.
― Hai, dă-i drumul, continuădomnul Koreander, spune drept
de cine ai fugit?
― De ceilalţi.
― De care ceilalţi?
― De copiii din clasa mea.
― De ce?
― Nu... nu mălasă-n pace.
― Dar ce-ţi fac?
― Măpîndesc în faţa şcolii.
― Şi pe urmă?
― Pe urmăstrigătot soiul de lucruri, înghiontesc şi îşi bat joc
de mine.
― Şi tu te laşi?
Domnul Koreander îl privi cîtva timp dezaprobator pe băiat,
apoi îl întrebă:
― De ce nu le arzi cîte un pumn zdravăn?
Bastian îl privi cu ochi mari.
― Nu ―nu-mi place aşa ceva. Şi pe urmă ―nici nu ştiu să
boxez bine.
― Da' cu trînta cum stai? se interesă Koreander. Cu
alergarea, înotul, fotbalul, gimnastica? Nu te pricepi la nimic din
toate astea?
Băiatul făcu din cap semn cănu.
― Cu alte cuvinte, spuse domnul Koreander, eşti un mototol,
nu-i aşa?
Bastian ridicădin umeri.
― Dar de vorbit ştii să vorbeşti, îşi dădu cu părerea
Koreander. De ce nu le răspunzi cînd îşi bat joc de tine?
― Am făcut asta o dată...
― Şi?
― M-au aruncat într-o ladă de gunoi şi au ferecat capacul.
Douăore a trebuit săstrig pînăm-a auzit cineva.
― Hm, mormăi domnul Koreander, şi acum nu mai
îndrăzneşti.
Bastian dădu din cap.
― Prin urmare, constată domnul Koreander, pe lîngă toate
celelalte mai eşti şi fricos.
Bastian îşi lăsăcapul în jos.
― Probabil căeşti un tocilar cumplit, aşa-i? Cel mai bun din
clasă, numai cu note de zece, preferatul tuturor profesorilor, nu?
― Nu, spuse Bastian tot cu ochii în podea, anul trecut am
rămas repetent.
― Doamne Dumnezeule, strigă domnul Koreander, aşadar,
nereuşităpe toatălinia!
Bastian nu răspunse nimic. Stătea doar locului. Braţele îi
atîrnau, hainele picurau.
― Şi cam ce strigăatunci cînd îşi bat joc de tine? voi să ştie
domnul Koreander.
― Ah ―tot soiul de lucruri.
― De pildă?
― Bastian! Rotogoală! Sta pe oală, oala se spărgea, iar
Bastian zicea: De vină-i greutatea mea!
― Nu-i prea hazos, spuse domnul Koreander, şi altceva?
Bastian ezităînainte de a enumera:
― Aiurilă, măi Prostilă ―Balivernosu ―Mincinosu...
― Aiurilă? De ce?
― Uneori vorbesc de unui singur,
― Şi cam ce vorbeşti de unul singur?
― Îmi imaginez poveşti, născocesc nume şi cuvinte care încă
nu există, şi tot aşa.
― Şi ţi le povesteşti ţie însuţi? De ce?
― Păi dacănu-i nimeni pe care să-l intereseze aşa ceva.
Domnul Koreander tăcu o vreme, dus pe gînduri.
― Şi ce spun părinţii tăi despre toate acestea?
Bastian nu răspunse imediat. Abia dupăun timp şopti:
― Tata nu spune nimic, niciodatănu spune nimic. Totul îi e
indiferent.
― Şi mama?
― Mama ―nu mai e.
― Părinţii tăi au divorţat?
― Nu, spuse Bastian, mama a murit.
În acest moment sunătelefonul. Domnul Koreander se ridică
cu oarecare sforţare din fotoliu şi îşi tîrşîi paşii pînăîntr-un mic
cabinet din spatele prăvăliei. Ridică receptorul şi Bastian auzi
nedesluşit cum domnul Koreander îşi spunea numele. Pe urmă
uşa cabinetului se închise şi nu se mai auzi nimic altceva decît
un murmur înăbuşit.
Bastian stătea locului şi nu-şi dădea cîtuşi de puţin seama ce
se întîmplase cu el şi de ce spusese şi recunoscuse toate
acestea. Nu putea suferi săi se punăatîtea întrebări. Amintindu-şi dintr-o datăcăva ajunge mult prea tîrziu la şcoală, îl trecură
căldurile, da, sigur, trebuia să se grăbească, trebuia s-o ia la
goană ―dar rămase pe loc, acolo unde se afla, fărăsăse poată
hotărî. Ceva îl ţintuia locului, dar nu ştia ce.
Glasul înăbuşit tot se mai auzea de dincolo din cabinet. Era o
conversaţie telefonicăfoarte lungă.
Bastian îşi dădu seama cătot timpul se uitase fix la cartea pe
care o avusese în mînă domnul Koreander şi care acum se
găsea pe fotoliul de piele. Îi era cu neputinţăsă-şi ia ochii de la
ea. Avea impresia că din ea pornea un soi de forţă magnetică
ce-l atrăgea irezistibil.
Se apropie de fotoliu, întinse încet mîna, atinse cartea ― şi
în aceeaşi clipăceva înăuntrul său făcu „ţac!" ―ca şi cum s-ar fi
închis o capcană. Bastian avea sentimentul nedesluşit că, o dată
cu atingerea cărţii, începuse ceva irevocabil ce-şi va urma cursul
de-aci înainte.
Ridicăvolumul şi-l privi pe toate părţile. Era legat în mătase
arămie şi lucea cînd era înclinat într-o parte sau alta. Răsfoindu-l
în grabă, văzu că textul era tipărit cu două feluri de litere. Nu
părea să conţină poze, avea în schimb iniţiale mari şi minunat
ilustrate. Uitîndu-se încă o dată mai bine la scoarţe, descoperi
pe ele doi şerpi, unul deschis şi unul închis la culoare,
muşcîndu-şi unul altuia coada şi alcătuind astfel un oval. Iar în
oval era scris, cu litere ciudate, întortocheate, titlul:
Povestea fărăsfîrşit
E un lucru tare misterios cu pasiunile omeneşti, iar în cazul
copiilor totul se petrece la fel ca şi în cazul celor maturi. Cei
copleşiţi de o pasiune n-o pot explica, iar cei ce nu au trăit
niciodatăceva asemănător nu pot înţelege. Existăoameni care
îşi pun în joc viaţa pentru a cuceri un pisc. Nimeni, nici chiar ei
înşişi nu pot explica limpede de ce. Alţii se ruinează pentru a
cîştiga inima unei persoane care nici nu vrea să ştie de ei. Iar
alţii se distrug, fiindcănu pot rezista plăcerilor mîncării ―sau ale
băuturii. Unii îşi cheltuiesc întreaga avere pentru a cîştiga la
jocurile de noroc, sau jertfesc totul de dragul unei idei fixe ce nu
se poate realiza niciodată. Alţii cred cănu pot fi fericiţi decît în
altă parte de locul unde se află, şi călătoresc toată viaţa prin
lume. Iar cîţiva nu-şi găsesc liniştea pînă ce n-au devenit
puternici. Într-un cuvînt existătot atîtea pasiuni cît şi oameni.
În cazul lui Bastian Balthasar Bux pasiunea erau cărţile.
Cine n-a petrecut o după-amiazăîntreagăcu urechile încinse
şi cu părul zbîrlit aplecat deasupra unei cărţi, citind şi iar citind, şi
uitînd de lumea din jurul său, şi nebăgînd de seamăcă-i e foame
sau frig―
Cine n-a citit niciodată pe ascuns sub plapumă, la lumina
unei lanterne de buzunar, fiindcătata sau mama sau vreo altă
persoană grijulie a stins lumina pe motivul bine intenţionat că
acum trebuie sădormi, căci mîine te scoli devreme―
Cine n-a vărsat niciodată lacrimi amare, fie pe faţă, fie în
ascuns, fiindcă o poveste minunată se sfirşea şi urma
despărţirea de personajele alături de care luaseşi parte la atîtea
aventuri, fiinţe iubite şi admirate ce îţi stîrniseră îngrijorări şi
speranţe, şi fărăa căror prezenţăviaţa părea dintr-o datăgoală
şi lipsităde sens―
Cine nu cunoaşte nimic din toate acestea din proprie
experienţănu va putea înţelege ceea ce făcu Bastian acum.
Se uita ţintăla titlul cărţii, simţind cum îl lua ba cu frig, ba cu
cald. Da, asta era, la asta visase de atîtea ori şi asta îşi dorise
de cînd fusese cuprins de pasiunea sa: O poveste care sănu se
sfîrşeascăniciodată! Cartea tuturor cărţilor!
Trebuia săaibăcartea, fie ce-o fi, cu orice preţ!
Cu orice preţ? Era uşor de spus! Chiar dacă ar fi putut să
ofere mai mult decît cele trei mărci şi cincisprezece pfenigi din
banii de buzunar ce-i avea la el ―uriciosul domn Koreander îi
dăduse de înţeles cît se poate de limpede cănu-i va vinde nici o
singură carte. Iar de un dar nici nu putea fi vorba. Chestiunea
era lipsităde orice speranţă.
Şi totuşi Bastian ştia cănu poate pleca fărăacea carte. Îi era
limpede că nici nu venise încoace decît anume pentru ea, îl
chemase în mod misterios pentru căvoia săajungăla el, pentru
căde fapt fusese dintotdeauna a lui!
Bastian trase cu urechea la murmurul ce se mai auzea şi
acum din cabinet.
Dintr-o dată, fărăsă-şi dea prea bine seama, ascunse cartea
sub paltonul său, strîngînd-o cu amîndouăbraţele la piept. Apoi
o porni, mergînd de-a-ndăratelea, spre uşa prăvăliei, nelăsînd
nici o clipăcealaltăuşădin ochi, cea spre cabinet. Cu băgare de
seamă apăsă pe clanţă, nu trebuia să se audă clinchet de
clopoţei, de aceea deschise uşa de sticlă doar atît cît să se
strecoare prin ea. Încetişor şi cu precauţie închise apoi uşa pe
dinafară.
Abia dupăaceea începu săalerge.
Caietele, manualele şcolare şi penarul din ghiozdan săltau şi
clămpăneau în tactul paşilor săi. Simţea junghiuri sub coaste,
dar alerga mai departe.
Ploaia îi curgea peste obraz şi pe spate în jos pe sub guler.
Umezeala şi frigul pătrundeau prin haine. Bastian nu simţea însă
nimic. Îi era foarte cald, dar nu numai din cauza alergatului.
Conştiinţa lui care mai înainte, în prăvălioară, nici nu crîcnise,
se deşteptase dintr-o dată. Toate motivele, atît de convingătoare
mai înainte, i se păreau acum cu totul neplauzibile şi se topeau
ca oamenii de zăpadăla răsuflarea unui balaur ce scuipăfoc.
Furase! Era un hoţ!
Ceea ce făcuse el era chiar mai grav decît un furt obişnuit.
Cartea era cu siguranţăunică şi de neînlocuit. Precis căfusese
cea mai scumpă comoară a domnului Koreander. Era cu totul
altceva să furi unui violonist vioara sa fără pereche sau unui
rege coroana sa, decît săiei bani dintr-o casă.
Şi pe cînd alerga, strîngea la piept pe sub palton cartea. Nu
voia s-o piardă, oricît de mult l-ar fi costat. Era tot ce mai avea
pe lume.
Căci acasă, fireşte, nu se mai putea întoarce acum.
Încercă să şi-l închipuie pe tatăl său cum şedea şi lucra în
camera cea mare transformatăîn laborator. În jurul lui se aflau
zeci de mulaje de ghips ale unor danturi, căci tata era tehnician
dentar. Bastian nu se întrebase de fapt niciodată dacă tata îşi
făcea munca cu plăcere. Acum îi trecea pentru prima datăprin
minte, dar de aici înainte n-avea cum să-l mai întrebe.
Dacă s-ar duce acum acasă, tata ar ieşi din laborator în
halatul său alb, ţinînd poate în mînăo danturădin ghips, şi l-ar
întreba: „Te-ai şi întors?" ―„Da", ar spune Bastian. ― „N-ai
şcoalăazi?" ―Vedea în minte faţa tristă şi liniştităa tatălui său
şi ştia că-i va fi cu neputinţăsă-l mintă. Dar adevărul nu i-l putea
spune cu nici un chip. Nu, singurul lucru pe care îl putea face era
săplece, oriunde, departe. Tata nu trebuia săafle niciodatăcă
fiul lui devenise un hoţ. Şi poate cănici nu va băga de seamăcă
Bastian nu mai era acolo. Gîndul acesta îl consolăparcă.
Bastian se opri din alergat. Acum mergea încet, iarla capătul
străzii vedea clădirea şcolii. Fărăsă-şi dea seama, alergase pe
drumul obişnuit ce ducea spre şcoală. Strada i se părea de-a
dreptul pustie, deşi ici şi colo treceau oameni. Dar în ochii celui
care soseşte mult prea tîrziu, lumea din jurul şcolii pare
întotdeauna un deşert. Iar Bastian simţea cum la fiecare pas
creşte teama în el. În orişice caz se temea de şcoală, locul
înfrîngerilor sale zilnice, se temea de profesori, care îl mustrau
cu blîndeţe sau îşi vărsau supărarea pe el, se temea de ceilalţi
copii care rîdeau de el şi nu lăsau sătreacănici un prilej fărăsă-i
dovedească ce băiat nepriceput şi lipsit de apărare era.
Dintotdeauna şcoala îi apăruse ca o pedeapsăcu închisoarea,
nesfîrşit de lungă, ce va ţine pînă va fi om mare şi pe care
trebuia s-o rabde supus şi în tăcere.
Acum însă, trecînd prin coridoarele răsunătoare unde
mirosea a ceară şi a paltoane ude, sim ţind cum liniştea ce
pîndea în clădire îi astupăbrusc urechile ca nişte dopuri de vată
şi ajungînd în sfîrşit în faţa uşii clasei sale, vopsită în aceeaşi
culoare a spanacului bătrîn ca şi pereţii din jur, înţelese limpede
cănici aici nu mai avea ce căuta de acum înainte. Tot trebuia să
plece. Aşa căputea pleca chiar acum.
Dar încotro?
În cărţile sale Bastian citise poveşti cu băieţi care se angajau
pe cîte un vapor şi plecau în lumea largăca să-şi caute norocul.
Unii deveneau piraţi sau eroi, alţii se întorceau dupăani şi ani ca
oameni bogaţi în patrie, fărăca cineva săghiceascăcine erau
de fapt.
Bastian nu se credea însă în stare de aşa ceva. De
asemenea nu îşi închipuia defel că ar putea fi primit ca elev
matelot. În plus nu avea nici cea mai vagă idee cum ar putea
ajunge într-un port unde să existe vapoarele potrivite pentru
asemenea planuri cutezătoare.
Deci încotro?
Şi dintr-o datăîi veni în minte locul potrivit, singurul loc unde
nu va fi căutat ―cel puţin pentru moment ― şi unde nu va fi
găsit.
Podul era mare şi întunecos. Mirosea a praf şi a naftalină. Nu
se auzea nici un sunet în afarăde darabana înăbuşităa ploii pe
tabla de aramăa uriaşului acoperiş. Grinzi groase, înnegrite de
vreme, se ridicau la distanţe egale din podeaua de scînduri, se
uneau mai departe, sus, cu alte grinzi ale şarpantei acoperişului
şi se pierdeau undeva în întuneric. Ici şi colo spînzurau pînze de
păianjen, mari cît un hamac, uşor şi fantomatic purtate încolo şi
încoace de curentul de aer. De sus de tot dintr-o ferestruică,
pătrundea o luminălăptoasă.
Singura vietate din acest loc unde timpul părea săse fi oprit
era un şoricel care fugea cu paşi mărunţei pe podeaua de
scînduri, lăsînd urme fine în praf. Codiţa pe care o trăgea după
el se vedea ca o linie subţire între urmele lăbuţelor. Brusc
şoricelul se ridicăîn douălabe şi ascultă. Apoi dispăru ― ţuşti!
―într-o gaurădin duşumea.
Se auzi zgomotul unei chei într-o broascămare. Uşa podului
se deschise încet şi scîrţîind, o razălungăde luminăpătrunse o
clipă în încăpere. Bastian se strecură înăuntru, apoi uşa se
închise din nou scîrţîind şi se trînti. Băiatul vîrî o cheie mare pe
dinăuntru în broască şi răsuci cheia. Pe urmă mai trase şi un
zăvor şi răsuflăuşurat. Acum era într-adevăr de negăsit. Aici nu-l
va căuta nimeni. Foarte rar venea cineva aici ―o ştia destul de
sigur ― şi chiar dacăîntîmplarea ar face ca tocmai azi sau mîine
cineva să aibă treabă aici, persoana respectivă va găsi uşa
încuiată. Iar cheia se rătăcise. Şi dacă ar izbuti totuşi să
deschidăîntr-un fel oarecare uşa, lui Bastian îi mai rămînea încă
destul timp săse ascundăprintre vechiturile din pod.
Încetul cu încetul ochii lui se obişnuiră cu lumina scăzută.
Cunoştea bine locul. Cu o jumătate de an în urmă
administratorul şcolii îi ceruse să-l ajute la un coşde rufe mare şi
plin cu formulare şi documente vechi care trebuiau duse în pod.
Tot atunci văzuse şi unde era locul cheii: într-un dulăpior de
perete atîrnat lîngăpalierul de sus al scării. De atunci nu se mai
gîndise niciodatăla asta. Acum însăîşi amintise.
Începu să-i fie frig, căci paltonul îi era ud, iar aici sus era
foarte rece. Mai întii trebuia să-şi caute un loc unde putea săse
instaleze ceva mai confortabil ― căci avea să rămîna multă
vreme aici. Cît de multă ― nici nu voia să se gîndească
deocamdată, şi nici la faptul căfoarte curînd i se va face foame
şi sete.
Se plimbăpuţin prin pod.
Tot soiul de vechituri răspîndite pretutindeni, rafturi cu
clasoare şi acte nefolosite de mult, bănci îngrămădite unele
peste altele, cu pupitre mînjite de cerneală, un stativ de care
atîrnau o duzinăde hărţi depăşite, mai multe table de pe care se
cojea vopseaua neagră, sobe de fier ruginite, aparate de
gimnasticăce nu mai erau bune de întrebuinţat, ca, de pildă, o
caprăal cărei învelişde piele era atît de rupt, cătoţi cîlţii ieşeau
afară, mingi de sport plesnite, un vraf de saltele de gimnastică
vechi şi pătate, apoi cîteva animale împăiate şi pe jumătate
roase de molii, printre ele o bufniţămare, un vultur şi o vulpe, tot
soiul de retorte şi eprubete crăpate, o maşină Wimshurst, un
schelet omenesc atîrnat pe un fel de cuier, şi multe lăzi şi cutii
pline cu caiete şi manuale vechi. Pînăla urmăBastian se hotărî
săse instaleze pe maldărul de saltele vechi. Dacăte întindeai pe
ele, te simţeai aproape ca pe o canapea. Le cărăsub ferăstruica
din acoperiş unde era locul cel mai luminos. În apropiere erau
stivuite cîteva pături militare cenuşii, fireşte foarte prăfuite şi
rupte, dar totuşi în stare de folosinţă. Bastian şi le luă. Îşi
dezbrăcăpaltonul ud şi-l atîrnăde cuier lîngăschelet. Omul de
oase se legănăpuţin încoace şi încolo, dar Bastian nu se temea
de el, poate pentru că era obişnuit de acasă cu lucruri
asemănătoare. Îşi scoase şi cizmele pătrunse de apă. Numai în
ciorapi, se aşezăturceşte pe saltelele de gimnastică şi îşi trase
păturile cenuşii pe umeri, ca un indian. Lîngă el se afla
ghiozdanul ― şi cartea arămie.
Se gîndi căjos în clasăceilalţi erau acum la ora de germană.
Poate că scriau tocmai o compunere pe cine ştie ce temă
plicticoasăde moarte.
Bastian privi cartea.
―Aş vrea să ştiu, spuse vorbindu-şi singur, ce se petrece de
fapt într-o carte cît timp stăînchisă. Probabil cănu existădecît
literele tipărite pe hîrtie, dar totuşi ― ceva tot trebuie să se
petreacă, fiindcăatunci cînd o deschid, găsesc acolo o întreagă
poveste. Apar personaje pe care eu nu le cunosc, fel de fel de
aventuri, şi isprăvi, şi lupte ―uneori au loc furtuni pe mare, sau
ajungi în ţări şi oraşe străine. Toate acestea se găsesc într-un
anumit fel în carte. Trebuie s-o citeşti ca săle trăieşti pe toate,
asta-i limpede. În carte se găsesc însă toate acestea dinainte.
Aşvrea să ştiu în ce fel?
Dintr-o datăse simţi într-o dispoziţie aproape solemnă.
Se aşeză mai bine, luă cartea, deschise prima pagină şi
începu săcitească
Fantäzia în primejdie
POVESTEA FĂRĂSFÎRŞIT
ANIMALELE TOATE DIN CODRUL HUIETULUI se pitulau
prin vizuini, cuiburi şi ascunzători.
Era miez de noapte, şi prin crengile bătrînilor copaci vuia
furtuna. Trunchiurile groase cît turlele bisericii scîrţîiau şi
gemeau.
Deodată o luminiţă slabă lunecă în zigzag prin pădure. Se
oprea tremurînd ici şi colo, zbura în sus, se aşeza pe o ramură şi
pleca grăbită mai departe. Era o bilă strălucitoare cam de
mărimea unei mingi de copil, făcea salturi mari, atingea din cînd
în cînd pămîntul şi plutea apoi din nou în văzduh. Dar nu era o
minge.
Era o luminiţărătăcitoare. Care rătăcise drumul. Prin urmare,
era o luminiţă rătăcitoare rătăcită, ceea ce pînă şi în Fantäzia
era un lucru foarte rar. În mod normal, luminiţele rătăcitoare sînt
cele care îi fac pe ceilalţi săse rătăcească.
În interiorul strălucirii luminoase se putea zări o figurămicuţă
şi extrem de vioaie care sărea şi alerga cît o ţineau puterile. Nu
era un bărbat mititel şi nici o femeie micuţă, căci asemenea
deosebiri nu există la luminiţele rătăcitoare. În mîna dreaptă
purta un steag alb mărunt fluturînd în urma sa. Aşadar, era
vorba despre un sol sau un negociator.
Nu era în primejdie să se ciocnească în beznă de vreun
trunchi de copac, căci luminiţele rătăcitoare sînt nemaipomenit
de îndemînatice şi sprintene, fiind în stare să-şi schimbe direcţia
chiar şi în timpul saltului. De aceea mergea în zigzag, căci
privind în linii mari, luminiţa se deplasa totuşi într-o direcţie
anumită.
Pînă în clipa cînd coti pe după un colţ de stîncă şi se opri
înspăimîntată. Gîfîind ca un căţeluş, se aşezăîntr-o scorburăde
copac şi rămase cîtva timp pe gînduri înainte de a îndrăzni să
iasădin nou Şi săpriveascăcu băgare de seamăpe dupăcolţul
de stîncă.
Văzuse un luminişal pădurii unde trei personaje de mărime
şi aspect foarte diferite şedeau la văpaia unui foc de vreascuri.
Un uriaşce părea alcătuit tot din piatrăcenuşie, întins pe burtă,
lung de aproape zece coţi. Se sprijinea pe un braţ şi privea în
foc. Din faţa de piatră roasă de vreme şi neaşteptat de mică,
dinţii îi ieşeau în afară ca un şir de dălţi de oţel. Luminiţa
rătăcitoare îşi dădu seama că făcea parte din stirpea
mîncătorilor de piatră. Acestea erau fiinţe ce trăiau în munţi,
neînchipuit de departe de Codrul Muietului ― dar nu trăiau
numai în munţi, ci trăiau şi din ei, căci îi mîncau încetul cu
încetul. Se hrăneau cu stînci. Din fericire erau tare cumpătaţi şi o
singurăîmbucăturădin hrana extrem de consistentăîi îndestula
timp de mai multe săptămîni şi chiar luni. Nici nu existau prea
mulţi mîncători de piatră, iar munţii erau foarte mari. Cum însă
aceste fiinţe trăiau de foarte multă vreme acolo ― atinseseră
vîrste mult mai înaintate decît majoritatea celorlalte vietăţi din
Fantäzia ― munţii căpătaseră în decursul timpului o înfăţişare
cam ciudată. Semănau cu un uriaş şvaiţer plin de găuri şi
văgăuni. Probabil de aceea se şi numeau Munţii Galeriilor.
Dar mîncătorii de piatrănu se hrăneau numai cu stînci, ci îşi
făureau din ele tot ce le trebuia: mobile, pălării, încălţăminte,
unelte, pînă şi ceasuri cu cuc. Aşadar, nu era de mirare că
mîncătorul de piatră de aici avea în spatele său un fel de
bicicletăalcătuităcu totul din materialul amintit şi avînd douăroţi
ca două pietre de moară uriaşe. În general, semăna mai
degrabăcu un tăvălug cu pedale.
Cel de-al doilea personaj, şezînd la dreapta focului, era un
spiridnş de noapte. Era cel mult de două ori mai mare decît
luminiţa rătăcitoare şi semăna cu o omidăpăroasă şi neagrăca
tăciunele care se ridicase în sus. În timp ce vorbea, gesticula
violent cu douămînuţe mititele trandafirii, iar sub perişorii negri
zbîrliţi, acolo unde probabil se afla obrazul, ardeau doi ochi mari
şi rotunzi ca luna.
Spiriduşi de noapte de cele mai diverse forme şi mărimi se
găseau pretutindeni în Fantäzia, astfel că, în primul moment, nu
se putea ghici dacă cel de faţă venise de aproape sau de
departe. În orice caz, părea căse află şi el într-o călătorie, căci
animalul de călărie obişnuit al spiriduşilor de noapte, anume un
liliac mare, atîrna de o creangăîn spatele lui, cu capul în jos şi
învelit în aripile sale ca o umbrelăînchisă.
Luminiţa rătăcitoare nu descoperi decît dupăo vreme cel deal treilea personaj, aşezat în partea stîngăa focului, căci era atît
de mic, încît numai cu mare greutate putea fi desluşit de la
aceastădistanţă. Făcea parte din stirpea piticuţilor, un prichindel
nespus de gingaş, îmbrăcat în haine pestriţe şi cu un joben roşu
pe cap.
Luminiţa rătăcitoare nu ştia aproape nimic despre piticuţi. O
singură dată auzise zvonindu-se că acest popor îşi clădea pe
crengile pomilor oraşe întregi unde căsuţele erau legate între ele
prin scăriţe de fringhie şi tobogane. Piticuţii locuiau însăîntr-o cu
totul altă regiune a nemărginitului imperiu Fantäzia, mult, mult
mai departe decît mîncătorii de piatră. Era cu atît mai
surprinzător căanimalul de călărie ce-l avea cu sine piticuţul de
faţăera tocmai un melc. Stătea chiar în spatele lui. Pe cochilia
lui trandafirie strălucea o mică şa de argint, iar harnaşamentul şi
hăţurile prinse de coarnele melcului luceau ca firele de argint.
Luminiţa rătăcitoare se minuna că tocmai trei viet ăţi atît de
diferite şedeau împreunăîn bunăînţelegere, căci în mod normal,
în Fantäzia viaţa nu se desfăşura nicidecum în aşa fel, încît
toate stirpele să trăiască în pace. Adeseori aveau loc lupte şi
războaie, existau şi duşmănii ce ţineau de veacuri şi, în afarăde
asta, nu trăiau acolo doar vietăţi bune şi cinstite, ci şi unele
răutăcioase, haine şi hoaţe. Luminiţa rătăcitoare însăşi făcea
parte dintr-o familie căreia i se puteau reproşa unele lucruri în
privinţa cinstei şi încrederii.
A stat să privească mai mult timp scena din jurul focului şi
abia dupăaceea a observat căfiecare din cele trei personaje de
acolo avea fie un steguleţ alb, fie o eşarfă albă legată peste
piept. Prin urmare, erau şi ei soli sau negociatori, ceea ce
explica, fireşte, faptul căse purtau atît de paşnic.
Oare porniseră la drum în acelaşi scop ca şi luminiţa
rătăcitoare?
Din pricina vîntului care vîjîia prin crengi, nu seputea auzi din
depărtare ce vorbeau. Cum însă se respectau unii pe alţii, în
calitatea lor de soli, aveau s-o recunoască şi pe ea ca atare. Şi,
în definitiv, tot trebuia săîntrebe pe cineva care e drumul. Iar o
altăocazie, mai favorabilă, n-avea cum săse iveascăacum, în
toiul nopţii şi în mijlocul pădurii. Prin urmare, îşi luăinima în dinţi,
ieşi din ascunziş, flutură steguleţul alb şi, tremurînd, rămase
locului în aer.
Mîncătorul de pietre, care stătea cu faţa îndreptată în acea
direcţie, fu primul care observăluminiţa.
―Foarte multălume aici în noaptea asta, spuse cu o voce
scrîşnitoare. A mai sosit cineva.
― Huhu, o luminiţă rătăcitoare! susură spiriduşul nopţii, iar
ochii săi ca luna luciră. Îmi pare bine, îmi pare bine!
Piticuţul se ridică, făcu cîţiva paşi mărunţi spre noul venit şi
chiţăi:
―Dacăvăd bine, sînteţi şi dumneavoastrăaici în calitate de
sol?
―Da, spuse luminiţa rătăcitoare.
Piticuţul îşi scoase jobenul roşu, făcu o mică plecăciune şi
ciripi:
―O, vărog frumos, veniţi mai aproape. Sîntem şi noi soli.
Luaţi loc în cercul nostru.
Şi arătăcu pălărioara spre locul liber de lîngăfoc, poftind-o
săvină.
―Mulţumesc frumos, spuse luminiţa rătăcitoare apropiinduse sfioasă, dacă-mi permiteţi, îmi daţi voie să mă prezint: Mă
numesc Blubb.
―Îmi pare bine, răspunse piticuţul. numele meu e Luc-luc.
Spiriduşul nopţii se înclină şezînd:
―Mănumesc Wuswusul.
― Îmi pare bine, scrîşni mîncătoruţ de pietre, eu sînt
Scrîşnicronţ.
Toţi trei priveau la luminiţa rătăcitoare care se fîstîcise şi nu-şi mai găsea locul. Luminiţelor rătăcitoare le e extrem de
neplăcut săfie privite direct.
―Nu vreţi săluaţi loc, dragăBlubb? întrebăpiticuţul.
― Adevărul e, răspunse luminiţa rătăcitoare, că sînt foarte
grăbită şi doream doar săvăîntreb dacăaţi putea să-mi spuneţi
în ce direcţie trebuie s-o iau ca săajung la Turnul de Fildeş.
― Huhu, făcu spiriduşul nopţii, vreţi să mergeţi la Crăiasa
Copilă?
―Aşa e, spuse luminiţa rătăcitoare, am să-i transmit o veste
importantă.
―Ce veste? scrîşni mîncătorul de pietre.
―Săvedeţi, ―luminiţa rătăcitoare se mutăde pe un picior
pe altul ―, e o veste secretă.
― Noi trei avem aceeaşi misiune ca şi tine ― huhu!
răspunse spiriduşul nopţii Wuswusul. Sîntem între colegi.
― S-ar putea să avem de transmis aceeaşi veste, spuse
piticuţul Luc-luc.
―Aşază-te şi vorbeşte! scîrţîi Scrîşnicronţ.
Luminiţa rătăcitoare se aşezăpe locul liber.
― Ţinutul meu de baştină, începu dupăo scurtăchibzuinţă,
se aflădestul de departe de aci ―nu ştiu dacăcineva din cei
prezenţi îl cunoaşte. Se numeşte Mlaştina Mîloasă.
― Huhu! suspină încîntat spiriduşul nopţii, e o regiune
minunată!
Luminiţa rătăcitoare zîmbi trist.
―Da, nu-i aşa?
― Şi asta-i tot? scrîşni Scrîşnicronţ. De ce-ai pornit la drum,
Blubb?
―La noi, în Mlaştina Mîloasă, continuăluminiţărătăcitoare
şovăind, s-a întîmplat ceva ― ceva de neînţeles ― vreau să
spun, se mai întîmplăîncă şi acum ―e foarte greu de descris ―
a început prin aceea că ―va săzicăîn partea de răsărit a ţării
noastre există un lac ― sau, mai bine zis, exista un lac ― se
numea Colcote-n Clocote. Prin urmare, totul a început prin
aceea căîntr-o bunăzi lacul Colcote-n Clocote n-a mai fost ―
pur şi simplu dispăruse, înţelegeţi?
―Vreţi săspuneţi, se informăLuc-luc, căa secat?
―Nu, spuse luminiţa rătăcitoare, în acest caz s-ar afla acum
acolo un lac secat. Dar nu este aşa. Acolo unde era lacul, acum
nu mai e nimic ―absolut nimic, înţelegeţi?
―O gaură? grohăi mîncătorul de pietre.
― Nu, nici gaură nu-i, lumini ţa rătăcitoare era din ce în ce
mai încurcată, o gaurăeste ceva. Dar acolo nu-i nimic.
Ceilalţi trei soli schimbarăpriviri între ei.
― Şi cum arată acest ― huhu ― acest nimic? întrebă
spiriduşul nopţii.
―Păi tocmai asta e atît de greu de descris, le spuse luminiţa
rătăcitoare cu un aer nenorocit, nu arată în nici un fel. Este ―
este ca ―of, nu existănici un cuvînt potrivit!
―E ca şi cum, luăcuvîntul piticuţul, ai fi orb cînd priveşti întracolo, nu-i aşa?
Luminiţa rătăcitoare se holbăla el cu gura căscată.
―Iatăexpresia potrivită! exclamă. Dar de unde ―vreau să
spun, cum aşa ―sau cunoaşteţi şi dumneavoastrăacest...?
― O clipă, scrîşni întrerupîndu-l mîncătorul de pietre. S-a
limitat la un singur loc, ia spune?
― La început, da, povesti luminiţa rătăcitoare, dar locul se
mărea din ce în ce mai mult. Parcă lipsea tot mai mult din
regiune. Străbunica broasca Broac care locuia cu tot neamul ei
în lacul Colcote-n Clocote dispăru într-o bunăzi cu totul. Ceilalţi
locuitori au început să se refugieze. Încetul cu încetul s-a ivit
însă şi în alte locuri din Mlaştina Mîloasă. La început era doar
ceva foarte mic, o nimica toată, cît un ou de bibilică. Dar astfel
de locuri s-au tot lăţit, şi dacă cineva intra din greşeală cu
piciorul acolo, dispărea piciorul ― sau mîna ― sau orice intra
acolo. De altfel, nu doare, numai cărespectivului îi lipseşte brusc
o bucatădin el. Unii s-au lăsat chiar săcadăînăuntru, cu bună
ştiinţă, fiindcăs-au apropiat prea tare de acest nimic. Exercităo
putere de atracţie irezistibilă, care devine cu atît mai mare, cu cît
locul e mai întins. Nimeni dintre noi n-a fost în stare să-şi explice
ce putea fi acest lucru îngrozitor, de unde provenea şi ce se
putea face împotriva lui. Şi cum n-a dispărut de la sine, ci s-a tot
întins, am hotărît pînă la urmă să trimitem un sol la Crăiasa
Copilăcu rugămintea săne dea sfat şi ajutor. Iar solul sînt eu.
Ceilalţi trei stăteau cufundaţi în tăcere,
―Huhu, se auzi dupăo vreme glasul tînguitor al spiriduşului
nopţii, acolo de unde vin eu e exact la fel. Şi am plecat la drum
în acelaşi scop ―huhu!
Piticuţul îşi întoarse faţa către luminiţa rătăcitoare.
―Fiecare dintre noi, chiţăi el, vine din alt ţinut al împărăţiei
Fantäzia. Ne-am întîlnit aici din purăîntîmplare. Dar fiecare din
noi duce Crăiesei Copile aceeaşi veste.
―Iar asta înseamnă, gemu mîncătorul de pietre, căFantäzia
toatăe în primejdie.
Speriatăde moarte, luminiţa rătăcitoare privea de la unul la
celălalt.
― Dacă-i aşa, strigă şi sări în picioare, nu trebuie să mai
zăbovim nici o clipă!
―În orice caz, noi avem de gînd s-o pornim îndată, spuse
piticuţul. Făcusem doar un popas din pricina beznei de
nepătruns de-aici din Codrul Huietului. Acum însă, dacăsînteţi
cu noi, Blubb, puteţi săne luminaţi şi nouăcalea.
―Nu se poate, strigăluminiţa rătăcitoare, nu pot săstau saştept pe cineva care vine călare pe un melc, îmi pare foarte
rău!
―Dar e un melc de curse, spuse piticuţul oarecum jignit.
― Şi apoi ―huhu! ―chicoti spiriduşul nopţii, nu-ţi spunem
în ce direcţie s-o iei!
―Da' cu cine staţi voi de vorbă? mîrîi mîncătorul de pietre.
Căci, luminiţa rătăcitoare nici nu mai auzise ultimele cuvinte
ale celorlalţi soli, ci pornise în salturi lungi prin pădure.
― În sfîrşit, spuse Luc-luc piticuţul, împingîndu-şi jobenaşul
roşu spre ceafă, poate că o luminiţă rătăcitoare tot n-ar fi fost
lucrul cel mai potrivit pentru a ne lumina calea.
Totodatăurcăîn şaua melcului său de curse.
― De altfel şi eu aş prefera, declară spiriduşul nopţii
chemîndu-şi liliacul cu un uşor Huhu!, ca fiecare din noi să
călătoreascăpe cont propriu. În definitiv eu zbor!
Şi vîj! a şi plecat.
Mîncătorul de pietre stinse focul plesnind de cîteva ori cu
palma întinsăpeste el.
― Şi mie îmi place mai mult aşa, hîrîi el în beznă, sănu mă
tot uit ca nu cumva săstrivesc ceva mititel.
Pe urmă se auzi cum porneşte cu trosnete şi pocnete pe
uriaşa sa bicicletă de piatră, de-a dreptul printre pomi. Cînd şi
cînd se lovea bufnind de cîte un copac bătrîn şi se auzea cum
scrîşneşte şi mîrîie. Larma se depărtăîncet prin întuneric.
Luc-luc, piticuţul, rămase singur. Luă hăţurile din fire subţiri
de argint şi spuse:
― Bine-bine, o să vedem noi cine soseşte mai întîi. Dii,
bătrîne, dii!
Şi plescăi din limbă.
Pe urmănu se mai auzi nimic în afarăde vuietul furtunii prin
crengile Codrului Huietului.
Orologiul turlei din apropiere bătu de nouă
Gîndurile lui Bastian nu se întorceau cu plăcere la realitate.
Era tare bucuros că Povestea fără Sfîrşit nu avea nimic de-a
face cu ea.
Nu-i plăceau cărţile unde i se povesteau pe un ton
morocănos şi nemulţumit întîmplările foarte obişnuite din viaţa
foarte obişnuită a unor oameni foarte obişnuiţi. Despre toate
acestea afla destul în realitate, de ce sămai şi citeascădespre
ele? Apoi îi erau nesuferiţi cei care încercau în vreun fel sau altul
să-l convingă de ceva. Iar acest soi de cărţi încercau
întotdeauna, mai mult sau mai puţin explicit, săte convingăde
ceva.
Preferinţele lui Bastian se îndreptau spre cărţile captivante,
sau vesele, sau care te predispuneau la visare, cărţi ale căror
personaje trăiau aventuri mirifice, despre care îşi putea imagina
fel de fel de lucruri.
Căci la asta se pricepea ― poate că era singurul lucru la
care se pricepea cu adevărat: Să-şi imagineze ceva atît de clar,
încît ajungea să-l vadă şi să-l audă. Cînd îşi povestea lui însuşi
poveştile sale, uita uneori totul din jur şi se trezea abia la sfîrşit
ca dintr-un vis. Iar cartea aceasta era exact ca şi poveştile lui! În
timpul cititului nu auzise numai scîrţîitul copacilor groşi şi vuietul
vîntului, ci şi glasurile atît de diferite ale celor patru soli
caraghioşi, ba îşi închipuise că simte mirosul de muşchi şi
pămînt reavăn de pădure.
Acum jos, în clasă, începea ora de ştiinţe naturale, care
consta în cea mai mare parte din enumerarea de inflorescenţe şi
stamine. Bastian era bucuros că şedea aici sus, în
ascunzătoarea sa, şi putea citi. Găsea că era exact cartea
potrivităpentru el, cea mai potrivită!
Peste o săptămînăWuswusul, micul spiriduşal nopţii, ajunse
primul la ţel. Sau, mai bine zis, aşa credea, că ar fi primul,
fiindcăvenise călare prin văzduh.
Era pe la asfinţit şi norii de pe cer păreau de aur topit cînd îşi
dădu seama că liliacul său plutea deja peste Labirint. Era
numele unei cîmpii întinse ce se desfăşura pînă-n zare şi era
toată numai o nesfîrşită grădină de flori plină de miresme
ameţitoare şi de culori de vis. Printre tufe, garduri vii, pajişti şi
straturi cu cele mai neobişnuite şi rare flori şerpuiau cărări largi
şi poteci înguste într-un chip atît de meşteşugit şi întortocheat,
că întreaga aşezare alcătuia o grădină-labirint de o întindere
neînchipuită. Era ştiut căgrădina-labirint fusese construitădoar
pentru joc şi plăcere şi nicidecum pentru a duce pe cineva cu
adevărat în primejdie sau pentru a-i îndepărta cumva pe
agresori. N-ar fi fost bunăgrădina pentru aşa ceva, iar Crăiasa
Copilă nici n-ar fi avut nevoie de o asemenea apărare. În
întreaga, nesfîrşita împărăţie a Fantäziei nu exista fiinţăde care
ar fi trebuit să se apere, dintr-un motiv pe care-l vom afla în
curînd.
În timp ce plutea fără zgomot cu liliacul său pe deasupra
grădinii-labirint, micuţul spiriduşal nopţii avu prilejul săzărească
şi tot soiul de animale neobişnuite. Într-un mic luminiş, printre
flori de liliac şi de bobiţei, o ceată de tineri unicorni zburda în
lumina amurgului, iar la un moment dat i se păru căvede vestita
pasăre Phoenix în cuibul său, sub o uriaşăfloare de campanulă
albastră, dar nu erăsigur de tot şi nici nu voia săse întoarcă şi
să se mai uite o dată, pentru a nu mai pierde timp. Căci în
mijlocul grădinii-labirint îi şi apărea acum în faţa ochilor,
strălucind într-un alb feeric, Turnul de Fildeş, inima Fantäziei şi
reşedinţa Crăiesei Copile.
În mintea ceiui care n-a văzut niciodatălocul, cuvîntul „turn"
ar putea da naştere unei idei greşite, fie cea a unei turle de
biserică, fie cea a unui turn de cetate. Turnul de Fildeşera mare
cît un întreg oraş. De departe arăta ca un munte înalt şi ascuţit,
răsucit în sine ca o casăde melc, iar punctul său cel mai înalt se
pierdea în nori. Abia cînd te apropiai puteai să-ţi dai seama că
uriaşa pălărie de zahăr era alcătuită din nenumărate turnuri,
turnuleţe, cupole, acoperişuri, foişoare, terase, bolţi, scări şi
balustrade, clădite unele peste altele şi unele înlăuntrul
celorlalte. Totul era din cel mai alb fildeşde Fantäzia, iar fiecare
detaliu era atît de măiestru cizelat, încît puteai crede că e
reţeaua celei mai fine dantele.
În toate aceste clădiri locuiau persoanele alcătuind curtea
Crăiesei Copile, valeţii şi servitoarele, femeile înţelepte şi
astrologii, magicienii şi bufonii, solii, bucătarii şi acrobaţii,
dansatoarele pe sîrmă şi povestitorii de basme, crainicii,
grădinarii, paznicii, croitorii, cizmarii şi alchimiştii. Iar sus de tot,
în vîrful cel mai înalt al uriaşului turn, locuia Crăiasa Copilăîntrun pavilion de forma unui boboc alb de magnolie. Înunele nopţi,
cînd luna plinăse vedea deosebit de frumoasăpe cerul înstelat,
petalele de fildeşse deschideau larg şi se desfăceau ca o floare
minunatăîn mijlocul căreia şedea Crăiasa Copilă.
Micuţul spiriduş al nopţii ateriză cu liliacul său pe una din
terasele inferioare, acolo unde erau grajdurile pentru animalele
de călărie. Probabil că cineva îi şi anunţase sosirea, căci era
aşteptat de cinci rîndaşi imperiali care-l ajutară să coboare din
şa, se plecară adînc înaintea lui şi îi oferiră apoi în tăcere
băutura ceremonialăde bun venit. Wuswusul îşi muie doar puţin
buzele în paharul de fildeş, pentru a îndeplini formalitatea, pe
urmă îl restitui. Fiecare dintre rîndaşi luă de asemenea cîte o
înghiţitură, apoi se înclinară din nou adînc şi duseră liliacul în
grajd. Toate se petrecurăîn tăcere.
Cînd liliacul ajunse la locul ce-i fusese rezervat,nu se atinse
nici de hrană şi nici de băutură, ci se ghemui de îndată, se agăţă
cu capul în jos de cîrligul său şi căzu într-un somn adînc, istovit.
Ceea ce ceruse de la el micuţul spiriduş al nopţii fusese cam
prea mult. Rîndaşii l-au lăsat în pace şi s-au îndepărtat în vîrful
picioarelor.
De altfel, în acelaşi grajd se mai aflau şi alte animale de
călărie: un elefant roz şi unul albastru, o uriaşăpajurăcu partea
dinainte a trupului semănînd cu un vultur, iar cea din spate cu un
leu, un cal alb înaripat, al cărui nume era cunoscut mai demult şi
în afara graniţelor Fantäziei, dar apoi a fost uitat, cîţiva cîini
zburători, şi alţi lilieci, ba chiar şi libelule şi fluturi pentru călăreţii
tare mici. În alte grajduri, se mai găseau alte animale de călărie,
din cele ce nu zburau, ci alergau, se tîrau, săreau sau înotau. Iar
fiecare în parte avea rîndaşi anume pentru îngrijirea şi hrănirea
sa.
În mod obişnuit ar fi trebuit să se audă pe-aici o mare
învălmăşeală de glasuri: mugete, zbierete, fluierături, ciripituri,
orăcăieli şi măcăituri. Domnea însăo linişte deplină.
Micul spiriduşal nopţii tot mai stătea în locul unde-l lăsaseră
rîndaşii. Se simţea abătut şi descurajat, fărăsă ştie bine de ce.
Era şi el foarte istovit din pricina drumului atît de lung. Nu-l
înviora nici chiar faptul căel sosise primul.
―Hei, se auzi dintro datăun glas chiţăitor, nu cumva acestai amicul Wuswusul? În sfîrşit aţi sosit şi dumneavoastrăaici!
Spinduşul nopţii privi în jur şi ochii săi ca luna luciră de
mirare, căci pe o balustradă, sprijinindu-se alene de un ghiveci
de flori din fildeş, stătea piticuţul Luc-luc, fluturîndu-şi jobenul
roşu.
―Huhu, făcu spiriduşul nopţii descumpănit, şi dupăo vreme
încăo dată: huhu!
Nu-i trecea prin minte nimic mai potrivit.
―Ceilalţi doi, îi povesti piticuţul, n-au sosit încă. Eu sînt aici
de ieri dimineaţă.
―Cum ―huhu! ―cum ai reuşit? întrebăspiriduşul nopţii.
―Păi, răspunse piticuţul zîmbind cu un aer de superioritate,
v-am spus doar căam un melc de curse.
Spiriduşul nopţii îşi scarpină cu mînuţa trandafirie blăniţa
neagră şi zbîrlităde pe cap.
―Trebuie săajung imediat la Crăiasa Copilă, spuse el pe un
ton plîngăcios.
Piticuţul îl privi pe gînduri.
―Hm, făcu el, da, da, m-am anunţat încăde ieri.
― Anunţat? întrebă spiriduşul nopţii, nu se poate ajunge
imediat la ea?
―Mătem cănu, chiţăi piticuţul, avem de aşteptat cam mult.
Este ―cum săspun ―o afluenţăenormăde soli.
―Huhu, ―scînci spiriduşul nopţii ―, cum aşa?
―Cel mai bine ar fi, ciripi piticuţul, săvedeţi singur cum stau
lucrurile. Veniţi cu mine, dragăWuswusul, haideţi, veniţi!
Pornirăamîndoi la drum.
Strada principală, care urca într-o spirală din ce în ce mai
îngustăîn jurul Turnului de Fildeş, era plinăde o mulţime deasă
formată din cele mai ciudate personaje. Duhuri uriaşe
împodobite cu turbane, sfredeluşi micuţi, gnomi cu cîte trei
capete, pitici bărboşi, zîne strălucitoare, fauni cu picioare de ţap,
iezme cu blana cîrlionţatăaurie, drăgaice de zăpadăsclipitoare
şi nenumărate alte vietăţi se mişcau în sus şi în jos pe stradă, se
adunaseră în grupuri vorbind încet sau şedeau amărîte pe jos,
privind triste în neştire.
Văzîndu-i pe toţi aceştia, Wuswusul se opri.
― Huhu, spuse el, da' ce se-întîmplă aici? Ce fac cu toţii
aici?
― Toţi sînt soli, îi explică încetişor Luc-luc, soli din toate
regiunile Fantäziei. Şi cu toţii aduc aceeaşi veste ca şi noi. Am şi
discutat cu mulţi dintre ei. Se pare că pretutindeni s-a ivit
aceeaşi primejdie.
Spiriduşul nopţii scoase un lung şi jalnic suspin.
―Oare se ştie, întrebăel, ce e şi de unde provine?
―Mătem cănu. Nimeni nu poate da vreo explicaţie.
―Nici chiar Crăiasa Copilă?
―Crăiasa Copilă, ―spuse piticuţul cu glasul foarte scăzut
―, e bolnavă, foarte, foarte bolnavă. Poate căacesta e motivul
nenorocirii neînţelese care s-a abătut asupra Fantäziei. Pînă
acum însă nici unul dintre numeroşii doctori adunaţi la palat,
acolo sus în Pavilionul Magnoliei, n-a fost în stare săafle din ce
s-a îmbolnăvit şi ce s-ar putea face pentru vindecare, nimeni nu
cunoaşte vreun leac.
― Asta, spuse înăbuşit spiriduşul nopţii, e o adevărată
catastrofă.
―Da, răspunse piticuţul, aşa este.
Ţinînd seama de împrejurări, Wuswusul renunţă pentru
moment săse mai anunţe la Crăiasa Copilă.
Dupădouăzile sosi şi luminiţa rătăcitoare Blubb, ce, fireşte,
o luase într-o direcţie greşită, aşa căfăcuse un ocol uriaş.
Şi în sfîrşit ― după încă trei zile ― sosi şi mîncătorul de
piatrăScrişnicronţ. Veni tropăind pe jos, deoarece într-un acces
subit de foame năprasnicăîşi mîncase bicicleta ―de piatră ―
considerind-o ca un fel de provizie de drum.
În decursul îndelungatei aşteptări, cei patru soli atît de diferiţi
s-au legat într-o strînsă prietenie, rămînînd şi mai tîrziu tot
împreună.
Dar aceasta e o altăpoveste şi o vom povesti altădată.
Convocarea lui Atreiu
BUNĂSTAREA ŞI DIFICULTĂŢILE ÎMPĂRĂŢIEI Fantäzia
erau discutate de obicei în cadrul consiliilor ţinute în marea sală
a tronului din Turnul de Fildeş, situată cu cîteva etaje sub
Pavilionul Magnoliei, înăuntrul palatului propriu-zis.
Încăperea mare, circulară, era plină de zumzetul vocilor
scăzute. Cei patru sute nouăzeci şi nouă de medici emeriţi din
întregul imperiu Fantäzia erau acum adunaţi aici şi vorbeau în
şoaptăsau murmurau, strînşi în grupuri mai mari sau mai mici.
Fiecare din ei o văzuse pe Crăiasa Copilă ―unii de mai multă
vreme, alţii mai de curînd ― şi fiecare încercase s-o ajute cu
priceperea sa. Nici unul nu izbutise însă, nici unul nu-i cunoştea
boala şi cauzele ei, nici unul nu ştia cum ar putea fi vindecată.
Iar al cinci sutelea, cel mai vestit dintre toţi medicii Fantäziei,
despre care se spunea cănu existănici o iarbăde leac, nici o
vrajă şi nici o tainăa naturii necunoscute lui, se găsea el însuşi
de cîteva ore la pacientă, şi toţi aşteptau nerăbdători rezultatul
examenului său.
Desigur cănu trebuie săne imaginăm o asemenea adunare
ca pe un congres medical al oamenilor. Deşi în Fantäzia existau
foarte multe vietăţi mai mult sau mai puţin asemănătoare
oamenilor prin aspectul lor exterior, mai existau cel puţin tot atît
de multe semănînd cu animale sau cu făpturi cu totul diferite. Pe
cît era de feluritămulţimea solilor forfotind pe afară, pe atît de
variatăera şi societatea celor de aici din sală. Erau medici pitici
cu bărbi şi cocoaşe, erau zîne doctoriţe, în veşminte strălucind
albastru-argintiu şi cu stele sclipitoare în păr, erau moroi ai
apelor cu burţile umflate şi pieliţe între degetele mîinilor şi ale
picioarelor (pentru ei fuseserăanume pregătite băi de şezut), dar
mai erau şerpi albi ce se încolăciseră pe masa cea lungă din
mijlocul sălii, erau albine-silfide, ba chiar şi vraci, vampiri şi
strigoi, despre care în general se spune că nu sînt tocmai
binevoitori şi aducători de sănătate.
Pentru a înţelege prezenţa acestora din urmă, e neapărat
necesar săse ştie ceva:
Crăiasa Copilă trecea într-adevăr ― după cum o arată şi
numele ― drept stăpînă peste toate nenumăratele ţinuturi ale
nesfîrşitului imperiu Fantäzia, dar în realitate ea era cumult mai
mult decît o stăpînă, sau, mai bine zis, era cu totul altceva.
Nu domnea, nu folosise niciodatăforţa şi nu utiliza puterea
ei, nu poruncea nimic şi nu judeca pe nimeni, nu intervenea
niciodată şi nu era niciodatănevoităsăse apere împotriva unui
atac, căci nimănui nu i-ar fi trecut vreodată prin minte să se
răscoale împotriva ei sau să-i facă vreun rău. Faţă de ea toţi
erau egali.
Ea exista doar, dar exista într-un fel aparte: Era centrul
întregii vieţi din Fantäzia.
Şi orice făptură, bună sau rea, frumoasă sau urîtă, veselă
sau serioasă, nechibzuităsau înţeleaptă, toate, toate nu existau
decît prin existenţa Crăiesei Copile. Fără ea nu mai putea fi
nimic, dupăcum nu mai poate exista un corp omenesc cînd nu
mai are inimă.
Nimeni nu înţelegea pe deplin această taină a ei, toţi ştiau
însăcăaşa era. De aceea era respectatăîn mod egal de toate
făpturile împărăţiei, iar toţi îşi făceau în acelaşi fel griji pentru
viaţa ei. Căci moartea ei ar fi fost totodată şi sfîrşitul lor,
dispariţia nesfîrşitei împărăţii Fantäzia.
Gîndurile lui Bastian o luaserărazna.
În amintire văzu dintr-o dată din nou coridorul lung alb
spitalului unde fusese operată mama. Stătuse multe ore
împreunăcu tata în faţa sălii de operaţie şi aşteptase. Medicii şi
surorile alergau încolo şi încoace. Cînd tata întreba cum îi merge
mamei, nu primea decît răspunsuri nelămurite. Se părea că
nimeni nu ştie precis ce e cu ea. La sfîrşit venise un bărbat chel
în halat alb cu o înfăţişare obosită şi tristă. Le spusese cătoate
străduinţele fuseseră zadarnice şi că-i părea rău. Le strînsese
mîna amîndurora şi murmurase „sincere condoleanţe".
Dupăaceea între Bastian şi tatăl său toate s-au schimbat.
Nu în mod evident. Bastian avea tot ce şi-ar fi putut dori.
Avea o bicicletăcu trei viteze, un trenuleţelectric, o mulţime de
tablete de vitamine, cincizeci şi trei de cărţi, un hîrciog, un
acvariu cu peşti exotici, un aparat mic de fotografiat, şase
bricege şi o mulţime de alte lucruri. Dar de fapt nu dădea
importanţăla nimic din toate acestea.
Bastian îşi aducea aminte că mai înainte tatei îi plăcea să
glumeascăcu el. Uneori istorisea chiar poveşti sau citea cu glas
tare. Dar de atunci totul încetase. Era în jurul lui ca un zid
nevăzut prin care nu putea pătrunde nimeni. Nu-l certa niciodată
şi nu-l lăuda niciodată. Nici cînd Bastian rămăsese repetent, tata
nu spusese nimic. Îl privise doar în felul acela absent şi întristat,
iar Bastian avusese senzaţia că nici nu era acolo. De altfel
aceasta era impresia pe care i-o dădea mai întotdeauna tatăl lui.
Cînd şedeau seara la televizor, Bastian îşi dădea seama cătata
nici nu se uita, ci era departe, foarte departe cu gîndurile sale,
undeva unde Bastian nu putea ajunge la el. Sau alteori, cînd
şedeau amîndoi cu cîte o carte, Bastian vedea că tata nici nu
citeşte, căci privea ore întregi la aceeaşi paginăfărăsăîntoarcă
foaia.
Bastian înţelegea foarte bine cătatăl său era trist. Plînsese el
însuşi nopţi în şir, atît de mult încît uneori îi venise rău tot
hohotind ―dar încetul cu încetul îi trecuse. Şi pe urmă ―doar
mai era şi el acolo. De ce nu vorbea tata niciodată cu el, nici
despre mama, nici despre lucrurile importante, ci numai aşa,
despre strictul necesar?
―Numai de-am şti, spuse un duh al focului deşirat şi slab,
cu barba de flăcări roşii, care e boala ei. N-are febră, nu i s-a
umflat nimic, n-are nici o erupţie, nici o imflamaţie. Pur şi simplu
e ca şi cum s-ar stinge ―fărăsă ştii de ce.
În timp ce vorbea, dupăfiecare frazăîi ieşeau din gurămici
norişori de fum, formînd figuri. De data aceasta era un semn de
întrebare.
Un corb bătrîn şi jumulit, arătînd ca un cartof mare în care
cineva vîrîse cruciş şi curmezişcîteva pene negre, răspunse cu
glasul răguşit (era specialist în bolile datorate răcelii):
― Nu tuşeşte, n-are guturai, nu e nici o boală în sens
medical.
Îşi mişcăpuţin ochelarii mari de pe cioc şi-i privi sfidător pe
cei din jur.
― În orice caz, un lucru mi se pare evident, zbîrnîi un
scarabeu (un fel de cărăbuş căruia i se spune uneori "spiţer"),
între boala ei şi lucrurile îngrozitoare despre care ne vorbesc
solii din întreaga Fantäzie existăo legăturămisterioasă.
― Ei şi dumneavoastră, interveni ironic un omuleţ de
cerneală, întotdeauna vedeţi pretutindeni numai legături
misterioase!
― Şi dumneavoastră nu vedeţi mai departe de marginea
călimării, zbîrnîi înfuriat scarabeul.
―Dar, domnilor colegi, gemu o stafie scofîlcită, vîrîtăîntr-un
halat lung alb, sănu ajungem la discuţii personale şi nelegate de
subiect. Şi înainte de toate ―vorbiţi mai încet!
Astfel de convorbiri şi altele asemănătoare aveau loc peste
tot în marea sală a tronului. Poate că unora li s-ar părea de
mirare căfăpturi atît de diferite se puteau înţelege între ele. Dar
în Fantäzia toate făpturile, chiar şi animalele, posedau cel puţin
două limbi: în primul rînd propria limbă, pe care n-o vorbeau
decît cu cei de-o seamăcu ele şi pe care n-o înţelegea nimeni
dacănu făcea parte dintre ei, şi în al doilea rînd, o altălimbă,
universală, numită „fantazica literară" sau „limba cea mare".
Oricine ştia s-o vorbească, deşi unii o foloseau într-un mod
întrucîtva ciudat.
Dintr-o dată în sală se aşternu liniştea şi toţi ochii se
îndreptarăspre marea uşăcu douăcanaturi care se deschise.
IntrăCairon, vestitul maestru al artei medicale, cel legendar.
Era ceea ce în vremurile mai vechi se numise un centaur.
Avea corp omenesc pînăla şolduri, iar restul era trupul unui cal.
Dar Cairon era un aşa-zis centaur negru. Venise dintr-un ţinut
foarte îndepărtat, situat departe, departe în sud. Prin urmare,
partea lui omenească era neagră ca abanosul, numai părul şi
barba îi erau albe şi creţe, iar trupul de cal era vărgat ca la
zebră. Purta o pălărie stranie împletită din papură. De un lanţ
petrecut pe dupăgît îi atîrna un talisman mare de aur pe care se
vedeau doi şerpi, unul deschis şi altul închis la culoare, care îşi
muşcau unul altuia coada formînd un oval.
Surprins, Bastian se opri din citit. Închise cartea ― lăsînd
totuşi grijuliu degetul între pagini ― şi privi încăo datăcu atenţie
coperta cărţii. Iatăcăerau şi acolo cei doi şerpi care îşi muşcau
coada unul altuia şi formau un oval! Ce putea oare săînsemne
acest semn straniu?
Oricine în toată Fantäzia ştia ce înseamnă acest medalion:
Era însemnul celuia ce se afla în misiunea Crăiesei Copile şi
putea acţiona în numele ei, ca şi cum ar fi fost ea însăşi de faţă.
Se spunea că purtătorul medalionului dobîndeşte puteri
misterioase, deşi nimeni nu ştia ce fel de puteri. Toată lumea
cunoştea numele talismanului: AURYN.
Totuşi mulţi care nu îndrăzneau să-i pronunţe numele, îi
spuneau „giuvaerul", sau „talismanul", sau şi mai simplu
„strălucirea".
Prin urmare, cartea purta şi ea însemnul Crăiesei Copile!
Un murmur străbătu sala şi se auziră cîteva exclamaţii de
mirare. Nu se mai întîmplase de multăvreme ca giuvaerul săfie
încredinţat cuiva.
Cairon tropăi de cîteva ori din copite pînă ce zgomotele se
potoliră, pe urmăspuse cu o voce profundă:
― Prieteni, să nu vă miraţi prea tare, nu port pe AURYN
decît pentru scurtăvreme. Nu sînt decît transmiţătorul. În curînd
voi preda strălucirea cuiva mai demn de ea.
Întreaga salătăcea cu răsuflarea tăiată.
―Nu voi încerca săascund înfrîngerea noastrăprin cuvinte
frumoase, continuăCairon. Cu toţii sîntem descumpăniţi în faţa
bolii Crăiesei Copile. Nu ştim decît că distrugerea Fantäziei a
început o datăcu îmbolnăvirea ei. Mai mult nu ştim. Nu ştim nici
măcar dacă arta medicală e cea care ar putea-o salva. Dar e
foarte posibil ― şi sper cănici unul dintre dumneavoastrănu va
fi jignit dacăo spun pe faţă ―e posibil deci ca noi, cei adunaţi
aici, să nu posedăm toate cunoştinţele, întreaga înţelepciune.
Este chiar ultima şi singura mea speranţă că pe undeva, în
aceastănesfîrşităîmpărăţie, săexiste vreo fiinţămai înţeleaptă
decît noi şi care ne-ar putea sfătui şi ajuta. Dar faptul e extrem
de nesigur. Indiferent în ce-ar consta posibilitatea vreunei
salvări, un lucru e sigur: aflarea ei necesităun cercetaşîn stare
să descopere căi neumblate şi care să nu pregete în faţa
primejdiilor sau greutăţilor, într-un cuvînt: un erou. Crăiasa
Copilă mi-a spus numele acestui erou căruia îi încredinţează
soarta ei şi a noastrăa tuturor: Se numeşte Atreiu şi locuieşte în
Marea Ierboasădin spatele Munţilor de Argint. Lui i-l voi preda
pe AURYN şi-l voi trimite în Marea Căutare. Acum v-am spus
totul.
Şi cu aceste cuvinte ieşi tropăind din sală. Cei rămaşi
înăuntru se priveau nedumeriţi.
― Care a fost numele eroului? întrebăcineva.
―Atreiu sau cam aşa, spuse altcineva.
―N-am auzit niciodatăde el, spuse un al treilea.
Iar toţi cei patru sute nouăzeci şi nouăde medici îşi clătinară
îngrijoraţi capul.
Orologiul din turn bătu de zece ori. Bastian se miră cît de
repede trecuse vremea. În timpul cursurilor fiecareorăi se părea
de obicei o mică veşnicie. Jos în clasă aveau acum istoria cu
domnul Drahn, un bărbat slab şi de cele mai multe ori prost
dispus, căruia îi plăcea în mod deosebit să-l facăpe Bastian de
rîs în faţa celorlalţi, fiindcă îi era cu neputinţă să memoreze
datele bătăliilor, datele de naştere şi de domnie ale unor oameni
oarecare.
Marea Ierboasăde dupăMunţii de Argint era la o depărtare
de multe, multe zile de drum de la Turnul de Fildeş. Era vorba de
o prerie la fel de largă şi de întinsă şi de platăca o mare. Iarba
mustoasăcreştea înaltăcît un stat de om, iar vîntul trecea peste
ea, cîmpia făcea valuri ca şi oceanul şi foşnea ca apele.
Cei care trăiau aici se numeau „oamenii de iarbă" sau „pieile
verzi". Aveau părul negru-albăstrui şi îl purtau, chiar şi bărbaţii,
lung şi uneori împletit în cosiţe; pielea le era de culoare verdeînchis, bătînd puţin înspre cafeniu ― ca cea a măslinelor.
Duceau o viaţăextrem de cumpătată, severă şi aspră, iar copiii
lor, atît băieţii, cît şi fetele, erau crescuţi în spiritul vitejiei, al
mărinimiei şi al mîndriei. Erau puşi săînveţe a răbda arşiţa, gerul
şi lipsurile mari şi să dea mereu dovada neînfricării lor. Toate
acestea erau necesare, căci pieile verzi erau un popor de
vînători. Tot ce le trebuia pentru trai îşi procurau fie din iarba de
prerie aspră şi aţoasă, fie de la bivolii purpurii ce cutreierau în
turme uriaşe Marea Ierboasă.
Bivolii purpurii erau cam de douăori mai mari decît taurii sau
vacile obişnuite, aveau o blană roşie purpurie cu perii lungi şi
lucind mătăsos, şi coarne enorme cu vîrfurile tăioase şi dure ca
pumnalele. În general erau paşnici, dar cînd adulmecau vreo
primejdie sau cînd se simţeau atacaţi, puteau deveni înfiorători
ca o forţă a naturii. Nimeni în afarăde pieile verzi n-ar fi putut
îndrăzni săvîneze aceste animale ―iar ei n-o făceau decît cu
arcuri şi săgeţi. Le plăcea numai lupta cavalerească, aşa căse
întîmpla adeseori ca nu animalul, ci vînătorul să-şi piardăviaţa.
Pieile verzi iubeau şi venerau bivolii purpurii şi erau de părere că
dreptul de a-i ucide nu putea fi dobîndit decît prin faptul de a fi
gata săte laşi ucis de ei.
Vestea despre boala Crăiesei Copile şi despre primejdia ce
ameninţa întreaga Fantäzie nu pătrunsese încă pînă în ţinutul
lor. De multăvreme nu mai veniserăcălători pînăla taberele de
corturi ale pielilor verzi. Iarba creştea mai mustoasă decît
oricînd, zilele erau luminoase şi nopţile înstelate. Totul părea că
e bine.
Dar într-o bună zi apăru un centaur negru cu plete albe în
aşezarea lor. Blana îi era leoarcă de sudoare, arăta istovit de
moarte şi faţa lui bărboasăera trasă şi slăbită. Pe cap purta o
pălărie ciudatăîmpletitădin papură, iar în jurul gîtului un lanţde
care atîrna un talisman mare de aur. Era Cairon.
Stătea în mijlocul locului liber înconjurat în cercuri tot mai
largi de corturile aşezării, în locul unde se adunau bătrinii la sfat
sau se dansa în zilele de sărbătoare şi se cîntau cîntece
străvechi. Cairon aştepta şi privea în jurul său, dar nu se
îmbulzeau spre el decît femei şi bărbaţi foarte bătrini, precum şi
copii foarte mici, căscînd curioşi ochii Ia el. Bătea nerăbdător
pămîntul cu copitele.
―Unde sînt vînătorii şi vînătoriţele? sforăi el.
Îşi scoase pălăria şi îşi şterse fruntea.
O femeie căruntăcu un copilaşîn braţe răspunse:
―Sînt cu toţii la vînătoare. Nu se întorc decît peste trei sau
patru zile.
―E şi Atreiu cu ei? întrebăcentaurul.
―Da, străine, dar de unde-l cunoşti?
―Nu-l cunosc. Aduceţi-l încoace!
― Străine, răspunse un bătrîn sprijint în cîrje, n-o să prea
vrea săvină, căci aci e vînătoarea lui. Începe o data cu apusul
soarelui. Ştii ce înseamnăasta?
Cairon îşi scuturăcoama şi bătu pămîntul cu copitele.
―Nu ştiu şi nici n-are vreo importanţă, căci acum are ceva
mai însemnat de făcut. Cunoaşteţi semnul pe care-l port. Prin
urmare, aduceţi-l încoace.
―Vedem giuvaerul, spuse o fată, şi ştim căvii de la Crăiasa
Copilă. Dar cine eşti?
― Mă numesc Cairon, mormăi centaurul, doctorul Cairon,
dacăasta văspune ceva.
O bătrînăgheboasăse înghesui săiasăîn faţă şi exclamă:
―Da, e adevărat. Îl recunosc. L-am mai văzut o datăpe cînd
eram tînără. E cel mai celebru şi mai bun doctor din întreaga
Fantäzie!
Centaurul dădu din cap spre ea.
― Mulţumesc, femeie, spuse el, iar acum poate că cineva
dintre dumneavoastrăva fi amabil să-l aducăîn sfîrşit pe acest
Atreiu. E urgent. E în joc viaţa Crăiesei Copile.
―Măduc eu! strigăo fetiţăde vreo cinci-şase ani.
Plecăîn fugă, iar peste cîteva clipe fu văzutăprintre corturi,
galopînd pe un cal neînşeuat.
―În sfîrşit! mormăi Cairon.
Apoi se prăbuşi fărăsimţire.
Cînd îşi reveni, la început nici nu ştia unde se află, căci în
jurul lui era întuneric. Abia încetul cu încetul îşi dădu seama că
se găsea într-un cort larg, culcat pe blănuri moi. Se părea căe
noapte, printr-o crăpăturăa perdelei slujind drept uşăpătrundea
lumina licăritoare a unui foc.
―Sfinte cui de copită, murmurăel încercînd săse ridice, de
cînd stau aşa, întins aici?
Un cap se iţi prin perdeaua uşii, se trase înapoi şi cineva
spuse:
―Da, se pare căs-a trezit.
Apoi perdeaua ce ţinea loc de uşăfu trasăla o parte şi un
băiat de vreo zece ani păşi înăuntru. Purta pantaloni lungi şi
ghete din piele moale de bivol. Partea de sus a trupului îi era
goală, numai în jurul umerilor atîrna o mantie purpurie, ţesutădin
păr de bivol, care îi ajungea pînăjos la pămînt. Părul lui lung,
negru-albăstrui, era legat într-o coadăla ceafăcu nişte cureluşe
de piele. Cîteva ornamente simple erau zugrăvite cu vopsea
albă pe pielea verde-măslinie a frunţii şi a obrajilor. Ochii săi
negri scînteiau furioşi privindu-l pe intrus, dar în afarăde asta nu
se observa nici o tulburare pe trăsăturile lui.
―Ce vrei de la mine, străine, întrebăbăiatul, de ce ai venit
în cortul meu? Şi de ce mi-ai furat vînătoarea? Dacăaşfi ucis
azi bivolul cel mare ― şi săgeata mi-era gata prinsăîn arc cînd
am fost chemat ― atunci mîine aş fi fost vînător. Acum mai
trebuie sa aştept un an întreg. De ce?
Bătrînul centaur îl privi ţintă, descumpănit.
―Vrei cumva săspui, întrebăel în sfîrşit, cătu eşti Atreiu?
―Da, străine.
―Nu mai existăpoate şi vreun altul, un bărbat în toatăfirea,
un vînător încercat cu acelaşi nume?
―Nu, Atreiu sînt eu şi nimeni altul.
Bătrînul Cairon se lăsădin nou pe pat şi gîfîi:
― Un copil! Un băieţel! Pe legea mea, hotărîrile Crăiesei
Copile sînt greu de înţeles.
Atreiu tăcea şi aştepta nemişcat.
― lartă-mă, Atreiu, spuse Cairon, stăpînindu-şi cu mare
greutate tulburarea, nu aveam intenţia săte jignesc, dar surpriza
a fost cu mult prea mare. Vorbind cinstit, mi-am ieşit din fire! Nici
nu mai ştiu ce săcred! Mă-ntreb serios dacăCrăiasa Copilăa
ştiut ce face cînd a ales un copil ca tine. E nebunie curată! Iar
dacăa făcut-o cu bună ştiinţă, atunci... atunci...
Clătinătare din cap Şi rosti:
―Nu! nu! Dacă-aşfi ştiut la cine mătrimite, n-aşfi primit să-ti transmit misiunea, n-aşfi primit!
―Ce misiune? întrebăAtreiu.
― E o monstruozitate! strigă Cairon, lăsîndu-se totuşi
copleşit de supărare. Chiar şi pentru cel mai mare şi mai iscusit
dintre eroi ar fi probabil cu neputinţă să-i îndeplinească
misiunea, dar tu... Te trimite undeva, la voia întîmplării, săcauţi
ceva ce nu cunoaşte nimeni! Nimeni nu te poate ajuta, nimeni nu
te poate sfătui, nimeni nu poate prevedea ce ţi se va întîmpla. Şi
totuşi trebuie să te hotărăşti chiar acum, pe loc, dacă primeşti
misiunea sau nu. Nici o clipă nu mai trebuie pierdută. Am
galopat timp de zece zile şi zece nopţi fără întrerupere ca să
ajung la tine. Dar acum ―acum cît pe-aci să-mi doresc sănu fi
ajuns niciodată aici. Sînt foarte bătrîn, mă simt la sfîrşitul
puterilor. Dă-mi te rog o înghiţiturăde apă!
Atreiu aduse o cofiţă cu apă proaspătă de izvor. Centaurul
sorbi îndelung, apoi îşi şterse barba şi zise oarecum mai liniştit:
― A, mulţumesc, ce bună a fost! Acum mă simt mai bine.
Ascultă, Atreiu, nu eşti obligat să accepţi misiunea. Crăiasa
Copilăte lasă pe tine să hotărăşti. Nu-ţi porunceşte nimic. Am
să-i explic şi va găsi pe altcineva. Probabil că nici n-a ştiut că
eşti doar un băieţel. Te-a confundat, aşta-i singura explicaţie.
―În ce constămisiunea? se interesăAtreiu.
― Trebuie găsit leacul pentru Crăiasa Copilă, răspunse
bătrînul centaur, şi trebuie salvatăFantäzia.
―Dar e bolnavă? întrebămirat Atreiu.
Cairon începu să povestească în ce situaţie era Crăiasa
Copilă şi ce veşti aduseseră solii din toate regiunile Fantäziei.
Atreiu punea mereu alte întrebări, iar Centaurul îi răspundea cît
putea de bine. Convorbirea se prelungi tîrziu în noapte. Şi pe
măsură ce Atreiu înţelegea mai bine adevărata proporţie a
nenorocirii ce lovise Fantäzia, pe faţa lui atît de impasibilă la
început se vădea tot mai limpede o mare consternare.
― Şi despre toate acestea, murmură el într-un sfîrşit cu
buzele din care-i pierise şi ultima picăturăde sînge, n-am ştiut
nimic.
Cairon îl privi grav şi întristat pe sub sprîncenele albe şi
stufoase.
―Acum ştii cum stau lucrurile şi poate căînţelegi de ce miam pierdut cumpătul cînd te-am văzut. Şi totuşi Crăiasa Copilăa
pronunţat numele tău. „Du-te şi caută-l pe Atreiu", mi-a spus,
„Îmi pun toatănădejdea în el. Întreabă-l dacăvrea săia asupra-şi Marea Căutare, pentru mine şi pentru Fantäzia", aşa mi-a
spus. Nu ştiu de ce alegerea ei s-a oprit la tine. Poate cănumai
un băieţel ca tine poate îndeplini aceastămisiune imposibilă. Nu
ştiu şi nu pot da nici un sfat.
Atreiu şedea cu capul plecat şi tăcea. Înţelegea că-l aştepta o
încercare mult, mult mai grea decît vînătoarea sa. Pînă şi pentru
cel mai iscusit vînător şi cel mai dibaci căutător de drumuri
aproape cănu era de îndeplinit, iar pentru el era cu mult prea
grea.
―Ei, întrebăîncetişor bătrînul centaur, vrei?
Atreiu îşi ridicăcapul şi-l privi.
―Vreau, spuse hotărît.
Cairon dădu încet din cap aprobîndu-l, apoi luă lanţul cu
talismanul de aur şi i-l petrecu lui Atreiu pe dupăgît.
―AURYN îţi conferăputeri însemnate, spuse el solemn, dar
n-ai voie săle foloseşti. Căci nici Crăiasa Copilănu se foloseşte
niciodatăde puterile ei. AURYM te va apăra şi te va călăuzi, dar
niciodată n-ai voie să intervii, indiferent de ce vei vedea, căci
începînd din clipa aceasta propria ta părere nu mai are nici o
importanţă. De aceea trebuie să porneşti la drum fără nici o
armă. Trebuie să laşi să se-ntîmple tot ce se-ntîmplă. Totul
trebuie săaibăaceeaşi importanţăpentru tine, şi binele, şi răul,
şi ceea ce-i frumos, şi ceea ce-i urît, şi prostia, şi înţelepciunea,
dupăcum şi pentru Crăiasa Copilătotul are aceeaşi importanţă.
Nu ai voie decît săcauţi şi săîntrebi, nu însăsă şi judeci după
propria ta judecată. Sănu uiţi asta niciodată, Atreiu!
― AURYN, repetă Atreiu cu veneraţie, vreau să mă
dovedesc demn de acest giuvaer. Cînd trebuie săpornesc?
― Chiar acum, răspunse Cairon. Nimeni nu ştie cît va ţine
Marea ta Căutare. E posibil ca din clipa asta fiecare orăsăfie
hotărîtoare. la-ţi rămas-bun de la părinţii şi fraţii tăi!
―N-am, răspunse Atreiu. Părinţii mi-au fost amîndoi ucişi de
bivol, la scurt timp dupăce m-am născut.
― Şi cine te-a crescut?
― Toate femeile şi toţi bărbaţii împreună. De aceea m-au
numit Atreiu, ceea ce înseamnăîn limba cea mare „fiul tuturor".
Nimeni nu putea pricepe mai bine decît Bastian ce însemna
un asemenea lucru. Deşi tatăl lui mai trăia. Iar Atreiu n-avea nici
tată, nici mamă. În schimb Atreiu fusese crescut în comun de toţi
bărbaţii şi de toate femeile şi era „fiul tuturor", în timp ce el,
Bastian, nu avea în realitate pe nimeni ― ba era chiar „fiul
nimănui". Cu toate acestea Bastian se bucura că în acest fel
avea ceva în comun cu Atreiu, căci altfel nu prea semăna cu el,
din păcate, nici în privinţa curajului şi energiei sale, şi nici în
privinţa aspectului său. Dar totuşi şi el, Bastian, se afla într-o
Mare Căutare despre care nu ştia unde-l va duce şi cum se va
sfîrşi.
―Atunci, spuse bătrînul centaur, ar fi mai bine săpleci fără
să-ţi iei rămas-bun. Voi rămîne eu aici şi le voi explica totul.
Faţa lui Atreiu se făcu şi mai îngustă, şi mai aspră.
―Unde să-ncep? întrebăel.
― Pretutindeni şi nicăieri, răspunse Cairon. De-aici înainte
eşti singur şi nimeni nu te poate sfătui. Şi aşa va rămîne pînăce
se va sfîrşi Marea Căutare ―indiferent cum se va sfirşi ea.
Atreiu dădu din cap.
―Rămîi cu bine, Cairon!
―Rămîi cu bine, Atreiu. Şi ―mult noroc!
Băiatul se întoarse şi tocmai voia să iasă din cort, cînd
centaurul îl mai chemăo datăînapoi. Cînd se aflarăunul în faţa
celuilalt, bătrînul îi puse amîndouămîinile pe umeri, îl privi cu un
zîmbet plin de respect drept în ochi Şi-i spuse rar:
―Cred căîncep sa-nţeleg de ce alegerea Crăiesei Copile sa oprit la tine, Atreiu.
Băiatul îşi plecăpuţin fruntea, apoi ieşi repede.
Afară, în faţa cortului, stătea Artax, calul lui. Era bălţat şi mic
ca un cal sălbatic, picioarele îi erau robuste şi scurte, şi totuşi
era calul cel mai rapid şi cel mai rezistent din toţi cei de peacolo. Mai era încă înşeuat şi cu frîul pus, aşa cum venise cu
Atreiu de la vînătoare.
―Artax, şopti Atreiu bătîndu-l uşor pe gît, trebuie săpornim.
Trebuie săplecăm departe, foarte departe, nimeni nu ştie dacă
şi cînd ne vom întoarce.
Căluţul dădu din cap şi sforăi uşor.
― Da, stâpîne, răspunse calul, dar ce se întîmplă cu
vînătoarea ta?
―Pornim la o vînătoare cu mult mai mare, răspunse Atreiu
şi se săltăîn şa.
― Stai, stăpîne, sforăi căluţul, ţi-ai uitat armele. Vrei să
porneşti fărăarc şi săgeţi?
―Da, Artax, răspunse Atreiu, căci port strălucirea şi trebuie
săfiu neînarmat.
―Ho, strigăcăluţul, şi încotro pornim?
―Unde vrei tu, Artax, răspunse Atreiu, din clipa aceasta am
început Marea Căutare.
Cu aceste cuvinte porniră în galop, şi întunericul nopţii îi
înghiţi.
În acelaşi timp se petrecea în alt loc al Fantäziei ceva
nebăgat în seamă şi despre care nimeni, nici Atreiu, nici Artax şi
nici chiar Cairon nu avea nici cea mai micăbănuială.
Într-o cîmpie nocturnă foarte îndepărtată, întunericul se
închegă într-o formă fantomatică foarte mare. Bezna se tot
îngroşăpînăce se văzu ca un corp uriaşde negrealăîn noaptea
întunecată a cîmpîei. Contururile sale încă nu erau clare, dar
stătea pe patru labe, iar în ochii uriaşului cap lăţos scînteiau
focuri verzi. Acum îşi ridicăbotul sus în aer şi adulmecă. Stătu
astfel multă vreme. Pe urmă, brusc, păru că a găsit mirosul
căutat, căci un urlet profund şi triumfător îi izbucni din gît.
Începu să alerge. Fără nici un zgomot, făptura de umbră
gonea în salturi lungi prin noaptea fărăstele.
Orologiul din turn bătu de unsprezece ori. Acum începea
pauza mare. De pe coridoare răsuna pînăsus larma copiilor ce
alergau în curtea şcolii.
Lui Bastian, care tot mai şedea turceşte pe saltelele de
gimnastică, îi amorţiseră picioarele. Se ridică, scoase chifla
pentru gustare şi un măr din ghiozdan şi începu să alerge de
colo pînă colo în pod. Picioarele îl furnicau şi îşi reveneau cu
încetul.
Apoi se căţărăpe capra pentru gimnastică şi se aşezăcălare
pe ea. Îşi imagina căar fi Atreiu, galopînd prin noapte. Se plecă
peste gîtul căluţului său.
― Hei, strigăel, grăbeşte, Artax, hei! hei!
Pe urmăse sperie. Era cît se poate de imprudent săstrige
atît de tare. Dacă l-o fi auzit cineva? Aşteptă cîtva timp şi
ascultă. Dar numai strigătele numeroaselor glasuri din curtea
şcolii pătrundeau pînăsus la el.
Puţin ruşinat, coborî de pe capra de gimnastică. Se purta cu
adevărat ca un copil mic!
Îşi despachetă gustarea şi lustrui mărul frecîndu-l de
pantaloni. Înainte de a muşca se opri însă.
― Nu, îşi spuse sieşi cu glas tare, trebuie să-mi gospodăresc
cu grijăproviziile. Cine ştie cîtăvreme vor trebui să-mi ajungă.
Cu inima strînsă, îşi împachetăchifla la loc şi o vîrî împreună
cu mărul înapoi în ghiozdan. Pe urmă se aşeză suspinînd pe
saltelele de gimnastică şi luădin nou cartea.
Străvechea Morlă
CAIRON, BĂTRÎNUL CENTAUR NEGRU, SE întinse din nou
pe patul său din blănuri moi după ce auzi stingîndu-se în
depărtare zgomotul copitelor căluţului călărit de Atreiu. Efortul îi
istovise puterile. Femeile care l-au găsit a doua zi în cortul lui
Atreiu se temeau pentru viaţa lui. Chiar şi peste cîteva zile, cînd
s-au întors acasă vînătorii, starea lui era,la fel de rea, totuşi a
putut să le explice de ce plecase Atreiu călare şi că nu se va
întoarce prea curînd. Şi cum tuturor le era drag băiatul, de atunci
înainte s-au gîndit mereu cu grijă la el. Erau însă şi mîndri că
Crăiasa Copilă îi încredinţase tocmai lui Marea Căutare ― cu
toate cănimeni nu înţelegea prea bine de ce.
De altfel, bătrinul Cairon nu se mai întoarse niciodată la
Turnul de Fildeş. Dar nici nu muri şi nici nu rămase la pieile verzi
din Marea Ierboasă. Soarta urma să-l ducăpe cu totul altăcale,
neaşteptată. Dar aceasta e o altăpoveste şi o vom istorisi altă
dată.
Atreiu ajunse în aceeaşi noapte pînăla poalele Munţilor de
Argint. Era aproape de dimineaţăcînd poposi. Artax păscu puţin
şi se adapădintr-un pîrîu limpede de munte. Atreiu se înveli în
pelerina sa roşie şi dormi cîteva ore. Cînd răsări însă soarele,
erau din nou pe drum.
În prima zi au traversat Munţii de Argint. Aici cunoşteau
fiecare potecă şi potecuţă, aşa că înaintau repede. Cînd i se
făcu foame, băiatul mîncăo bucatăde carne uscatăde bivol şi
douălipii mici din seminţe de iarbă, păstrate într-o traistălegată
de şa ―pregătite de fapt pentru vînătoarea sa.
― Totuşi spuse Bastian, din cînd în cînd omul trebuie să
mănînce.
Îşi scoase din ghiozdan chifla, o despachetă, o frînse grijuliu
în două, înveli din nou una din bucăţi şi o puse deoparte.
Cealaltăbucatăo mîncă.
Pauza se terminase. Bastian îşi închipui ce urma acum în
clasă. A, da, geografia cu doamna Karge. Trebuia săînşiri fluvii
şi afluenţi, oraşe şi numărul de locuitori, resurse minerale şi
industrii. Bastian ridicădin umeri şi citi mai departe.
La apusul soarelui lăsaseră în urma lor Munţii de Argint şi
poposirădin nou. În noaptea aceasta Atreiu visăbivoli purpurii. Îi
vedea în depărtare, cutreierînd Marea Ierboasă şi încerca săse
apropie călare de ei. Era însăzadarnic. Se aflau mereu la mare
depărtare, oricît de mult îşi zorea căluţul.
A doua zi au trecut prin Ţara Pomilor Cîntători. Fiecare pom
avea altăînfăţişare, alte frunze, altăscoarţă, iar ţara îşi primise
numele din aceea că atunci cînd pomii creşteau se auzea o
muzicălină, răsunînd de aproape şi de departe, contopindu-se
într-un tot armonios care nu-şi avea seamăn ca frumuseţe în
întreaga Fantäzie. Se zvonea că nu era cu totul lipsit de
primejdie sătreci prin acest ţinut, căci erau unii ce rămăseseră
locului ca vrăjiţi, uitînd de toate. Atreiu simţi şi el puternica vrajă
a minunatelor sunete, dar nu se lăsăademenit săse oprească.
În noaptea următoare visă din nou bivolii purpurii. De data
aceasta el era pe jos, iar ei treceau prin faţa lui. Era o turmă
numeroasă. Dar se afla mai departe decît putea trage el cu
arcul, iar cînd voi săse furişeze mai aproape, îşi dădu seama că
picioarele îi erau ca lipite de pămînt şi nu le putea urni din loc.
Străduindu-se să-şi desprindă picioarele, se trezi. Era încă
înainte de răsăritul soarelui, totuşi porni îndatăla drum.
A treia zi zări turnurile de sticlăde la Eribo în care locuitorii
regiunii prindeau şi strîngeau lumina stelelor. Din ea făceau
obiecte minunat împodobite. Nimeni însăîn întreaga Fantäzie, în
afara de ei înşişi, nu ştia la ce-ar putea servi.
Se întîlni chiar cu cîţiva dintre oamenii aceia, mici de stat şi
arătînd ca şi cum ar fi fost ei înşişi suflaţi din sticlă. I-au oferit cu
multăprietenie mîncare şi băutură, dar la întrebarea lui cine ar
putea şti ceva despre boala Crăiesei Copile, s-au cufundat într-o
tăcere tristă şi neajutorată.
Noaptea, Atreiu visă din nou că turma de bivoli purpurii
trecea prin faţa lui. Văzu cum unul din animale, un taur deosebit
de mare şi impunător, se desprinse din grupul celorlalţi şi se
apropie de el, încet şi fărănici un semn de teamăsau furie. Ca
toţi adevăraţii vînători, Atreiu avea darul să vadă imediat locul
unde trebuia sănimereascăcu săgeata pentru a lovi de moarte
vietatea. Bivolul purpuriu se aşeză în faţa lui, arătîndu-i tocmai
acel loc drept ţintă. Atreiu potrivi săgeata şi întinse cu toatăforţa
coarda puternicăa arcului ―dar nu reuşi sătragă. Degetele i se
făceau una cu coarda şi nu se puteau desprinde de ea.
La fel sau în mod asemănător se petreceau lucrurile în toate
visele din nopţile următoare. Se apropia tot mai mult de bivolul
purpuriu ―de altfel era chiar acelaşi pe care voise să-l ucidăîn
realitate, îl recunoştea dupăo patăalbăpe frunte ―dar dintr-o
cauzăoarecare nu era în stare săslobozeasca săgeata ucigaşă.
În timpul zilei călărea mai departe şi tot mai departe, fărăsă
ştie încotro şi fărăsăgăseascăpe cineva care să-i dea un sfat.
Talismanul de aur purtat de el era respectat de toate fiinţele
întîlnite, dar nici una nu ştia răspunsul la întrebarea pe care o
punea el.
Odatăzări din depărtare străzile de flăcări ale oraşului Brous,
unde locuiau vietăţile cu trupul de foc, dar el nu dorea să se
ducăîntr-acolo. Călări prin întinsul podişal sassafranilor care se
nasc bătrîni şi mor cînd ajung sugari. Ajunse la templul din
pădurea virginăde la Muamath, unde o coloanămare din opal
plutea liberă în aer, şi stătu de vorbă cu călugării care trăiau
acolo. Dar şi de aici purcese la drum fărăa primi răspunsul.
Trecuse aproape o săptămînă de cînd tot rătăcea de colo,
colo, cînd într-a şaptea zi şi în noaptea următoare i se întîmplară
douălucruri cu totul diferite şi care au modificat cu totul situaţia
lui interioară şi cea exterioară.
E drept că-l impresionaseră povestirile bătrinului Cairon
despre evenimentele îngrozitoare ce se petreceau în toate
regiunile Fantäziei, dar pînă în momentul acela toate nu
fuseserăpentru el decît o povestire. În ziua a şaptea avea însă
săvadăcu ochii săi.
Era în jurul amiezii, iar el călărea printr-o pădure deasă şi
întunecoasăunde creşteau copaci uriaşi şi noduroşi. Era tocmai
acel Codru al Huietului unde se întîlniserăcu cîtva timp în urmă
cei patru soli. Atreiu ştia căîn regiune trăiesc gnomi în scoarţa
copacilor. După cîte i se spusese, aceste făpturi erau femei şi
bărbaţi uriaşi, arătînd ei înşişi ca un trunchi noduros de copac.
Dacăstăteau nemişcaţi, dupăcum aveau obiceiul, puteau fi luaţi
într-adevăr drept copaci fără a fi observaţi de trecători. Numai
cînd se mişcau se vedea că aveau braţe ca nişte crengi şi
picioare strîmbe ca rădăcinile. Erau înfricoşător de puternici,
însănu erau primejdioşi ―cel mult le plăcea să-i păcăleascădin
cînd în cînd pe drumeţii rătăciţi.
Atreiu descoperise tocmai în pădure o poiană pe unde
şerpuia un pîriiaş şi coborîse pentru al lăsa pe Artax săse adape
şi săpască, dar auzi dintr-o datătrosnete şi pocnete puternice
printre copaci în spatele său şi se întoarse.
Din pădure veneau spre el trei gnomi de scoarţăla a căror
vedere îl trecurăfiorii. Primului îi lipseau picioarele şi partea de
jos a trunchiului, încît era nevoit să meargă în mîini. Al doilea
avea în piept o gaură imensă prin care puteai privi. Al treilea
sălta pe singurul lui picior, drept, căci îi lipsea toată jumătatea
stîngă, ca şi cum ar fi fost tăiat în două, drept la mijloc.
Cînd zăriră talismanul pe pieptul lui Atreiu, îşi făcură unul
altuia semn cu capul şi se apropiarăîncet.
―Nu te speria, spuse cel ce mergea în mîini, iar vocea lui
suna ca scîrţîitul unui pom, desigur că aspectul nostru nu e
tocmai plăcut, dar în aceastăparte a Codrului Huietului nu mai e
nimeni în afarăde noi pentru a te preveni. De aceea am venit.
―Sămăpreveniţi? întrebăAtreiu. Cum aşa?
― Am auzit de tine, gemu cel cu pieptul găurit, şi ni s-a
povestit de ce-ai plecat la drum. N-ai voie sămai călăreşti de aici
mai departe, căci altfel eşti pierdut.
― Ţi s-ar întîmpla acelaşi lucru care ni s-a întîmplat şi nouă,
suspinăcel tăiat în jumătate, uită-te la noi! Ai vrea aşa ceva?
―Da' ce vi s-a întîmplat? întrebăAtreiu.
―Distrugerea se răspîndeşte, gemu primul, creşte şi creşte,
şi în fiecare zi e tot mai mare ―dacăse poate spune despre
nimic că e tot mai mare. Toţi ceilalţi s-au refugiat din timp din
Codrul Huietului, numai noi n-am vrut să ne părăsim locul de
baştină. Şi am fost surprinşi în somn şi am ajuns ceea ce ai
acum în faţa ochilor.
―Doare foarte tare? întrebăAtreiu.
―Nu, răspunse al doilea gnom, cel cu gaura în piept, nu se
simte nimic. Doar atît călipseşte ceva din noi. Iar în fiecare zi
lipseşte tot mai mult, o datăce eşti atins. În curînd n-o sămai fim
deloc.
― Unde e locul din pădure de unde a început? întrebă
Atreiu.
―Vrei să-l vezi?
Cel de-al treilea gnom, cel ce nu mai era decît pe jumătate, îi
privi întrebător pe tovarăşii săi de suferinţă.
Aceştia dădurădin cap, iar el continuă:
― Te vom duce atît de aproape, încît să poţi vedea, dar
trebuie să ne făgăduieşti că nu te apropii mai mult. Altfel te
atrage în chip irezistibil.
―Bine, spuse Atreiu, văfăgăduiesc.
Cei trei se întoarseră şi pornirăspre marginea pădurii. Atreiu
îl luăpe Artax de căpăstru şi-i urmă.
Cîtva timp umblară în zigzag printre pomii uriaşi, apoi se
oprirăîn dreptul unui trunchi deosebit de gros. Nici cinci bărbaţi
în toatăfirea n-ar fi fost în stare să-l cuprindăcu braţele.
― Urcă-te cît poţi mai sus, spuse gnomul fără picioare, şi
priveşte spre răsărit. Acolo ai săvezi ―sau, mai bine zis, n-ai
săvezi.
Atreiu se agăţă de nodurile şi ieşiturile trunchiului pînă ce
ajunse la crengile cele mai joase. Se atîrnăde ele, se săltămai
sus şi tot mai sus, pînăce pierdu din vedere tot ce rămăsese jos.
Se urcă şi mai sus, trunchiul se subţia, iar ramurile se îndeseau,
astfel căînainta tot mai lesnicios. Cînd se găsi în sfîrşit în partea
cea mai de sus a coroanei, îşi întoarse privirile către răsărit şi
atunci văzu:
Coroanele celorlalţi pomi din apropiere erau verzi, dar
frunzişul copacilor din spatele lor părea să fi pierdut orice
culoare, căci era cenuşiu. Iar puţin mai departe, părea să fie
străveziu într-un chip foarte ciudat, ca o ceaţă, sau, mai bine zis,
devenea tot mai ireal. Iar mai departe nu mai era nimic, absolut
nimic. Nu era un loc sterp, nu era o întunecime şi nu era nici o
lumină, ci era ceva ce ochii nu puteau îndura şi îţi dădea
senzaţia că ai orbit, căci nici un ochi nu poate suporta să
priveascăspre deplinul neant. Atreiu îşi duse mîna în faţa ochilor
şi fu cît pe-aci săcadăde pe creangă. Se ţinu strîns şi coborî cît
putu mai repede. Văzuse destul. Abia acum înţelegea bine
groaza ce se răspîndise în Fantäzia.
Cînd ajunse iar la rădăcina copacului, cei trei gnomi
dispăruseră. Atreiu sări pe căluţul său şi porni în galop,
depărtîndu-se de acest neant care se răspîndea încet, dar de
nestăvilit. Abia cînd se întunecă şi Codrul Huietului rămăsese cu
mult în urmăsa, se opri pentru a poposi.
Iar în noaptea următoare se petrecu un al doilea eveniment
ce avea sădea o nouădirecţie căutării sale.
Căci visădin nou ―cu mult mai limpede decît pînăatunci ―
marele bivol purpuriu pe care voise să-l ucidă. De data aceasta
se afla în faţa lui, însăfărăarc şi săgeţi. Se simţea nespus de
mărunt iar faţa animalului acoperea tot cerul. Auzi că bivolul îi
vorbea. Nu putu să înţeleagă totul dar spunea oarecum
următoarele:
―Dacăm-ai fi ucis, ai fi acum un vînător. Ai renunţat însă,
aşa căpot săte ajut, Atreiu. Ascultă! Existăo fiinţăîn Fantăzia,
mai bătrînădecît toate celelalte fiinţe. Departe, departe de-aici,
spre miazănoapte, se întind Mlaştinile Întristării. În mijlocul
mlaştinilor se înalţă Muntele din Corn. Acolo sălăşluieşte
străvechea Morla. Caut-o pe străvechea Morla!
Apoi Atreiu se trezi.
Orologiul din turn bătu de douăsprezece ori. În curînd, colegii
de clasăai lui Bastian urmau săcoboare în sala de sport, unde
aveau ultima oră. Poate că astăzi vor juca handbal cu mingea
cea mare şi grea pe care Bastian nu ştia niciodatăs-o mînuiască
― fapt pentru care nici una din cele două echipe nu voia să-l
primească. Uneori erau obligaţi săjoace cu o minge mică, tare
ca piatra şi care-ţi provoca o durere amarnică atunci cînd te
lovea. Iar pe Bastian îl lovea mereu şi cu toatăputerea, fiindcă
era o ţintălesnicioasă. Dar poate căastăzi venea la rînd frînghia
pe care te căţărai ―un exerciţiu tare urît de Bastian. În timp ce
majoritatea colegilor săi erau deja sus de tot, el se mai legăna ca
un sac de făină şi cu capul roşu ca racul la capătul de jos al
funiei şi nu era în stare să se ridice nici o jum ătate de metru,
spre distracţia hohotitoare a întregii clase. Iar profesorul de
sport, domnul Menge, nu contenea cu glumele pe socoteala lui
Bastian.
Bastian ar fi dorit tare mult să fie ca Atreiu. Atunci le-ar fi
arătat el tuturor. Suspinăadînc.
Atreiu călări spre miazănoapte, mereu spre miazănoapte.
Nu-şi mai îngăduia nici sieşi şi nici calului său decît pauze foarte
scurte pentru somn şi hrană. Călărea şi ziua şi noaptea, sub
arşiţa soarelui şi prin ploaie, prin vînt şi furtună. Nu mai lua în
seamănimic şi nu mai întreba pe nimeni nimic.
Cu cît înainta mai mult spre miazănoapte, cu atît afară se
întuneca mai mult. Un amurg plumburiu, mereu acelaşi, se
aşternea pe toată durata zilei. Noaptea, jucau pe cer aurore
boreale.
Într-o dimineaţă, pe un semiîntuneric tulbure în care timpul
părea să fi stat pe loc, zări în sfîrşit de pe un deal Mlaştinile
Întristării. Peste ele pluteau neguri groase, ici şi colo apăreau
mici crînguri cu pomi al căror trunchi se desfăcea jos în patru,
cinci sau mai multe catalige strîmbe, de parcăar fi fost nişte raci
mari ce stăteau proptiţi pe numeroase picioare în apa neagră.
Din frunzişul cafeniu atîrnau rădăcini aeriene semănînd cu nişte
tentacule nemişcate. Era aproape cu neputinţăsă-ţi dai seama
unde era pămînt tare printre bălţi şi unde se întindea doar un
covor de plante acvatice.
De spaimă, Artax sforăi uşor.
―Trebuie săintrăm acolo, stăpîne?
― Da, răspunse Atreiu, trebuie să găsim Muntele din Corn
aflat în mijlocul mlaştinilor.
Îl îndemnăpe Artax săînainteze, iar căluţul îl ascultă. Încerca
cu copitele pas cu pas dacă-i ţine pămîntul, dar în acest fel nu
înaintau decît foarte încet. Atunci Atreiu cobori, ducîndu-l pe
Artax de căpăstru în urma sa. De cîteva ori calul se afundă, dar
izbuti de fiecare dată să se desprindă. Cu cît pătrundeau însă
mai adînc în Mlaştinile Întristării, cu atît mai greoaie îi deveneau
mişcările. Capul îi atîrna, şi el abia se mai tîra.
―Artax, îi spuse Atreiu, ce-i cu tine?
― Nu ştiu, stăpîne, răspunse căluţul, ar fi mai bine să ne
întoarcem. N-are nici un rost. Alergăm după ceva ce-ai visat
numai. Dar n-o să găsim nimic. Poate că este şi prea tîrziu.
Poate căCrăiasa Copilăa murit şi tot ce facem noi n-are sens.
Hai săne-ntoarcem, stăpîne.
―Niciodatănu mi-ai vorbit aşa, Artax, spuse mirat Atreiu, ce
ai? Eşti bolnav?
― Poate că da, răspunse Artax, cu fiecare pas cu care
înaintăm creşte tristeţea din inima mea. Nu mai am nici o
speranţă, stăpîne. Şi măsimt atît de greu, atît de greu! Cred că
nu mai pot.
―Dar trebuie săînaintăm, strigăAtreiu, hai, Artax!
Trase de căpăstru, dar Artax se opri. Se scufundase pînăla
pîntec. Şi nu mai făcea nici o încercare de a ieşi la suprafaţă.
―Artax, strigăAtreiu, n-ai voie săte laşi! Hai! Hai, ieşi, altfel
te scufunzi de tot!
―Lasă-mă, stăpîne, răspunse căluţul, nu mai sînt în stare.
Mergi singur înainte! Nu te mai ocupa de mine! Nu mai pot
îndura atîta întristare. Vreau sămor.
Atreiu smucea disperat de hăţuri, dar căluţul se scufunda tot
mai adînc. Nu-l putea ajuta cu nimic. Cînd în sfîrşit nu se mai
văzu decît capul ieşind din apele negre, îl cuprinse cu braţele.
―Te ţin eu strîns, Artax, îi şopti, nu te las săte scufunzi.
Căluţul mai nechezăo datăîncetişor.
― Nu mă mai poţi ajuta, stăpîne. Cu mine s-a sfîrşit. Nici
unul din noi n-a ştiut ce ne-aşteaptă aici. Acum ştim de ce
Mlaştinile Întristării îşi poartănumele. Tristeţea e cea care m-a
făcut atît de greoi, încît m-am scufundat. Nu-i nici o scăpare.
―Dar sînt şi eu aici, spuse Atreiu, şi nu simt nimic.
―Tu porţi strălucirea, stăpîne, răspunse Artax, eşti apărat.
― Atunci am să-ţi pun ţie talismanul, spuse repede Atreiu,
poate căte va apăra şi pe tine.
Şi se apucăsă-şi desprindălanţul de la gît.
― Nu, sforăi căluţul, n-ai voie, stăpîne. Talismanul ţi-a fost
dat ţie şi n-ai permisiunea să-l dai mai departe dupăbunul tău
plac. Trebuie să-ţi continui Căutarea fărămine.
Atreiu îşi lipi obrazul de capul calului.
―Artax... şopti înăbuşit, o, dragul meu Artax!
― Vrei să-mi mai îndeplineşti o ultim ă rugăminte, stăpîne?
întrebăcăluţul.
Mut, Atreiu dădu din cap.
―Atunci te rog săpleci, n-aşvrea săstai şi săpriveşti cum
sfîrşesc. Vrei să-mi îndeplineşti dorinţa?
Atreiu se ridicăîncet. Capul căluţului era acum pe jumătate
acoperit de apele negre.
― Rămîi cu bine, Atreiu, stăpîne, spuse căluţul, ― şi-ţi
mulţumesc!
Atreiu îşi strînse buzele, nu era în stare să spună nimic. Îi
mai făcu lui Artax un semn cu capul, se întoarse şi plecă.
Bastian hohotea de plîns. Nu se putea stâpîni. Ochii îi erau
plini de lacrimi şi nu putea citi mai departe. Mai întîi trebui să-şi
scoatăbatista şi să-şi sufle nasul înainte de a putea continua.
Atreiu nu ştia de cît timp îşi croia drum, mergînd prin mlaştini,
înainte, tot înainte. Parc-ar fi fost orb şi surd. Negura era tot mai
deasă, şi Atreiu avea impresia căde ore întregi tot rătăceşte în
cerc. Nici nu mai băga de seamăunde pune piciorul, şi totuşi nu
se scufunda niciodatămai adînc decît pînăla genunchi. Într-un
chip neînţeles de el, talismanul Crăiesei Copile îl ducea pe
drumul cel bun.
Dintr-o dată se găsi în faţa unui povîrniş de munte înalt şi
destul de abrupt. Se urcă ţinîndu-se de stîncile ascuţite şi se
căţărăpe vîrful rotund al muntelui. La început nu-şi dădu seama
din ce erau stîncile. Abia cînd ajunse sus de tot şi îşi roti privirile
peste întregul munte, văzu că erau plăci imense din corn ale
căror crăpături şi adîncituri erau năpădite de muşchi.
Aşadar, găsise Muntele din Corn!
Totuşi nu simţi nici o mulţumire făcînd aceastădescoperire.
Sfîrşitul căluţului lui credincios îl făcea să privească în jur
aproape cu indiferenţă. Acum mai trebuia doar să afle cine şi
unde era străvechea Morla care sălăşluia aici.
În timp ce mai stătea şi se gîndea, simţi brusc o uşoară
cutremurare străbătînd muntele, apoi auzi un suflu grozav şi
plescăituri şi un glas ce părea să vină din cele mai adînci
măruntaie ale pămîntului.
―Ia te uită, băbătie, parcăumblăceva pe noi.
Atreiu alergă spre capătul culmii, acolo de unde auzise
vocea. În fugăpiciorul îi alunecăpe un petic de muşchi şi Atreiu
începu sălunece la vale. Nu izbuti săse prindăde nimic, lunecă
tot mai repede şi pînăla sfîrşit se prăbuşi. Din fericire, căzu întrunul din copacii de jos ale cărui ramuri îl prinseră.
Atreiu văzu în faţa sa o văgăună uriaşă a muntelui, unde
apele negre clipoceau şi pleoscăiau, căci înăuntru mişca ceva,
ieşind încet la iveală. Arăta ca un bolovan de stîncăde mărimea
unei case. Abia după ce apăru în întregime, Atreiu îşi dădu
seama căera un cap aşezat pe un gît lung şi zbîrcit capul unei
broaşte ţestoase. Ochii îi erau mari cît douăiazuri negre. Din bot
i se prelingeau mîl şi alge. Întregul Munte din Corn ―dupăcum
înţelese Atreiu dintr-o dată ― nu era decît un singur animal
enorm, o uriaşăbroască ţestoasăde mlaştină: străvechea Morla!
Apoi se auzi din nou aceeaşi voce gîlgîitoare şi gîfîindă:
―Ce faci acolo, piciule?
Atreiu puse mîna pe talismanul de pe piept şi-l ţinu în aşa fel
ca ochiul cît un iaz să-l vadă.
― Ştii ce-i asta, Morla?
Trecu cîtva timp pînăce ea răspunse:
― Ia te uită, băbătie ― AURYN ― de mult nu l-am mai
văzut, e semnul Crăiesei Copile ―de foarte multăvreme.
―Crăiasa Copilăe bolnavă, grăi Atreiu, ştiai?
―Ne e totuna, nu-i aşa, băbătie? răspunse Morla.
Se părea căvorbeşte cu ea însăşi în acest fel ciudat, poate
fiindcănu avea nici un alt interlocutor de cine ştie cît timp!
―Dacăn-o salvăm, va muri, adăugăAtreiu mai insistent.
―Se poate şi-aşa, răspunse Morla.
― Dar o dată cu ea va dispărea şi Fantäzia, strigă Atreiu,
pîrjolul s-a întins pretutindeni. Am văzut şi eu.
Morla îl privea ţintăcu ochiul ei uriaş şi gol.
―N-avem nimic împotrivă, nu-i aşa, băbătie? gîlgîi ea.
―Atunci ne prăpădim cu toţii, striga Atreiu, cu toţii!
―Ascultă, piciule, răspunse Morla, ce ne mai pasăde toate
astea? Nu mai au nici o importanţăpentru noi. E totuna, totuna.
― Şi tu vei fi distrusă, Morla, strigăfurios Atreiu, şi tu! Sau
crezi căfiindcăeşti atît de bătrînăpoţi supravieţui Fantäziei?
― Uite ce e, gîlgîi Morla, sîntem bătrîni, piciule, mult prea
bătrîni. Am trăit destul. Am văzut prea multe. Pentru cine ştie atît
de multe ca noi nimic nu mai are importanţă. Toate se repetă
veşnic, ziua şi noaptea, vara şi iarna, lumea e goală şi lipsităde
orice sens. Totul se învîrte într-un cerc. Ceea ce apare trebuie
să dispară, ceea ce se naşte trebuie să moară. Totul se
compensează, binele şi răul, prostia şi înţelepciunea, frumuseţea
şi urîţenia. Totul e searbăd. Nimic nu-i real. Nimic nu-i important.
Atreiu nu ştia ce sărăspundă. Privirea imensă, întunecată şi
goalăa străvechii Morla îi încremenea orice gînd. Dupăun timp
o auzi căvorbea iar:
―Mai eşti tînăr, piciule. Noi sîntem bătrîni. Dacăai fi bătrîn
ca noi, ai şti cănu existănimic altceva decît întristarea. Uite ce
e. De ce sănu murim, şi tu, şi eu, şi Crăiasa Copilă, şi toţi, toţi?
De vreme ce totul nu-i decît părelnic, doar un joc în neant. Totul
e lipsit de importanţă. Lasă-ne în pace, piciule, pleacă.
Atreiu îşi încordă întreaga voinţă ca să lupte împotriva
încremenirii pornite din privirea ei.
―Dacă ştii atît de multe, spuse el atunci ştii şi care e boala
Crăiesei Copile şi dacăse găseşte vreun leac pentru ea?
― Ştim, nu-i aşa, băbătie, ştim, gîfîi Morla, dar e totuna dacă
va fi salvatăsau nu. Aşa căde ce s-o mai spunem?
― Dacă, într-adevăr, ţi-e atît de indiferent, stărui Atreiu,
atunci ai putea tot atît de bine să-mi şi spui.
―Am putea s-o facem, băbătie, nu-i aşa, grohăi Morla, dar
n-avem chef s-o facem.
― Atunci, strigă Atreiu, înseamnă că nu ţi-e cu adevărat
indiferent! Înseamnăcătu însăţi nu crezi ce spui!
Se aşternu tăcerea pentru multăvreme, apoi auzi o gîlgîială
groasă şi un soi de rîgîială. Trebuie săfi fost un fel de rîs, dacă
străvechea Morla mai ştia ce sînt rîsetele. În orice caz, spuse:
―Eşti isteţ, piciule. Ia te uită. Eşti isteţ! De mult nu ne-am
mai distrat atît de bine, nu-i aşa, băbătie? Ia te uită. Într-adevăr,
am putea tot atît de bine să-ţi şi spunem. N-ar fi nici o diferenţă.
Să-i spunem, băbătie?
Se lăsă o tăcere îndelungată. Atreiu aşteptă încordat
răspunsul străvechii Morla, fără să-i întrerupă prin întrebări
gîndurile încete şi deznădăjduite. În sfîrşit ea continuă să
vorbească:
―Tu trăieşti puţinăvreme, piciule. Noi trăim mult timp. Chiar
mult prea mult. Dar trăim cu toţii în timp. Tu puţin. Noi mult.
Crăiasa Copilă a existat încă înainte de mine. Dar ea nu-i
bătrină. E veşnic tînără. Uite ce e. Existenţa ei nu se măsoarăîn
durată, ci în nume. Îi trebuie un nume nou, tot mereu unul nou. Îi
ştii numele, piciule?
―Nu, recunoscu Atreiu, nu l-am auzit încăniciodată.
―Nici nu se putea, răspunse Morla, nici chiar noi nu ni-l mai
putem aminti. Şi totuşi a avut multe nume.Toate sînt însăuitate.
Totul a trecut. Asta e. Dar fără nume ea nu poate trăi. Nu-i
trebuie decît un nume nou şi Crăiasa Copilă se va însănătoşi.
Dar n-are nici o importanţădacăse însănătoşeşte.
Îşi închise ochii mari cît un iaz şi începu să-şi retragă încet
capul.
― Aşteaptă, strigă Atreiu, de unde poate căpăta numele?
Cine-i poate da un nume? Unde pot găsi numele?
―Nimeni dintre noi, o auzi gîlgîind pe Morla, nici o fiinţădin
Fantäzia nu-i poate da un nume nou. Aşa cătotul e fărărost. Nu
pune la inimă, piciule. Toate asta n-au nici o importanţă.
―Atunci cine, strigăAtreiu scos din sărite, cine-i poate da
numele ca s-o salveze pe ea şi pe noi toţi?
―Nu mai face atîta gălăgie, spuse Morla. Lasă-ne în pace şi
pleacă. Nici noi nu ştim cine ar putea.
―Dacătu nu ştii, strigăAtreiu tot mai tare, atunci cine poate
şti?
Morla îşi mai deschise o datăochii.
―Dacă n-ai fi purtat strălucirea, sforăi ea, te-am fi înghiţit,
numai ca săne dai pace. Asta e.
―Cine, stărui Atreiu, spune-mi cine ştie şi te las în pace în
vecii vecilor!
―Totuna e, răspunse ea, poate căUyuläla din Oracolul de
la Miazăzi. Poate căea ştie. Dar nu ne interesează.
― Şi cum pot ajunge acolo?
―Nu poţi ajunge deloc acolo, piciule. Uite ce e. Nici în zece
mii de zile de călătorie. Trăieşti prea puţin. Ai muri mai înainte. E
prea departe. La miazăzi. Mult prea departe. De aceea totul e
inutil. Am spus-o doar de la început, nu-i aşa, băbătie? Las-o
baltă şi renunţă, piciule. Şi înainte de toate, lasă-ne în pace!
Cu aceste cuvinte îşi închise definitiv ochii ei goi şi îşi trase
capul înapoi în văgăună. Atreiu ştia cănu va mai afla nimic de la
ea.
Tot atunci făptura de umbrăînchegatădin bezna cîmpiei în
noapte găsi urmele lui Atreiu şi o porni la drum spre Mlaştinile
Întristării. Nimic şi nimeni din întreaga Fantäzie n-avea săfie în
stare s-o abatăde pe urmele lui.
Bastian îşi rezemase capul în mîini şi rămăsese dus pe
gînduri.
― Ce ciudat, spuse cu glas tare, cănici o fiinţădin Fantäzia
nu-i poate da un nume nou Crăiesei Copile.
Dacă numai de atîta era vorba, să i se inventeze un nume
nou, lui Bastian i-ar fi fost uşor să-i ajute. La asemenea treburi
era tare priceput. Din păcate însă, el nu se afla în Fantäzia, unde
era nevoie de talentele sale ce i-ar fi adus poate chiar simpatie şi
onoruri. Pe de altăparte, era foarte mulţumit cănu se afla acolo,
căci într-un ţinut ca Mlaştinile Întristării n-ar fi îndrăznit săintre
pentru nimic în lume. Şi mai era făptura aceea de umbră, care îl
urmărea pe Atreiu fărăca el să ştie! Bastian tare ar fi dorit să-i
atragă atenţia, dar fireşte că nu putea. Nu-i rămînea nimic
altceva de făcut decît săspere şi săciteascămai departe.
Ygramul cea Multă
DUREROS ÎL CHINUIA PE ATREIU ATÎT setea, cît şi
foamea. De douăzile Mlaştinile Întristării rămăseserăîn urma lui,
de atunci rătăcea printr-un deşert de stînci unde nu se găsea nici
o vietate. Puţinele provizii ce le avusese se scufundaserăo dată
cu Artax în apele negre. Atreiu scormonea zadarnic cu mîinile
printre pietre, pentru a găsi cel puţin vreo rădăcină, dar pe-aici
nu creştea nimic, nici măcar muşchi sau licheni.
La început fusese bucuros să simtă cel puţin pămîntul tare
sub picioare, dar încetul cu încetul văzu chiar el căsituaţia mai
degrabăse înrăutăţise. Se rătăcise. Nu mai putea nici măcar fixa
cele patru zări pentru a şti încotro merge, căci lumina scăzută
era aceeaşi în toate părţile şi nu-i dădea nici un fel de lămurire.
Un vînt rece sufla neîncetat peste stîncile ascuţite îngrămădite
pretutindeni în jurul lui.
Se suia pe povîrnişuri de munte şi pe culmi de stîncă, urca şi
cobora, dar niciodatănu vedea altceva decît un şir de munţi tot
mai îndepărtat, în spatele căruia se aflau alte şiruri de munţi, şi
tot aşa, în toate părţile pînă în zare. Nici o vietate, nici un
gîndăcel şi nici o furnică, nici măcar vulturi care de obicei îi
urmăresc răbdători pe rătăciţi pînă ce aceştia se prăbuşesc
istoviţi.
Nu mai încăpea nici o îndoială: ţinutul unde se rătăcise era
cel al Munţilor Morţi. Numai puţini îi văzuseră vreodată, şî
aproape nimerii nu se mai întorsese de acolo. Dar în legendele
povestite în neamul lui Atreiu era vorba despre aceşti munţi. Îşi
mai amintea şi versurile unui vechi cîntec:
Munţii Morţi de-i vei vedea
Unde nu stănimenea.
Vînatorule, ascultă.
Vii la Ygramul cea Multă.
E cea mai înfiorătoare
Şi cea mai îngrozitoare
Dintre toate spaimele.
Dupăce treci muntele
În prăpastie o vei găsi
Mai bine te-ai prăpădi
În mlaştină, înecat,
Decît s-o-ntîlneşti vreodat'.
Chiar dacăAtreiu ar fi ştiut în ce direcţie trebuie sămeargă
pentru a se putea întoarce, nu i-ar mai fi fost cu putinţă.
Pătrunsese prea adînc. Nu mai putea decît înainta. Dacă ar fi
fost în joc numai propria lui persoană, poate căs-ar fi aşezat pur
şi simplu într-o scobiturăa stîncilor aşteptîndu-şi liniştit moartea,
aşa cum obişnuiau vînătorii neamului său în asemenea cazuri.
Era însăpornit în Căutarea cea Mare, era în joc viaţa Crăiesei
Copile şi întreaga Fantäzie. Nu-i era îngăduit sărenunţe.
Aşadar, continuă să tot urce pe munţi şi să coboare, iar
uneori îşi dădea seama căumblase multăvreme ca în somn, în
timp ce sufletul său se afla prin alte părţi şi nu se întorcea decît
anevoie.
Bastian tresări. Orologiul din turn bătu ora unu. Orele de
şcoalăse încheiaseră.
Bastian ascultălarma şi strigătele copiilor ieşind în fugădin
clase şi alergînd pe coridoare. Se auzea tropăitul numeroaselor
picioare pe scări. Pe urmămai răsunarăun timp diferite chemări
de pe stradă. Şi în sfîrşit se lăsăliniştea în clădirea şcolii.
Aceastălinişte învălui sufletul lui Bastian ca o păturăgrea şi
apăsătoare, ameninţînd să-l înăbuşe. De-acum înainte avea să
rămînăsingur cuc în toatăclădirea mare ―toatăziua şi noaptea
următoare, cine ştie cîtă vreme încă. De-acum înainte situaţia
devenea serioasă.
Ceilalţi se duceau acum acasă, la masa. Bastian era şi el
flămînd, şi-i era şi frig, în ciuda păturilor puse pe umeri. Brusc îşi
pierdu orice speranţă. Întregul lui plan i se păru complet smintit
şi fără nici un sens. Voia să se întoarcă acasă, chiar acum,
imediat! Abia mai avea timp. Pînăacum tata nu putuse să-şi dea
seama de nimic. Bastian nici nu trebuia să-i spunăcăazi trăsese
chiulul de la şcoală. Desigur cătotul va ieşi la ivealăcîndva, dar
pînăatunci mai trecea timp. Şi povestea cu cartea furată? Da, şi
asta trebuia s-o mărturiseascăodată. Pînăla următata avea s-o
accepte, aşa cum accepta toate dezamăgirile aduse de Bastian.
Nu exista nici un motiv săse teamăde el. Probabil că, fărănici
un cuvînt, avea săse ducăla domnul Koreander şi săaranjeze
lucrurile.
Bastian pusese deja mîna pe cartea roşie-arămie pentru a o
băga în ghiozdan, dar se opri.
― Nu, spuse dintr-o dată cu glas tare în liniştea podului,
Atreiu n-ar renunţa atît de repede doar fiindcă se ivesc unele
greutăţi. Ceea ce am început trebuie săduc la bun sfîrşit. Acum
am mers prea departe ca sămămai întorc. Nu pot decît sămerg
înainte, orice s-ar întîmpla.
Se simţea tare însingurat, totuşi era şi oarecare mîndrie în el,
mîndria cărămăsese neînduplecat şi nu cedase tentaţiei.
Avea totuşi o asemănare cu Atreiu, e drept căfoarte mică!
Sosise momentul cînd Atreiu într-adevăr nu mai putea
înainta. În faţa lui se căsca Prăpastia Străfundă.
Cuvintele nu pot descrie măreaţa grozăvie a priveliştii. De-a
curmezişul ţinutului Munţilor Morţi pămîntul era despicat de o
prăpastie largăde vreo jumătate de leghe. Nu se putea vedea cît
era de adîncă.
Atreiu stătea întins pe o ieşitură de stîncă la marginea
prăpastiei şi privea în bezna de jos ce părea căajunge pînăîn
miezul pămîntului. Luă o piatră mare cît un cap de copil din
apropierea sa şi o zvîrli cît putu mai departe. Piatra căzu, şi
căzu, şi căzu pînăce o înghiţi întunericul. Atreiu ascultă, dar nici
un zgomot al opririi pietrei din cădere nu-i atinse urechea, deşi
aşteptămult.
Şi pe urmă făcu singurul lucru ce-i mai rămînea de făcut.
Începu să meargă de-a lungul Prăpastiei Străfunde. În acest
timp se aştepta în fiece clipă s-o întîlnească pe „cea mai
îngrozitoare dintre toate spaimele" despre care vorbea cîntecul
cel vechi. Nu ştia despre ce fel de vietate putea fî vorba, ştia
doar atît cănumele îi era Ygramul.
Prăpastia Străfundăfăcea o mulţime de cotituri prin deşertul
muntos, şi fireşte căpe marginea ei nu exista nici o potecă, ci
doar mormane de stînci pe care trebuia să se caţăre şi care
uneori se clătinau primejdios sub el, sau îi ieşeau în cale
bolovani uriaşi ce trebuiau ocoliţi cu osteneală, sau spre genune
coborau halde de prundiş, punîndu-se în mişcare îndată ce el
păşea pe ele. De mai multe ori a fost doar la un pas de
prăbuşire.
Dacăar fi ştiut căpe urmele sale se afla un duşman care se
apropia de el cu fiece ceas, ar fi căzut poate totuşi pradăvreunei
nechibzuinţe, pe care ar fi trebuit s-o plăteascăscump în drumul
său. Era vorba despre acea făpturăde beznăcare îl urmărea de
cînd pornise la drum. Între timp făptura se închegase atît cît să
se poatădistinge forma ei. Era un lup, negru ca smoala şi mare
cît un bou. Adulmecînd cu botul mereu pămîntul, grăbea pe
urma lui Atreiu prin deşertul de stînci al Munţilor Morţi. Limba îi
atîrna de un cot, iar rînjetul îi dezvelise colţii înspăimîntători.
Urmele erau atît de proaspete, încît ştia cădoar puţine leghe îl
mai despart de victima lui. Iar distanţa se micşora fărăîndurare.
Atreiu nu bănuia însănimic despre urmăritorul lui şi îşi căută
drumul încet şi cu băgare de seamă.
Cînd se afla tocmai într-o văgăunăîngustă, traversînd ca un
tub întortocheat un masiv de stînci, auzi brusc o bubuitură pe
care nu şi-o putea explica, fiindcă nu semăna cu nici un alt
zgomot auzit vreodată. Era un urlet şi un vîjîit şi un zornăit, şi
totodatăAtreiu simţea cum se cutremura întreaga stîncăunde se
afla, mai auzea şi trosnetul blocurilor de piatrădesprinzîndu-se
afară şi uruind pe coama muntelui. A şteptăcîtva timp săvadă
dacăacest cutremur ―sau ce-o fi fost ―va înceta, cînd văzu
însă că tot continuă, se tîri mai departe, ajunse în sfîrşit la
ieşirea din văgăună şi scoase afarăcapul cu băgare de seamă.
Iar acum văzu: Peste beznele Prăpastiei Străfunde, întinsă
de la un mal la celălalt, era o uriaşă plasă de păianjen. Iar în
firele lipicioase, groase cît odgoanele, ale plasei, se zvîrcolea un
balaur-noroc mare şi alb. Lovea cu coada şi ghearele
încurcîndu-se tot mai fărăde scăpare în plasă.
Balaurii-noroc făceau parte din cele mai rare animale din
Fantäzia. Nu semănau deloc cu balaurii obişnuiţi, şerpi uriaşi şi
scîrboşi locuind sub pămînt în văgăuni adînci, răspîndind
mirosuri urîte şi păzind oarecari comori adevărate sau închipuite.
Asemenea progenituri ale haosului au de cele mai multe ori un
caracter răutăcios sau ursuz, au aripi de piele ca liliecii şi se pot
înălţa cu zgomot şi greutate în aer, de asemenea scuipăfoc şi
fum gros. Dimpotrivă, balaurii-noroc sînt făpturi ale aerului şi
căldurii, făpturi ale bucuriei nemăsurate şi, în pofida trupului lor
uriaş, uşori ca un norişor de vară. De aceea nici n-au nevoie de
aripi pentru zbor. Plutesc în văzduh ca peştii în apă. Văzuţi
dinspre pămînt seamănăcu nişte fulgere lente. Cel mai minunat
lucru la ei e cîntecul lor. Glasul lor sunăca vibraţia de aur a unui
mare clopot, iar cînd vorbesc încetişor e ca şi cum ai auzi
sunetele de clopot din depărtare. Cel ce-a auzit vreodată un
asemenea cînt, nu-l mai uităcîte zile va avea şi mai povesteşte
şi strănepoţilor.
Dar balaurul-noroc care i se ivise lui Atreiu în faţă nu prea
avea de ce săcînte. Trupul lung şi mlădiu, cu solzii sidefii lucind
trandafiriu şi alb, atîrna încovoiat şi încătuşat în uriaşa plasăde
păianjen. Mustăţile lungi de la bot, coama bogată şi franjurii cozii
şi ale picioarelor se încurcaseră în odgoanele lipicioase, încît
bietul balaur-noroc abia se mai putea mişca. Doar ochii din capul
său leonin mai străluceau roşii-rubinii, arătînd cămai trăia.
Frumosul animal sîngera din multe răni, căci mai era încă
ceva, ceva uriaş repezindu-se tot mereu cu iuţeala fulgerului
spre trupul alb al balaurului, ca un nor întunecat schimbîndu-şi
necontenit forma. Ba semăna cu un păianjen uriaş cu picioare
lungi, cu o mulţime de ochi scînteietori şi cu un trup gros acoperit
cu un hăţiş de peri negri, împîsliţi; ba se preschimba într-o
singură mînă mare cu gheare lungi, căutînd să-l strivească pe
balaurul-noroc, iar în clipa următoare se transforma într-un
scorpion uriaş şi negru, lovindu-şi nenorocita victimăcu acul său
veninos.
Lupta dintre cele două fiinţe imense era înspăimîntătoare.
Balaurul-noroc încăse mai apăra, scuipînd foc albastru ce pîrlea
perii făpturii ca un nor negru. Ieşea fum şi se ridica rotindu-se în
pale ce intrau în crăpăturile stîncii. Atreiu aproape că nu mai
putea respira din pricina mirosului urît. La un moment dat
balaurul-noroc izbuti chiar să prindă în dinţi unul din picioarele
adversarului său. Piciorul desprins nu căzu însă în adîncul
prăpastiei, ci se mişcăo clipăsingur prin aer, reveni apoi la locul
său dinainte, unindu-se cu trupul întunecat. Şi aşa se întîmpla
mereu, balaurul părea sămuşte în gol ori de cîte ori izbutea să
apuce cu dinţii vreunul din picioare.
Abia acum Atreiu observă ceva ce-i scăpase pînă atunci:
întreaga făpturăînfiorătoare nu era alcătuitădintr-un singur trup
compact, ci din nenumărate mici gîngănii de un albastru metalic,
bîzîind ca viespile înfuriate şi adunîndu-se mereu în alte forme
ale roiului des.
Era Ygramul, iar acum Atreiu ştia de ce era numită „cea
Multă".
Sări din ascunzişul său, puse mîna pe giuvaerul de pe piept
şi strigăcît putu de tare:
―Stai! în numele Crăiesei Copile, stai!
Glasul îi fu însăacoperit de urletele şi mîrîiturile celor două
vietăţi ce se luptau. El însuşi abia se auzi.
Fărăsămai stea pe gînduri, alergăpe odgoanele lipicioase
ale plasei spre luptători. Plasa zbîrnîia pe sub picioarele lui. Îşi
pierdu echilibrul, căzu printre ochiuri, doar mîinile îl mai reţineau
peste abisul întunecos, izbuti săse tragăiar în sus, rămase lipit,
se eliberădin nou şi alergămai departe.
Ygramul simţi dintr-o dată că ceva se apropia de ea. Se
întoarse fulgerător; era o apariţie înspăimîntătoare: acum nu mai
era decît un obraz uriaşde un albastru metalic, cu un singur ochi
peste rădăcina nasului din care pupila verticală privea cu o
răutate de neînchipuit spre Atreiu.
Bastian scoase un uşor strigăt de spaimă.
Un strigăt de spaimă răsună prin prăpastie şi se repetă de
mai multe ori în ecou. Ygramul îşi roti ochiul spre dreapta şi spre
stînga pentru a vedea dacămai sosise încăcineva, căci băiatul
ce se afla în faţa ei, paralizat de spaimă, nu strigase. Dar nu mai
era nimeni.
― Să fi fost oare strigătul meu pe care l-a auzit? îşi zise
Bastian adinc neliniştit. Dar aşa ceva e absolut cu neputinţă.
Iar acum Atreiu auzi glasul lui Ygramul. Era un glas foarte
subţire şi puţin răguşit ce nu se potrivea nicidecum cu obrazul ei
uriaş. De asemenea nu-şi mişca gura atunci cînd vorbea. Era
zbîrnîitul unui imens roi de viespi formînd cuvinte:
― Un Douăpicioare, auzi Atreiu, după ce-am răbdat de
foame atîta amar de vreme, douătrufandale dintr-o dată! Ce zi
norocoasăpentru Ygramul!
Atreiu fu nevoit sa-şi adune toate forţele. Potrivi strălucirea în
dreptul singurului ochi al monstrului şi întrebă:
―Cunoaşteţi acest semn?
― Vino mai aproape, Douăpicioare, zbîrnîi corul
nenumăratelor voci. Ygramul nu vede bine.
Atreiu se mai apropie cu un pas de obraz. Acum monstrul îşi
deschise gura. În loc de limbă avea nenumărate antene
sclipitoare, cleşti şi gheare.
―Mai aproape! zbîrnîi roiul.
Făcu încăun pas înainte, şi acum se afla atît de aproape de
obraz, că putea vedea limpede mulţimea de vietăţi separate,
albastre ca metalul, învălmăşindu-se nebuneşte în vîrtejuri. Şi
totuşi obrazul înspăimîntător rămînea nemişcat.
―Sînt Atreiu, spuse el, şi vin în numele Crăiesei Copile.
―Măderanjezi, răspunse dupăun timp zbîrnîitul furios. Ce
vrei de la Ygramul? E foarte ocupată, dupăcum vezi.
―Îl vreau pe acest balaur-noroc, răspunse Atreiu, daţi-mi-l!
―La ce-ţi trebuie, Atreiu Douăpicioare?
― Mi-am pierdut calul în Mlaştinile Întristării. Trebuie să
ajung la Oracolul din Miazăzi, căci numai Uyuläla îmi poate
spune cine-i poate da un nume nou Crăiesei Copile. Dacănu-şi
primeşte noul nume, va trebui să moară, şi întreaga Fantäzia
împreunăcu ea ―chiar şi voi, Ygramul, numităcea Multă.
― Ah! se auzi prelung dinspre obraz, acesta să fie motivul
pentru locurile acelea unde nu mai e nimic?
―Da, răspuns Atreiu, prin urmare o ştiţi şi voi, Ygramul. Dar
oracolul din Miazăzi se aflămult prea departe pentru ca eu să
pot ajunge acolo în timpul vieţii mele. De aceea văcer balaurulnoroc. Dacămăpoartăprin văzduh, voi ajunge poate la ţel.
Din roiul învîrtejit alcătuind obrazul se auzi ceva ce-ar fi putut
fi un chicotit din mai multe voci.
― Te înşeli, Atreiu Douăpicioare. Noi nu ştim nimic despre
Oracolul din Miazăzi şi nici despre Uyuläla, ştim însăcăbalaurul
nu te mai poate duce. Chiar dacăar fi teafăr, călătoria voastrăar
ţine atît de mult, încît Crăiasa Copilăar fi răpusăde boalăpînă
atunci. Nu trebuie să-ţi masori căutarea după durata vieţii tale,
Atreiu Douăpicioare, ci dupădurata vieţii ei.
Privirea din ochiul cu pupila verticalăera greu de suportat şi
Atreiu îşi lăsăcapul în jos.
―Asta-i adevărat, spuse cu vocea scăzută.
―În afarăde aceasta, continuăobrazul nemişcat, în trupul
balaurului-noroc e acum veninul lui Ygramul. Nu-i mai rămîne de
trăit decît cel mult o oră.
― În acest caz, murmură Atreiu, nu mai e nici o speranţă,
nici pentru el, nici pentru mine, dar nici pentru voi, Ygramul.
―În tot cazul, bîzîi glasul, cel puţin Ygramul va mai fi mîncat
o datăbine. Dar încănu-i sigur căar fi într-adevăr ultima masăa
lui Ygramul. Poate căar mai cunoaşte un mijloc săte transporte
cît ai clipi din ochi la Oracolul din Miazăzi. Măîntreb doar dacă
are să-ţi fie şi ţie pe plac, Atreiu Douăpicioare.
―Despre ce-i vorba?
― Asta-i taina lui Ygramul. Pînă şi făpturile abisului îşi au
tainele lor, Atreiu Douăpicioare. Pînă acum Ygramul nu şi-a
dezvăluit niciodatătaina. Trebuie şi tu săjuri căn-o vei spune
niciodată nimănui. Căci ar fi spre paguba lui Ygramul, chiar
foarte mult spre paguba lui Ygramul, dacătaina ar fi cunoscută.
―Jur. Acum vorbiţi!
Obrazul uriaşde un albastru metalic se plecăpuţin înainte şi
bîzîi atît de încet, încît abia se putea auzi:
―Trebuie săte laşi muşcat de Ygramul.
Atreiu tresari îngrozit.
―Veninul lui Ygramul, continuăglasul, ucide pînăîntr-o oră,
dar totodată îi dă celui ce are veninul în el puterea să se
transporte în orice loc doreşte în Fantäzia. Ia imaginează-ţi ce-ar
fi dacă lucrul ar fi cunoscut! Toate victimele ar fugi de la
Ygramul!
―O oră, strigăAtreiu, dar ce pot rezolva într-o oră?
― În tot cazul, zbîrnîi roiul, tot e mai mult decît toate orele
care ţi-ar mai rămîne de-acum încolo. Hotărăşte tu!
Atreiu ducea o luptăcu sine însuşi.
― Îl eliberaţi pe balaurul-noroc dacă vă rog în numele
Crăiesei Copile? întrebăel în sfîrşit.
―Nu, răspunse obrazul, n-ai dreptul s-o rogi pe Ygramul să-l
elibereze, chiar dacă porţi pe AURYN, strălucirea. Crăiasa
Copilăne lasăpe toţi în legea noastră, aşa cum sîntem din fire.
De aceea se pleacă şi Ygramul faţă de semnul ei. Iar tu ştii
foarte bine toate acestea.
Atreiu tot mai stătea cu capul plecat. Ceea ce spunea
Ygramul era adevărul adevărat. Prin urmare, nu-l putea salva pe
balaurul-noroc. Propriile lui dorinţe n-aveau nici o importanţă.
Îşi ridicăcapul şi spuse:
―Puteţi face ceea ce aţi propus!
Norul albăstrui îl atacăfulgerător şi-l învălui din toate părţile.
Simţi o durere cumplită în urmărul stîng şi avu doar timp să
gîndească: „La Oracolul din Miazăzi!"
Apoi i se făcu negru înaintea ochilor.
Scurt timp dupăaceea, cînd lupul ajunse acolo, văzu uriaşa
pînză de păianjen ― dar încolo pe nimeni. Urmele după care
venise pînăaici se întrerupeau brusc, şi în ciuda strădaniilor sale
nu mai izbuti săle găsească.
Bastian se opri. Se simţea rău, parc-ar fi avut el însuşi în trup
veninul lui Ygramul.
― Slavă Domnului, grăi el cu vocea scăzută, că nu sint în
Fantäzia. Din fericire, în realitate nu există asemenea monştri.
Totul nu-i decît o poveste.
Dar era oare într-adevăr numai o poveste? Atunci cum
fusese cu putinţă ca Ygramul şi probabil şi Atreiu să fi auzit
strigătul de spaimăal Iui Bastian?
Treptat, cartea aceasta începea să-l neliniştească.
Bi-sihaştrii
ERA TOT ÎN DEŞERTUL STÎNCOS ATUNCI cînd îşi veni în
fire, aşa că timp de cîteva clipe îngrozitoare, Atreiu fu plin de
îndoialădacănu cumva Ygramul îl înşelase totuşi.
Se sculă cu greu. Şi atunci văzu că era într-adevăr într-un
deşert muntos, dar în cu totul altul. Ţinutul arăta ca şi cum ar fi
fost alcătuit numai şi numai din plăci de stîncă mari şi ruginii,
clădite unele peste altele şi întrepătrunzîndu-se, formînd astfel
tot soiul de turnuri şi piramide ciudate. Printre ele, pămîntul era
acoperit de tufe secundare şi de buruieni. Era o arşiţă
dogorîtoare. Tot ce se vedea era cufundat în luminastrălucitoare
a soarelui, atît de vie încît te orbea.
Atreiu îşi umbri faţa cu mîna şi, la distanţă de aproape o
leghe, zări o poartăde stîncăavînd o formăneregulată, cu arcul
din plăci de piatrăaşezate orizontal şi înaltăpoate de vreo sută
de picioare.
Săfi fost aceasta intrarea la Oracolul de Miazăzi? Dupăcîte
putea vedea, în spatele porţii nu era nimic altceva decît un
pustiu nesfîrşit, nici o clădire, nici un templu, nici un crîng, ―
nimic ce-ar fi putut semăna cu sălaşul unui oracol.
În timp ce se mai gîndea ce săfacă, auzi dintr-o datăun glas
adînc, ca de bronz:
―Atreiu! şi apoi încăo dată: Atreiu!
Se răsuci pe călcîie şi văzu balaurul-noroc ieşind de dupăun
turn de stîncă ruginiu. Sîngele îi curgea din răni şi era atît de
slăbit, cănu se putu tîrî decît cu mare caznăpînăla el. Totuşi îi
făcu vesel cu ochiul său roşu-rubiniu şi-i spuse:
―Nu te mira din cale-afarăcăsînt şi eu aici, Atreiu. E drept
căeram ca paralizat în plasa păianjenului, dar am auzit tot ce ţia spus Ygramul. Şi atunci mi-am zis cătot sînt şi eu muşcat de
ea, de ce să nu mă folosesc şi eu de taina pe care ţi-a
încredinţat-o ţie? Şi astfel am scăpat de la ea.
Atreiu era nespus de bucuros.
―Mi-a venit tare greu săte las la Ygramul, spuse el, dar ce
puteam săfac?
― Nimic, răspunse balaurul-noroc. Cu toate acestea, mi-ai
salvat viaţa ―deşi nu fărăcontribuţia mea.
Şi din nou îi făcu cu ochiul, de data aceasta cu ochiul celălalt.
― Salvat viaţa, ― repetă Atreiu ―, pentru o oră, căci mai
mult nu ne rămîne amîndurora. Cu fiecare clipăcare trece simt
mai puternic veninul lui Ygramul.
―La orice otravăexistă şi un antidot, răspunse balaurul alb,
săvezi cătotul va fi bine.
―Nu prea ştiu cum, zise Atreiu.
―Nici eu, răspunse balaurul, dar tocmai asta e frumuseţea.
De-aici înainte vei izbuti în toate. Doar sînt un balaur-noroc. Nici
cînd eram prins în pînza de păianjen nu mi-am pierdut speranţa
― şi dupăcum vezi, pe bunădreptate.
Atreiu zîmbi.
―Spune-mi, de ce te-ai transportat aici ― şi nu în alt loc,
mai bun, unde ai fi putut găsi vindecarea?
― Viaţa mea îţi aparţine, spuse balaurul, dacă vrei s-o
primeşti. M-am gîndit căvei avea nevoie de un animal de călărie
pentru Căutarea cea Mare. Şi ai să vezi că una e să baţi
drumurile pe douăpicioare sau pe spinarea unui cal bun, şi alta,
săstrăbaţi văzduhul călare pe un balaur-noroc. De acord?
―De acord! răspunse Atreiu.
―De altfel, mai adăugăbalaurul, numele meu e Fuhur.
― Bine, Fuhur, spuse Atreiu, dar noi stăm şi vorbim, iar
timpul trece. Trebuie săfac ceva. Dar ce?
―Săai noroc, răspunse Fuhur, ce altceva?
Atreiu nu-l mai auzi însă. Căzuse şi rămăsese întins,
nemişcat, ghemuit, în cutele moi ale trupului de balaur.
Otrava lui Ygramul îşi făcea efectul.
Mai tîrziu, cînd dupăcine ştie cît timp Atreiu deschise ochii,
pentru început nu văzu decît o faţă cît se poate de ciudată
aplecatădeasupra lui. Era cea mai zbîrcită şi boţităfaţădin cîte
văzuse vreodată, dar era doar cît pumnul de mare. Era tuciurie
ca un cartof copt, iar ochişorii din ea licăreau precum stelele. Pe
cap purta un fel de bonetădin frunze veştede.
Apoi Atreiu simţi căun mic vas îi era adus la buze.
―Leac bun, leac frumos, murmurau buzele mici şi zbîrcite
din obrăjorul boţit, bea, copile, bea. Îţi face bine!
Atreiu sorbi puţin. Avea un gust straniu, dulceag şi totuşi
amărui.
―Ce-i cu balaurul alb? izbuti el săspunăanevoie.
― E bine, e bine, răspunse glăsciorul susurînd, nu-ţi face
griji, băieţaş. Se însănătoşeşte. Vă însănătoşiţi amîndoi. Ce-a
fost mai rău a şi trecut. Bea însă, bea!
Atreiu mai luăo înghiţitură şi de îndatăadormi din nou, dar
era un somn adînc ce-l întrema şi-i aducea sănătate.
Orologiul din turn bătu de douăori.
Bastian nu se mai putea abţine. Trebuia sămeargăurgent la
closet. De mai multăvreme simţea nevoia săse ducă, dar nu se
putuse opri din citit. Apoi se mai şi temea puţin săcoboare din
clădirea şcolii. Îşi spunea, ce-i drept că n-avea nici un motiv,
şcoala era goală, nu putea să-l vadă nimeni. Dar totuşi îi era
frică, parcă şcoala însăşi ar fi fost o fiinţăcare îl pîndea.
Acum însăn-avea ce face, trebuia sămeargă!
Aşezăcartea cu paginile deschise pe salteaua de gimnastică
şi se duse pînă la uşa podului. Cu inima bătînd ascultă cîtva
timp. Era linişte deplină. Trase zăvorul şi întoarse încet cheia
cea mare în uşă. Cînd apăsăpe clanţă, uşa se deschise cu un
scîrţîit sonor.
Încălţat doar în ciorapi, fugi afară şi lăsă uşa deschisă în
urma sa, ca să nu mai facă în mod inutil gălăgie. Pe urmă se
furişăpe scări în jos pînăla etajul întîi. În faţa lui se afla coridorul
lung cu uşile vopsite în verde ca spanacul. Toaleta elevilor era la
celălalt capăt. Nu mai era de pierdut nici o clipă, şi Bastian
alergăcît putu mai repede. Ajunse la locşorul salvator în ultimul
moment.
În timp ce şedea pe closet, se întreba de ce eroii din poveste
nu aveau niciodată astfel de probleme. Odată ― pe cînd era
mult mai mic ― întrebase chiar la ora de religie dacă Domnul
Isus avusese şi el nevoi ca orice om obişnuit, ţinind seama că
obişnuia să mănînce şi să bea ca un om obişnuit. Toată clasa
izbucnise în rîs, iar profesorul de religie îi scrisese în condicăo
mustrare pentru „purtarea necuviincioasă". Bastian nu primise
deci nici un răspuns. El însă nu avusese intenţia să se poarte
necuviincios.
― Probabil, îşi spuse Bastian acum, asemenea lucruri sînt
mult prea lipsite de importanţă şi neînsemnate pentru a fi
menţionate în poveşti.
Deşi pentru el aveau uneori o importanţă de-a dreptul
covîrşitoare.
Terminase, trase de lanţ şi tocmai voia să iasă cînd auzi
afară pe coridor paşi. Una după alta erau deschise şi apoi
închise uşile ce duceau spre clase, iar paşii se apropiau tot mai
mult.
Inima lui Bastian bătea nebuneşte. Unde să se-ascundă ?
Rămase înlemnit acolo unde se afla.
Uşa closetului se deschise, din fericire exact în aşa fel încît îl
acoperi pe Bastian. Intră administratorul şcolii. Aruncă pe rînd
cîte o privire în fiecare compartiment. Cînd ajunse la cel unde
mai curgea apa, iar lanţul se mai legăna, se opri o clipăbănuitor,
mormăi ceva, dar cînd văzu căapa se opreşte, ridicădin umeri
şi plecă. Zgomotul paşilor săi se stinse pe trepte.
În tot acest timp Bastian nu îndrăznise nici măcar sărespire,
acum însătrase adînc aer în piept. Cînd dădu săiasă, observă
că-i tremurau genunchii.
Cu băgare de seamă şi cît putu mai repede, alergătiptil de-a
lungul coridorului cu uşi verzi ca spanacul, pe scări în sus şi
înapoi în pod. Abia dupăce încuie şi zăvori din nou uşa, îi pieri
încordarea.
Suspinînd adînc, se aşeză pe culcuşul său din saltele, se
înveli în păturile militare şi îşi luăcartea.
Cînd Atreiu se trezi din nou, se simţi complet refăcut vioi şi în
putere. Se ridică.
Era noapte, luna strălucea, iar Atreiu văzu că se afla în
acelaşi loc unde se prăbuşise, lîngăbalaurul alb. Fuhur era şi el
tot acolo, respira liniştit şi adînc şi părea sădoarmădus. Toate
rănile îi erau bandajate.
Atreiu constatăcă şi umărul lui fusese îngrijit în acelaşi fel,
nu era legat cu pînză, ci cu ierburi şi fibre de plante.
La cîţiva paşi de ei se găsea în stîncăo micăpeşteră, din a
cărei intrare lucea o luminăslabă.
Fără a-şi mişca braţul stîng, Atreiu se sculă în picioare cu
băgare de seamă şi se duse spre intrarea joasă a vizuinii. Se
aplecă şi văzu înăuntru o încăpere ce arăta ca un laborator de
alchimist în miniatură. În fundul încăperii un foc zglobiu trosnea
în vatră. Crătiţi, ulcele şi sticle cu forme stranii erau răspîndite
pretutindeni. Într-un raft erau stivuite tot felul de legături de
plante uscate. Măsuţa din mijloc ca şi celelalte mobile păreau
ticluite din cioturi de rădăcini. În general, încăperea făcea o
impresie cît se poate de plăcută.
Abia cînd auzi o tuse slabă, Atreiu observăcăun prichindel
şedea într-un fotoliu în faţa vetrei. Pe cap purta un soi de pălărie
din lemn de rădăcinăce semăna cu un cap de lulea întors. Avea
faţa la fel de pămîntie şi de zbîrcită ca cea pe care o văzuse
plecatăpeste el cînd se trezise întîia oară. Pe nas purta însăo
pereche mare de ochelari, iar trăsăturile păreau mai ascuţite şi
mai îngrijorate. Prichindelul citea o carte mare pecare o ţinea în
poală.
Pe urmăo a doua persoană, la fel de mică, intrălegănînduse, dintr-o altă încăpere, mai din fund, iar Atreiu recunoscu de
îndatăfiinţa care-l îngrijise mai înainte. Abia acum văzu căera
vorba de o femeie. În afarăde boneta din frunzişmai purta ―la
fel ca omuleţul din faţa vetrei ― un soi de rasă monahală ce
părea a fi alcătuitătot din frunze veştede. Bine-dispusă, îngîna
un cîntecel. Îşi frecă mîinile şi se apucă să trebăluiască la un
cazan atîrnat deasupra focului. Amîndoi nu erau maiînalţi decît
piciorul lui Atreiu, de la talpă şi pînăla genunchi. Era limpede că
amîndoi făceau parte din familia foarte ramificată a gnomilor,
deşi erau de un soi cam neobişnuit.
― Femeie, spuse omuleţul posac, pleacă din calea luminii!
Măstînjeneşti la studiu.
―Tu şi studiile tale, răspunse muieruşca, cine are nevoie de
ele. Acum mai important e elixirul meu tămăduitor. Cei doi deafarăau mare nevoie de el.
―Cei doi de-afară, răspunse iritat omuleţul, vor avea încă şi
mai mare nevoie de sfatul şi ajutorul meu.
― Fie şi-aşa, replică muieruşca, dar abia după ce se vor
însănătoşi. Fă-mi loc, moşulică!
Bombănind, omuleţul îşi îndepărtăpuţin fotoliul de la foc.
Atreiu îşi drese glasul pentru a fi observat de cei doi.
Perechea de gnomi se întoarse spre el.
―S-a şi însănătoşit, spuse omuleţul, acum e rîndul meu!
― Nici vorbă, se repezi la el muieruşca, eu sînt cea care
hotărăşte dacăe sănătos sau nu. Rîndul tău e atunci cînd spun
eu că-i rîndul tău!
Apoi se întoarse către Atreiu.
―Ne-ar face plăcere săte poftim săintri. Se pare însăcă
locul e prea strîmt pentru tine. O clipă! Îndatăvin eu la tine.
Mai frecăceva într-un mojar mititel şi zvîrli apoi conţinutul în
cazan. Pe urmăîşi spălămîinile şi le şterse de haină, spunîndu-i
totodatăomuleţului:
―Tu stai şi şezi aici, Engywuck, pînăce te chem, ai înţeles?
―Bine-bine, Urgl, mormăi omuleţul.
Femeiuşca ieşi afară din peşteră. Îl privi de jos în sus
cercetător pe Atreiu, mijindu-şi ochii.
―Ei? Se pare căne merge destul de bine, nu?
Atreiu aprobădînd din cap.
Femeiuşca se caţără pe un colţ de stîncă, înălţîndu-se la
acelaşi nivel cu obrazul lui Atreiu şi se aşeză.
―Nu mai ai dureri? întrebăea.
―N-are nici o importanţă, răspunse Atreiu.
―Ce vorbeşti, se răsti femeiuşca, iar ochişorii îi scînteiau, te
doare sau nu te doare?
―Mai mădoare, mărturisi Atreiu, dar nu-mi pasă...
― Mie da! spumegă furioasă Urgl. Asta-mi place, cînd
pacienţii declarăei doctorului ce are importanţă şi ce nu! Ce te
pricepi tu la toate astea, ţîncule. Mai trebuie sădoarăîncă, dacă
vrem săse vindece. Căci dacănu te-ar mai durea, braţul ţi-ar fi
mort.
―Vărog sămăiertaţi, spuse Atreiu simţindu-se ca un copil
dojenit, voiam doar săspun... adicăvoiam săvămulţumesc.
―Ei na, îi închise Urgl gura, sînt doar o tămăduitoare, nu miam făcut decît datoria. Şi Engywuck, moşul meu, a văzut
giuvaerul de la gîtul tău. Aşa cănoi n-am mai stat pe gînduri.
―Dar Fuhur, întrebăAtreiu, lui cum îi merge?
―Cine-i Fuhur?
―Balaurul alb.
― Aha. Încă nu ştiu. A înghiţit ceva mai mult decît tine. E
drept că şi suportăceva mai mult. De fapt, ar trebui săreziste.
Sînt destul de sigură că se va însănătoşi. Mai are nevoie de
odihnăcîtva timp. De unde v-aţi ales cu otrava asta? Şi de unde
aţi apărut aşa, dintr-o dată? Şi încotro vreţi sămergeţi? Şi cine
sînteţi?
Acum ieşise şi Engywuck în uşa peşterii şi ascultă cum
răspundea Atreiu la întrebările bătrînei Urgl. Apoi veni la ei şi
strigă:
―Taci din gură, femeie, acum e rîndul meu!
Pe urmăse întoarse spre Atreiu, îşi scoase pălăria în formă
de lulea, se scarpinăpe căpşorul chel şi spuse:
―Sănu-i iei în nume de rău tonul cu care-ţi vorbeşte, Atreiu.
Bătrîna Urgl e de multe ori puţin cam grosolană, dar n-are
gînduri rele. Numele meu e Engywuck. Ni se mai spune şi bisihaştrii. Ai auzit de noi?
―Nu, mărturisi Atreiu.
Engywuck păru oarecum jgnit.
― Ei bine, spuse el, probabil că nu frecventezi cercurile
ştiinţifice, căci ai fi aflat cu siguranţă că nu poţi găsi nici un
sfătuitor mai competent decît mine dacă vrei să ajungi la
Uyuläla, la Oracolul din Miazăzi. Ai nimerit la ţanc, băiete.
―Ia nu te mai grozăvi atît! strigăbatrîna Urgl întrerupîndu-l.
Pe urmă coborî de pe stînca unde şezuse şi dispăru
bombănind în peşteră.
Engywuck se făcu căn-a auzit observaţia ei.
―Pot să-ţi explic totul, continuăel, am studiat problema sub
toate aspectele de cînd mă ştiu. Anume în acest scop mi-am
amenajat observatorul. În curînd voi publica o mare operă
ştiinţifică despre oracol. Titlul: Enigma Uyuläla rezolvată de
profesorul Engywuck. Sună frumos, nu? Din păcate, îmi mai
lipsesc cîteva amănunte. Ai putea sămăajuţi tu, băiete.
― Un observator? întrebă Atreiu care nu cunoştea acest
cuvînt.
Engywuck aprobădînd din cap cu ochii lucindu-i de mîndrie.
Cu un gest al mîinii îl pofti pe Atreiu să-l urmeze.
Printre dalele imense de piatrăducea o potecuţă şerpuitoare.
În unele locuri, unde urcuşul era tare abrupt, fuseseră cioplite
trepte mici care, fireşte, nu erau potrivite pentru picioarele lui
Atreiu. Le sărea făcînd cîte un pas mai mare. Cu toate acestea
izbutea destul de greu să ţinăpasul cu gnomul care, cu paşii lui
mărunţi, înainta sprinten.
―Azi va fi o noapte luminoasăcu lună, îl auzi glăsuind pe
Engywuck, vei putea s-o vezi.
―Pe cine, se informăAtreiu, pe Uyuläla?
Dar Engywuck dădu nemulţumit din cap şi lipăi mai departe.
În sfîrşit ajunserăîn vîrful turnului de stînci. Locul era neted.
Într-o singură parte se înălţa un soi de parapet natural, o
balustradădintr-o placăde stîncă. La mijlocul plăcii era o gaură,
evident tăiatăcu unelte. În dreptul găurii se afla o micălunetăpe
un stativ din rădăcini lemnoase.
Engywuck privi prin lunetă, o potrivi puţin, învîrtind de cîteva
şuruburi, apoi dădu mulţumit din cap şi-l pofti pe Atreiu să
priveascăla rîndul lui. Băiatul îl ascultă, dar trebui săse culce pe
jos şi săpriveascăstînd rezemat în coate.
Luneta era îndreptatăspre poarta mare din stînci, astfel ca
partea de jos a stîlpului din dreapta săfie prinsăîn imagine. Iar
acum Atreiu văzu că lîngă stîlp, un sfinx imens şedea drept şi
nemişcat în lumina lunii. Labele din faţăpe care se rezema erau
de leu, partea din spate a trupului era de taur, pe spinare îi
creşteau aripi mari de vultur, iar obrazul era cel al unui om ―cel
puţin în privinţa formei, căci expresia nu era omenească. Era
greu de spus dacă acest obraz zîmbea sau dacă pe el se
răsfrîngea o tristeţe nemăsurată, sau o indiferenţătotală. După
ce Atreiu privi o bucată de vreme, i se păru că faţa exprimă
răutate şi cruzime adîncă, dar îndată trebui să-şi corecteze
impresia, căci nu mai vedea decît veselie curatăpe ea.
―Lasă, lasă, auzi glasul gnomului lîngăurechea sa. N-ai să
te lămureşti. Fiecare păţeşte la fel. Şi eu. Toată viaţa am tot
privit şi tot nu m-am dumirit. Iar acum, celălalt!
Şi se apucă să învîrtească unul din şuruburi. Imaginea se
plimbă pe lîngă deschiderea porţii îndărătul căreia se întindea
doar cîmpia largă şi pustie, apoi se văzu stîlpul din stînga, iar aci
şedea, în aceeaşi poziţie, un al doilea sfinx. În lumina lunii, trupul
enorm lucea straniu şi albicios, precum argintul lichid. Părea că
se uită ţintă şi neclintit la primul sfinx, dupăcum şi primul privise
nemişcat în direcţia celui de-al doilea.
― Sînt statui? întrebă Atreiu cu vocea scăzută, fără să-şi
poatălua ochii de la lunetă.
―O nu, răspunse Engywuck chicotind, sînt sfincşi adevăraţi
şi vii ― şi încă ce vii! Pentru început ai văzut destul. Hai să
coborîm. Am să-ţi explic totul.
Şi îşi puse mîna în faţa lunetei încît Atreiu nu mai văzu nimic.
Făcurăcale-ntoarsăîn tăcere.
Cele trei porţi fermecate
FUHUR TOT MAI DORMEA ADÎNC CÎND Engywuck se
întoarse cu Atreiu la peştera gnomilor. Între timp bătrîna Urgl
cărase afară măsuţa şi o aşternuse cu fel de fel de dulciuri şi
siropuri din fructe de pădure şi plante.
Pe lîngăacestea mai erau pregătite mici căniţe şi un ceainic
cu o infuzie fierbinte şi îmbălsămată. Două lămpaşe micuţe în
care ardea untdelemn desă-vîrşeau imaginea.
― Aşezaţi-vă! porunci muieruşca. Pînă una-alta Atreiu
trebuie să mănînce şi să bea, ca să prindă puteri. Leacurile
singure nu ajung.
―Mulţumesc, spuse Atreiu, mă şi simt foarte bine.
―Fărădiscuţii, se răsti Urgl, atîta timp cît eşti aici, faci tot ce
ţi se spune, s-a înţeles? Veninul din trupul tău a fost neutralizat.
Prin urmare, nu trebuie să te mai grăbeşti, băiete. Ai timp cît
vrei, aşadar, stai liniştit.
― Nu-i vorba numai despre mine, obiectă Atreiu, Crăiasa
Copilătrage sămoară. Poate căacum conteazăfiecare ceas.
―Fleacuri, bombăni bătrînica, graba stricătreaba. Aşază-te!
Mănîncă! Bea! Hai, executarea!
―E mai bine săfaci ce spune, şopti Engywuck, am şi eu o
oarecare experienţăîn ceea ce o priveşte. Dacăvrea ea ceva,
aşa trebuie săfie. Şi apoi, noi doi mai avem multe de discutat.
Aşadar, Atreiu se aşezăturceşte pe jos în faţa micuţei mese
şi începu să mănînce. Cu fiecare îmbucătură şi cu fiecare
înghiţitură simţea într-adevăr cum un şuvoi de viaţă caldă şi
aurie îi intra în vine şi în muşchi. Abia acum îşi dădea seama cît
de sleit de puteri fusese.
Lui Bastian îi lăsa gura apă. I se părea că simte aroma
banchetului oferit de gnomi. Adulmecă în jur, dar fireşte că nu
fusese decît imaginaţia sa.
Maţele îi chiorăiau tare de tot. Nu mai putea răbda. Îşi scoase
din ghiozdan restul de gustare şi mărul şi le mîncăpe amîndouă.
Dupăaceea se simţi ceva mai bine, deşi nu se săturase nici pe
departe.
Pe urmăînţelese căaceasta fusese ultima lui masă. Faptul îl
sperie. Încercăsănu se mai gîndeascăla asta.
―De unde ai atîtea bunătăţi? o întrebăAtreiu pe Urgl.
―Aşa e, băieţaş, spuse ea, trebuie săalergi mult şi departe,
mult şi departe pentru a găsi ierburile şi plantele trebuincioase.
Fiindcă el, căpăţînosul ăsta de Engywuck, vrea să locuiască
numai şi numai aici ―din cauza studiilor lui atît de importante!
Nu-i pasădefel cum izbuteşti săaduni mîncarea pentru masă.
―Femeie, răspunse demn Engywuck, ce poţi tu înţelege din
ce-i important şi ce nu. Şterge-o de-aici şi lasă-ne să stăm de
vorbă.
Urgl se retrase bosumflată în mica peşteră unde începu să
zdrăngăne vasele.
―Las-o, şopti Engywuck, e o bătrînicăcumsecade, doar atît
că uneori î ţi caută pricină ca să se afle în treabă. Ascultă-mă,
Atreiu! Am să-ţi explic acum cîte ceva despre Oracolul din
Miazăzi, lucruri pe care trebuie săle ştii. Nu-i prea lesnicios să
pătrunzi pînăla Uyuläla. E chiar destul de greu. N-aşdori însă
să-ţi ţin o prelegere ştiinţifică. Poate căar fi mai bine săpui tu
întrebări. Măcam pierd în amănunte. Prin urmare, întreabă-mă!
―Bine, spuse Atreiu, deci: Cine sau ce e Uyuläla?
― Fir-ar să fie, mîrîi Engywuck şi-l fulgeră supărat cu
privirea, întrebi şi tu la fel de direct ca şi bătrînica mea. Nu poţi
începe cu altceva?
Atreiu se gîndi şi apoi întrebă:
― Poarta aceea mare de stîncă, cu sfincşii pe care mi i-ai
arătat ―pe acolo e intrarea?
―Aşa-i mai bine, răspunse Engywuck, aşa putem progresa.
Poarta de stîncă reprezintă intrarea, după aceea mai sînt însă
încăalte douăporţi, iar abia dincolo de cea de-a treia locuieşte
Uyuläla ―dacăse poate spune despre ea călocuieşte.
―Tu însuţi ai fost vreodatăla ea?
― Ce-ţi trece prin minte, răspunse Engywuck, din nou
oarecum indispus, doar ştii căfac o muncă ştiinţifică. Am adunat
toate rapoartele celor ce-au fost înăuntru. Bineînţeles, în măsura
în care s-au mai întors. E o muncăextrem de importantă! Nu-mi
pot permite nici un fel de risc personal. Mi-ar putea influenţa
lucrarea.
―Înţeleg, spuse Atreiu. Şi ce-i cu cele trei porţi?
Engywuck se sculăîn picioare, îşi încrucişăbraţele la spate
şi începu să umble de colo pînă colo, în timp ce explica
următoarele:
―Prima se numeşte Poarta Marii Enigme. Cea de-a doua se
numeşte Poarta Oglinzii Fermecate. Iar cea de-a treia se
numeşte Poarta FărăCheie...
―E ciudat, îl întrerupse Atreiu, atît cît am putut eu săvăd, în
spatele porţii de stîncănu era nimic altceva decît un şes pustiu.
Unde sînt celelalte porţi?
―Linişte! se răsti la el Engywuck. Dacămă-ntrerupi mereu,
nu pot explica nimic. Totu-i foarte complicat! Lucrurile stau aşa:
Cea de-a doua poartănu se iveşte decît dupăce-ai trecut prin
prima. Iar cea de-a treia abia dupăce-ai lăsat-o în urmăpe cea
de-a doua. Iar Uyuläla nu-i decît atunci cînd ai trecut prin cea dea treia poartă. Mai înainte nu-i nimic din toate astea. Pur şi
simplu nu există, înţelegi?
Atreiu dădu din cap, dar preferăsătacăpentru a nu-l supăra
pe gnom.
― Prima poartă, ce a Marii Enigme, ai văzut-o prin luneta
mea. De asemenea şi pe cei doi sfincşi. Această poartă e
întotdeauna deschisă ― se înţelege de la sine. Nici nu are
canaturi. Şi totuşi nimeni nu poate trece, decît dacă, ―iar acum
Engywuck ridicăîn aer un deget arătător ―, decît dacăsfincşii
închid ochii. Şi ştii de ce? Privirea unui sfinx e ceva cu totul şi cu
totul diferit de privirea oricărei alte fiinţe. Noi amîndoi şi toţi
ceilalţi ne însuşim ceva atunci cînd privim. Vedem lumea. Un
sfinx nu vede însănimic, într-un anumit sens, e orb. În schimb,
ochii lui radiazăceva. Şi ştii ce radiazăprivirea unui sfinx? Toate
enigmele lumii. De aceea cei doi sfincşi se privesc încontinuu
unul pe celălalt. Căci privirea unui sfinx nu poate fi suportată
decît de un alt sfinx. Iar acum imaginează-ţi ce păţeşte cel ce
îndrăzneşte săpătrundăîn schimbul de priviri al celor doi! Încremeneşte pe loc şi nu se mai poate mişca pînăce n-a rezolvat
toate enigmele lumii! Mda, vei găsi tu însuţi urmele unor
asemenea nenorociţi atunci cînd o săajungi acolo.
―Dar nu spuneai, replicăAtreiu, căuneori închid ochii? Nu
trebuie sădoarmă şi ei cînd şi cînd?
― Să doarmă? Engywuck se zguduia de ris. Doamne, un
sfinx care să doarmă. Nu, crede-măcănu. Eşti într-adevăr un
copil neştiutor. Totuşi întrebarea ta nu-i cu totul greşită. Tocmai
acestui punct i-am consacrat eu cercetarea mea. La unii
vizitatori, sfincşii închid ochii şi-i lasă să treacă. Întrebarea pe
care pînăastăzi încăn-a lămurit-o nimeni e următoarea: De ce
tocmai la unul da, şi la altul nu. Căci lucrurile nu se petrec
nicidecum în aşa fel încît să-i lase sătreacăpe cei înţelepţi, pe
cei cutezători, pe cei buni, şi să-i împiedice pe cei proşti, pe cei
fricoşi sau pe cei nelegiuiţi. Da de unde! Am văzut cu ochii mei,
şi chiar de mai multe ori, cum i-au îngăduit să intre cînd unui
cretin idiot, cînd unui nemernic ticălos, în timp ce fiinţele cele mai
cumsecade şi cele mai înţelegătoare au aşteptat de multe ori
zadarnic timp de luni de zile şi au plecat în cele din urmăfărăsă
fi izbutit. De asemenea nu pare săaibănici o însemnătate dacă
cineva vrea să ajungă la oracol fiindcă e constrîns de o mare
năpastă, sau o face numai ca săse distreze.
― Şi prin cercetările tale, întrebăAtreiu, n-ai obţinut nici un
indiciu?
Imediat privirea lui Engywuck scînteie iar de furie.
―Asculţi ce spun sau nu? N-am spus chiar acum cănimeni
n-a lămurit această chestiune? Fireşte că am elaborat cîteva
teorii, în decursul anilor. La început am crezut că punctul
hotărîtor după care judecă sfincşii ar fi anumite caracteristici
fizice ―mărimea, frumuseţea, forţa sau altele de acest fel. Dar
foarte curînd a trebuit săabandonez teoria. Apoi am încercat să
stabilesc anumite raporturi numerice, de pildăcădin cinci rămîn
întotdeauna excluşi trei, sau cănumai cei cu numere prime sînt
lăsaţi să intre. Se potrivea destul de bine cînd era vorba de
trecut, însă previziuni nu se puteau face deloc. Între timp am
ajuns la părerea căhotărîrea sfincşilor e cu totul întîmplătoare şi
n-are nici o noimă. Soţia mea susţine însă că ar fi o idee
nelegiuită şi pe deasupra şi nefantazicăce nu mai are nimic de-a
face cu ştiinţa.
―Iar începi cu prostiile tale? se auzi glasul certăreţal femeii
răsunînd din peşteră. Să-ţi fie ruşine! Fiindcăbruma ta de creier
ţi s-a uscat în scăfîrlie, crezi acum căpoţi nega marile taine, idiot
bătrîn!
―O auzi? spuse Engywuck suspinînd. Şi ce-i mai rău e că
are dreptate.
― Dar talismanul Crăiesei Copile? întrebă Atreiu. Crezi că
nu-l vor respecta? În definitiv sînt şi ei făpturi din Fantäzia.
―Aşa-i, spuse Engywuck clătinîndu-şi căpşorul cît un măr,
dar ar trebuie ca ei săvadă talismanul. Iar ei nu văd nimic. În
schimb, privirea lor te-ar lovi pe tine. Şi nici nu sînt sigur că
sfincşii ascultă de Crăiasa Copilă. Poate că sînt mai puternici
decît ea. Nu ştiu, nu ştiu. În tot cazul, e foarte îndoielnic.
―Prin urmare, ce măsfătuieşti? întrebăAtreiu.
― Va trebui sa faci ceea ce trebuie sa facă toţi, răspunse
gnomul. Săaştepţi ce hotărăsc ei, fărăsă ştii de ce.
Atreiu, rămas pe gînduri, dădu din cap.
Micuţa Urgl ieşi din peşteră. Căra o găleţică cu o fiertură
aburindă, iar sub braţul celălalt ţinea cîteva legături de ierburi
uscate. Murmurînd ceva, se duse pînădincolo la balaurul-noroc
care tot mai dormea nemişcat. Începu săse caţăre pe el şi să-i
schimbe pansamentele la răni. Pacientul ei uriaşsuspinădoar o
dată, mulţumit, şi se întinse puţin. Părea sănici nu-şi dea seama
de tratament.
― Ar fi mai bine să faci şi tu ceva folositor, îi spuse ea lui
Engywuck, cînd se întoarse la bucătărie, în loc să-ţi pierzi
vremea, turuind vrute şi nevrute.
― Fac ceva foarte folositor, strigă soţul ei după ea, poate
mult mai folositor decît ceea ce faci tu, dar asta n-ai s-o înţelegi
niciodată, muiere proastă.
Şi întorcîndu-se către Atreiu, continuă:
― Nu se poate gîndi decît la lucruri practice. N-are pic de
înţelegere pentru marile corelaţii.
Orologiul din turn bătu de trei ori.
Dacăobservase, atunci cel mai tîrziu acum observase şi tata
că Bastian nu venise acasă. Îşi făcea oare griji? Poate că va
porni să-l caute. Poate căanunţase poliţia. Te pomeneşti căse
şi difuzau anunţuri prin radio. Bastian simţi o înţepătură în
stomac.
Iar dacăera aşa, unde-l vor căuta? La şcoală? Poate chiar
aici în pod?
Încuiase oare uşa cînd se întorsese de la closet? Nu-şi mai
amintea. Se sculă pentru a controla. Da, uşa era încuiată şi
zăvorită.
Afară începea încet să se însereze. Lumina ce cădea prin
geamlîcul acoperişului slăbea pe nesimţite.
Pentru a scăpa de nelinişte, Bastian începu să alerge de
colo-colo prin pod. Cu acest prilej descoperi o mulţime de lucruri
care, de fapt, nu aveau nici o legăturăcu obiectele şcolare ce se
mai aflau acolo.
Astfel de pildă, un gramofon cu pîlnie, vechi şi strîmb ―cine
ştie cînd şi de ce fusese adus aici? Într-un colţerau mai multe
tablouri cu rame ornamentate şi aurite pe care nu se mai vedea
aproape nimic, doar ici şi colo cîte un obraz palid şi cu privirea
severă, apărînd din fundalul întunecat. Mai era şi un sfeşnic cu
şapte braţe, mîncat de rugină, în care erau înfipte resturile unor
lumînări groase de ceară din care curseseră bărbi lungi de
picături închegate.
Pe urmăBastian se sperie, căci într-un colţîntunecos mişca
ceva. Abia cînd privi cu mai multe atenţie, şi dădu seama că
acolo se afla o oglindămare şi tulbure unde se văzuse neclar pe
sine. Se apropie şi se privi cîtva timp. Într-adevăr, nu prea era
frumos, cu trupul său gras, cu picioarele strîmbe şi cu faţa
palidă. Îşi scuturăîncet capul şi spuse cu glas tare:
―Nu!
Pe urmăse întoarse în culcuşul său din saltele. Acum trebuia
să ţinăcartea foarte aprope de ochi pentru a mai putea citi.
―Unde ne oprisem? întrebăEngywuck.
―La Poarta Marii Enigme, îi aminti Atreiu.
―Exact! Săpresupunem căai izbutit sătreci. Atunci ―dar
abia atunci ―îţi va apărea cea de-a doua poartă. Poarta Oglinzii
Fermecate. Dupăcum ţi-am mai spus, despre ea nu-ţi pot spune
nimic din proprie observaţie, ci numai ceea ce am adunat din
diverse rapoarte. Această a doua poartă e atît deschisă, cît şi
închisă. Pare năstruşnic, nu? Poate ar fi mai potrivit săspunem
cănu-i nici închisă şi nici deschisă. Deşi lucrul acesta e la fel de
năstruşnic. Pe scurt: e vorba despre o oglindă mare sau cam
aşa ceva, deşi nu-i nici din sticlă şi nici din metal. Nimeni nu mi-a
putut spune din ce e. În orice caz, cînd te afli înfaţa ei te vezi pe
tine însuţi ― dar nu ca într-o oglindă obişnuită, se-nţelege. Nu
vezi aspectul exterior, ci adevărata fiinţălăuntrică, aşa cum e ea
în realitate. Cel ce vrea sătreacăprin poartătrebuie săpătrundă
în sine însuşi ―ca sămăexprim aşa.
―În orice caz, spuse Atreiu, mi se pare căaceastăPoartăa
Oglinzii Fermecate e mult mai uşor de trecut decît prima.
― Eroare, strigă Engywuck şi începu iar să alerge agitat
încolo şi încoace, eroare grosolană, amice! Mi s-a întîmplat să
văd cum tocmai acei vizitatori ce se credeau cu totul fără de
prihanăau fugit ţipînd în faţa monstrului ce le rînjea din oglindă.
Pe unii a trebuit chiar să-i tratăm noi timp de mai multe
săptămîni pînă ce-au fost în stare să pornească înapoi spre
casă.
―Noi, bombăni Urgl care tocmai trecea pe-acolo cu o altă
găleţică, mereu aud noi. Pe cine ai tratat tu oare?
Engywuck îi făcu doar semn cu mîna sătacă.
―Alţii, desigur, îşi continuăel prelegerea, au văzut lucruri şi
mai îngrozitoare, dar au avut totuşi îndrăzneala să treacă.
Pentru unii a fost mai puţin înspăimîntător, dar stăpînire de sine
i-a trebuit fiecăruia. Nu se poate spune nimic ce să fie valabil
pentru toţi. Pentru fiecare e altfel.
― Bine, spuse Atreiu, dar în orice caz se poate trece prin
Oglinda Fermecată?
―Se poate, confirmăgnomul, fireşte căse poate, căci altfel
n-ar fi o poartă. Logic, nu-i aşa?
―S-ar putea şi ocoli pe de lături, spuse Atreiu, nu?
―S-ar putea, repetăEngywuck, s-ar putea, desigur! Numai
căatunci nu mai e nimic în spatele porţii. Cea de-a treia poartă
apare numai dacăai trecut prin cea de-a doua, de cîte ori mai
trebuie să ţi-o repet!
― Şi ce-i cu aceastăa treia poartă?
― Abia aici lucrurile devin cu adevărat complicate! Căci
Poarta FărăCheie e închisă. Pur şi simplu închisă. Nu existănici
clanţă şi nici mîner şi nici gaură de cheie, nimic! După teoria
mea, singurul canat al porţii ce se închide fărănici o urmăeste
făcut din selen de Fantäzia. Poate că ştii ca nu existănimic care
poate sădistrugă, săîndoaie sau sădizolve selenul de Fantäzia.
E absolut indestructibil.
― Prin urmare, nu se poate nicicum trece prin această
poartă?
―Binişor, binişor, băiete! Doar au fost unii care au intrat şi
au vorbit cu Uyuläla, aşa-i? Prin urmare, poarta se poate
deschide.
―Dar cum?
― Ascultă: selenul de Fantäzia reacţionează la voinţa
noastră. Tocmai voinţa noastrăe cea care-l face de nepătruns.
Cu cît cineva vrea mai mult săintre, cu atît mai tare se închide
poarta. Dar dacăcineva izbuteşte săuite de orice intenţie şi să
nu mai vrea nimic ―atunci poarta se deschide de la sine în faţa
lui.
Atreiu îşi plecăprivirile şi spuse cu glasul scăzut:
―Dacă-i adevărat ―atunci eu n-am cum sătrec! Cum aş
putea sănu vreau?
Engywuck dădu suspinînd din cap.
― Ţi-am mai spus: Poarta FărăCheie e cea mai grea.
― Şi dacătotuşi aşizbuti, continuăAtreiu, înseamnăcăam
ajuns la Oracolul din Miazăzi?
―Da, spuse gnomul.
― Şi voi putea vorbi cu Uyuläla?
―Da, spuse gnomul.
― Şi cine sau ce e Uyuläla?
― N-am nici o idee, spuse gnomul şi ochii îi scînteiau de
furie, nimeni din cei ce-au fost la ea n-a vrut să-mi destăinuie.
Cum sămai fie cineva în stare să-şi încheie opera ştiinţificădacă
toţi se cufundăîntr-o tăcere misterioasă, ia spune? Îţi vine să-ţi
smulgi părul din cap ― dacă mai ai păr în cap. Dacă vei
pătrunde pînă la ea, Atreiu, îmi vei spune tu în sfîrşit? O vei
face? Ard săaflu taina şi nimeni, nimeni nu vrea săm-ajute. Te
rog făgăduieşte-mi cătu ai să-mi spui!
Atreiu se sculăîn picioare şi privi spre Poarta Marii Enigme
scăldatăde lumina lunii.
―Nu-ţi pot făgădui, Engywuck, spuse el încet, deşi cu dragă
inimăaşdori să-ţi dovedesc recunoştinţa mea. Dar dacănimeni
n-a voit vreodată să spună cine sau ce e Uyuläla, trebuie să
existe un motiv. Iar înainte de a-l cunoaşte, nu pot hotărî dacă
mai poate afla şi cineva care n-a fost el însuşi la ea.
― Atunci fă bine şi ia-o din loc! strigă gnomul şi ochii îi
scăpărau scîntei. Nu te-alegi decît cu nerecunoştinţă! O viaţă
întreagăte tot străduieşti sădezlegi un mister de interes general.
Dar nu primeşti nici un fel de ajutor, nici n-ar fi trebuit sămăuit
la tine!
Cu aceste cuvinte fugi în peşteră, de unde se auzi zgomotul
violent al unei uşi trîntite.
Urgl veni spre Atreiu, chicoti şi-i spuse:
―Nu-i chiar aşa cum zice moşul ăsta sucit. E doar din nou
foarte dezamăgit din pricina caraghioaselor sale de cercetări.
Fiindcădoreşte cu orice chip săfie el cel care a dezlegat marea
enigmă. Celebrul gnom Engywuck. Sănu i-o iei în nume de rău!
―Nu, spuse Atreiu, te rog să-i spui că-i mulţumesc din inimă
pentru tot ce a făcut pentru mine. Şi-ţi mulţumesc şi ţie. Dacă-mi
va fi îngăduit, îi voi destăinui taina ― în cazul cînd mă mai
întorc.
―Ce, vrei săne părăseşti? întrebăbătrîna Urgl.
― Trebuie, răspunse Atreiu, n-am voie să pierd timpul. Mă
duc acum la Oracol. Rămîi cu bine! Şi păzeşte-mi-l bine pe
Fuhur, balaurul-noroc!
Cu aceste cuvinte se întoarse şi porni spre Poarta Marii
Enigme.
Urgl văzu dispărînd printre stînci silueta lui dreaptăcu mantia
fluturînd. Alergădupăel şi strigă:
―Mult noroc, Atreiu!
Dar nu ştia dacăo mai auzise. În timp ce se întorcea cu paşi
legănaţi în micuţa peşteră, mormăi:
―O sa-aibănevoie ―într-adevăr o săaibămare nevoie de
mult noroc.
Atreiu se apropiase de poarta de stîncăpînăla o distanţăde
vreo cincizeci de paşi. Era cu mult mai uriaşă decît şi-o
închipuise din depărtare. În spatele porţii se întindea şesul pustiu
unde ochiul nu găsea nici un punct asupra căruia să se
oprească, încît privirea se prăbuşea ca într-un hău. Atreiu zări
acum în faţa porţii şi între cei doi stîlpi nenumărate cranii şi
schelete ―resturile de oseminte ale celor mai diferiţi locuitori ai
Fantäziei ce încercaserăsătreacăprin poartă şi încremeniseră
pe veci sub privirea sfincşilor.
Dar nu acesta fu motivul pentru care Atreiu se opri. Ceea ce-l
făcu săstea locului fu vederea sfincşilor.
Atreiu întîlnise multe de cînd pornise în Căutarea cea Mare,
văzuse lucruri minunate şi îngrozitoare. Pînăîn clipa de faţănu
ştiuse însăcă-acestea amîndouăpot fi reunite într-unul singur,
căfrumuseţea poate fi îngrozitoare.
Lumina lunii scălda cele douăfăpturi gigantice, şi în timp ce
se apropia încet de ele, păreau săcreascăla nesfîrşit. I se părea
că ating cu capetele lor luna, iar expresia cu care se priveau
unul pe celălalt părea săse schimbe la fiecare pas cu care se
apropia. Prin trupurile înălţate semeţ, dar mai ales prin obrazurile
asemănătoare cu cele ale oamenilor curgeau şi tresăreau
curenţii unei forţe necunoscute şi înspăimîntătoare ―de parcă
ei nici n-ar fi fost acolo, ca orice bloc de marmură, ci parcăar fi
fost gata oricînd sădispară şi totodatăsăse nascădin nou din ei
înşişi. Şi tocmai din pricina asta păreau a fi mai aievea decît
orice stîncă.
Atreiu se simţea înfricoşat.
Nu era atît teama de primejdia ce-l păştea, cît o teamăce-l
depăşea cu totul. Abia dacă se gîndea că va trebui să rămînă
pentru totdeauna ţintuit locului şi încremenit în cazul cînd va fi
atins de privirea sfincşilor. Nu, era teama de ceva neînţeles, de
ceva peste măsură de impunător, de realitatea unei puteri
covîrşitoare. Teama aceasta îi îngreuna şi mai mult paşii pînăce
i se păru căe tot numai din plumb rece şi cenuşiu.
Cu toate acestea merse mai departe, nu mai privea în sus.
Ţinea capul plecat şi păşea foarte încet spre poartă, aşezînd
măsurat un picior în faţa celuilalt. Povara fricii ce voia să-l
doboare la pămînt era tot mai grea. Şi totuşi mergea înainte. Nu
ştia dacăsfincşii închiseserăochii sau nu. N-avea timp de pierdut. Trebuia sămeargăînainte. Fie căva fi lăsat sătreacă, fie că
aici se va sfîrşi Marea lui Căutare.
Şi chiar în clipăcînd credea ca întreaga forţăa voinţei sale
nu mai era de ajuns pentru a-l purta un singur pas mai departe,
auzi ecoul pasului său răsunînd în interiorul arcului porţii de
stînci. Totodată se eliberă de orice spaimă, ce-i pierise cu
desăvîrşire şi fărăsălase vreo urmă, încît îşi dădu seama căde
aici înainte n-avea să-i mai fie fricăniciodată, orice s-ar întîmpla.
Ridicăcapul şi văzu căPoarta Marii Enigme se afla în urma
lui. Sfincşii îl lăsaseră să treacă. În faţa lui, la numai vreo
douăzeci de paşi, acolo unde mai înainte nu se vedea decît
nesfîrşitul pustiu, se afla acum Poarta Oglinzii Fermecate. Era
mare şi rotundăca o a doua lună(căci cea adevăratătot mai era
sus pe cer) şi strălucea ca argintul lustruit. Era greu de crezut că
s-ar putea trece prin acea suprafaţă metalică, dar Atreiu nu se
codi o clipă. Se aştepta ca în oglindă să-i apară vreo imagine
înfricoşătoare a eului său, după cum îi descrisese Engywuck,
acum însă, de vreme ce lăsase deoparte orice fel de teamă, i se
părea călucrul acesta nici nu merita vreo atenţie.
Dar în locul unei imagini înfricoşătoare văzu una la care nu
se aşteptase nicidecum şi pe care nici n-o putea înţelege. Văzu
un băieţel gras şi cu faţa palidă ―cam de aceeaşi vîrstăcu el ―
şezînd turceşte pe un culcuş din saltele şi citind o carte. Era
învelit în pături rupte, cenuşii. Ochii băieţelului erau mari şi
priveau foarte trist. În spatele lui se zăreau în lumina scăzută
cîteva animale nemişcate, un vultur, o bufniţă şi o vulpe, iar şi
mai departe licărea ceva aratînd ca un schelet alb. Nu se putea
vedea precis.
Bastian tresări dîndu-şi seama ce citise. Era chiar el!
Descrierea se potrivea în toate amănuntele. Cartea începu să-i
tremure în mîini. De data aceasta mersese prea departe! Era cu
neputinţă ca într-o carte tipărită să scrie ceva ce i se întîmpla
numai lui şi numai în clipa aceasta. Oricare altul ar fi cititacelaşi
lucru cînd ar fi ajuns la acelaşi loc din carte. Nu putea fi altceva
decît o coincidenţă trăsnită. Deşi era, fără nici o îndoială, o
coincidenţăextrem de stranie.
― Bastian, îşi spuse el cu glas tare, eşti într-adevăr un aiurit.
Fii bun şi potoleşte-te!
Încercase săvorbeascăpe un ton cît se poate de sever, dar
glasul îi tremura puţin, căci nu era cu totul convins căera vorba
doar de o coincidenţă.
― la imaginează-ţi, gîndi el, dacă în Fantäzia s-ar şti întradevăr ceva despre tine. Ar fi nemaipomenit.
Nu îndrăzni însăs-o spunăcu glas tare.
Pe buzele lui Atreiu fluturăun mic zîmbet mirat cînd intrăîn
imaginea din oglindă ― era oarecum uimit că izbutea atît de
uşor ceea ce altora li se păruse o piedicăde neînvins. Trecînd
prin poartă, simţi un fior straniu, înţepător. Şi nici nu bănuia ce i
se întîmplase în realitate.
Căci ajuns de cealaltă parte a Porţii Oglinzii Fermecate,
uitase orice amintire despre sine, despre viaţa sa de pînăatunci,
despre ţelurile şi intenţiile sale. Nu mai ştia nimic de Marea
Căutare ce-l dusese pînăaici, nu-şi mai ştia nici măcar propriul
său nume. Era ca un prunc nou-născut.
În faţa sa, la numai cîţiva paşi, văzu Poarta FărăCheie, dar
Atreiu nu-şi aminti nici aceastădenumire şi nici căavusese de
gînd să treacă prin poartă pentru a ajunge la Oracolul din
Miazăzi. Nu ştia deloc ce voia acolo sau ce trebuia săfacă şi de
ce se afla unde se afla. Se simţea uşor şi foarte bine dispus şi
începu sărîdăfărănici un motiv, din purăplăcere.
Poarta pe care o vedea în faţa sa era mică şi joasă ca o
portiţă obişnuită şi era aşezată singură, fără nici un zid
împrejmuitor, în mijlocul şesului pustiu. Iar canatul porţii era
închis.
Atreiu îl privi cîtva timp. Părea săfie făcut dintr-un material cu
luciu roşu-arămiu. Arăta frumos, dar după un timp Atreiu îşi
pierdu orice interes faţăde materialul porţii. O ocoli şi o examină
din spate, dar arăta la fel ca din faţă. N-avea nici clanţă şi nici
mîner, şi nu se găsea în ea nici o gaură pentru cheie. Era
limpede căuşa nu se putea deschide, şi nici n-avea de ce, de
vreme ce nu ducea nicăieri şi stătea acolo doar aşa. Căci
îndărătul porţii nu era decît acelaşi şes întins, neted şi pustiu.
Atreiu era ispitit să plece. Se întoarse, merse spre poarta
rotundă a Oglinzii Fermecate şi mai examină cîtva timp şi
spatele ei, fărăsăînţeleagăce era cu ea. Hotărî săplece,
― Nu, nu, nu pleca, spuse Bastian cu glas tare, întoarce-te,
Atreiu. Trebuie sătreci prin Poarta FărăCheie!
dar pe urmăse întoarse totuşi spre Poarta FărăCheie. Voia
sămai priveascăo datăluciul roşu-arămiu. Se postădin nou în
faţa porţii, se aplecă spre stînga şi spre dreapta, bucurîndu-se
de ceea ce vedea. Îşi trecu mîna mîngîietor peste materialul
ciudat. Îl simţea cald, ba chiar viu. Şi poarta se crăpăpuţin.
Atreiu îşi vîrî capul prin crăpătură, şi acum văzu ceva ce nu
văzuse mai înainte pe partea cealaltă, atunci cînd ocolise poarta.
Îşi trase capul înapoi şi privi pe lîngă poartă; nu vedea decît
şesul pustiu. Privi din nou prin crăpătura uşii şi văzu un gang
lung mărginit de nenumărate coloane înalte. În spatele lui erau
trepte şi alte coloane şi terase şi din nou trepte şi o întreagă
pădure de coloane. Dar nici una din coloane nu susţinea vreun
acoperiş. Căci peste ele se zărea cerul înnoptat.
Atreiu trecu prin poartă şi privi uimit în jur. În spatele lui
poarta se închise la loc.
Orologiul din turn bătu de patru ori.
Lumina zilei ce venea prin ferăstruica din acoperişpierise tot
mai mult. Era într-adevăr mult prea întuneric pentru a mai citi.
Bastian nu mai izbutise decît cu mare greutate să descifreze
ultima pagină. Puse cartea deoparte.
Ce era de făcut?
Cu siguranţă că trebuia să existe lumină electrică, chiar şi
aici în pod. Dibui în semiîntuneric pînăla uşă şi pipăi peretele.
Nu reuşi săgăseasănici un întrerupător. Nici de partea cealaltă
a uşii nu găsi nimic.
Scoase o cutie de chibrituri din buzunarul pantalonilor (avea
întotdeauna chibrituri la el, fiindcă-i plăcea să aprindă cîte un
foc), dar erau umede, şi abia al patrulea chibrit se aprinse. La
lumina slabăa micuţei flăcări căutăun întrerupător, dar nu găsi
nimic.
Nu se aşteptase la aşa ceva. La gîndul că avea săstea în
beznătoatăseara şi toatănoaptea, îngheţăde spaimă. E drept
cănu mai era copil mic, şi acasăsau în oricare alt loc cunoscut
nu se temea deloc de întuneric, dar aici sus, în podul imens, cu
toate ciudăţeniile din el, era cu totul altceva.
Chibritul îi arse degetele, şi-l azvirli cît colo.
Cîtva timp stătu locului şi ascultă. Ploaia contenise şi nu mai
picura decît rar pe acoperişul de tablă.
Apoi îşi aminti de sfeşnicul ruginit cu şapte braţe pe care-l
descoperise printre vechituri. Bîjbîi pînă la acel loc, îl găsi şi-l
duse pînăla saltelele de gimnastică.
Aprinse fitilele resturilor de lumînări groase ―toate şapte ―
şi îndată se răspîndi o lumină aurie. Flăcările pîriiau uşor şi
uneori se legănau încolo şi încoace în curentul de aer.
Bastian răsuflăuşurat şi luăiar cartea.
Glasul tăcerii
GRĂBIT, CU UM ZÎMBET DE FERICIRE PE BUZE, Atreiu
intrăîn pădurea de coloane ce aruncau umbre negre în lumina
lunii. În jur era tăcere adîncă, abia dacăauzea paşii picioarelor
sale desculţe. Nu mai ştia cine era şi cum se numea, nici cum
ajunsese aici şi ce căuta. Era plin de uimire, dar cu totul lipsit de
griji.
Pe jos se întindea un mozaic cu ornamente misterios
întortocheate sau cu scene şi poze enigmatice. Atreiu păşi pe
mozaic, urcăscări largi, ajunse la terase întinse, coborî din nou
scări şl trecu printr-o alee lungăde coloane de piatră. Le privea
pe toate, una dupăaltă, şi se bucura căfiecare era ornatăîn alt
chip şi acoperităcu alte semne. Astfel se îndepărta tot mai mult
de Poarta FărăCheie.
După ce tot umblase, cine ştie cît timp, auzi în sfîrşit din
depărtare plutind un sunet şi se opri să asculte. Sunetul se
apropia, era o voce care cînta frumos şi limpede, ca sunetul de
clopot, totodatăsubţire ca glasul de copil, dar nesfîrşit de tristă,
ba uneori părea chiar să plîngă. Cîntul de jale alerga printre
coloane iute ca vîntul, apoi se oprea într-un loc, plutea în sus şi
în jos, se apropia şi din nou se depărta şi părea ca-l înconjoară
pe Atreiu în cercuri mari.
Băiatul rămase nemişcat, aşteptînd.
Treptat, cercurile descrise de voce în jurul lui Atreiu se
făceau tot mai mici şi el începu săînţeleagăcuvintele cîntate:
Ce-i hărăzit săse întîmple
Odatătot se va-ntîmpla
Acuma chiar, sau altcîndva.
Printre păduri, peste cîmpii
Şi înălţimile pustii
Pe care nimeni nu le-atinge
Ca funigeii voi dispărea
Ca funigeii măvoi stinge.
Atreiu se întoarse după vocea ce zbura neîncetat de colocolo printre coloane, dar nu izbuti săvadăpe nimeni.
―Cine eşti? strigăel.
Ca un ecou, vocea răspunse:
―Cine eşti?
Atreiu rămase pe gînduri.
―Cine sînt eu, murmurăel, nu pot spune. Mi se pare căam
ştiut cîndva. Dar are vreo importanţă?
Vocea ce cînta răspunse:
O taină, un răspuns, un sfat
De-ai vrea să-l afli de la mine
În versuri să-mi vorbeşti, în rime.
Căci doar cuvînt de poezie
Îl pot pricepe, din vecie.
Atreiu nu avea experienţăîn alcătuirea rimelor şi a versurilor
şi îşi dădu seama căîn acest caz convorbirea avea săfie destul
de anevoioasă, ţinînd seama că glasul nu înţelegea decît
versurile. Fu nevoit săstea un timp pe gînduri înainte de a putea
spune:
Dacă-mi permiţi a întreba
Cine eşti tu.
Cine eşti tu. Răspunsul ca să-l pot afla.
Şi de îndatăglasul îi răspunse:
Abia acum te-aud, în fine,
Şi pot săte-nţeleg mai bine!
Pe urmăcîntădin alt loc:
Cu gîndul tău prietenesc
Oricînd îmi eşti binevenit
Ca oaspete nepreţuit.
Nu ştiu de ai aflai cumva
Numele meu: Uyuläla,
Glasul tăcerii infinite,
În ăst Palat al Tainelor
Îmi e lăcaşul preaiubite.
Atreiu observăcăglasul răsuna uneori mai tare şi alteori mai
încet dar nu amuţea niciodată cu totul. Chiar şi atunci cînd nu
cînta nici un cuvînt, sau atunci cînd vorbea el însuşi, mereu
plutea un sunet în jurul lui.
Deoarece sunetul se îndepărtase treptat de el alergă după
glas şi întrebă:
Tu măauzi Uyuläla?
Căci eu nu te zăresc defel
Deşi mărturisesc c-aşvrea
O clipăsăte pot vedea.
Glasul susurăpe lîngăurechea lui:
O, niciodată, niciodată
Nu mi s-a întîmplat cîndva
Ca sămăvadăcineva.
Totuşi eu sînt în preajma ta.
―Aşadar, eşti invizibilă? întrebăAtreiu, dar cum nu primi nici
un răspuns, îşi aminti cătrebuia săîntrebe în versuri, şi spuse:
Eşti invizibilă? Aşa?
Doar ochii nu te pot vedea
Şi eşti la fel cu orişicine?
Sau fărătrup în întregime?
Răsunăun zvon uşor ce putea fi un hohot de rîs sau unul de
plîns, iar apoi glasul cîntă:
Şi da şi nu, şi nu şi da.
Din ambele cîte ceva.
Dar nu aşa cum socoţi tu.
Poate să-ncerce orişicine,
Efortul îi va fi-n zadar:
Eu în luminănu apar
- aşa cum te zăresc pe tine -Privirea nu are habar.
Eu doar un sunet sînt în ceas,
Acesta-i trupul meu: un glas.
Atreiu rămase uimit şi merse tot mai departe pe urmele
sunetelor, încolo şi încoace prin pădurea de coloane. Dupăcîtva
timp izbuti săformuleze o nouăîntrebare:
Te-am înţeles cum se cuvine?
Doar acest sunet ţi-e fiinţa?
Cînd cîntul tău va înceta,
Atunci nu vei mai exista?
Te va cuprinde nefiinţa?
Şi de îndatăauzi răspunsul, venind de foarte aproape:
Cînd cîntecul meu de acum
Se va sfîrşi şi el în fine,
Se va petrece şi cu mine
Ce se întîmplătuturor
Cînd părăsesc al vieţii drum:
În hău dispare fiinţa lor.
Trăiesc doar cît îmi sunăglasul,
În viaţăacesta mi-e popasul
Cît ţine cîntul un răstimp.
Dar nu voi mai trăi mult timp.
Răsunară din nou aceleaşi hohote de plîns, iar Atreiu,
neînţelegînd de ce plîngea Uyuläla, se grăbi săîntrebe:
De ce atît de întristată
Te-aud de fiecare dată?
Tînărămai eşti, deocamdată,
Ai glasul de copil, de fată.
Şi din nou se auzi ca un ecou:
Foarte curînd, foarte curînd
M-o risipi în zare vîntul,
Voi deveni eu însămi vînt.
E numai jale al meu cînt.
O, vremea trece prea în grabă.
De aceea, fărăde zăbavă
Întrebă-măce vrei! Întreabă!
Glasul se stinsese pe undeva prin coloane, iar Atreiu,
nemaiauzind nimic, întorcea capul în toate direcţiile, ascultînd cu
atenţie. Scurt timp fu tăcere, apoi cîntul se apropie din nou, şi
răsunăaproape nerăbdător:
Numai răspuns e Uyuläla.
Întreabăca săpoţi afla.
Tu trebuie să-ntrebi, vezi bine.
De nu vorbeşti cum se cuvine
Noi veşti nu vor veni spre tine.
Atreiu strigăspre Uyuläla:
Uyuläla! Uyuläla!
Te rog să-mi vii în ajutor
Căci aşdori ca vorba ta
S-o pot pricepe mai uşor.
De ce va trebui săpieri
În nefiinţăsăte spulberi,
Acolo unde totu-i pulberi?
Iar glasul cîntă:
Crăiasa noastră, oaspet drag.
De prea mult timp mereu tînjeşte
Se stinge clipădupăclipă,
Nici o speranţănu-nfiripă
Şi nu renaşte bucuria.
Neantul, haosul, aceste
Domni-vor în vecie peste
Împărăţia Fantäzia.
Dispare-vom în niciodată
În niciunde şi nicicînd
De parcăn-am fi fost vreodată;
De-un nume nou este nevoie
Ca jalea noastrănecurmată
Săfie spulberatătoată.
Şi acest lucru vreau să-l ştii:
Un nume nou de va avea
Purtîndu-l, chiar din prima zi
Se va putea-nsănătoşi
Şi-o nouăviaţăva porni.
Atreiu răspunse:
Săpot avea şi eu habar
Cuvîntul tău fie mai clar:
Un nume nou cine-i va da?
Viaţa cine-i va salva?
Glasul continuă:
Ascultăvorba mea, copile,
Cuvîntul meu, şi neînţeles.
Chiar dacăastăzi ţi se pare
Că ţi-e străin, că-i fărămiez,
Păstrează-l cum ţi-l spun acum
Sădăinuie cît mai tîrziu
Prin el prezentăeu săfiu,
Ca într-o vreme mai senină
Să-l poţi iar scoate la lumină.
Totul depinde doar de tine
De izbuteşti să-l reţii bine.
Cîtva timp nu se auzi decît un sunet jeluitor fărăcuvinte, apoi
brusc răsunăfoarte aproape de Atreiu, ca şi cum cineva i-ar fi
vorbit la ureche:
Mă-ntrebi pentru Crăiasa noastră
Un nume nou cine-i va da?
Aceasta e-ntrebarea ta?
Nici unul dintre noi nicicînd,
Nu e în stare de-acest gînd.
Nici tu, nici alţii şi nici eu.
Ba nici o zînă, nici un zmeu,
Vreun spiriduş, dragon sau duh
De pe pămînt sau din văzduh,
Sau din oceanele albastre,
Printre tărîmurile noastre
Nici unul dintre noi, să ştii,
Blestemul nu-l va risipi,
Numele nou nu i-l va da.
Şi viaţa nu i-o va salva.
Sorocul nostru ăsta este
Săfim doar vise de poveste.
Figuri răzleţe dintr-o carte
Care plutesc pe foi, departe,
Noi vom rămîne pe vecie
Cum sîntem astăzi, pe hîrtie.
Şi nu putem crea nicicînd
Nimica nou pe-acest pămînt.
Pentru-nţelept, copil sau rege,
Aceeaşi soartă e o lege.
Dar dincolo de noi mai este
O ţarăce nu-i din poveste.
E altălume, altă ţară.
Ce pînă-n zări se desfăşoară.
Să-i spunem: Lumea de afară.
Iar cei ce locuiesc în ea
Păziţi sînt de o altăstea.
Sînt fiii tatălui Adam
Ce au nuntit a Evei fiice.
Străbuni ai oamenilor neam,
Conduşi de-o soartămai ferice.
De cînd e cunoscut pămîntul
Sînt fraţi de sînge cu cuvîntul.
Ei bine, doar aceastălume
Are puterea de-a da nume.
De cînd sînt zările albastre
Au dăruit Crăiesei noastre
Numele ei strălucitoare,
Făcîndu-i viaţa ca un soare.
Pe-atunci oricine, de oriunde,
Foarte uşor putea pătrunde
În ţara noastră, Fantăzia,
Pentru a creşte bucuria.
Dar cît de repede s-a stins
Străvechiul cînt, vraja măiastră,
Pierzîndu-se astfel şi drumul
Care ducea spre ţara noastră
Precum în zare, toamna, fumul.
O, dacăs-ar putea afla
Un singur om adevărat.
Poate un singur prunc, cumva
Drumul cel vechi să-l regăsească.
Drumul cel vechi, ştiut cîndva,
Atunci, la prima lor chemare,
Am putea crede în salvare:
Căci drumu-i încă-n preajma lor.
Ca să-l găsească, e uşor.
Pentru-a veni în ajutor.
Cît pentru noi, figuri de vis
― neîntrupatele imagini
Care trăim pe-aceste pagini ―
Străvechiul drum e prea departe
Noi nu l-am mai putea străbate.
Acum te-ntreb şi eu pe tine
Şi rog a te gîndi prea bine:
Putea-vei oare ţine minte
Toate ale mele cuvinte?
― Da, da, spuse Atreiu buimăcit.
Îşi dădea toatăsilinţa săfixeze în memorie tot ce auzea, dar
nu ştia în ce scop, şi de aceea nici nu pricepea despre ce vorbea
glasul. Simţea doar atît, căera nespus de important, dar cîntecul
neîntrerupt, precum şi sforţarea de a asculta şi de a spune totul
în versuri îl făcurăsomnoros. Murmură:
O, nu te îndoi nicicum,
Uyulăla, pe-al meu lung drum.
Nimica eu nu voi uita.
Dar folosi-mi-va la ceva?
Iar glasul îi răspunse:
Tu singur va săte gîndeşti
Şi fapta ta săhotărăşti.
Acum cînd tot ţi-am dat de ştire
Momentul e de despărţire.
Aproape adormit Atreiu mai întrebă:
Ai şi plecat? Spre care lume?
Unde te duci? Îmi poţi tu spune?
Acum se auziră din nou hohotele de plîns în glasul ce se
îndepărta tot mai mult în timp ce cînta:
Neantul este lingămine.
Oracolul amuţeşte în fine.
Nici un alt glas, pe veci să ştii
Vreo vorbănu va mai rosti
Vreodatăîn acest palat.
Misiunea mea s-a încheiat.
Din toţi cei care au venit
Sămăîntrebe, să-mi vorbească,
Iarăapoi săhotărască,
Eşti cel din urmă, negreşit.
Poate cătu vei izbuti.
Dar dacăvrei a reuşi
Ca să-ţi îndeplineşti solia
De a renaşte Fantäzia,
În scopu-acesta nu uita
Tot ce-am avut eu a cînta.
Iar pe urmă, din tot mai mare depărtare, Atreiu mai auzi
cuvintele:
Printre păduri, peste cîmpii
Şi înălţimile pustii
Pe care nimeni nu le-atinge
Ca funigeii voi dispărea,
Ca funigeii măvoi stinge.
Acesta fu ultimul lucru pe care-l mai auzi Atreiu.
Se aşezălîngăo coloană, îşi rezemăspatele de ea, privi sus
spre cerul înnoptat şi încercăsăînţeleagăce auzise. Tăcerea îl
învălui ca o mantie moale şi grea, iar el adormi.
Cînd se trezi, era frig şi se crăpa de ziuă. Era întins pe spate
şi privea spre cer. Ultimele stele se stingeau. Glasul Uyulâlei îi
mai răsuna în amintire. Totodată îşi aminti acum de tot ce se
petrecuse pînăatunci şi de scopul Marii sale Căutări.
Prin urmare, aflase în sfîrşit ce trebuia făcut. Numai o făptură
omenească din lumea de dincolo de graniţele Fantäziei putea
să-i dea Crăiesei Copile un nume nou. Trebuia săgăsească o
făpturăomenească şi s-o ducăla ea!
Zvîcni în sus şi se ridicăîn picioare.
― Of, gîndi Bastian, ce n-aşda să-i pot ajuta, şi pe ea şi pe
Atreiu. Aşinventa un nume deosebit de frumos. De-aş şti numai
cum săajung la Atreiu! M-aşduce imediat. Ce ochi ar face dacă
aş apărea dintr-o dată! Dar din păcate nu se poate, sau... nu
cumva...?
Iar apoi spuse încetişor:
― Dacăexistăvreo cale pentru a ajunge la voi, vărog să-mi
spuneţi. Am săvin, sigur de tot, Atreiu! Ai săvezi.
Cînd privi în jurul său, Atreiu văzu căpădurea de coloane cu
treptele şi terasele ei dispăruse. Pretutindeni era acum doar
acelaşi pustiu pe care-l văzuse în spatele fiecăreia din cele trei
porţi fermecate, înainte de a fi trecut prin ele. Acum însănu mai
exista nici Poarta FărăCheie şi nici Poarta Oglinzii Fermecate.
Se ridică în picioare şi privi în toate direcţiile. Iar atunci
observăcăîn mijlocul şesului, nu prea departe de el, apăruse un
loc ca cel pe care-l mai avusese în faţa ochilor în Codrul
Huietului. E drept căde data aceasta era mult mai aproape de
el. Se întoarse şi se porni săfugăîn direcţia opusăcîl îl ţineau
puterile.
Abia după multă alergătură descoperi Atreiu departe, la
orizont, o micăridicăturăce-ar fi putut fi ţinutul muntos din plăci
de stîncăruginii unde se afla Poarta Marii Enigme.
Fugi spre ea, dar trebui săfugămultăvreme înainte de a se
fi apropiat îndeajuns pentru a putea distinge amănuntele. Atunci
însă începură cu adevărat îndoielile. Desigur, se zărea ceva
asemănător cu ţinutul cunoscut, dar nici urmă de poartă. Iar
plăcile de stîncănu mai erau ruginii, ci cenuşii şi decolorate.
Abia după ce alergase din nou multă vreme în aceeaşi
direcţie văzu că printre stînci era într-adevăr o crestătură
asemănătoare cu partea de jos a porţii, dar deasupra nu se mai
înălţa nici un arc. Ce se întîmplase oare?
Răspunsul îl aflăcîteva ore mai tîrziu, cînd ajunse în sfîrşit
acolo. Uriaşul arc de piatră se prăbuşise ― iar sfincşii nu mai
erau la locul lor!
Atreiu îşi făcu drum printre dărîmături, apoi se căţără pe o
piramidă de stînci şi privi spre locul unde trebuiau să fie bisihaştrii şi balaurul-noroc. Să fi fugit cumva şi ei între timp, de
groaza neantului?
Pe urmă văzu că de după parapetul de stînci al
observatorului lui Engywuck flutura un mic steag. Atreiu făcu
semn cu amîndouă braţele şi strigă, ţinîndu-şi mîinile pîlnie la
gură:
―Hei! Mai sînteţi acolo?
Abia se stinsese sunetul vocii sale, cădin strunga unde se
afla peştera bi-sihaştrilor se înălţă un balaur alb sidefiu: era
Fuhur.
Cu mişcări minunate, încete şi şerpuitoare, zburăprin aer, iar
de cîteva ori, nebunatic, se dădu peste cap, descriind curbe
fulgerătoare încît arata ca o flacărăpîlpîitoare albă, apoi ateriză
în dreptul piramidei de stînci unde stătea Atreiu. Se sprijini pe
labele din faţă şi acum era atît de înalt, încît capul de pe gîtul
îndoit privea în jos către Atreiu. Îşi rostogoli ochii roşii-rubinii, de
bucurie scoase limba din botul larg deschis şi dudui cu vocea sa
de bronz:
―Atreiu, prietenul şi stăpînul meu! Ce bine căte-ai întors în
sfîrşit! Pierdusem orice speranţă ―adicăbi-sihaştrii, nu eu!
― M ă bucur şi eu săte revăd, răspunse Atreiu. Da' ce s-a
întîmplat în aceastăsingurănoapte?
― O singură noapte, strigă Fuhur, aşa crezi, că a trecut
numai o noapte? O săte prindămirarea! Încalecă, te duc eu!
Atreiu se săltă pe spinarea imensului animal. Era pentru
prima oară că şedea pe un balaur-noroc. Şi cu toate că
domesticise cai sălbatici şi nu era deloc fricos, preţ de cîteva
clipe i se tăie respiraţia. Se agăţăde coama lui Fuhur pînăce
balaurul izbucni în hohote răsunătoare şi strigă:
―De aici înainte va trebui săte obişnuieşti, Atreiu!
―În tot cazul, am impresia, îi răspunse Atreiu, luptînd să-şi
reia suflarea, căte-ai însănătoşit de tot!
―Aproape, răspunse balaurul, dar încănu de tot.
Pe urmăau aterizat în faţa locuinţei bi-sihaştrilor. Engywuck
şi Urgl stăteau unul lîngăaltul în faţa intrării şi-i aşteptau.
―Cum a fost, se porni imediat sătrăncăneascăEngywuck,
trebuie să-mi povesteşti totul! Cum e cu porţile? Sînt exacte
teoriile mele? Cine sau ce-i Uyuläla?
―Lasă, îi tăie vorba bătrina Urgl, acum trebuie în primul rînd
să mănînce şi să bea. Doar n-am gătit şi n-am copt degeaba.
Rămîne destul timp şi pentru curiozitatea ta inutilă!
Atreiu coborîse de pe spinarea balaurului şi dădu bineţe
perechii de gnomi. Apoi se aşezarătoţi trei la măsuţa care era
iar încărcatăcu tot felul de bunătăţi, precum şi cu micul ceainic
cu infuzia aburindăde ierburi.
Orologiul din turn bătu de cinci ori. Bastian se gîndi cu jale la
douăpachete de ciocolatăcu alune păstrate acasăîn noptiera
sa, pentru cazul căi s-ar fi făcut vreodatăfoame în timpul nopţii.
Dacăar fi bănuit cănu se va mai întoarce niciodatăacolo, ar fi
putut săle ia cu el, în chip de provizii de rezervă. Dar în privinţa
asta nu se mai putea schimba nimic. Mai bine să nu se mai
gîndească!
Fuhur se întinse în micuţa vale dintre stînci în aşa fel, încît
capul său gigantic săfie chiar lîngăAtreiu, pentru a auzi totul.
―Închipuiţi-vă, strigăel, prietenul şi stăpînul meu crede că
n-a fost plecat decît o singurănoapte!
― Şi ce, nu-i aşa? întrebăAtreiu.
― Şapte zile şi şapte nopţi în cap, spuse Fuhur, ia te uită,
rănile mi s-au vindecat aproape de tot!
Abia acum îşi dădu seama Atreiu că şi rana lui se vindecase.
Pansamentul de ierburi căzuse. Era din cale-afarăde uimit.
―Cum e cu putinţă? Am trecut prin cele trei porţi fermecate,
am stat de vorbăcu Uyuläla, pe urmăam adormit ―dar nu se
poate săfi dormit chiar atît.
―Spaţiul şi timpul, spuse Engywuck, trebuie săfie acolo cu
totul altfel decît aici. Totuşi nu ştiu de nimeni care să fi rămas
atîta timp la oracol. Ce s-a întîmplat? Vorbeşte odată!
― Mai întîi aş dori să ştiu ce s-a întîmplat aici, răspunse
Atreiu.
―Vezi şi singur, spuse Engywuck, toate culorile pălesc, totul
devine mai ireal. Poarta Marii Enigme nu mai e. Se pare că a
început şi aici distrugerea.
― Şi sfincşii? întrebăAtreiu. Unde-au dispărut? Au zburat? laţi văzut?
―N-am văzut nimic, mormăi Engywuck, sperasem cătu ne
vei spune cîte ceva. Dintr-o datăne-am trezit căarcul de stîncă
al porţii se prăbuşise, dar nimeni din noi n-a auzit sau văzut
ceva. M-am şi dus acolo, săcercetez dărîmăturile. Şi ştii ce-am
constatat? Locurile unde s-au spart arată străvechi şi pe ele a
crescut muşchi cenuşiu, ca şi cum ar sta de o sută de ani
precum stau acum, ca şi cum Poarta Marii Enigme n-ar fi fost
niciodată.
― Şi totuşi a existat, spuse Atreiu încet, căci am trecut prin
ea şi de asemenea prin Poarta Oglinzii Fermecate şi la sfîrşit
prin Poarta FărăCheie.
Atreiu povesti tot ce i se întîmplase. Îşi amintea bine fiecare
amănunt.
Engywuck, care la început cerea descrieri tot mai
amănunţite, întrerupîndu-l mereu şi mereu prin întrebări
stăruitoare, devenea tot mai tăcut pe măsură ce continua
povestirea. Iar la sfîrşit, cînd Atreiu repetă aproape cuvînt cu
cuvînt ceea ce-i dezvăluise Uyuläla, Engywuck amuţi de tot.
Obrazul lui mititel şi zbîrcit exprima cea mai profundămîhnire.
― Prin urmare, acum cunoşti taina, îşi încheie Atreiu
relatarea, căci doreai neapărat să ştii, nu-i aşa? Uyuläla e o fiinţă
alcătuită numai din glas. Făptura ei nu poate fi decît auzită. E
acolo unde răsună.
Engywuck tăcu o vreme, apoi rosti răguşit:
―Vrei săspui că era acolo.
― Da, răspunse Atreiu, după spusele ei am fost ultimul
căruia i-a vorbit.
Pe obrajii brăzdaţi ai lui Engywuck se prelingeau douălacrimi
mititele.
―Degeaba, se vaităel, munca mea de-o viaţă, cercetările
mele, observaţiile mele din decursul atîtor ani ―totu-i degeaba!
În sfîrşit mi se aduce ultima cărămidă pentru construcţia mea
ştiinţifică, aş putea încheia în sfîrşit, aş putea scrie în sfîrşit
ultimul capitol ― şi tocmai acum opera mea nu mai e bunăde
nimic, e complet inutilă, nu ne mai este de nici un folos, nu mai
face doi bani, nu mai interesează absolut pe nimeni, deoarece
subiectul despre care e vorba nici nu mai exită. S-a încheiat, s-a
sfîrşit, noapte bună. Fu zguduit de hohote ca într-un acces de
tuse. Bătrîna Urgl îl privea cu compătimire. Îi mîngîie căpşorul
chel şi murmură:
―Bietul meu Engywuck! Bietul meu Engywuck! Nu mai fi atît
de dezamăgit! Ai săgăseşti tu altceva.
― Femeie, se stropşi la ea Engywuck cu ochii scînteietori,
ceea ce vezi în faţa ta nu-i un biet moş, ci un personaj tragic!
Ca şi altădatăfugi în peşteră şi se auzi cum trînteşte o uşiţă.
Bătrîna Urgl clătinădin cap suspinînd şi murmură:
―Nu e aşa cum pare, e un bătrînel cumsecade, dar complet
nebun, din păcate.
Cînd masa se termină, Urgl se sculăîn picioare şi spuse:
―Acum am săstrîng catrafusele noastre. Nu putem lua prea
multe cu noi, dar una şi alta se adună. Da, asta ar mai fi de făcut
acum.
―Da' ce, vreţi săplecaţi de aici? întrebăAtreiu.
Urgl dădu amărîtădin cap.
― N-avem încotro. Acolo unde distrugerea începe să se
întindătot nu mai răsare nimic. Şi nici pentru moşul meu nu mai
existăacum nici un motiv sărămînăaici. Vom vedea cum merge
mai departe, într-un fel o sămeargă. Dar voi? Ce-aveţi de gînd?
― Trebuie să fac ceea ce mi-a spus Uyuläla, răspunse
Atreiu, trebuie să-ncerc să găsesc o făptură omenească şi s-o
duc la Crăiasa Copilăpentru a-i da un nume nou.
― Şi unde ai săgăseşti aceastăfăpturăomenească? întrebă
Urgl.
―Nici eu nu prea ştiu, spuse Atreiu. În orice caz, dincolo de
hotarele Fantäziei.
―O săne descurcăm noi, se auzi acum vocea de clopot a
lui Fuhur, te duc eu. O săvezi căavem noroc!
―Ei, atunci, mormăi Urgl, luaţi-o din loc!
― Am putea să vă luăm şi pe voi o bucată de drum? îi
propuse Atreiu.
―Numai asta-mi mai lipseşte, răspunse Urgl. În viaţa mea
nu m-am plimbat prin văzduh. Gnomii cumsecade rămîn pe
pămînt. În afarăde asta nu trebuie săvăpierdeţi vremea cu noi,
acum aveţi ceva mai important de făcut, voi amîndoi ― ceva
pentru noi toţi.
― Totuşi aş dori să vă arăt într-un fel recunoştinţa mea,
spuse Atreiu.
―O arăţi cel mai bine, mîrîi Urgl, dacănu mai pierzi vremea
cu flecăreli inutile, şi-ţi iei imediat tălpăşiţa!
―Are dreptate, spuse Fuhur. Hai, Atreiu!
Atreiu sări pe spinarea balaurului-noroc. Se mai întoarse o
datăspre bătrîna şi micuţa Urgl, strigîndu-i:
―La revedere!
Ea intrase însăîn peşterăsăîmpacheteze.
Peste cîteva ore, cînd ieşirăafară, Urgl şi Engywuck purtau
flecare în spinare un coş de răchită plin ochi şi se certau de
mama focului. Porniră legănîndu-se pe picioruşele lor mici şi
strîmbe fărăsă-şi mai întoarcăo datăprivirile înapoi.
De altfel, mai tîrziu Engywuck ajunse foarte celebru, chiar cel
mai celebru gnom din toată familia sa) însă nu datorită
cercetărilor sale ştiinţifice. Dar aceasta e o altăpoveste şi va fi
povestităla vremea ei.
În timp ce bi-sihaştrii abia porniserăla drum, Atreiu, purtat de
Fuhur, era deja departe, foarte departe, străbătînd văzduhul
Fantäziei.
Fără să vrea, Bastian privi în sus spre ferestruica din
acoperiş şi îşi imagină cum ar fi dacă sus, pe cerul ce se
întunecase aproape de tot, ar vedea apărînd dintr-o dată
balaurul-noroc, ca o flacărăalbă, pîlpîitoare ―dacăar veni cei
doi ca să-l ia şi pe el!
― Of, suspinăel, grozav ar mai fi!
Ar putea să-i ajute ― şi ei l-ar putea ajuta pe el. Ar fi pentru
toţi o adevăratăsalvare.
În tara bătăuşilor
HLAMIDA ROŞIE FLUTURA ÎN URMA LUI Atreiu în timp ce
călărea în înaltul cerului. Chica de păr negru-albăstrui legat cu
cureluşe de piele fîlfîia în vînt. Fuhur, balaurul-noroc, plutea
unduind încet şi egal printre ceţurile şi petecele de nori de pe
cer.
În sus şi în jos, şi în sus şi în jos, şi în sus şi în jos...
De cît timp erau pe drum? Zile şi nopţi şi iar zile ―Atreiu nu
mai ştia de cînd. Balaurul ştia să zboare şi în timpul somnului,
mai departe, tot mai departe, şi Atreiu aţipea uneori ţinîndu-se
strîns de coama albă a balaurului. Era însă un somn uşor şi
neliniştit. De aceea, încetul cu încetul, chiar şi în timp ce era
treaz, avea tot mai des senzaţia căvisează, căci nimic nu mai
era desluşit.
Jos, în adîncuri, se perindau ca nişte umbre munţi, cîmpii şi
mări, insule şi rîuri... Atreiu nu le mai dădea nici o atenţie şi nici
nu-şi mai zorea făptura pe care călărea, aşa cum făcuse la
început cînd porniserăde la Oracolul de Miazăzi. La început mai
fusese încănerăbdător, căci crezuse că, fiind pe spinarea unui
balaur-noroc, nu-i va fi prea greu săajungăla hotarele Fantäziei
― iar apoi dincolo de hotarele ei, în împărăţia de afară, unde
locuiau făpturile omeneşti.
Nu ştiuse cît de mare era Fantäzia.
Acum lupta împotriva oboselii de plumb gata să-l învingă.
Ochii săi căprui, de obicei cu privirea ascuţită precum a unui
vultur tînăr, nu mai distingeau acum nimic în depărtare. Din cînd
în cînd îşi strunea întreaga voinţă, se îndrepta din spate şi îşi
rotea privirile, dar curînd se prăbuşea din nou şi nu mai privea
decît ţintă spre trupul de balaur lung şi mlădiu, ai cărui solzi
sidefii luceau trandafiriu şi alb. Fuhur era şi el istovit. Pînă şi
puterile lui ce păruserănemăsurate se topeau treptat.
În timpul lungului lor zbor zăriseră de mai multe ori sub ei
locuri unde se întinsese neantul şi pe care nu le puteai privi fără
a avea sentimentul că ai orbit. Văzute de la înălţime, multe
asemenea locuri păreau destul de mici, dar mai erau şi altele,
mari cît o ţară întreagă şi întinse pînă-n zări. Îi cuprinsese
spaima, atît pe balaurul-noroc, cît şi pe călăreţul său, şi ocoliseră
zburînd în altădirecţie, pentru a nu fi nevoiţi săpriveascăceea
ce era îngrozitor. E straniu însăcăceea ce e îngrozitor nu te mai
înspăimîntădacăse repetămereu. Şi cum locurile de distrugere
nu se împuţinau, ci dimpotrivă, se înmulţeau, Fuhur şi Atreiu se
obişnuiserătreptat cu ele ―sau, mai bine zis, îi cuprinsese un
soi de nepăsare. Abia dacăle mai dădeau vreo atenţie.
De multăvreme nu mai vorbiserăunul cu celălalt, cînd brusc
Fuhur făcu să-i răsune glasul de bronz:
―Atreiu, micul meu stăpîn, dormi?
― Nu, spuse Atreiu, deşi tocmai visa lucruri
înspăimîntătoare, ce s-a întîmplat, Fuhur?
―Mă-ntreb dacăn-ar fi mai înţelept săne-ntoarcem.
―Săne-ntoarcem? Unde?
―La Turnul de Fildeş. La Crăiasa Copilă.
―Crezi căne-am putea întoarce la ea fărăsăfi făcut vreo
ispravă?
―N-aşspune chiar aşa, Atreiu. Care era misiunea ta?
― Trebuia să caut să aflu cauza bolii ce-o prăpădeşte pe
Crăiasa Copilă şi care e leacul potrivit.
―Dar n-a fost misiunea ta săaduci şi leacul, zise Fuhur.
―Ce vrei săspui?
― Poate că facem o mare greşeală, încercînd să trecem
hotarele Fantäziei pentru a căuta o făpturăomenească.
― Nu înţeleg la ce te gîndeşti, Fuhur. Lămureşte-mă mai
bine.
― Crăiasa Copilă e bolnavă de moarte, spuse balaurul,
fiindcă are nevoie de un nume nou. Lucrul acesta ţi-a fost
destăinuit de străvechea Morla. Dar numai făpturile omeneşti din
lumea de afară pot să-i dea noul nume. Ţi-a spus-o Uyuläla.
Astfel ţi-ai îndeplinit misiunea, şi sînt de părere căar trebui cît de
curînd s-o înştiinţezi pe Crăiasa Copilă.
― Dar la ce bun, strigă Atreiu, dacă-i comunic totul şi nu
aduc în acelaşi timp şi o făpturăomeneasca ce-o poate salva?
―N-ai de unde şti, spuse Fuhur. Ea e în stare de mult mai
multe decît tine şi cu mine laolaltă. Poate că-i va fi foarte uşor să
cheme la ea o făpturăomenească. Poate căare căi şi mijloace
ce ţie şi mie şi tuturor făpturilor Fantäziei le sînt necunoscute.
Pentru aceasta ar trebui însă să ştie ceea ce ştii tu acum.
Gîndeşte-te căar putea fi aşa. Şi atunci, n-ar fi o nesăbuinţădin
partea noastră să încercăm din proprie iniţiativă să găsim o
făptură omenească şi să i-o aducem, ba mai mult, ar fi chiar
posibil ca între timp ea să moară şi noi tot să mai căutăm, pe
cînd am fi putut s-o salvăm, dacăne-am fi întors la vreme.
Atreiu tăcea. Fără îndoială că tot ce spusese balaurul era
adevărat. S-ar fi putut săfie aşa. S-ar fi putut săfie însă şi cu
totul altfel. Era foarte posibil ca, întorcîndu-se acum acasă cu
veştile sale, ea să-i spună: Şi ce-mi foloseşte tot ce-mi spui?
Dacămi-ai fi adus şi salvatorul, m-aşfi însănătoşit. Acum e însă
prea tîrziu pentru mine săte mai trimit încăo datăla drum.
Nu ştia ce săfacă. Şi era obosit, mult prea obosit pentru a
lua vreo hotărîre.
― Ştii, Fuhur, spuse el cu vocea scăzută, dar balaurul îl
auzea foarte bine, poate căai dreptate, dar poate cănu. Hai să
mai continuăm puţin zborul. Dacătot n-ajungem la hotar, atunci
ne-ntoarcem.
― Şi ce numeşti tu puţin? întrebăbalaurul.
―Cîteva ore, ―murmura Atreiu ―, ba nu, o singurăoră.
―Bine, răspunse Fuhur, prin urmare, încăo oră.
Dar aceastăsingurăorăavea săfie o orăprea mult.
Cei doi nu băgaseră de seamă că la miazănoapte cerul se
înnegrise de nori. La apus, unde se afla soarele, era ca pe
jăratec, şi văluri prevestitoare de rele atîrnau în zare ca un soi de
iarbă-de-mare sîngerîndă. La răsărit se apropia o furtună, o
pătură de plumb sur în faţa căreia apăreau nori zdrenţuiţi
precum cerneala albastră ce se prelinge. Iar din miazăzi se
răspîndea un abur galben ca pucioasa în care tresăreau şi
scînteiau fulgere.
―Se pare, spuse Fuhur, căvom avea vreme rea.
Atreiu privi în toate părţile.
―Da, spuse el, pare ameninţător. Totuşi trebuie săzburăm
mai departe.
― Ar fi mai înţelept, răspunse Fuhur, să ne căutăm un
adăpost. Dacăe ceea ce bănuiesc, atunci nu e glumă.
― Şi ce bănuiesti? întrebăAtreiu.
―Căsînt cei patru uriaşi ai vînturilor Şi căvor din nou să
lupte între ei, îl lămuri Fuhur. Se ceartăaproape tot timpul, nu se
înţeleg care dintre ei e cel mai puternic şi poate domni asupra
celorlalţi. Pentru ei e un soi de joc, căci lor înşişi nu li se întîmplă
nimic. Dar vai de cel ce e prins în lupta lor. De cele mai multe ori
se alege praful de el.
―N-ai putea săzbori mai sus? întrebăAtreiu.
―Vrei săspui undeva unde ei săn-ajungă? Nu, nu măpot
ridica atît de sus. Iar sub noi nu-i decît apă, vreo mare uriaşă,
atît cît cuprind cu ochii. Nu văd deloc unde ne-am putea
ascunde.
―Atunci nu ne rămîne altceva de făcut, hotărî Atreiu, decît
să-i aşteptăm. În orice caz, aşdori să-i întreb ceva.
―Ce vrei sa faci? striga balaurul şi, de spaimă, făcu un salt
prin aer.
―Dacăei sînt cei patru uriaşi ai vînturilor, îi explicăAtreiu,
atunci cunosc bine toate cele patru zări ale Fantäziei. Nimeni nar putea săne spunămai bine decît ei unde se aflăhotarele.
―O, cerule, strigăbalaurul, crezi căse poate sta liniştit de
vorbăcu ei?
―Care sînt numele lor? întrebăAtreiu.
― Cel din miazănoapte se numeşte Lirr, cel din răsărit
Baureo, cel din miazăzi Şirk, iar cel din apus Mayestril, răspunse
Fuhur. Dar tu, Atreiu, ce eşti tu de fapt? Eşti un băieţel sau eşti o
bucatăde oţel, cănu ştii ce e frica?
―Cînd am trecut prin poarta sfincşilor, răspunse Atreiu, am
pierdut orice urmă de frică. Pe lîngă aceasta, mai port şi
talismanul Crăiesei Copile. Toate făpturile Fantäziei îl respectă.
De ce sănu-l respecte şi uriaşii vînturilor?
―O, îl vor respecta, strigăFuhur, dar sînt proşti şi nu-i poţi
împiedica săse lupte între ei. Ai săvezi ce înseamnăasta!
Între timp norii de furtunădin toate părţile se adunaserăîntratît încît Atreiu văzu în jurul său ceva ce semăna cu o pîlnie de
dimensiuni enorme, cu craterul unui vulcan ai cărui pereţi
începură să se învîrtă tot mai repede, astfel că galbenul ca
pucioasa, plumburiul sur, roşul sîngeriu şi negrul de nepătruns
se amestecau. Iar el însuşi fu de asemenea rotit în cerc cu
balaurul său alb cu tot, de parcăar fi fost un băţde chibrit într-un
vîrtej imens. Şi atunci îi zări şi pe uriaşii vînturilor.
Nu erau de fapt decît nişte chipuri, căci membrele lor erau
atît de schimbătoare şi atît de multe ―ba lungi, ba scurte, ba
sute, ba deloc, ba foarte precise, ba doar un abur ― dar mai
erau şi încîlciţi într-o giganticăhorăsau luptăvoinicească, încît
era cu neputinţăsărecunoşti adevăratul lor trup. Şi feţele lor se
schimbau mereu, erau grase şi umflate, apoi alungite, fie în
înălţime, fie în lăţime, rămînînd totuşi mereu chipuri ce puteau fi
deosebite unele de altele. Căscau gurile şi strigau, şi răcneau, şi
urlau, şi rîdeau unul către altul. Păreau să nici nu observe
prezenţa balaurului şi a călăreţului său, căci în comparaţie cu ei
era mititel ca un ţînţar.
Atreiu se ridicădrept în sus. Cu mîna dreaptăluătalismanul
de aur de pe piept şi strigăcît putu mai tare:
―În numele Crăiesei Copile, tăceţi şi ascultaţi-mă!
Şi ceea ce era de necrezut se întîmplă!
Se potolirăca şi cum ar fi fost loviţi dintr-o datăde muţenie.
Îşi închiserăgurile şi opt ochi uriaşi se holbau la AURYN. Vîrtejul
se opri şi el. Brusc se lăsăo linişte mormîntală.
― Răspundeţi! strigă Atreiu. Unde sînt hotarele Fantäziei?
Lirr, tu ştii?
―La miazănoapte nu sînt, răspunse faţa neagrădin nori.
―Dar tu, Baureo?
―Nici la răsărit, spuse faţa plumburie din nori.
― Şirk, vorbeşte tu!
― La miazăzi nu-i nici un hotar, răspunse faţa galbenă ca
pucioasa din nori.
―Mayestril, tu ştii?
―Nici un hotar la apus, răspunse faţa roşie ca focul din nori.
Pe urmăspuserătoţi patru într-un singur glas:
―Da' cine eşti tu, care porţi semnul Crăiesei Copile şi nici
nu ştii căFantäzia n-are hotar?
Atreiu tăcu. Era năucit. La asta, într-adevăr, nu se gîndise, că
s-ar putea sănici nu existe hotare. Atunci totul fusese zadarnic.
Nici nu-şi dădu seama că uriaşii vînturilor îşi reîncepeau
jocurile lor războinice. De altfel, îi era indiferent ce-avea să se
mai întîmple de-aci înainte. Se agăţăde coama balaurului cînd
acesta fu brusc zvîrlit în sus de un vîrtej. Înconjuraţi de fulgere,
goneau mereu în cerc, apoi se înecarăaproape într-un potop de
ploaie cu şuvoaiele ce-i loveau dintr-o parte. Dintr-o dată fură
sorbiţi de o boare de foc, cît pe-aci săfie făcuţi scrum. Nimeriră
însăîntr-o grindinăce nu era alcătuitădin boabe, ci din ţurţuri de
gheaţălungi cît suliţele, doborîndu-i în hău. Dar iarăfurătraşi în
sus şi răsturnaţi şi zvîrliţi de colo pînă colo ― uriaşii vînturilor
luptau între ei pentru domnie.
― Ţine-te bine! strigăFuhur cînd o palăde vînt îl aruncăpe
spate.
Dar era prea tîrziu. Atreiu îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi în
adîncuri. Se prăbuşi şi se tot prăbuşi, şi pe urmă nu mai ştiu
nimic.
Cînd îşi veni în fire, era întins în nisip moale. Auzea foşnetul
valurilor, iar cînd îşi ridicăcapul, văzu căfusese purtat la ţărmul
mării. Era o zi cenuşie şi ceţoasă, dar fără vînt. Marea era
liniştită Şi nimic nu dădea de bănuit că o luptă între uriaşii
vînturilor bîntuise de curînd pe aici. Sau ajunsesecumva într-un
cu totul alt loc, foarte îndepărtat? Plaja era netedă, nu se zăreau
nicăieri stînci sau dealuri, doar cîţiva pomi strîmbi şi îndoiţi
apăreau prin abur ca nişte gheare mari.
Atreiu se ridicăîn capul oaselor. La o distanţăde cîţiva paşi
îşi văzu hlamida din păr roşu de bivol. Se tîrî pînăacolo şi şi-o
puse pe umeri. Spre surprinderea, sa constatăcăabia mai era
umedă. Prin urmare, era de multăvreme aici.
Cum ajunsese pînăaici? Şi de ce nu se înecase?
Începu să-şi amintească în mod confuz de braţe ce-l
purtaseră şi glasuri melodioase şi stranii: Bietul băiat, frumosul
băiat! Ţineţi-l bine! Sănu se scufunde!
Sau poate cănu fusese decît foşnetul valurilor?
Sau fuseserăcumva rusalce şi duhuri ale apelor? Probabil că
văzuserătalismanul şi de aceea l-au salvat.
Fărăsăvrea, mîna lui se întinse către talisman ―dar nu mai
era acolo! Lanţul din jurul gîtului dispăruse. Pierduse medalionul.
― Fuhur! strigă Atreiu cît putu mai tare. Sări în picioare,
alergă încolo şi încoace şi strigă în toate părţile: Fuhur! Fuhur!
Unde eşti?
Nici un răspuns. Doar foşnetul monoton şi lent al valurilor
lovindu-se de plajă.
Cine ştie încotro îl suflaserăuriaşii vînturilor pe balaurul alb!
Poate că Fuhur î şi căuta micul stăpîn în cu totul altă parte, la
mare depărtare de aici. Poate cănici nu mai era în viaţă.
Acum Atreiu nu mai călărea pe un balaur şi nu mai era un sol
al Crăiesei Copile ―nu mai era decît un băieţel. Şi singur de tot.
Orologiul din turn bătu de şase ori.
Afară se întunecase acum. Ploaia încetase. Era linişte
completă. Bastian privea ţintăla flăcările lumînărilor.
Apoi tresări, fiindcăpodeaua de scînduri trosnise.
I se părea că aude pe cineva respirînd. Îşi opri suflarea şi
ascultă. În afara micului cerc luminos răspîndit de lumînări podul
uriaşera întunecat de tot.
Nu cumva se auzeau paşi uşori pe scară? Nu se mişcase
chiar acum, încet clanţa de la uşa podului?
Din nou trosnea podeaua.
Şi dacăumblau stafii aici în pod...?
― Da de unde, spuse cu jumătate voce Bastian, nu există
stafii. Toatălumea spune aşa.
Dar atunci de ce erau atît de multe poveşti cu stafii?
Poate că toţi cei ce spuneau că nu există stafii se temeau
doar s-o recunoască.
Atreiu se înfăşurăbine în hlamida sa roşie, căci îi era frig, şi
porni la drum spre interiorul ţării. Atît cît putea vedea prin ceaţă,
peisajul nu se modifica, ţinutul era plat şi monoton, doar că
treptat se iveau tot mai multe tufişuri printre pomii încovoiaţi,
arbuşti ca din tablăruginită şi chiar aproape la fel de tari. Cineva
se putea uşor răni cu ei dacănu băga de seamă.
Dupăvreo oră, Atreiu ajunse la o stradăpietruităcu bolovani
ce-şi înălţau cocoaşele de formăfoarte neregulată. Atreiu hotărî
sămeargăpe acea stradă, căci probabil avea să-l ducăundeva,
dar găsi că-i vine mai uşor sămeargăprin praf, pe lîngăstradă,
decît pe pavaj, unde se poticnea. Strada era şerpuitoare, cotea
cînd spre stînga, cînd spre dreapta, fără vreun motiv, căci nici
aici nu se vedea nici deal, nici rîu. Doar că în acest ţinut totul
părea săfie încovoiat.
Atreiu nu apucase să umble multă vreme cînd auzi din
depărtare un zgomot ciudat, tropăitor, care se tot apropia. Era ca
bătaia înăbuşită a unei tobe mari, amestecîndu-se cu nişte
sunete ascuţite ca de fluiere mici, precum şi cu clinchet de
clopoţel. Atreiu se ascunse după o tufă la marginea străzii şi
aşteptă.
Muzica aceea ciudatăse apropia încetul cu încetul şi în sfîrşit
apărurădin ceaţă şi primele personaje. Era limpede cădansau,
dar nu era un dans vesel sau graţios, ci mai degrabăsăreau de
colo-colo cu mişcări năstruşnice, se tăvăleau pe jos, se tîrau pe
mîini şi pe picioare, se ridicau întinzîndu-se în sus şi se purtau
ca bezmeticii. Singurul lucru ce se auzea în acest timp era
bătaia înceată şi înăbuşităa tobelor, fluierele ascuţite, precum şi
un gîfîit şi schelălăit din nenumărate gîtlejuri.
Veneau mulţi, tot mai mulţi, era o procesiune ce părea cănu
se mai sfîrşeşte. Atreiu zări şi feţele dansatorilor, erau fumurii ca
cenuşa şi leoarcă de sudoare, dar ochii tuturor ardeau cu o
strălucire sălbatică, febrilă. Cîte unii se loveau singuri cu biciuşti.
Sînt nebuni, gîndi Atreiu, şi simţi un fior rece pe spinare.
De altfel, îşi dădu seama căcea mai mare parte a procesiunii
se compunea din pricolici, iezme şi stafii. Printre ei erau şi
vampiri şi o mulţime de vrăjitoare, cele mai multe bătrîne,
gheboase şi cu o bărbiţăde ţap, dar mai erau şi unele tinere şi
frumoase, cărora răutatea li se citea pe faţă. Era limpede că
Atreiu ajunsese în unul din ţinuturile Fantäziei populate de făpturi
ale întunericului. Dacăar mai fi fost în posesia lui AURYN, i-ar fi
întîmpinat fără să mai stea pe gînduri pentru a-i întreba ce se
petrece. Acum însăsocoti că-i mai bine sărămînăîn ascunzişul
său pînăce alaiul smintit va fi trecut şi va fi dispărut şi ultimul
codaş, şchiopătînd şi ţopăind prin ceaţă.
Abia după aceea îndrăzni să iasă din nou în stradă şi privi
lung dupăcortegiul fantomatic. Să-i urmeze sau sănu-i urmeze?
Nu se putea hotărî. De fapt nici nu mai ştia dacă să mai facă
ceva, şi dacămai putea săfacăceva.
Pentru prima dată simţi limpede cît de mult îi lipsea
talismanul Crăiesei Copile şi cît de neajutorat era fărăel. Nu era
vorba atît despre pavăza ce-i fusese ―căci toate strădaniile şi
lipsurile, toate spaimele şi pustietăţile trebuise săle înfrunte cu
propriile lui puteri ― dar atît timp cît purtase talismanul nu
fusese niciodatănesigur cu privire la ceea ce trebuia săfacă. Îi
îndreptase voinţa şi hotărîrile în direcţia cea bună, asemenea
unui tainic compas. Acum se schimbase însătotul, acum nu mai
exista nici o forţătainicăsă-l conducă.
Numai pentru a nu sta locului încremenit îşi porunci să
urmeze cortegiul de stafii al cărui ritm de tobe înăbuşit tot se mai
auzea din depărtare.
În timp ce se furişa prin ceaţă ― avînd mereu grijă să
păstreze djstanţa cuvenităfaţăde ultimii codaşi ―încercăsă-şi
lămureascăsituaţia.
De ce, of, de ce nu ascultase de Fuhur cînd îl sfătuise să
zboare imediat la Crăiasa Copilă? I-ar fi comunicat solia
transmisăde Uyuläla şi i-ar fi restituit „strălucirea". FărăAURYN
şi fără Fuhur nu mai putea ajunge la Crăiasa Copilă. Ea-l va
aştepta pînăîn ultima clipăa vieţii, sperînd căva veni, crezînd
căva aduce ei şi Fantäziei salvarea ―dar zadarnic!
Toate acestea erau destul de rele, dar şi mai rău era ceea ce
aflase de la uriaşii vînturilor: cănu existau hotare. Dacăera cu
neputinţă să pleci din Fantäzia, atunci era tot cu neputinţă să
chemi în ajutor o făptură omenească de dincolo de hotarele
Fantäziei. Tocmai fiindcăFantäzia era nesfîrşită, sfîrşitul ei era
de neînlăturat.
În timp ce mergea mai departe prin palele de negură,
poticnindu-se de bolovanii pavajului, auzi din nou în amintire
glasul blînd al Uyulälei. O micuţă scînteie de speranţă i se
aprinse în suflet.
Mai înainte oamenii veneau adeseori în Fantäzia pentru a-i
da Crăiesei Copile mereu alte nume noi şi minunate ― aşa
cîntase Uyuläla. Prin urmare, exista totuşi un drum dintr-o lume
în cealaltă!
„... drumu-i încă-n preajma lor,
Ca să-l găseascăe uşor
Pentru-a veni în ajutor."
Da, acestea fuseserăcuvintele cîntate de Uyuläla. Numai că
făpturile omeneşti uitaseră drumul. Nu era însă posibil ca o
făptură, una singura, să-şi aminteascăde el?
Faptul că pentru el însuşi nu mai era nici o speranţă nu-l
tulbura pe Atreiu. Înainte de toate era important ca o făptură
omeneascăsăaudăchemarea Fantäziei şi săvină ―aşa cum
se întîmplase în toate timpurile. Şi poate, poate că cineva
pornise deja şi era pe drum!
― Da! Da! strigăBastian.
Se sperie de propriul său glas şi adăugăceva mai încet:
― Aş veni în ajutorul vostru, numai de-aş şti cum! Nu ştiu
drumul, Atreiu, nu-l ştiu deloc!
Sunetul înăbuşit al tobelor şi fluierele ascuţite amuţiseră şi,
fără să-şi dea seama, Atreiu se apropiase atît de mult de
cortegiu, încît aproape se ciocni de ultimii din ei. Cum însăera
desculţ, paşii lui nu făceau nici un zgomot ―dar nu aceasta era
cauza datorităcăreia nimeni nu-i dădea vreo atenţie. Ar fi putut
să şi tropăie cu cizme cu ţinte de fier şi săstrige în gura mare, şi
tot nu s-ar fi sinchisit nimeni.
Acum nu mai erau înşiraţi într-o coloană, ci se răspîndiseră
pe un cîmp cu iarbăcenuşie şi noroi. Unii se legănau uşor încolo
şi încoace, alţii stăteau locului sau şedeau nemişcaţi, dar ochii
tuturor, lucind febril şi orb, priveau în aceeaşi direcţie.
Iar Atreiu văzu şi el acum la ce priveau ţintă, într-un soi de
extaz de groază: Pe cealaltăparte a cîmpului era neantul.
Era la fel cum îl văzuse Atreiu mai înainte, din vîrful pomului
cînd fusese la gnomii de scoarţă, sau acolo unde fuseseră
Porţile Fermecate ale Oracolului din Miazăzi, sau de la mari
înălţimi, de pe spinarea lui Fuhur ―dar pînăacum nu-l văzuse
decît din depărtare. Acum se afla însă pe neaşteptate foarte
aproape, trecea de-a curmezişul peste toatăzarea, era uriaş şi
se apropia încet, încet, dar de nestăvilit.
Atreiu observă că personajele fantomatice de pe cîmp
începeau să tresară, braţele li se contorsionau spasmodic şi
gurile le ţineau căscate ca şi cum ar fi vrut săstrige sau sărîdă,
dar era o linişte mormîntală. Şi apoi ―ca şi cum ar fi fost cu toţii
frunze veştede suflate de vînt ―gonirătoţi în acelaşi timp înspre
neant şi se aruncară, se rostogoliră şi se prăvălirăîn el.
Abia dispăruse ultimul din ceata fantomatică, fără urmă şi
fără vreun sunet, cînd Atreiu observă cu groază că şi propriul
său trup începuse să se îndrepte cu paşi mici, smuciţi către
neant. O dorinţăcovîrşitoare de a se arunca şi el înăuntru era cît
pe-aci să-l cuprindă. Atreiu îşi încordăîntreaga voinţăpentru a
se apăra. Se sili săse opreascălocului. Încet, foarte încet izbuti
săse întoarcă şi sălupte, înaintînd pas cu pas ca împotriva unui
puternic curent de apănevăzut. Sorbul mai slăbi şi Atreiu o luă
la fugă, alergînd cît putea de repede înapoi pe strada
bolovănoasă, plină de hîrtoape. Mai aluneca, mai cădea, se
ridica şi alerga mai departe fărăsăse gîndeascăunde-l va duce
acea stradăînnegurată.
Tot fugind, îi următoate cotiturile lipsite de noimă şi se opri
abia cînd în faţa lui apăru din negură zidul înalt şi negru ca
smoala al unui oraş. În spatele lui cîteva turnuri strîmbe se
înălţau spre cerul cenuşiu. Canaturile groase de lemn ale porţii
oraşului erau găunoase şi putrezite, atîrnînd într-o rînă de
balamalele ruginite.
Atreiu intrăîn oraş.
În pod se făcea tot mai rece. Lui Bastian i se făcu atît de frig,
încît începu sătremure.
Şi dacă avea să se îmbolnăvească acum ― ce se va
întîmpla cu el? Ar putea face de pildă pneumonie, ca Willi, un
băiat din clasa sa. Atunci va trebui sămoarăsingur de tot, aici în
pod. Nu va fi nimeni lîngăel să-l ajute.
Acum ar fi tare bucuros dacătata l-ar găsi şi l-ar salva.
Dar săse întoarcăacasă ―nu, îi era cu neputinţă. Mai bine
sămoară!
Îşi luă şi celelalte pături militare şi se înfofoli zdravăn cu ele.
Treptat începu săse încălzească.
Oraşul Strigoilor
ŞI IAR RĂSUNĂ PESTE VALURILE spumegînde ale mării
glasul lui Fuhur, puternic ca dangătul unui clopot de bronz.
―Atreiu! Unde eşti? Atreiu!
Uriaşii vînturilor îşi jncheiaserăde mult jocul şi zburaserăîn
toate zările. Aveau săse întîlneascădin nou, aici sau în alt loc,
ca să se înfrunte iară, aşa cum făceau de cînd lumea şi
pămîntul. Uitaseră deja ceea ce se întîmplase, căci nu le
rămînea nimic în minte şi nu ştiau altceva în afarăde propria lor
forţăsălbatică. Aşa căatît balaurul alb, cît şi micul său călăreţ
pieriserăde mult din memoria lor.
Cînd Atreiu se prăbuşise în adîncuri, Fuhur încercase la
început din toate puterile să se repeadă după el ca să-l mai
poată prinde în timpul căderii. Un vîrtej îl smulsese însă pe
balaur în sus şi-l purtase departe, departe. Cînd se întoarse,
uriaşii vînturilor îşi dezlănţuiau furia peste un alt loc al mării.
Fuhur se strădui cu disperare săregăseascălocul unde Atreiu
căzuse în apă, dar pînă şi pentru un balaur-noroc e cu neputinţă
sădescopere prin spumele clocotitoare ale valurilor furtunoase
un punct atît de minuscul ca trupul purtat de ape ―sau coborît
pe fundul mării.
Totuşi Fuhur nu voia să renunţe. Se înălţa mult în văzduh
pentru a putea privi mai departe, apoi zbura foartejos, aproape
de valuri, sau se învîrtea în cerc, în cercuri tot mai mari şi mai
mari. Între timp nu înceta să-l strige pe Atreiu, nădăjduind că
totuşi avea să-l mai zăreascăpe undeva prin spuma valurilor.
Era un balaur-noroc şi nimic nu-i putea zdruncina
convingerea că totul se va sfîrşi cu bine. Orice s-ar întîmpla,
Fuhur n-ar renunţa niciodată.
―Atreiu, răsuna glasul lui puternic peste mugetul valurilor,
Atreiu, unde eşti?
Atreiu umbla pe străzile cufundate într-o tăcere mormîntală
ale unui oraş părăsit. Priveliştea era apăsătoare şi lugubră. Se
părea că aici nu există nici o clădire care, văzută doar pe
dinafară, sănu parăameninţătoare, încărcatăde blesteme, ca şi
cum întregul oraşn-ar cuprinde decît castele cu fantome şi case
cu stafii. Peste străzi şi uliţe, la fel de strîmbe şi întortocheate ca
totul din această ţară, atîrnau imense pînze de păianjen şi un
miros urît ieşea prin ferestruicile pivniţelor şi din puţurile goale.
Dupăce Atreiu fugise la început tiptil de la un colţde clădire
la altul, pentru a nu fi descoperit, în curînd nu-şi mai dădu nici o
silinţă de-a se ascunde. Pieţele şi străzile erau pustii şi nici în
clădiri nu se simţea nici o mişcare. Intră în cîteva, dar nu găsi
decît mobile răsturnate, perdele zdrenţuite, vase şi sticlărie
spartă ―toate semnele de distrugere, dar nici un locuitor.Pe o
masăse mai găsea mîncare mîncatăpe jumătate, cîteva farfurii
cu o ciorbăneagră şi cîteva fărîme lipicioase, poate pîine. Mîncă
din amîndouă. Aveau un gust greţos, dar îi era tare foame. Întrun anumit sens i se părea foarte just că ajunsese tocmai aici.
Totul era foarte potrivit pentru cineva ce nu mai avea nici o
speranţă.
Bastian se simţea lihnit de foame.
Cine ştie de ce tocmai acum îşi aminti în chip cît se poate de
nepotrivit de ştrudelul cu mere al domnişoarei Anna. Era cel mai
bun ştrudel cu mere din lume.
Domnişoara Anna venea de trei ori pe săptămînă, ţinea
socotelile pentru tata şi făcea de asemenea ordine în
gospodărie. De cele mai multe ori gătea sau cocea cîte ceva.
Era o fiinţă voinică, vorbea tare şi rîdea fără sfială. Tata era
politicos cu ea, dar în rest părea cănici n-o vede. Domnişoara
Anna izbutea foarte rar să işte un zîmbet fugar peste faţa lui
întristată. Cînd era şi ea acolo, parcăse lumina un pic locuinţa.
Domnişoara Anna avea o fetiţă, deşi nu era măritată. Fata se
numea Crista, era cu trei ani mai micădecît Bastian şi avea un
minunat păr blond. Mai înainte domnişoara Anna o aducea de
fiecare dată şi pe fetiţă. Crista era tare sfioasă. Cînd Bastian îi
istorisea timp de ore întregi poveştile lui, ea şedea foarte liniştită
ascultîndu-l cu ochii larg deschişi. Îl admira pe Bastian, iar lui îi
era foarte dragă.
Cu un an în urmădomnişoara Anna îşi dăduse însăfata la un
cămin de copii, la ţară. Iar acum nu se mai vedeau aproape
deloc.
Bastian i-o luase în nume de rău domnişoarei Anna, iar toate
explicaţiile ei cum că totul ar fi spre binele Cristei nu-l
convinseserădefel.
Totuşi nu putea rezista niciodată ştrudelului ei cu mere.
Se întrebă îngrijorat cît timp poate sta un om fără să
mănînce. Trei zile? Două? Poate cădupădouăzeci şi patru de
ore apăreau deja halucinaţii? Bastian socoti pe degete de cît
timp se afla aici. Erau zece ore sau poate chiar şi ceva mai mult.
Numai de şi-ar fi păstrat franzeluţa sau cel puţin mărul!
În lumina pîlpîitoare a lumînărilor, ochii de sticlăai vulpii, ai
bufniţei şi ai uriaşului vultur păreau aproape vii. Umbrele lor se
mişcau, imense, pe peretele podului.
Orologiul din turn bătu de şapte ori.
Atreiu ieşi din nou în stradă şi umblăfărănici un ţel prin oraş.
Părea foarte mare. Trecu prin cartiere unde toate casele erau
mici şi joase, încît stînd în picioare era în stare să atingă
streaşina, precum şi prin altele unde se aflau palate cu multe
caturi şi cu faţadele împodobite cu statui. Dar toate statuile
reprezentau schelete sau figuri de demoni holbîndu-se cu feţe
schimonosite la trecătorul singuratic.
Pe urmărămase dintr-o dată ţintuit locului.
De undeva, de foarte aproape, se auzea un urlet răguşit şi
hîrîitor sunînd atît de disperat, atît de deznădăjduit, încît pe
Atreiu îl duru inima. Toată părăsirea, toată osîndirea Fiinţelor
Întunericului se găsea în aceastăjeluire ce nu se mai sfîrşea şi
se întorcea ca ecou reflectat de pereţii unor clădiri din ce în ce
mai îndepărtate, pînăce, la sfîrşit, se auzea ca urletul unei haite
de lupi uriaşi împrăştiatăpe o mare întindere.
Atreiu merse pe urma sunetelor ce deveneau din ce în ce
mai stinse, pentru a înceta în cele din urmăîntr-un hohot hîrîitor.
Dar trebui săcaute cîtva timp. Intrăprintr-o poartă, ajunse într-o
curte strîmtă şi întunecoasă, trecu pe sub o boltă interioară şi
nimeri în sfîrşit într-o curticicădosnică, umedă şi murdară. Acolo
zăcea un lup uriaş aproape mort de foame, legat de zid cu un
lanţ. I se puteau număra una cîte una coastele de sub blana
răpciugoasă, vertebrele şirei spinării ieşeau în afarăca dinţii unui
ferăstrău, iar limba îi atîrna de-un cot din botul pe jumătate
deschis.
Atreiu se apropie încetişor de el. Cînd îl observă, lupul ridică
dintr-o zvîcnitură capul său enorm. În ochi îi lucea o lumină
verde.
O vreme se examinară unul pe celălalt, fără o vorbă, fără
vreun sunet. În sfîrşit lupul scoase un mîrîit încet, sunînd a
primejdie mare:
―Pleacă! Lasă-măsămor în pace!
Atreiu nu se mişcă. La fel de încet îi răspunse:
― Ţi-am auzit chemarea, de aceea am venit.
Capul lupului căzu înapoi pe culcuş.
― N-am chemat pe nimeni, mîrîi el, era bocetul pentru
propriul meu sfîrşit.
―Cine eşti tu? întrebăAtreiu şi se mai apropie un pas.
―Sînt Gmork, vîrcolacul.
―De ce eşti legat în lanţ?
―M-au uitat cînd au plecat.
―Cine te-a uitat?
―Cei care m-au legat în lanţ.
― Şi unde au plecat?
Gmork nu-i răspunse. Îl privea pe Atreiu pîndindu-l din ochii
închişi pe jumătate. Dupăce tăcu mai mult timp, întrebă:
―Tu nu eşti de pe-aici, micuţule străin, nici din oraşul acesta
şi nici din ţara aceasta. Ce cauţi aici?
Atreiu plecăcapul.
―Nu ştiu cum am ajuns aici. Cum se numeşte oraşul?
― E capitala celei mai vestite ţări din întreaga Fantäzie,
spuse Gmork. Despre nici o altă ţară şi nici un alt oraşnu există
atît de multe poveşti. Ai auzit şi tu desigur de Oraşul Strigoilor
din Ţara Ticăloşilor, nu-i aşa?
Atreiu dădu încet din cap.
Gmork nu-l slăbise o clipă din ochi pe băiat. Era mirat că
acest copil cu pielea verde îl privea atît de liniştit din ochii lui
negri şi nu arăta nici o frică.
―Dar tu ―cine eşti? întrebăvîrcolacul.
Atreiu stătu un timp pe gînduri înainte de a răspunde:
―Nimeni.
―Ce înseamnăasta?
―Înseamnăcăaveam şi eu cîndva un nume. Nu mai trebuie
săfie pronunţat. De aceea sînt nimeni.
Lupul-vîrcolac îşi trase puţin în sus buzele şi îşi arătă dinţii
înfiorători, ceea ce voia săfie probabil un zîmbet Se pricepea la
întunecările sufleteşti de toate felurile şi simţea căavea în faţa
sa un partener demn de el, într-un anumit fel.
― Dacă lucrurile stau aşa, spuse cu glasul răguşit, atunci
nimeni m-a auzit, nimeni a venit la mine şi nimeni vorbeşte cu
mine în ultimele mele clipe.
Atreiu dădu iar din cap. Apoi întrebă:
―Nu te poate desprinde nimeni din lanţ?
Lumina verde din ochii lupului-vîrcolac pîlpîi. Începu săgîfîie
şi să-şi lingăbotul.
― Ai face într-adevăr una ca asta, spuse repezit, i-ai da
drumul unui lup-vîrcolac flămînd? Nu ştii ce înseamnăasta? Naşcruţa pe nimeni!
―Da, spuse Atreiu, dar eu sînt nimeni. De ce m-aşteme de
tine?
Dădu să se apropie de Gmork. Dar acesta scoase din nou
mîrîitul său înspăimîntător. Băiatul se feri.
―Nu vrei săte eliberez? îl întrebă.
Dintr-o datăvîrcolacul păru foarte obosit.
― Nu mă poţi elibera. Iar dacă ajungi în preajma mea, eu
trebuie săte sfîşii, băiete. Şi asta mi-ar amîna sfîrşitul doar cu
puţin, o orăsau două. Prin urmare, stai la distanţă şi lasă-măsă
crăp în pace.
Atreiu rămase pe gînduri.
― Poate, îi spuse într-un tîrziu, găsesc ceva de mîncare
pentru tine. Aşputea sămăduc săcaut prin oraş.
Gmork îşi deschise iar ochii încet şi-l privi pe băiat. Focul cel
verde din privirile sale se stinsese.
―Du-te la naiba, prostuţule! Vrei sămă ţii în viaţăpînăce
neantul ajunge aici?
― Mă gîndeam, bîigui Atreiu, că dacă ţi-aş fi adus de
mîncare şi ai fi fost sătul, poate căm-aşfi putut apropia de tine
pentru a-ţi desface lanţul...
Gmork scrîşni din dinţi.
―Dacăm-ar reţine aici un lanţobişnuit, crezi cănu l-aşfi
rupt eu singur, încăde demult?
Ca pentru a-i dovedi aceasta, înşfăcă lanţul şi dinţii lui
înspăimîntători se izbiră trosnind. Smuci de lanţ, apoi îi dădu
drumul.
―E un lanţfermecat, nu poate fi desprins decît de aceeaşi
persoanăcare l-a şi legat. Dar ea nu se mai întoarce niciodată.
― Şi cine ţi l-a legat?
Gmork începuse săschelălăie ca un cîine bătut. Abia după
cîtva timp se linişti într-atît încît săpoatărăspunde:
―Gaya, domniţa întunecată.
― Şi unde a plecat?
― S-a aruncat în neant ―ca şi toţi ceilalţi de aici.
Atreiu se gîndi la dansatorii smintiţi pe care-i văzuse afarăîn
negură, în faţa oraşului.
―De ce, murmurăel, de ce n-au fugit?
―Nu mai aveau nici o speranţă. Asta văface pe alde voi atît
de slabi. Neantul văatrage tare de tot, şi nici unul din voi nu-i va
mai rezista multăvreme.
Spunînd aceste cuvinte, Gmork rîdea cu răutate.
―Dar tu, continuăAtreiu cu întrebările, vorbeşti ca şi cum nai fi şi tu de-al nostru.
―Nici nu sînt de-al vostru.
―Da'de unde vii?
―Nu ştii ce-i un vîrcolac?
Mut, Atreiu făcu semn din cap cănu ştia.
―Nu cunoşti decît Fantäzia, spuse Gmork. Mai existăînsă
şi alte lumi. De pildăcea a făpturilor omeneşti. Dar mai există şi
fiinţe care nu-şi au o lume proprie. În schimb sînt în stare săintre
şi să iasă dintr-o lume într-alta. O astfel de fiinţă sînt şi eu. În
lumea oamenilor apar ca un om, dar nu sînt. Iar în Fantäzia am
o înfăţişare fantäzică ―dar nu sînt unul de-ai voştri.
Atreiu se aşezăîncet pe jos, privindu-l pe vîrcolacul muribund
cu ochii săi mari, negri.
―Ai fost în lumea oamenilor?
―De multe ori am trecut încolo şi încoace între lumea lor şi
a voastră.
―Gmork, bîigui Atreiu fărăa fi în stare săîmpiedice tremurul
buzelor sale, îmi poţi destăinui calea spre lumea oamenilor?
În ochii lui Gmork se aprinse o micăscînteie verde, ca şi cum
ar fi rîs în sinea sa.
― Pentru tine şi cei de-o seamă cu tine calea într-acolo e
foarte lesnicioasă. Numai căpentru alde voi există şi un clenci:
Nu vămai puteţi întoarce niciodată. Trebuie sărămîneţi veşnic
acolo. Vrei aşa ceva?
―Ce trebuie săfac? întrebăhotărit Atreiu.
― Ceea ce au făcut şi toţi ceilalţi încă înaintea ta, băiete.
Trebuie doar să te arunci în neant. Dar nu-i nici o grabă, căci
mai curînd sau mai tîrziu o vei face în orice caz, atunci cînd vor
dispărea ultimele părţi din Fantäzia.
Atreiu se ridicăîn picioare.
Gmork văzu că băiatul tremura din tot trupul. Deoarece nu
ştia adevăratul motiv, îi spuse, căutînd să-l liniştească:
―Nu te teme, nu doare.
― Nu mă tem, răspunse Atreiu. Nu mi-aş fi închipuit
niciodată că tocmai aici şi tocmai prin tine îmi voi recăpăta
întreaga speranţă.
Ochii lui Gmork ardeau ca douăsemilune înguste şi verzi.
―N-ai nici un motiv sămai speri ceva, băiete ―indiferent
ce-ai avea de gînd să faci. Cînd apari în lumea oamenilor, nu
mai eşti ceea ce eşti aici. Tocmai aceasta e taina ce n-o poate
şti nimeni în Fantäzia.
Atreiu stătea locului cu braţele atîrnînd.
―Ce voi fi acolo? întrebăel. Spune-mi taina!
Gmork tăcu multăvreme şi nu se mai mişcă.
Atreiu începuse să se teamă că nu va mai primi nici un
răspuns, dar în sfîrşit o răsuflare grea săltă pieptul lupuluivîrcolac care începu săvorbeascăcu glas răguşit:
― Drept cine mă iei, băiete? Drept prietenul tău? Fii cu
băgare de seamă! Mădistrez doar cu tine. Şi nici nu poţi pleca
acum. Te reţin prin speranţa ta. Dar în timp ce vorbesc, neantul
asediazădin toate părţile Oraşul Strigoilor, iar foarte curînd nu
va mai fi nici o ieşire. Şi atunci vei fi pierdut. Dacă stai şi mă
asculţi, te-ai şi hotărît. Dar încămai poţi fugi.
Cruzimea din jurul botului lui Gmork se accentua tot mai mult.
Atreiu şovăi doar o clipăfoarte scurtă, pe urmă şopti însă:
―Spune-mi taina! Ce voi fi acolo?
Din nou Gmork lăsă să treacă multă vreme pînă să
răspundă. Acum respira horcăind şi rar. Brusc se ridicăînsă şi
se aşeză sprijinindu-se pe labele din faţă, iar Atreiu trebuia să
privească în sus spre el. Abia acum se vedea mărimea lui
enormă şi înfricoşătoare. Cînd continuăsăvorbească, glasul îi
huruia.
―Ai văzu neantul, băiete?
―Da, de multe ori.
―Cum arată?
―Ca şi cum ai fi orb.
―Ei bine ― şi dacăaţi intrat în el, atunci se lipeşte de voi,
acest neant. Sînteţi ca o boală contagioasă prin care oamenii
orbesc, aşa că nu mai pot deosebi aparenţa de realitate. Ştii
cum sînteţi numiţi acolo?
―Nu, şopti Atreiu.
―Minciuni! lătrăGmork.
Atreiu îşi clătinăcapul. Sîngele îi pierise de pe chip.
―Cum se poate una ca asta?
Gmork se amuza pe seama lui Atreiu. Era limpede că
aceastăconvorbire îl înviora. Dupăo scurtăvreme continuă:
― M ă-ntrebi ce vei fi acolo? Dar aici ce eşti? Ce sînteţi cu
toţii, voi făpturi ale Fantäziei? Sînteţi imagini din vis, născociri din
domeniul poeziei, personaje dintr-o poveste fără sfîrşit! Te iei
drept o realitate, băiete? Fie, aici în lumea ta chiar eşti. Dar dacă
treci prin neant, atunci nu mai eşti. Ai devenit de nerecunoscut.
Eşti într-o altă lume. Acolo nu mai semănaţi cu voi înşivă.
Aduceţi în lumea oamenilor iluzia Şi amăgirea. Ia ghiceşte,
băiete, ce se-ntîmplăcu toţi locuitorii Oraşului Strigoilor care au
sărit în neant?
―Nu ştiu, bîigui Atreiu.
―Se transformăîn idei fixe în minţile oamenilor, în teamă,
acolo unde în realitate nu există nimic de care să te temi, în
lăcomia de a avea lucruri care îi îmbolnăvesc, în disperare acolo
unde nu existănici un motiv de disperare.
―Ajungem cu toţii aşa? întrebăAtreiu îngrozit.
― Nu, spuse Gmork, exista multe feluri de idei fixe şi de
amăgiri, depinde de cum sînteti aici, frumoşi sau urîţi, proşti sau
înţelepţi, urmînd sădeveniţi acolo minciuni frumoase sau urîte,
prosteşti sau înţelepte.
―Dar eu, dori să ştie Atreiu, ce voi deveni eu?
Gmork rînji.
―Nu-ţi spun, băiete. Ai săvezi tu acolo. Sau, mai bine zis,
n-ai săvezi, fiindcănici n-ai sămai fii.
Atreiu tăcea şi-l privea pe lupul-vîrcolac cu ochii căscaţi.
Gmork continuă:
―De aceea oamenii urăsc Fantäzia Şi se tem de ea şi de tot
ce vine de acolo. Doresc s-o distrugă. Şi nu ştiu cătocmai astfel
măresc potopul de minciuni ce se revarsăneîncetat în lumea lor
―acest şuvoi de făpturi ale Fantäziei devenite de nerecunoscut
şi care trebuie săducăviaţa părelnicăa unor cadavre vii şi să
otrăvească cu duhoarea lor de putregai sufletele oamenilor.
Oamenii nu-şi dau seama. Aşa-i că-i distractiv?
― Şi nu mai existănici unul, întrebăîncetişor Atreiu, care să
nu ne urască şi sănu se teamăde noi?
―În orice caz, eu unul nu cunosc pe nimeni, spuse Gmork,
şi de altfel nici nu e de mirare, pentru căvoi înşivătrebuie să-i
faceţi pe oameni săcreadăcăFantäzia nici nu există.
―CăFantäzia nici nu există? repetăAtreiu uluit.
― Desigur, băiete, răspunse Gmork, e chiar cel mai
important lucru din toate. Nu-ţi dai seama? Oamenii trebuie să
creadă că Fantäzia nu există, căci numai atunci n-o să le mai
treacă prin minte să vă viziteze. Şi de asta depinde totul, căci
numai dacăei nu văcunosc sub adevărata voastrăînfăţişare se
poate face totul cu ei.
―Ce săse facăcu ei?
―Tot ce vrei. Se aflăîn puterea ta. Şi nimic nu dăo putere
mai mare asupra oamenilor decît minciuna. Căci oamenii,
băiete, trăiesc din idei. Iar acestea pot fi dirijate. O asemenea
putere e singura de preţ. De aceea m-am aflat şi eu de partea
puterii şi am slujit-o, pentru a lua parte la ea ―deşi într-un alt
chip decît tine şi cei de-o seamăcu tine.
―Nu vreau săam parte de putere! exclamăAtreiu.
―Linişteşte-te, prostuţule, mîrii lupul-vîrcolac, îndatăce-ţi va
veni şi ţie rîndul săsari în neant, te transformi şi tu într-un slujitor
al puterii, lipsit de voinţă şi de nerecunoscut. Cine ştie la ce-i vei
fi de folos. S-ar putea ca prin ajutorul tău oamenii să fie
îndemnaţi săcumpere ceea ce nu le trebuie, sau săurascăceea
ce nu cunosc, să creadă ceea ce-i face docili, sau să se
îndoiască de ceea ce i-ar putea salva. Prin mijlocirea voastră,
micuţule locuitor al Fantäziei, se fac cele mai mari afaceri în
lumea oamenilor, se dezlănţuie războaie, se întemeiazăimperii
mondiale...
Gmork îl privi cîtva timp pe băiat cu ochii întredeschişi, apoi
mai spuse:
―Mai sînt şi o mulţime de bieţi neghiobi ―ei înşişi se cred
fireşte foarte deştepţi şi îşi închipuie căslujesc adevărul ―care
îşi dau cea mai mare silinţăîn a-i convinge pînă şi pe copii că
Fantäzia nu există. Poate cătocmai tu le vei fi foarte folositor.
Atreiu stătea cu capul plecat.
Acum ştia de ce nu mai veneau oamenii în Fantäzia şi de ce
nu vor mai veni niciodatăsă-i dea un nume nou Crăiesei Copile.
Cu cît se distrugea mai mult din Fantäzia, cu atît mai covîrşitor
devenea potopul de minciuni din lumea oamenilor. Şi tocmai de
aceea dispărea în fiece clipătot mai mult şi posibilitatea sămai
vinătotuşi o făpturăomenească. Era un cerc al naibii de vicios
din care nu exista nici o scăpare. Acum Atreiu înţelesese tot.
Mai era însă cineva care înţelesese tot: Bastian Balthasar
Bux.
Acum ştia că nu numai Fantäzia era bolnavă, ci şi lumea
oamenilor. Una era în legătură cu cealaltă. De fapt, o simţise
dintotdeauna fără a-şi putea însă explica de ce era aşa. Nu
voise niciodatăsăse mulţumeascăcu gîndul căviaţa trebuie să
fie atît de cenuşie şi monotonă, lipsităde mistere şi de minuni,
dupăcum afirmau toţi cei ce spuneau mereu: Aşa-i viaţa!
Acum ştia însă că oamenii trebuiau să meargă în Fantäzia
pentru a însănătoşi amîndouălumile.
Iar faptul că nici un om nu mai ştia drumul într-acolo se
datora tocmai minciunilor şi ideilor greşite apărute în lumea
oamenilor prin distrugerea Fantäziei, minciuni şi idei ce-i
orbiseră.
Cu spaimă şi ruşine Bastian îşi aminti de propriile sale
minciuni. Istorioarele născocite şi povestite de el nu le puse la
socoteală. Erau cu totul altceva. De cîteva ori minţise însă în
mod conştient şi cu intenţie ― uneori de frică, uneori ca să
obţină ceva ce-şi dorea neapărat, iar uneori doar ca să-şi dea
aere. Oare ce făpturi ale Fantäziei fuseseră distruse prin
minciunile lui, fuseserăfolosite greşit şi făcute de nerecunoscut?
Încercăsă-şi imagineze cum erau mai înainte, sub înfăţişarea lor
adevărată ―dar nu era în stare. Poate tocmai fiindcăminţise.
În orice caz, un lucru era sigur: contribuise şi el la situaţia rea
în care se găsea Fantäzia. Şi dorea să facă ceva ca să-şi
răscumpere greşelile, i-o datora lui Atreiu care era gata de orice,
numai să-l aducă şi pe el acolo. Nu putea şi nu voia să-l
dezamăgeascăpe Atreiu. Trebuia neapărat săgăseascădrumul!
Orologiul din turn bătu de opt ori.
Vîrcolacul îl privise cu multăatenţie pe Atreiu.
― Prin urmare, acum ştii cum poţi ajunge în lumea
oamenilor, îi spuse el. Tot mai doreşti săte duci, băiete?
Atreiu făcu din cap semn cănu.
―Nu vreau sădevin o minciună, murmurăel.
―Tot vei deveni, fie căvrei, fie cănu vrei, răspunse Gmork
aproape vesel.
― Şi tu, întrebăAtreiu, de ce eşti aici?
―Aveam o misiune, spuse în silăGmork.
― Şi tu?
Atreiu îl privi atent şi aproape compătimitor pe lupul-vîrcolac.
― Şi ţi-ai îndeplinit-o?
―Nu, mîrîi Gmork, altfel sigur căn-aşsta aici legat de lanţ.
La început lucrurile nici nu mergeau aşa de prost, pînăam ajuns
în acest oraş. Domniţa Întunecatăcare domnea aici m-a primit
cu toate onorurile. M-a poftit la ea în palat, m-a ospătat din
belşug, a stat de vorbăcu mine şi s-a purtat ca şi cum ar fi fost
întru totul de partea mea. De altfel, toate făpturile din Ţara
Ticăloşilor mi-erau cît se poate de simpatice şi măsimţeam ca
acasă. Iar domniţa Întunecată era, în felul ei, o femeie foarte
frumoasă ― în orice caz după gustul meu. Mă mîngîia, ma
scărpina uşor, iar eu mălăsam, căci mi-era tare plăcut, nimeni
nu m-a mîngîiat vreodatăaşa. Pe scurt, mi-am pierdut capul şi
am început să pălăvrăgesc, ea se prefăcea că mă admiră
grozav, pînă la sfîrşit i-am spus şi despre misiunea mea.
Probabil că m-a adormit, căci de obicei aveam somnul foarte
uşor. Cînd m-am trezit, eram legat de acest lanţ. Domniţa
Întunecatăstătea în fata mea şi-mi spunea: „Ai uitat, Gmork, că
şi eu fac parte dintre făpturile Fantäziei. Şi dacălupţi împotriva
Fantäziei, înseamnă că lupţi şi împotriva mea. Aşadar, eşti
duşmanul meu, dar eu te-am întrecut în viclenie. Lanţul de care
eşti legat nu poate fi dezlegat decît de mine. Eu plec însă
împreună cu slujitorii şi cu slujnicele mele să ne aruncăm în
neant, aşa cănu mai revin niciodată." S-a întors cu spatele şi a
plecat. Dar nu i-au urmat cu toţii exemplul. Abia cînd neantul s-a
apropiat tot mai mult, locuitorii oraşului au fost atraşi în număr tot
mai mare şi cu atîta forţăîncît nu au mai putut rezista. Şi dacă
nu măînşel, tocmai azi au cedat şi ultimii. Da, am fost prins în
cursă, băiete, am stat prea multă vreme s-o ascult pe femeia
aceea. Iar tu, băiete, ai fost prins acum în aceeaşi cursă, ai stat
prea multă vreme să m-asculţi pe mine. Căci în această clipă
neantul a încercuit oraşul ca un inel, eşti prizonier şi nu mai poţi
scăpa.
―Deci vom pieri împreună, spuse Atreiu.
― Desigur, răspunse Gmork, dar în chip foarte diferit,
prostuţule. Căci eu voi muri înainte ca neantul săajungăaici, tu
vei fi însă înghiţit de el. E o mare diferenţă. Căci pentru cine
moare înainte, se sfîrşeşte povestea, dar a ta va continua la
nesfîrşit, sub formăde minciună.
―De ce eşti atît de rău? întrebăAtreiu.
― Voi aţi avut o lume a voastră, răspunse lugubru Gmork,
dar eu nu.
―Care a fost misiunea ta?
Gmork, care pînăatunci şezuse drept, lunecăla pămînt. Era
limpede căputerile îi erau pe sfîrşite. Glasul lui hîrîit nu se mai
auzea decît ca un gîfiit.
― Cei cărora le slujesc şi care hotărîseră distrugerea
Fantäziei şi-au văzut planul primejduit. Au aflat că Crăiasa
Copilă trimisese un sol, un mare erou ―, şi se părea că el va
izbuti pînăla sfîrşit săcheme o făpturăomeneascăîn Fantäzia.
―Era neapărat necesar săfie ucis din timp. ―În acest scop mau trimis pe mine, căci umblasem mult prin Fantäzia. ―I-am şi
găsit urma imediat ― l-am urmărit zi şi noapte ― încetul cu
încetul l-am ajuns din urmă ― prin ţara sassafranilor ― la
templul Muamat din Codrul Străvechi ―prin Codrul Huietului ―
Mlaştinile Întristării
―Munţii Morţi ―dar pe urmă, lîngăPrăpastia Străfundă, la
plasa lui Ygramul ―i-am pierdut urma ―ca şi cum s-ar fi topit
în văzduh. ―Prin urmare, am căutat mai departe, trebuia săfie
pe undeva ―dar nu i-am mai găsit urma. ―În cele din urmă,
am ajuns aici. ―N-am izbutit. ―Dar nici el, căci Fantäzia piere!
De altfel, numele lui era Atreiu.
Gmork îşi săltăcapul. Băiatul se dăduse înapoi cu un pas şi
stătea cu capul sus.
―Eu sînt, spuse el, eu sînt Atreiu.
O tresărire trecu prin trupul slăbit al lupului. Se repetă şi
deveni tot mai puternică. Apoi îi ieşi din gîtlej un sunet semânînd
cu o tuse gîfîită, devenea tot mai tare şi mai hîrîită şi crescu pînă
ce se transformăîntr-un urlet răsunînd printre toţi pereţii caselor.
Vîrcolacul rîdea!
Era cel mai înfiorător zgomot ce-l auzise Atreiu vreodată,
niciodatănu mai auzise ceva asemănător.
Apoi se sfîrşi brusc.
Gmork murise.
Atreiu rămase multăvreme nemişcat. Într-un tîrziu se apropie
de lupul mort ―nici el nu ştia de ce ―se plecăpeste capul lui
şi atinse cu mîna blana cea neagră şi ţepoasă. Şi în aceeaşi
clipă, mai iute ca gîndul, dinţii lui Gmork prinseră piciorul lui
Atreiu. Pînă şi dincolo de moarte răutatea din el rămăsese
puternică.
Atreiu încercăcu disperare să-i desfacăfălcile. Era zadarnic.
Dinţii uriaşi îi erau înfipţi în carne ca şi cum ar fi fost strînşi cu
şuruburi de oţel. Atreiu căzu pe pămîntul murdar, lîngă hoitul
lupului-vîrcolac.
Şi pas cu pas, tiptil şi de nestăvilit, neantul pătrunse din toate
părţile prin zidul înalt şi negru ce înconjura oraşul.
Zborul spre Turnul de Fildeş
JOS, ATREIU INTRASE PRIN POARTA posomorită a
Oraşului Strigoilor şi începuse săcolinde uliţele strîmbe, ca apoi
săsfîrşeascăatît de tragic în curticica dosnică şi murdară, dar în
aceeaşi clipă, sus, în văzduh, Fuhur, balaurul-noroc alb, avu
parte de o descoperire cît se poate de uimitoare.
Aflat şi acum în căutarea micului său stăpîn şi prieten, urcase
foarte sus printre norii şi palele de negurăale cerului şi se uita
împrejur. În toate direcţiile se întindea marea ce nu se liniştea
decît foarte încet dupăfurtuna năprasnicăce-o răscolise pînă-n
străfunduri. Dintr-o dată Fuhur zări la mare depărtare ceva ce
nu-şi putea explica. Era ca o razăde luminăaurie ce strălucea şi
se stingea la intervale regulate, strălucea şi iar se stingea. Iar
raza de lumină părea că se îndreaptă anume spre el, spre
Fuhur.
Cît putu mai repede se apropie de acel loc, iar cînd pluti în
sfîrşit peste el, îşi dădu seama că străfulgerările porneau din
adîncurile apelor, poate chiar de pe fundul mării.
Dupăcum s-a spus şi mai înainte, balaurii-noroc sînt făpturi
din aer şi foc. Apa e un element ce nu le e doar străin, ci şi
extrem de periculos. În apăei se pot stinge cu adevărat precum
o flacără ― în cazul cînd nu se înăbuşă mai înainte, căci ei
respirănecontenit aerul, cu întregul lor trup, prin cei osută de
mii de solzi sidefii. Se şi hrănesc totodatăcu aer şi cu căldură,
iar vreo altă hrană nu le mai e de trebuinţă, dar fără aer şi
căldurănu pot trăi decît foarte scurt timp.
Fuhur nu ştia ce sa facă. Nici nu ştia ce erau ciudatele clipiri
de acolo, de jos, din adîncurile mării şi dacăaveau vreo legătură
cu Atreiu.
Totuşi nu stătu mult pe gînduri. Zvîcni foarte sus în văzduh,
apoi se întoarse cu capul în jos, îşi apropie labele strîns de
trupul ce-l ţinu ţeapăn şi drept ca un băţ şi se lăsăsăcadă în
adîncuri. Se scufundăîn mare cu un pleoscăit grozav, încît apa
stropi ca dintr-un imens havuz. La început îşi pierdu cunoştinţa
din pricina izbiturii puternice, pe urmă se strădui însă să-şi
deschidăochii roşii-rubinii. Acum zări sclipirea foarte aproape de
el, ceva mai jos, doar la cîteva lungimi ale propriului său trup.
Apa îi învăluia corpul şi începu să formeze băşicuţe ca într-o
oală înainte de a începe să fiarbă. Totodată simţea cum se
răcoreşte şi cum puterile îl lasă. Cu ultimele forţe se sili săse
afunde încămai adînc ―iar acum văzu sursa de luminăatît de
aproape, încît putea s-o atingă. Era AURYN, strălucirea! Din
fericire, talismanul rămăsese agăţat cu lanţul de o ramură de
mărgean ieşind din peretele unei văgăuni de stîncă ―căci altfel
giuvaerul s-ar fi scufundat într-un abis fărăfund.
Fuhur se întinse spre giuvaer, îl desprinse şi îşi petrecu lanţul
în jurul gîtului, pentru a nu-l pierde ―căci simţea căîndatăavea
să-şi piardăcunoştinţa.
Cînd îşi reveni în simţiri, la început nici nu ştiu ce-i cu el, căci
spre marea lui mirare zbura din nou prin văzduh peste mare.
Zbura cu foarte mare iuţealăîntr-o direcţie anumită, cu mult mai
repede decît iar fi îngăduit puterile lui sfîrşite. Încercăsăzboare
ceva mai încet, dar fu nevoit săconstate cătrupul său nu-i mai
dădea ascultare. O altă voinţă, mult mai puternică decît a lui,
pusese stăpînire pe trupul său şi-l conducea acum. Iar această
voinţă pornea de la AURYN pe care îl purta de lanţ în jurul
gîtului.
Ziua era pe sfîrşite şi se însera cînd Fuhur zări în sfîrşit în
depărtare malul mării. Ţinutul de dincolo de mal nu se prea
vedea, părea săfie cufundat în neguri. Cînd se apropie mai mult,
îşi dădu seama căcea mai mare parte a ţinutului fusese înghiţită
de acel neant care făcea ca ochii sădoarăatît de tare de parcă
ar fi orbit.
Dacă ar fi putut hotărî după propria lui voinţă, Fuhur ar fi
făcut acum cale întoarsă. Forţa tainicăa giuvaerului îl silea însă
să zboare drept înainte. Iar foarte curînd află şi de ce, căci în
mijlocul nesfîrşitului neant descoperi brusc o micăinsulăce încă
mai rezista, o insulădin case cu crestele acoperişurilor ascuţite
şi cu turnuri strîmbe. Fuhur bănuia acum pe cine va găsi acolo,
şi zbura spre ţel mînat de forţa puternicăa talismanului, dar şi de
propria lui voinţă.
În curticica lipsită de lumină unde zăcea Atreiu lîngă lupulvîrcolac mort, se întunecase aproape complet. Amurgul cenuşiu
ce mai pătrundea în luminatorul îngust dintre case abia dacămai
ajungea pentru a deosebi trupul mai deschis al băiatului de
blana neagrăa monstrului. Şi cu cît se întuneca mai tare, cu atît
mai mult arătau amîndoi ca unul singur.
Atreiu renunţase de mult la orice încercare de a se desprinde
din menghinea de oţel a muşcăturii lupului. Era într-o stare
semiinconştientă în care vedea din nou în faţa ochilor bivolul
purpuriu din Marea Ierboasăpe care nu-l vînase. Uneori îi striga
pe ceilalţi copii, tovarăşii săi de vînătoare, care probabil acum
ajunseseră cu toţii vînători adevăraţi. Nu-i răspundea însă
nimeni, numai bivolul uriaşstătea nemişcat în faţa lui şi-l privea.
Atreiu îşi strigă căluţul, Artax. Dar nici el nu veni, şi nici
nechezatul său limpede nu se auzea nicăieri. O strigă şi pe
Crăiasa Copilă, dar tot zadarnic. Nu-i mai putea explica nimic.
Nu ajunsese nici vînător, nu mai era nici sol, nu mai era nimeni.
Atreiu capitulase.
Pe urmămai simţi însă şi altceva: neantul! Probabil căacum
ajunsese foarte aproape. Atreiu simţea din nou forţa aceea
îngrozitoare ca un fel de ameţeală. Se îndreptă şi îşi smuci
gemînd piciorul. Dar dinţii nu-i dădeau drumul.
De fapt, era spre norocul lui. Căci dacădinţii lui Gmork nu lar fi ţinut locului, Fuhur ar fi sosit totuşi prea tîrziu.
Aşa se făcu însăcăAtreiu auzi dintr-o datăglasul de bronz al
balaurului-noroc venind de sus din tării:
―Atreiu! Eşti aici? Atreiu!
―Fuhur! strigăAtreiu.
Apoi îşi duse amîndouămîinile pîlnie la gură şi strigăîn sus:
―Sînt aici. Fuhur! Fuhur! Ajutor! Sînt aici!
Şi strigăaşa mereu şi mereu.
Pe urmăvăzu trupul alb al lui Fuhur pîlpîind ca un fulger viu
în trecere prin micuţul petec de cer stins, la început foarte
departe, la mare înălţimea, pe urmă a doua oară mult mai
aproape. Atreiu striga şi tot striga, iar balaurul-noroc răspundea
cu glasul său de clopot. În sfîrşit cel de-acolo de sus îl zări pe cel
de jos, mărunt ca un biet gîndăcel într-o gaurăîntunecoasă.
Fuhur porni săaterizeze, dar curticica dosnicăera strîmtă, se
şi înnoptase, iar la coborîre balaurul dărîmă una din crestele
ascuţite ale acoperişului. Şarpanta se prăbuşi cu un zgomot
asurzitor. Fuhur simţi cum îl străfulgeră durerea. Îşi făcuse o
ranăadîncăîn trup, lovindu-se de coama ascuţităa acoperişului.
N-a mai izbutit una din aterizările sale obişnuite şi atît de
elegante, ci căzu greu în curte, izbindu-se tare de pămîntul ud şi
murdar, lîngăAtreiu şi Gmork cel mort.
Se scutură, strănutăca un căţel ce iese din apă şi spuse:
―În sfîrşit! Pe-aici mi-erai! Văd căam sosit tocmai la timp.
Atreiu nu spuse nimic. Îşi petrecu braţele pe după gîtul lui
Fuhur şi îşi vîrî faţa în coama lui alb-argintie.
― Hai, îl îndemnă Fuhur, aşază-te pe spinarea mea! N-ai
timp de pierdut.
Atreiu dădu doar din cap. Abia acum văzu Fuhur căpiciorul
lui Atreiu era prins în botul lupului.
―Rezolvăm noi îndată, spuse el rostogolindu-şi ochii roşiirubinii, sănu-ţi faci nici o grijă.
Apucăcu amîndouălabele încercînd sădescleşteze fălcile lui
Gmork. Dar dinţii nu se clintirănici un milimetru.
Fuhur gîfiia şi pufăia din pricina încordării, dar în zadar. Cu
siguranţă că n-ar fi izbutit să-l elibereze pe micul său prieten
dacăn-ar fi fost ajutat de noroc. Dar se ştie căbalaurii-noroc au
întotdeauna noroc şi, o datăcu ei, şi cei ce le sînt dragi.
Căci în clipa cînd Fuhur, istovit, se opri şi se plecă peste
capul lui Gmork pentru a vedea mai bine pe întuneric ce s-ar mai
putea face, s-a întîmplat ca talismanul Crăiesei Copile, atîrnat de
lanţîn jurul gîtului lui Fuhur, săse aşeze pe fruntea vîrcolacului
mort. Şi tot în aceeaşi clipăse deschise botul, eliberînd piciorul
lui Atreiu.
―Hei, strigăFuhur, ai văzut?
Atreiu nu răspunse.
―Ce s-a întîmplat, întrebăFuhur, unde eşti, Atreiu?
Bîjbîi prin întuneric căutîndu-şi prietenul, dar el nu mai era
acolo. Şi în timp ce încerca săpătrundăbezna nopţii cu ochii săi
de un roşu-aprins, începu să simtă şi el însuşi ceea ce-l
smulsese de lîngă el pe Atreiu îndată ce se eliberase: Era
neantul care se apropiase tot mai mult. AURYN îl apăra însăde
sorbul puternic.
Atreiu se împotrivise zadarnic, neantul era mai tare decît
propria lui voinţă micuţă. Lovi cu braţele, luptă şi dădu din
picioare, dar membrele lui nu mai ascultau de el, ci de forţa
aceea irezistibilă. Nu-l mai despărţeau decît cîţiva paşi de
distrugerea sa definitivă.
Chiar atunci Fuhur trecu în zbor peste el ca un fulger alb,
licăritor şi, apucîndu-l de smocul de păr lung, negru-albăstrui, îl
trase în sus şi porni vîjîind, înălţîndu-se în văzduhul negru al
nopţii.
Orologiul din turn bătu de nouăori.
Nici unul din cei doi, nici Fuhur şi nici Atreiu nu furămai tîrziu
în stare săspunăcît ţinuse zborul prin obscuritatea totală, dacă
într-adevăr a fost doar o singurănoapte. Poate că orice fel de
timp încetase să mai existe pentru ei şi stăteau suspendaţi în
nemişcare în mijlocul întunericului nemărginit. A fost cea mai
lungănoapte trăităvreodată, nu numai pentru Atreiu, ci şi pentru
Fuhur, care era mult mai vîrstnic.
Dar pînă şi cea mai lungă şi cea mai întunecoasănoapte se
sfîrşeşte odată. Şi cînd se iviră zorile spălăcite, amîndoi zăriră
departe în zare Turnul de Fildeş.
Aici era inevitabil să ne oprim puţin pentru a explica o
particularitate a geografiei Fantäziei. Uscatul şi mările, munţii şi
apele nu stau nemişcate ca în lumea oamenilor. De aceea ar fi
de pildă cu neputinţă să se întocmească o hartă a Fantäziei.
Acolo nu se poate prevedea niciodatăcu siguranţăcare ţinut se
învecineazăcu alt ţinut. Pînă şi punctele cardinale se schimbă
după ţinutul în care te afli. Iarna şi vara, ziua şi noaptea se
supun în fiecare regiune unor legi diferite. E posibil ca, ieşind
dintr-un deşert pîrjolit de soare, să nimereşti în mijlocul unor
zăpezi arctice. În lumea Fantäziei nu existădistanţe măsurabile,
aşa că şi cuvintele „aproape" şi „departe" au o altăsemnificaţie.
Toate depind de starea sufletească şi de voinţa celui ce
parcurge un anumit drum. Deoarece Fantäzia e nemărginită,
punctul său central poate fi oriunde ―sau, mai bine zis, e la fel
de departe sau de aproape, pornind de pretutindeni. Depinde
întru totul de cel ce doreşte săajungăla punctul central. Iar cel
mai interior punct central e tocmai Turnul de Fildeş.
Spre mirarea sa, Atreiu se trezi şezînd pe spinarea balaurului
fără să-şi amintească însă cum ajunsese acolo. Nu mai ştia
decît căFuhur îl smulsese în sus, apucîndu-l de smocul său de
păr. Înfrigurat, căută să se înfăşoare mai bine în hlamida ce
flutura în urma sa, dar observăca aceasta îşi pierduse culoarea
şi devenise sură. La fel se întîmplase şi cu pielea şi părul său.
Iar acum văzu în lumina crescîndăa dimineţii cănici Fuhur nu
scăpase. Balaurul arăta doar ca o pală cenuşie de negură şi
ajunsese aproape tot atît de ireal. Amîndoi fuseseră prea
aproape de neant.
― Atreiu, micul meu stăpîn, îl auzi vorbind încetişor pe
balaur, te doare rău rana?
―Nu, răspunse Atreiu, nu mai simt nimic.
―Ai fierbinţeli?
―Nu, Fuhur, nu cred. De ce mă-ntrebi?
―Am simţit cătremuri, răspunse balaurul, oare ce te-ar mai
putea face pe tine sătremuri, Atreiu?
Atreiu tăcu o vreme înainte de a răspunde:
―În curînd vom fi sosit. Şi atunci va trebui să-i spun Crăiesei
Copile cănu mai existănici o scăpare. Din toate cîte a trebuit să
le fac, acesta e lucrul cel mai greu.
―Da, spuse Fuhur încă şi mai încet, e-adevărat.
Zburarămai departe în tăcere, mereu spre Turnul de Fildeş.
Dupăcîtva timp, balaurul începu din nou:
―Ai văzut-o vreodată, Atreiu?
―Pe cine?
―Pe Crăiasa Copilă, sau mai curînd pe Suverana Dorinţelor
cea cu Ochii de Aur? Căci astfel trebuie săi te adresezi cînd te
afli în faţa ei.
―Nu, n-am văzut-o niciodată.
―Eu da. De foarte multăvreme. Pe atunci străbunicul tău
trebuie săfi fost copil. Şi eu mai eram încăun june Ţopăie-prinNori cu capul plin de prostii. Într-o noapte am încercat să-mi iau
de pe cer luna ce strălucea mare şi rotundă acolo sus. După
cum ţi-am spus, pe atunci nu înţelegeam încă nimic. Cînd, la
sfîrşit, m-am lăsat să cad înapoi pe pămînt, dezamăgit, eram
foarte aproape de Turnul de Fildeş. În noaptea aceea pavilionul
în formăde boboc de magnolie îşi deschisese larg petalele, iar
în mijlocul lor vedeam că şade Crăiasa Copilă. Mi-a aruncat o
privire, o singurăscurtăprivire, dar ―nu ştiu cum să-ţi spun ―
din noaptea aceea am devenit altul.
―Cum arată?
―Ca o fetiţă. Dar e mult mai în vîrstădecît cele mai bătrîne
făpturi ale Fantäziei. Mai bine aşspune: E fărăvîrstă.
―E însăbolnavăde moarte, spuse Atreiu; s-o pregătesc eu
cu băgare de seamăpentru sfîrşitul oricărei speranţe?
Fuhur făcu din cap semn cănu.
―Nu, ar ghici imediat căîncerci doar s-o linişteşti. Trebuie
să-i spui adevărul.
―Chiar dacămoare din aceastăcauză? întrebăAtreiu.
―Nu cred săse-ntîmple una ca asta, spuse Fuhur.
― Ştiu, răspunse Atreiu, eşti un balaur-noroc.
Pe urmăiar zburarămultăvreme în tăcere.
În sfîrşit, au mai stat de vorbă pentru a treia oară. De data
aceasta Atreiu a fost cel ce-a întrerupt tăcerea:
―Aşvrea săte mai întreb ceva, Fuhur.
―Întreabă!
― Cine e ea?
―Ce vrei săspui?
― AURYN are putere asupra tuturor făpturilor Fantäziei,
indiferent dacă sînt fiinţe ale luminii sau ale întunericului. Are
putere şi asupra ta şi asupra mea. Şi totuşi Crăiasa Copilănu-şi
exercităniciodatăputerea. E ca şi cum nici n-ar fi, şi totuşi e în
toate. E aşa ca noi?
―Nu, spuse Fuhur, nu e cum sîntem noi. Nu-i o făpturăa
Fantäziei. Noi toţi sîntem prin ea. Ea însăşi e însăde alt fel.
―Este cumva, ―Atreiu şovăia să-şi punăîntrebarea ―, e
un fel de făpturăomenească?
―Nu, spuse Fuhur, nu e ceea ce sînt făpturile omeneşti.
―Atunci, repetăAtreiu, cine e ea?
Fuhur nu răspunse decît dupăo lungătăcere.
―Nimeni din toatăFantäzia nu ştie, nimeni nici nu poate să
ştie. E cea mai adîncătainăa lumii noastre. Odatăl-am auzit pe
un înţelept spunînd căacela ce ar putea săînţeleagă şi-ar stinge
astfel propria sa existenţă. Nu ştiu ce-o fi vrut săspună. Mai mult
nu pot să-ţi spun.
― Şi acum, zise Atreiu, se va stinge şi existenţa ei şi a
noastră, a tuturor, fărăca noi săfi înţeles taina.
De data aceasta Fuhur tăcu, dar în jurul botului lui ca de leu
juca un zîmbet, ca şi cum ar fi vrut săspună: Nu se va întîmpla
una ca asta.
De atunci înainte nu mai vorbiră.
Puţin după aceea zburară peste marginea exterioară a
Labirintului, acea cîmpie cu straturi de flori, tufe şi poteci
întortocheate ce înconjura într-un rotogol mare Turnul de Fildeş.
Spre spaima lor îşi dădură seama că pînă şi aici neantul îşi
începuse distrugerea. E drept că deocamdată nu erau decît
locuri mici presărate prin Labirint, dar erau pretutindeni.
Rondurile de flori strălucind în toate culorile şi tufele înflorite
aflate între acele locuri deveniseră uscate şi cenuşii. Pomişorii
gingaşi îşi întindeau crengile goale şi îndoite în sus către balaur
şi călăreţul său, ca şi cum s-ar fi rugat să-i ajute. Cîmpiile,
cîndva verzi şi înflorite, acum erau spălăcite, şi un iz uşor de
mucegai şi de putregai se ridica spre noii-veniţi. Singurele culori
ce se mai vedeau erau cele ale unor ciuperci uriaşe, umflate, şi
ale unor flori degenerate şi colorate ţipător, cu aspect otrăvitor,
care făceau mai curînd impresia unor creaturi ale nebuniei şi ale
corupţiei. Restul de viaţădin miezul Fantäziei încăse mai apăra,
tresărind neputincios, împotriva distrugerii definitive ce pîndea şi
rodea din toate părţile.
Totuşi la mijloc încămai strălucea într-un alb feeric Turnul de
Fildeş, neatins şi neprihănit.
Fuhur nu ateriză cu Atreiu pe terasa inferioară prevăzută
pentru sosirea solilor zburători. Simţea cănici el şi nici Atreiu nu
vor mai avea puterea săurce de acolo strada principalălungă, în
formăde spirală, ce ducea pînăla vîrful turnului. I se mai părea
căsituaţia deosebităle îngăduie sănu ţinăseama de protocol
sau de etichetă. Se hotărî să facă o aterizare forţată. Trecu
valvîrtej peste balcoanele, podurile şi balustradele de fildeş, găsi
în ultimul moment porţiunea cea mai înaltăa străzii principale, în
locul unde îi era capătul, chiar în faţa clădirilor propriu-zise ale
palatului, îşi dădu drumul jos, mai lunecă în sus pe stradă
învîrtindu-se de cîteva ori în jurul său şi în sfîrşit se opri, cu
coada înainte.
Atreiu, care se ţinuse cu amîndouăbraţele de gîtul lui Fuhur,
se ridică şi privi în jur. Se aşteptase la un soi de primire, sau cel
puţin la un grup de paznici ai palatului care să-l întrebe cine e şi
ce doreşte ―dar nu se zărea nimeni nicăieri. Clădirile strălucitor
de albe din jur păreau pustii.
―Au fugit cu toţii! îi trecut prin minte. Au lăsat-o singurăpe
Crăiasa Copilă. Sau nu cumva ea a şi...
―Atreiu, şopti Fuhur, trebuie să-i înapoiezi giuvaerul.
Îşi scoase de la gît lanţul. Acesta căzu jos.
Atreiu sări de pe spinarea lui Fuhur ― şi se prăbuşi la
pămînt. Nu se mai gîndise la rana sa. Stînd încă întins, luă
talismanul şi îl petrecu în jurul gîtului. Apoi se ridică cu greu,
sprijinindu-se de balaur.
―Fuhur, spuse el, unde trebuie sămăduc?
Dar balaurul-noroc nu-i mai răspunse. Stătea întins ca mort.
Strada principalăse sfîrşea la un zid împrejmuitor înalt şi alb,
în dreptul unei mari porţi minunat cioplite, ale cărei canaturi erau
deschise.
Atreiu şchiopatăîntr-acolo, se ţinu de portal şi găsi în spatele
porţii o scarăexterioarălargă şi strălucitor de albăce i se păru
căajunge pînă-n cer. Începu săurce treptele. Uneori se oprea
ca să-şi mai vină în putere. Pe scările albe rămase o dîră de
picături de sînge.
În sfîrşit, ajunse sus şi văzu înaintea sa o galerie lungă.
Merse mai departe, clătinîndu-se şi ţinîndu-se de coloane. Apoi
trecu printr-o curte cu o mulţime de fîntîni arteziene şi alte
havuzuri, dar abia mai putea distinge ce avea în faţa ochilor. Ca
în vis lupta să înainteze. Găsi o a doua poartămai mică, apoi
trebui să urce o scară înaltă, dar de data aceasta îngustă, şi
ajunse într-o grădină unde totul, pomii, florile şi animalele erau
cioplite din fildeş, pe urmă se tîrî pe mîini şi pe picioare peste
mai multe poduri arcuite şi fără balustradă ducînd la o a treia
poartă, cea mai mică din toate. Culcat pe burtă, se trase mai
departe, apoi ridicăîncet ochii şi văzu un munte luciu din fildeş,
iar în vîrful lui Pavilionul Magnoliei orbitor de alb. Nici un drum nu
ducea într-acolo sus, nici o scară.
Atreiu îşi lăsăcapul pe braţe.
Nimeni din cei ce-au ajuns vreodatăacolo sus şi din cei ce
vor mai ajunge vreodatănu poate spune cum a parcurs această
ultimăbucatăde drum. Trebuie trecut sub tăcere.
DeodatăAtreiu se aflăîn faţa porţii ce ducea în Pavilion. Intră
― şi se găsi faţă-n faţăcu Suverana Dorinţelor cea cu Ochii de
Aur.
Şedea sprijinită pe multe perniţe aflate pe o pernă mare,
rotundă şi moale, în mijlocul bobocului de floare, şi privea spre
el. Arăta nespus de gingaşă şi de dulce. Atreiu văzu cît era de
bolnavă după paloarea feţei ce părea aproape transparentă.
Ochii ei migdalaţi erau de culoarea aurului închis. Nu exprimau
nici un fel de îngrijorare sau nelinişte. Surîdea. Trupul ei mic şi
firav era îmbrăcat într-o rochie largăde mătase ce strălucea atît
de alb, încît pînă şi petalele de magnolie păreau întunecate faţă
de ea. Arăta ca o fetiţă nespus de frumoasă, de cel mult zece
ani, dar părul ei lung pieptănat lins şi căzîndu-i peste umeri şi
spate pînăpe perna pe care şedea era alb ca neaua.
Bastian se sperie.
În clipa aceasta i se intîmpiase ceva ce nu mai păţise
niciodatăîn viaţă.
Pînă acum putuse să-şi imagineze foarte limpede tot ce se
povestea în cartea cu Povestea fără Sfîrşit. E drept că se
petrecuserăcîteva lucruri stranii cît timp citise cartea, nu putea
să tăgăduiască, dar desigur că puteau fi explicate cumva. Şi-l
imaginase cît se poate de clar pe Atreiu călărind pe balaurulnoroc, de asemenea şi Labirintul şi Turnul de Fildeş. Dar pînăîn
aceastăclipătoate nu fuseserădecît propriile sale imaginaţii.
Cînd ajunsese însăla locul unde era vorba despre Crăiasa
Copilă, pentru o fracţiune de secundă ― numai atît cît ţine
sclipirea fulgerului ― văzuse în faţa ochilor obrazul ei. Dar nu
numai în gînd, ci aievea! Bastian era sigur de tot cănu fusese
doar imaginaţia sa. Văzuse chiar amănunte care nici nu erau
cuprinse în descrierea din carte, de pildăsprîncenele ce apăreau
ca douăarcuri subţiri, parcăpictate cu tuş, peste ochii ei aurii ―
sau loburile urechilor neobişnuit de alungite ― sau înclinaţia
deosebităa capului pe gîtul gingaş. Bastian ştia cu siguranţăcă
nu văzuse niciodatăîn viaţăceva mai frumos decît obrazul ei. Şi
în aceeaşi clipă ştiu şi cum se numeşte. Puişorul Lunii. Nu avea
nici cea mai micăîndoialăcăera numele ei.
Iar Puişorul Lunii îl privise ―pe el, Bastian Balthasar Bux!
Îl privise cu o expresie pe care nu şi-o putea lămuri. Fusese
şi ea surprinsă? Era cumva o rugăminte în privirea ei? Sau dor?
Sau ―ce-o fi fost?
Încercăsă-şi aminteascăde privirea Puişorului Lunii, dar nu
mai izbuti.
Un singur lucru îl ştia sigur: Privirea ei, trecînd prin ochii lui şi
de-a lungul gîtului, îl lovise drept în inimă. Mai simţea şi acum
cum îl frige urma lăsată. Şi mai simţea căaceastăprivire se afla
acum în inima lui şi strălucea ca o comoarătainică. Într-un chip
straniu şi totodatăminunat îl durea.
Chiar dacăar fi vrut Bastian nu s-ar mai fi putut apăra de cele
ce i se întîmplau. Dar nici nu voia, o, nu! Dimpotrivă, pentru
nimic în lume n-ar mai fi renunţat la comoara aceasta. Nu mai
voia decît un singur lucru: săciteascămai departe pentru a fi din
nou împreunăcu Puişorul Lunii pentru a o revedea.
Nu bănuia căastfel intra irevocabil în cea mai neobişnuită şi
probabil cea mai primejdioasăaventură. Dar chiar şi dacăar fi
bănuit ― cu siguranţă că tot n-ar fi fost un motiv pentru el să
închidăcartea, s-o punădeoparte şi săn-o mai atingăniciodată.
Cu degetele tremurînd căutălocul unde se oprise şi continuă
săcitească.
Orologiul din turn bătu de zece ori.
Crăiasa Copilă
KILOMETRI NENUMĂRAŢI STRĂBĂTUSE ATREIU şi totuşi,
stînd acum şi privind-o pe Crăiasa Copilă, nu era în stare să
scoatănici un cuvînt. Nu ştia cum să-nceapă, nu ştia cum săse
poarte. De multe ori încercase să-şi imagineze acest moment, îşi
pregătise cuvintele, dar toate îi dispăruserăbrusc din minte.
În sfîrşit, ea îi zîmbi şi-i spuse cu un glas plăpînd şi dulce ce
suna ca şi cum o pasăre micăar cînta în somn:
―Te-ai întors din Căutarea cea Mare, Atreiu?
―Da, izbuti săspunăAtreiu plecîndu-şi capul.
―Acum e surăhlamida ta cea frumoasă, continuăea dupăo
scurtătăcere, sur ţi-e şi părul şi pielea, ca piatra. Dar totul va fi
din nou ca înainte şi chiar mai frumos. Ai săvezi.
Lui Atreiu parcă i se legase limba. Cl ătină doar foarte uşor
capul. Apoi auzi din nou glasul cel gingaş:
―Mi-ai îndeplinit misiunea...
Atreiu nu ştia dacăaceste cuvinte nu erau cumva o întrebare.
Nu îndrăznea să privească la ea pentru a citi pe faţa ei. Încet
puse mîna pe lanţul cu talismanul de aur şi-l scoase de la gît. Cu
braţul întins îi oferi Crăiesei Copile, dar privirile şi le ţinea tot
plecate. Încercă să se lase într-un genunchi precum solii din
poveştile şi cîntecele auzite în taberele de corturi din patria sa,
dar piciorul rănit nu-şi făcu datoria, şi Atreiu căzu la picioarele
Crăiesei Copile şi rămase întins pe jos, cu faţa la pămînt.
Ea se aplecă, ridicătalismanul şi în timp ce-şi petrecea lanţul
printre degete, îi spuse:
― Ţi-ai îndeplinit frumos solia. Sînt foarte mulţumităde tine.
―Nu! exclamăAtreiu aproape cu furie, totul a fost zadarnic.
Nu mai existăsalvare.
Urmăo lungătăcere. Atreiu îşi vîrîse faţa în braţ şi un tremur
îi zguduia tot trupul. Se temea căva auzi de la ea un strigăt de
disperare, un vaiet, poate şi o aspră mustrare sau chiar o
izbucnire de furie. Nici el nu ştia la ce se aştepta ―dar cu siguranţă nu la ceea ce auzi acum. Crăiasa Copilă rîdea. Rîdea
încetişor şi cu veselie. Lui Atreiu i se zăpăcirăgîndurile, o clipă
crezu că ea a înnebunit. Dar nu era rîsul unei nebune. Apoi îi
auzi glasul spunînd:
―Dar l-ai adus cu tine.
Atreiu îşi ridicăcapul.
―Pe cine?
―Pe salvatorul nostru.
O privi cercetător în ochi şi nu găsi în ei decît limpezime şi
veselie. Zîmbea din nou.
― Ţi-ai îndeplinit misiunea. Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai
făcut şi ai suferit.
Atreiu clătinădin cap.
― Suverană a Dorinţelor cea cu Ochii de Aur, bîlbîi el
folosind acum pentru prima oară formula oficială recomandată
de Fuhur, eu... nu zău, nu-nţeleg ce vrei săspui.
―Se cunoaşte pe faţa ta, spuse ea, dar fie căînţelegi, fie că
nu, totuşi ai izbutit. Şi acesta e lucrul cel mai important, nu-i aşa?
Atreiu tăcu. Nu-i mai venea în minte nici măcar o întrebare.
Se holba la Crăiasa Copilăcu gura căscată.
―L-am văzut, continuăea, şi m-a privit şi el.
―Cînd? întrebăAtreiu.
―Chiar atunci cînd ai intrat tu. L-ai adus cu tine.
Fărăsăvrea, Atreiu privi în jurul său.
― Şi unde e? Nu văd pe nimeni afarăde mine şi de tine.
―O, mai sînt încămulte ce-ţi rămîn invizibile, răspunse ea,
dar poţi sămăcrezi. Încănu se aflăîn lumea noastră. Dar lumile
noastre s-au şi apropiat atît de mult încît ne-am putut vedea,
căci timp de o clipă, atît cît ţine un fulger, peretele subţire care
încăne mai desparte a devenit străveziu. În curînd va fi cu totul
la noi şi măva striga cu numele meu cel nou pe care numai el
mi-l poate da. Atunci mă voi însănătoşi, şi o dată cu mine
întreaga Fantäzie.
În timp ce Crăiasa Copilăvorbea, Atreiu se aşezase anevoie.
Privea în sus spre ea, căci, şezînd pe pernele ei, era ceva mai
înaltă, iar vocea lui era stinsăcînd o întrebă:
―Prin urmare, cunoşti de mult solia ce aveam să ţi-o aduc.
Tot ce mi-a destăinuit Străvechea Morla din Mlaştinile Întristării,
tot ce mi-a dezvăluit glasul misterios al Uyulälei din Oracolul din
Miazăzi, ―toate tu le ştiai?
―Da, spuse ea, şi le ştiam încămai înainte de a te fi trimis
în Căutarea cea Mare.
Atreiu înghiţi de cîteva ori în sec.
― De ce, izbuti în sfîrsit să spună, m-ai mai trimis şi pe
mine? La ce te aşteptai?
―La nimic altceva decît la ceea ce ai făcut, răspunse ea.
― Ce-am făcut..., repetă încet Atreiu în timp ce între
sprîncenele sale apărea o cută adîncă de furie. Dacă-i aşa
precum spui, atunci totul a fost de prisos. Zadarnic m-ai mai
trimis în Căutarea cea Mare. Am auzit spunîndu-se căhotărîrile
tale sînt adeseori de neînţeles pentru cei ca noi. Se poate săfie
aşa. Dupătoate prin cîte am trecut, îmi vine însăfoarte greu să
accept cu resemnare căn-ai vrut decît săte distrezi cu mine.
Ochii Crăiesei Copile arătau acum foarte serioşi.
―Nu mi-am permis sămădistrez cu tine, Atreiu, spuse ea,
şi ştiu prea bine cît îţi datorez. Toate prin cîte ai trecut au fost
necesare. Te-am trimis în Căutarea cea Mare nu pentru solia pe
care voiai sămi-o transmiţi acum, ci pentru căera singurul mijloc
de a-l chema pe salvatorul nostru. Căci el a luat parte la tot ce ţi
s-a întîmplat şi te-a însoţit pe tot drumul cel lung. I-ai auzit ţipătul
de spaimă lîngă Prăpastia Străfundă în timp ce vorbeai cu
Ygramul, şi i-ai văzut chipul cînd te-ai aflat în faţa Porţii Oglinzii
Fermecate. Ai intrat în imaginea lui şi ai luat-o cu tine, de aceea
el te-a şi urmat, căci s-a văzut pe sine cu ochii tăi. Aude şi
acuma fiecare cuvînt pe care îl rostim. Şi ştie căvorbim despre
el şi că îl aşteptăm şi că ne-am pus nădejdea în el. Poate că
acum înţelege cătoate caznele ce le-ai luat asupra ta, Atreiu, leai îndurat pentru el şi căîntreaga Fantäzie îl cheamă!
Atreiu tot mai era încruntat, dar treptat cuta de furie de pe
fruntea lui se netezea.
―Cum se face căle ştii pe toate, întrebădupăun timp, şi
ţipătul de lîngă Prăpastia Străfundă şi chipul din Oglinda
Fermecată, ―sau toate acestea au fost şi ele hotărîte de tine
mai dinainte?
Crăiasa Copilă ridică în sus pe AURYN şi, în timp ce şi-l
punea la gît, răspunse:
― N-ai purtat tot timpul strălucirea? N-ai ştiut că astfel am
fost mereu cu tine?
―Nu tot timpul, răspunse Atreiu. A fost o vreme cînd l-am
pierdut.
― Da, spuse ea, atunci ai fost într-adevăr singur.
Povesteşte-mi ce s-a întîmplat atunci!
Atreiu îi istorisi ce i se întîmplase.
―Acum ştiu de ce ai devenit sur, spuse Crăiasa Copilă. Teai aproapiat prea mult de neant.
― E oare adevărat, mai dori să afle Atreiu, ce mi-a spus
Gmork, lupul-vîrcolac, despre făpturile distruse ale Fantäziei,
anume căse preschimbăîn minciuni în lumea oamenilor?
―Da, e-adevărat, răspunse Crăiasa Copilăîn timp ce ochii
ei aurii se întunecau, toate minciunile au fost cîndva făpturi ale
Fantäziei. Sînt din aceeaşi substanţă ― dar au devenit de
nerecunoscut şi şi-au pierdut adevărata lor natură. Dar tot ce ţi-a
spus Gmork nu era decît adevărul incomplet, de altfel nici nu te
puteai aştepta la altceva din partea unei făpturi incomplete.
Existădouăcăi pentru a trece hotarul dintre Fantäzia şi lumea
oamenilor, o cale bună şi o cale greşită. Atunci cînd fiinţele
Fantäziei sînt tîrîte dincolo în modul acela înfiorător, au luat-o pe
calea greşită. Cînd vin însăfăpturile omeneşti în lumea noastră,
atunci au ales calea cea bună. Toţi cei ce-au fost la noi au aflat
cîte ceva ce nu puteau afla decît aici şi care i-a făcut să se
întoarcătransformaţi în lumea lor. Au devenit văzători fiindcăvă
văzuserăpe voi sub adevărata voastrăînfăţişare. De aceea erau
în stare să vadă cu al ţi ochi şi propria lor lume, precum şi pe
semenii lor. Acolo unde mai înainte nu găsiseră decît viaţă
prozaică, acum descopereau dintr-o datăminuni şi mistere. De
aceea veneau cu bucurie la noi în Fantäzia. Iar pe măsură ce
lumea noastră devenea mai bogată şi mai înfloritoare prin
venirea lor, în aceeaşi măsură minciunile din lumea lor se
împuţinau făcînd-o pe aceasta mai bună. Dupăcum cele două
lumi ale noastre se distrug una pe cealaltă, tot astfel e cu putinţă
ca ele săse şi însănătoşeascăuna pe cealaltă.
Atreiu rămase pe gînduri cîtva timp, apoi întrebă:
―Da' cum a început?
― Nenorocirile ce-au copleşit cele două lumi, răspunse
Crăiasa Copilă, au şi ele douăcauze diferite. Acum totul e întors
pe dos, exact în contrariul său. Ceea ce poate face văzător
orbeşte, iar ceea ce poate crea noul distruge. Salvarea e în
mîinile oamenilor. Unul, unul singur trebuie săvină şi să-mi dea
un nume nou. Şi va veni!
Atreiu tăcea.
― Acum înţelegi, Atreiu, întrebă Crăiasa Copilă, de ce a
trebuit să-ţi impun atît de multe? Numai printr-o poveste lungă şi
plină de peripeţii, de minuni şi de primejdii puteai să-l conduci
pînăla mine pe salvatorul meu. Iar aceasta a fost povestea ta.
Atreiu şedea cufundat adînc în gînduri. În sfîrşit dădu din cap.
―Acum înţeleg. Suveranăa Dorinţelor cea cu Ochii de Aur.
Îţi mulţumesc căm-ai ales pe mine. Iartă-mi supărarea.
― N-aveai cum să ştii toate acestea, răspunse ea cu
blîndeţe, dar a fost necesar şi acest lucru.
Atreiu dădu din nou din cap. Dupăo scurtătăcere spuse:
―Sînt însăfoarte obosit.
― Ai făcut destule, Atreiu, răspunse ea, ai vrea să te
odihneşti?
―Încănu. Mai întîi aşdori săfiu de faţăla sfîrşitul fericit al
poveştii mele. Dacă-i aşa precum spui, şi dacămi-am îndeplinit
misiunea ―atunci de ce salvatorul încăn-a sosit aici? Ce mai
aşteaptă?
―Da, spuse încetişor Crăiasa Copilă, ce mai aşteaptă?
Bastian simţea cum de emoţie i se umeziserămîinile.
― Nu pot, spuse el. Nici nu ştiu ce trebuie săfac. Şi poate că
numele pe care l-am născocit nici nu e cel potrivit.
― Îmi dai voie să te mai întreb ceva? reluă Atreiu
convorbirea.
Zîmbind, ea aprobădin cap.
―De ce nu te poţi însănătoşi decît dacă ţi se dăun nume
nou?
― Numai printr-un nume potrivit îşi dobîndesc toate fiinţele
realitatea lor, spuse ea. Un nume greşit face ca totul sădevină
neadevărat. E ceea ce face şi minciuna.
― Poate că salvatorul nu cunoaşte încă numele potrivit ce
trebuie să ţi-l dea.
―Ba da, răspunse ea, îl ştie.
Şi din nou aşteptarăamîndoi în tăcere.
― Da, spuse Bastian, îl ştiu. L-am ştiut îndată ce te-am
văzut. Dar nu ştiu ce trebuie săfac.
Atreiu îşi ridicăochii.
―Poate căar vrea săvină, numai cănu ştie cum s-o facă.
―Nu trebuie săfacănimic, răspunse Crăiasa Copilă, doar
sămăstrige cu numele meu cel nou pe care-l cunoaşte doar el.
Ar fi de ajuns.
Inima lui Bastian începu să bată puternic. Să încerce? Dar
dacănu va izbuti? Dacăse înşela cumva? Dacăcei doi nici nu
vorbeau despre el, ci despre un cu totul alt salvator? De unde
putea şti dacăse gîndeau într-adevăr la el?
― Mă întreb, începu Atreiu din nou într-un tîrziu, dacă e
posibil ca el sănu înţeleagăcă-i vorba despre el şi nu despre
altcineva?
― Nu, spuse Crăiasa Copilă, nu poate fi chiar atît de
neînţelegător, dupătoate semnele ce le-am primit.
― Am săîncerc şi gata! spuse Bastian.
Dar nu era în stare săscoatădin gurăcuvîntul.
Ce va fi daca va izbuti într-adevar? Atunci va ajunge într-un
fel oarecare în Fantäzia. Cum însă? Poate va trebui săse lase
transformat şi el. Şi ce va deveni? Poate că-l va durea sau poate
că va leşina? Şi întrebarea era: voia într-adevăr să ajungă în
Fantäzia? Voia săajungăla Atreiu şi la Crăiasa Copilă, dar nu
voia nicicum să ajungă la toţi acei monştri care mişunau pe
acolo.
―Poate că, spuse Atreiu, n-are destul curaj?
―Curaj? întrebăCrăiasa Copilă, e nevoie de curaj pentru a
pronunţa numele meu?
― Atunci, spuse Atreiu, nu mai ştiu decît un singur motiv
care l-ar putea reţine.
―Ce motiv?
Atreiu şovăi înainte de a vorbi.
―Nu vrea. Nu-l interesezi nici tu şi nici Fantäzia. Îi sîntem
indiferenţi.
Crăiasa Copilăîl privi lung pe Atreiu.
― Nu! Nu! strigă Bastian, să nu credeţi una ca asta! Cu
siguranţă nu e vorba de aşa ceva! Ah, vă rog, vă rog să nu
credeţi asta despre mine! Măauziţi? Nu e adevărat, Atreiu!
―Mi-a făgăduit căvine, spuse Crăiasa Copilă, am citit-o în
ochii săi.
― Da, e-adevărat, strigăBastian, şi am săvin îndată, numai
sămăgîndesc mai bine la toate. Nu e chiar atît de simplu.
Atreiu plecăcapul. Din nou aşteptarăamîndoi multăvreme în
tăcere. Dar salvatorul nu apărea, şi nu vedeau nici cel mai mic
semn arătînd căel ar fi încercat cel puţin săli se facăcunoscut.
Bastian îşi imagina cum ar fi dacăs-ar afla dintr-o datăîn faţa
lor, aşa gras cum era, cu picioarele strîmbe şi obrazul palid ca
brînza. Vedea în faţa ochilor dezamăgirea de pe obrazul
Crăiesei Copile atunci cînd îi va spune:
―Ce cauţi tu aici?
Iar Atreiu poate căva şi rîde.
Imaginîndu-şi toate acestea, faţa lui Bastian se îmbujorăde
ruşine.
Desigur că ei se aşteptau la un erou, un prinţ sau ceva
asemănător. Nu trebuia săli se arate. Era cu neputinţă. Mai bine
va suporta orice ―numai asta nu!
Cînd Crăiasa Copilăîşi ridicăîn sfîrşit ochii, expresia ei era
schimbată. Atreiu aproape căse sperie de măreţia şi severitatea
privirii ei. Ştia şi unde mai văzuse odată aceeaşi expresie: la
sfincşi!
―Îmi mai rămîne un mijloc, spuse ea, dar nu-l folosesc decît
cu neplăcere. Aşdori sănu măsilesc sărecurg la acest mijloc.
―Care mijloc? întrebăAtreiu în şoaptă.
― Fie că ştie, fie că n-o ştie ― el face acum parte din
Povestea fărăSfîrşit. Acum nu mai poate şi nici n-are voie săse
mai retragă. Mi-a dat făgăduiala sa şi trebuie să şi-o ţină.
Singurănu pot însăsăobţin împlinirea ei.
― Da' cine în toată Fantäzia, strigă Atreiu, poate să facă
ceva ce tu nu poţi?
―Unul singur, răspunse ea, şi numai dacăvrea. Bătrînul de
pe Muntele Călător.
Atreiu o privi pe Crăiasa Copilăcu cea mai profundăuimire.
― Bătrînul de pe Muntele Călător, repetă el apăsînd pe
fiecare cuvînt, vrei săspui căel existăaievea?
―Te îndoieşti cumva?
― Bătrînii din corturile noastre le povestesc copiilor mici
despre el atunci cînd sînt neascultători sau răi. Spun cătot ceea
ce faci sau uiţi săfaci, ba chiar ceea ce gîndeşti şi simţi, el scrie
în cartea lui şi cărămîne pentru totdeauna însemnat acolo, ca o
poveste frumoasăsau urîtă, depinde. Cînd eram şi eu mic de tot
am crezut căaşa e, dar mai tîrziu m-am gîndit cănu e decît un
basm făcut săsperie copiii.
―Cine ştie, spuse ea zîmbind, ce-o fi şi cu basmul acesta.
― Prin urmare, îl cunoşti, o cercetă Atreiu, l-ai văzut
vreodată?
Ea făcu din cap semn cănu.
― Dacă-l găsesc, atunci va fi pentru prima oară că ne
întîlnim.
― Bătrînii noştri mai povestesc, continuă Atreiu, că nu se
poate şti niciodată unde se află muntele bătrînului, că
întotdeauna apare pe neaşteptate, o datăaici, altădatăcolo, şi
cănu poate fi întîlnit decît din întîmplare sau prinvoia sorţii.
― Da, răspunse Crăiasa Copilă, Bătrînul de pe Muntele
Călător nu poate fi căutat. Nu poate fi decît găsit.
―Chiar şi pentru tine?
―Chiar şi pentru mine, spuse ea.
― Şi dacănu-l găseşti?
―Dacăexistă, îl voi găsi, spuse ea cu un zîmbet misterios,
iar dacă-l găsesc, va exista.
Atreiu nu înţelese răspunsul. Şovăind, mai întrebă:
―E ―ca şi tine?
―E ca şi mine, răspunse ea, căci e contrariul meu în toate.
Atreiu îşi dădu seama căastfel nu va afla nimic de la ea. Dar
îl mai neliniştea un gînd:
― Eşti bolnavă de moarte, Suverană a Dorinţelor cea cu
Ochii de Aur, spuse el aproape cu severitate, iar singurăn-ai să
poţi ajunge departe. Dupăcîte văd, te-au părăsit toţi slujitorii şi
prietenii. Fuhur şi cu mine te vom însoţi cu drag oriunde ar fi, dar
―vorbind cinstit ―nu ştiu dacăpe Fuhur îl mai ajutăputerile.
Iar piciorul meu ―ai văzut tu singurăcănu mămai ţine.
― Mulţumesc, Atreiu, răspunse ea, îţi mulţumesc pentru
propunerea ta curajoasă şi devotată. Dar n-am de gînd săvăiau
cu mine. Numai dacă eşti singur îl poţi găsi pe Bătrînul de pe
Muntele Călător. Iar Fuhur nici nu mai e acolo unde l-ai lăsat.
Acum se aflăîntr-un loc unde toate rănile i se vindecă şi toate
puterile îi revin. Şi tu de asemenea, Atreiu, vei fi curînd în acel
loc.
Degetele ei se jucau cu AURYN.
―Despre ce fel de loc e vorba?
―Acum nu e nevoie s-o ştii. Vei ajunge acolo în somn. Va
veni şi ziua cînd îţi vei da seama unde ai fost.
―Dar cum aşputea dormi, strigăAtreiu, şi de îngrijorare uită
săse mai exprime cu menajamente, cîtăvreme ştiu căai putea
muri în fiece clipă!
Crăiasa Copilărîse iar încetişor.
―Nu sînt chiar atît de părăsităpe cît crezi. Ţi-am mai spus
că există multe ce ţie îţi rămîn invizibile. În preajma mea sînt
cele Şapte Puteri care fac parte din mine, dupăcum din tine fac
parte amintirile tale, sau curajul tău, sau gîndurile tale. Nu poţi să
le vezi, nici să le auzi, şi totuşi sînt toate la mine, în acest
moment. Vreau să las trei dintre ele la tine şi la Fuhur, ca să
aibăgrijăde voi. Iar patru din ele le iau cu mine şi măvor însoţi.
Iar tu, Atreiu, poţi dormi liniştit.
La aceste cuvinte ale Crăiesei Copile toată oboseala ce-o
adunase Atreiu în timpul Marii Căutări îl cuprinse ca un văl
întunecat. Nu era însăoboseala de plumb a istovirii, ci o dorinţă
de somn, liniştită şi paşnică. Ar fi dorit s-o mai întrebe atît de
multe pe Suverana Dorinţelor cea cu Ochii de Aur, dar acum
avea impresia că, prin cuvintele ei, oprise toate dorinţele purtate
de el în suflet şi nu-i mai lăsase decît una singură, copleşitoare,
anume dorinţa de somn. I se închiseră ochii şi, continuînd să
şadă şi fărăa se răsturna, lunecăîn întuneric.
Orologiul din turn bătu de unsprezece ori.
Atreiu mai auzi ca de la mare depărtare cum Crăiasa Copilă
dădu un ordin cu vocea blîndă şi coborîtă, apoi se simţi ridicat cu
băgare de seamă şi purtat de braţe puternice.
Multăvreme Atreiu fu cuprins de întuneric şi de căldură. Mult,
mult mai tîrziu se trezi puţin cînd buzele lui uscate şi crăpate fură
atinse de o băuturăminunatăpe care-o sorbi cu nesaţ. În jurul
său vedea nedesluşit ceva ca un fel de peşterămare cu pereţi
ce păreau de aur curat. Îl mai văzu şi pe balaurul-noroc alb stînd
culcat alături. Apoi mai văzu, sau mai degrabă bănui, că în
mijlocul peşterii ţîşnea o fîntînă, iar în jurul fintînii erau doi şerpi
care îşi muşcau unul altuia coada, unul era de culoare deschisă,
celălalt de culoare închisă...
Pe urmăo mînănevăzutăi se puse uşor pe ochi, ceea ce îi
făcu nespus de bine, şi Atreiu se cufundăiar într-un somn adînc
şi fărăvise.
Tot atunci Crăiasa Copilă părăsea Turnul de Fildeş. Era
culcatăpe perne moi de mătase într-o lecticăde sticlăpurtatăde
patru slujitori invizibili, încît părea că lectica pluteşte încet
singură.
Astfel străbătură grădina-labirint, sau mai degrabă ceea ce
mai rămăsese din ea, fiind adesea nevoiţi să ocolească,
deoarece multe poteci duceau spre neant.
Cînd ajunseră în sfîrşit la marginea din afară a cîmpiei,
părăsind Labirintul, slujitorii invizibili se opriră. Păreau săaştepte
o poruncă.
Crăiasa Copilăse ridicăsprijinindu-se de perne şi mai aruncă
o privire înapoi spre Turnul de Fildeş.
Apoi, lăsîndu-se din nou pe perne, spuse:
―Mergeţi mai departe! Mergeţi mai departe ―oriunde!
O rafalăde vînt îi zburătăci părul alb ca neaua. Flutura lung
şi greu ca o flamurăîn urma lecticii de sticlă.
Bătrînul de pe Muntele Călător
LAVINELE SE PRĂBUŞEAU ÎN AVALANŞĂ şi bubuind peste
povîrnişurile prăpăstioase ale munţilor, viscole se dezlănţuiseră
prin turnurile de stînci ale culmilor cu platoşe de gheaţă, se
rătăceau urlînd în peşteri şi trecători, apoi goneau din nou peste
întinderile vaste ale gheţarilor. Pentru locurile acelea nu era
deloc o vreme neobişnuită, căci Munţii Destinului ― aşa erau
numiţi ―erau cei mai mari şi cei mai înalţi din întreaga Fantäzie,
iar piscul lor cel mai semeţ ajungea într-adevăr pînă-n slava
cerului.
Nici cei mai cutezători alpinişti nu se încumetau să se
aventureze în acest ţinut al gheţurilor veşnice. Sau mai bine zis:
trecuse un timp nespus de lung de cînd izbutise careva urcuşul,
încît nimeni nu-şi mai amintea. Căci una din legile de neînţeles
― şi erau multe în împărăţia Fantäziei ―era următoarea: Munţii
Destinului nu puteau fi cuceriţi luîndu-se cu asalt piscurile decît
atunci cînd cel ce izbutise mai înainte era cu totul şi cu totul uitat
şi nici o inscripţie de piatrăsau de bronz nu mai aducea mărturia
faptei sale. Aşadar, fiecare cuceritor era primul.
Aici sus nu putea exista nici o fiinţă vie, în afară de cîţiva
şeitani de gheaţă uriaşi ― dacă puteau fi socotiţi şi ei printre
fiinţele vii, căci se mişcau atît de neînchipuit de încet, încît le
trebuia cîte un an ca să facă un singur pas şi veacuri în şir
pentru o micăplimbare. Prin urmare, era limpede cănu puteau
avea legături decît cu cei de-o seamăcu ei şi nu aveau nici cea
mai mică idee despre existenţa restului lumii din Fantäzia.
Credeau căsînt singurele fiinţe vii din întregul univers.
Uluiţi la culme se zgîiau acum în jos la minusculul punct care
se apropia tot mai mult de pisc, venind pe poteci întortocheate,
pe colţi de stîncăunde abia se putea păşi, pe lîngăpereţi abrupţi
acoperiţi cu gheaţăstrălucitoare, peste creste înguste ca muchia
de cuţit şi prin rîpe şi prăpăstii adînci.
Era lectica de sticlă în care stătea întinsă Crăiasa Copilă,
purtată de cele patru Puteri Invizibile ale ei. Abia se putea
deosebi de împrejurimi, căci sticla lecticii semăna cu o bucată
limpede de gheaţă, iar haina cea albă şi părul Crăiesei Copile
erau aidoma zăpezii din jur.
Era pe drum de multăvreme. De multe zile şi nopţi, prin ploi
şi arşiţă, prin beznă şi lumina lunii cele patru Puteri Invizibile îi
purtaserălectica tot mai departe, aşa cum poruncise ea, tot mai,
departe, oriunde. Ea nu făcea nici o deosebire între ceea se
putea săîndure şi ceea ce ar fi putut fi de neîndurat, dupăcum
şi mai înainte, în împărăţia ei, acceptase în egală măsură şi
ceea ce era întunecat, şi ceea ce era luminos, şi frumuseţea, şi
urîţenia. Era gata să rişte orice, căci Bătrînul de pe Muntele
Călător putea fi pretutindeni şi nicăieri.
Totuşi alegerea drumului pe care porniserăcele patru Puteri
Invizibile nu era cu totul întîmplătoare. Din ce în ce mai des
neantul care înghiţise deja ţinuturi întregi nu le mai lăsa decît o
singurăcărare liberăpe unde sătreacă. Uneori fusese doar un
pod, o peşteră sau o poartă prin care abia mai ajungeau să
scape, alteori fuseseră valurile vreunui lac sau ale unui golf al
mării peste care Puterile Invizibile purtaserălectica cu bolnava
de moarte, căci pentru ei nu exista nici o deosebire între apă şi
uscat.
Astfel ajunseseră pînă la sfîrşit în lumea culmilor îngheţate
ale Munţilor Destinului şi tot urcau mai departe, necontenit şi
neobosit. Şi înainte ca Crăiasa Copilă să le dea vreo altă
poruncă, aveau s-o ducămai departe, tot mai sus. Ea era însă
culcatăpe perne, închisese ochii şi nu se mai mişca. De multă
vreme stătea astfel. Iar ultimul cuvînt pe care îl rostise fusese
acel „oriunde" ce-l poruncise despărţindu-se de Turnul de Fildeş.
Lectica înainta acum printr-o rîpă adîncă, o crestătură între
doi pereţi stîncoşi avînd între ei o distanţăprin care abia dacăse
putea trece. Pămîntul era acoperit cu zăpadăafînatăce putea fi
adîncăde cîţiva metri, dar purtătorii invizibili nu se scufundau şi
nici nu lăsau urme. În fundul rîpei era foarte întuneric, căci
lumina zilei era doar o dungăîngustăsus de tot. Drumul urca lin,
şi cu cît lectica ajungea mai sus, cu atît mai mult se apropia şi
dunga de luminăa zilei. Apoi, aproape pe neaşteptate, pereţii de
stîncă dispărură, lăsînd liberă privirea spre o întindere largă,
albă şi sclipitoare. Aici era punctul cel mai înalt, căci Munţii
Destinului nu se sfîrşeau printr-un pisc, ca cei mai mulţi munţi, ci
printr-un podişmare cît o ţarăîntreagă.
Acum însăpe podişse înălţa în mod surprinzător un munte
mai mic cu o înfăţişare ciudată. Era oarecum îngust şi înalt,
asemănător cu Turnul de Fildeş, dar de un albastru strălucitor, şi
alcătuit dintr-o mulţime de zimţi cu forme bizare înălţîndu-se spre
cer ca nişte ţurţuri de gheaţă uriaşi, dar întorşi pe dos. Pe la
jumătatea povîrnişului se afla un ou de mărimea unei case, stînd
sprijinit pe trei zimţi de gheaţă.
În semicerc în jurul oului, şi de asemenea în spatele lui se
înălţau ţurţuri albaştri mai mari, ca ţevile de orgă, formînd piscul
propriu-zis. Oul cel mare avea o deschidere rotundăce părea a
fi o uşă sau o fereastră. În deschidere apăru acum un obraz
privind spre lectică.
Ca şi cum ar fi simţit privirea, Crăiasa Copilădeschise ochii
răspunzînd şi ea privirii.
―Opriţi! spuse ea încetişor.
Puterile Invizibile se opriră. Crăiasa Copilăse ridică.
― El e, continuă ea. E absolut obligatoriu să merg singură
ultima bucată de drum spre el. Aşteptaţi-mă aici, orice s-ar
întîmpla.
Obrazul din deschiderea rotundă a oului dispăruse. Crăiasa
Copilăcoborî din lectică şi porni la drum pe nesfîrşita întindere
înzăpezită. Mersul îi era anevoios, căci era desculţă şi zăpada
era îngheţată şi zgrunţuroasă. La fiecare pas crusta de gheaţăi
se spărgea sub picioare şi cioburile tari ca sticla îi tăiau pielea
gingaşă. Vîntul îngheţat smucea de haina şi părul ei alb.
În sfîrşit ajunse la Muntele Albastru şi se afla în faţa ţurţurului
neted ca sticla.
Din deschiderea rotundă şi întunecatăa oului celui mare ieşi
la iveală o scară lungă, cu mult mai lungă decît ar fi putut
încăpea în ou. În cele din urmăajunse chiar pînăjos la poalele
Muntelui Albastru, iar cînd Crăiasa Copilă puse mîna pe ea,
văzu că era făcută numai din litere legate între ele, iar fiecare
fuscel era cîte un rînd. Crăiasa Copilăîncepu săurce, şi în timp
ce se ridica de pe o treaptăpe alta, citi şi cuvintele:
NU MAI VENI! OPREŞTE-TE!
PLEACĂ-NAPOI. ÎNTOARCE-TE!
NICICÎND, NICICUM, MIE MOŞNEAGUL
SĂNU CUMVA SĂ-MI CALCI TU PRAGUL.
PE-ORICINE, CHIAR PE TINE ACUM,
NEAPĂRAT TE-NTORC DIN DRUM,
CĂCI DACĂMĂVEI ÎNTÎLNI
HAOSUL SE VĂRĂSPÎNDI.
SFÎRŞITUL SPRE ÎNCEPUT SE-NDREAPTĂ.
RENUNŢĂ ŞI FII ÎNŢELEAPTĂ!
DIN DRUMUL TĂU OPREŞTE-TE!
PLEACĂ-NAPOI! ÎNTOARCE-TE!
Se opri pentru a mai prinde putere şi privi în sus. Mai avea
încăfoarte mult de urcat. Pînă acum nu trecuse nici măcar de
jumătate.
― Bătrîne de pe Muntele Călător, spuse ea cu glas tare,
dacă nu vrei să ne întîlnim, n-ar fi trebuit să-mi scrii această
scară. Tocmai interdicţia ta de a veni e cea care mă aduce la
tine.
Şi urcămai departe.
ÎN CRONICA MEA SE PĂSTREAZĂ
TOT CE E VIAŢĂ ŞI CREEAZĂ:
IAR TOT CE CÎNDVA A TRĂIT
E-ACUM CUVÎNT MORT, NECLINTIT.
CE-I SCRIS ÎN LITERA CEA RECE
DIN NOU AIEVEA SE PETRECE.
VENIND LA MINE, TU SĂ ŞTII
NĂPASTĂGREA SE VA IVI.
N-AM FOST NICICÎND COPIL CA TINE,
ANI MULŢI MĂAPĂSAU PE MINE.
AICI LA MINE SE SFÎRŞEŞTE
TOT CE PRIN TINE SE STÎRNEŞTE.
VIE VENIND, NU-I ÎNGĂDUIT
ÎN MOARTE TU SĂFI PRIVIT.
Din nou fu nevoită să se oprească pentru a-şi trage
răsuflarea.
Acum ajunsese foarte sus, iar scara se legăna în viscol
precum o creangă de copac. Urcînd şi ultima parte de scară.
Crăiasa Copilăse ţinea, strîns de fusceii îngheţaţi din litere.
DE NU ASCULŢI DE SFATUL MEU
CE ERA SCRIS PE URCUŞUL GREU,
DE TOTUŞI VREI SĂÎNDRĂZnEŞTI
RĂSUCIND TIMPUL, SĂ-l SILEŞTI,
EU NU MAI AM CUM TE OPRI,
MOŞUL ATUNCI TE VA PRIMI!
Dupăce Crăiasa Copilătrecu de aceşti ultimi fuscei, suspină
încetişor şi se privi. Haina ei cea albă şi largăera zdrenţuită, se
agăţase de toate liniuţele transversale, cîrligele şi ghimpii
literelor care alcătuiau scara. În sfîrşit, nu era nicidecum ceva
nou pentru ea faptul căliterele nu-i erau binevoitoare.
În faţa ei văzu oul şi deschiderea rotundă unde se sfîrşea
scara. Urcă prin deschidere, iar aceasta se închise imediat în
urma ei. Fărăsăse mai mişte, se opri în întuneric aşteptînd să
vadăce se va întîmpla. Dar pentru început, multăvreme nu se
înttmplănimic.
―Sînt aici, vorbi ea într-un tîrziu în întuneric.
Vocea ei răsunăcu ecouri ca într-o salămare şi goală ―sau
fusese cumva o altă voce, mult mai groasă, care-i răspunsese
cu aceleaşi cuvinte?
Treptat izbuti sădistingăîn întuneric o luminăslabă, roşcată.
Venea de la o carte ce plutea în aer, deschisă, în mijlocul
încăperii în formăde ou. Era aşezatăpieziş, astfel încît putu să
vadă şi scoarţele. Erau legate în mătase roşie-arămie, şi la fel ca
şi pe giuvaerul purtat de Crăiasa Copilăîn jurul gîtului, apăreau
şi pe carte doi şerpi care îşi muşcau unul altuia coada, formînd
astfel un oval. Iar în oval era scris titlul:
Povestea fărăsfîrşit
Bastian se zăpăci de tot. Era întocmai cartea pe care o citea
el! O mai privi încăo dată. Da, nu încăpea nici o îndoială, cartea
despre care era vorba acolo era chiar cartea pe care o ţinea în
mină! Cum era posibil ca săfie vorba despre aceeaşi carte chiar
în cuprinsul ei?
Crăiasa Copilăse apropiase şi zări acum de cealaltăparte a
cărţii care plutea în aer faţa unui bărbat luminatăalbăstrui de jos
în sus, pornind de la paginile cărţii deschise. Licărirea pornea de
la literele din carte.
Obrazul bărbatului arăta ca şi scoarţa unui copac străvechi,
atît de brăzdat era de cute adînci. Barba îi era albă şi lungă, iar
ochii îi erau atît de adînc îngropaţi în văgăune întunecate, încît
nici nu se vedeau. Purta o rasăde călugăr albastrăcu gluga pe
cap, iar în mînă ţinea un condei cu care scria în carte. Nu-şi
ridicăprivirea.
Crăiasa Copilă aşteptă multă vreme în tăcere privindu-l.
Ceea ce făcea el nu era chiar un scris obişnuit, ci mai degrabăo
lunecare înceatăa condeiului peste pagina goală, iar literele şi
cuvintele se formau ca de la sine, apăreau din gol.
Crăiasa Copilă citi ce scria acolo, şi era chiar ceea ce se
petrecea în momentul acela, anume: „Crăiasa Copilăciti ce scria
acolo..."
―Tot ce se întîmplă, spuse ea, tu scrii acolo.
―Tot ce scriu eu acolo, se întîmplă, fu răspunsul.
Din nou era acelaşi glas gros şi adînc pe care-l mai auzise ca
un ecou al propriului ei glas.
Ciudăţenia era că Bătrînul de pe Muntele Călător nici nu
deschisese gura. Scrisese cuvintele ei şi pe ale lui, iar ea le
auzise ca şi cum şi-ar fi amintit doar căel tocmai vorbise.
―Tu şi cu mine, întrebăea, precum şi întreaga Fantäzie, ―
totul e scris în cartea ta?
El scria şi totodatăea auzi răspunsul lui:
―Nicidecum. Aceastăcarte este întreaga Fantäzie, şi tu, şi
eu.
― Şi unde-i cartea?
―În carte, fu răspunsul pe care-l scrise.
―Prin urmare, nu-i decît o imagine şi reflectarea imaginii?
El scria mai departe şi-l auzi spunînd:
― Ce arată o oglindă ce se oglindeşte într-o oglindă? Ştii,
Suveranăa Dorinţelor cea cu Ochii de Aur?
Crăiasa Copilătăcu o vreme şi la rîndul său bătrînul scrise în
carte căea tăcea. Apoi ea spuse încet:
―Am nevoie de ajutorul tău.
― Ştiu, răspunse el şi scrise răspunsul său în carte.
―Da, spuse ea, probabil căaşa o fi. Eşti memoria Fantäziei
şi ştii tot ce s-a întîmplat pînăîn clipa aceasta. N-ai putea însă
sărăsfoieşti puţin cartea ta şi săvezi ce se va întîmplăde aici
înainte?
― Pagini goale! fu răspunsul. Nu pot decît privi înapoi, la
ceea ce s-a întîmplat. Puteam citi în timp ce scriam. Acum ştiu
fiindcăam citit. Şi am scris fiindcăs-a întîmplat. Astfel Povestea
fărăSfîrşit se scrie ea însăşi prin mîna mea.
―Prin urmare, nu ştii de ce am venit la tine?
―Nu, auzi ea vocea lui groasăîn timp ce scria, şi aşfi vrut
săn-o faci. Prin mine totul devine de neschimbat Şi definitiv ―
chiar şi tu, Suveranăa Dorinţelor cu Ochii de aur. Oul acesta e
mormîntul şi sicriul tău. Ai intrat în memoria Fantäziei. Cum
crezi, căvei mai părăsi vreodatăacest loc?
―Orice ou, răspunse ea, e începutul unei vieţi noi.
―E-adevărat, scrise şi spuse bătrînul, dar numai atunci cînd
îi crapăcoaja.
― Tu eşti cel care poţi s-o deschizi, strigă Crăiasa Copilă,
doar m-ai lăsat săintru.
Bătrînul clătinădin cap şi scrise totul.
―Forţa ta a fost cea care a acţionat. Dar fiindcăacum eşti
aici, nu mai ai acea forţă. Sîntem închişi pentru totdeauna.
Crede-mă, n-ar fi trebuit să vii! Acesta e sfîrşitul Poveştii fără
Sfîrşit!
Crăiasa Copilăzîmbi şi nu părea deloc neliniştită.
― Tu şi cu mine, spuse ea, nu mai sîntem în stare. Dar
existăcineva care poate.
― Numai o făptură omenească, scrise bătrînul, poate crea
un nou început.
―Da, răspunse ea, o făpturăomenească.
Bătrînul de pe Muntele Călător îşi ridicăîncet ochii şi o privi
pentru prima oarăpe Crăiasa Copilă. Era ca şi cum privirea lui ar
fi sosit tocmai de la celălalt capăt al universului, atît de mare era
depărtarea şi întunericul de unde venea. Ea răspunse privirii cu
ochii ei cei de aur şi-i rezistă. Era ca o luptătăcută şi nemişcată.
În sfîrşit, bătrînul se plecăiar peste cartea sa şi scrise:
―Rămîi înăuntrul hotarului ce ţi-a fost impus şi ţie. . .
―Aşa voi face, răspunse ea, dar cel despre care vorbesc şi
pe care îl aştept a trecut de mult hotarul. El citeşte cartea ce-o
scrii şi aude fiece cuvînt pe care îl vorbim. Aşadar, e la noi.
―E-adevărat, auzi ea glasul bătrînului în timp ce scria, şi el
face parte irevocabil din Povestea fărăSfîrşit, căci e propria lui
poveste.
― Povesteşte-mi-o! porunci Crăiasa Copilă. Tu, cel ce eşti
memoria Fantäziei, povesteşte-mi-o ―de la început şi cuvînt cu
cuvînt, precum ai scris-o!
Mîna care scria începu sa tremure.
―Dacăfac ce-mi porunceşti, trebuie să şi scriu totul din nou.
Iar ceea ce scriu, se va şi întîmpla din nou.
―Aşa săfie! spuse Crăiasa Copilă.
Bastian începu săfie foarte neliniştit.
Oare ce aveau de gînd? Cumva era ceva în legăturăcu ei?
Dar dacăpînă şi Bătrînului de pe Muntele Călător începea să-i
tremure mîna...
Bătrinul scrise şi spuse:
Povestea fărăde sfîrşit
Dacăcu sine se-ntîlneşte
O datăcu aceastăcarte
Întreaga lume se sfîrşeşte!
Şi Crăiasa Copilăîi răspunse:
Eroul dacăvine totuşi
Şi în curînd la noi soseşte
O viaţănouăne răsare.
Acuma el se hotărăşte!
―Eşti într-adevăr îngrozitoare, spuse şi scrise bătrînul, asta
înseamnă sfîrşitul fără sfîrşit. Vom intra în ciclul veşnicei
reîntoarceri. Şi de acolo nu mai existăscăpare.
―Pentru noi nu, răspunse ea, şi vocea ei nu mai era blîndă,
ci dură şi clarăca un diamant, dar nici pentru el ―decît dacăne
salveazăpe toţi.
― Vrei într-adevăr să pui totul în mîinile unei făpturi
omeneşti?
―Vreau.
Apoi adăugămai încet:
―Sau ştii tu cumva să-mi dai alt sfat?
Tăcerea ţinu multă vreme, înainte ca vocea groasă a
bătrînului săspună:
―Nu.
Stătea mult aplecat peste cartea în care scria. Faţa îi era
acoperităde glugă şi nu se mai vedea.
―Atunci făceea ce te-am rugat!
Bătrînul de pe Muntele Călător se supuse voinţei Crăiesei
Copile şi începu să-i povestească de la început Povestea fără
Sfîrşit.
În acest moment se schimbăculoarea luminii ce strălucea din
paginile cărţii. De sub condeiul bătrînului literele ieşeau înclinate.
Rasa lui de călugăr precum şi gluga se făcură de culoarea
aramei. Iar în timp ce scria, răsuna totodată şi vocea lui groasă.
Bastian auzea şi el foarte limpede vocea.
Totuşi primele cuvinte pronunţate de bătrîn îi fură de
neînţeles. Sunau cam ca „Tairacitna rednaerok darnok lrak
rateirporp".
Ce ciudat, gîndi Bastian, de ce vorbeşte bătrînul dintr-o dată
o limbăstrăină? Sau era cumva o formulămagică?
Glasul bătrînului continuă, iar Bastian trebui să-l asculte.
„Inscripţia de mai sus se afla pe uşa de sticlă a unei
prăvălioare, dar fireşte că arăta aşa numai cînd priveai din
interiorul încăperii cam întunecoase prin geam afară, spre
stradă.
Era o dimineaţă de noiembrie rece şi cenuşie şi ploua cu
găleata. Picăturile se prelingeau pe fereastră şi peste literele
întortocheate. Tot ce se putea zări prin geam era doar un zid
pătat de ploaie pe partea opusăa străzii."
Povestea asta nici n-o cunosc, gîndi Bastian oarecum
dezamăgit, nici nu-i vorba despre ea în cartea pe care amcitit-o
pînă acum. În sfîrşit, acum se vede bine că m-am înşelat tot
timpul. Crezusem într-adevăr că bătrînul va începe acum să
povestescâ de la început toatăPovestea fărăsfîrsit.
Dintr-o dată uşa fu deschisă atît de violent, că micuţul
ciorchine de clopoţei de alamă atîrnat deasupra ei se porni să
sune cu zgomot şi nu se mai linişti multăvreme.
Făptaşul zarvei era un băieţel gras, de vreo zece sau
unsprezece ani. Părul castaniu-închis îi atîrna ud peste faţă,
haina îi era leoarcăde ploaie şi picura, iar peste umăr purta un
ghiozdan prins de o curea. Băieţelul era cam palid şi gîfîia, dar,
spre deosebire de graba de care dăduse dovadă pînă atunci,
rămase acum încremenit în pragul uşii deschise.
„Dintr-o dată uşa fu deschisă atît de violent, că micuţul
ciorchine de clopoţei de alamă atîrnat deasupra ei se porni să
sune cu zgomot şi nu se mai linişti multăvreme.
Făptaşul zarvei era un băieţel gras, de vreo zece sau
unsprezece ani. Părul castaniu-închis îi atîrna ud peste faţă,
haina îi era leoarcăde ploaie şi picura, iar peste umăr purta un
ghiozdan prins de o curea. Băieţelul era cam palid şi gîfîia, dar,
spre deosebire de graba de care dăduse dovadă pînă atunci,
rămase acum încremenit în pragul uşii deschise....
În timp ce Bastian citea aceste rînduri şi auzea glasul gros al
Bătrînului de pe Munte începurăsă-i vîjiie urechile şi să-l prindă
ameţeala.
Ceea ce se povestea acolo era o poveste! Iar ea era
cuprinsă în Povestea fără Sfîrşit. Însuşi, Bastian, apărea ca
personaj în cartea al cărei cititor crezuse pînăacum căeste! Şi
cine era cititor îl citea chiar acum, şi credea la rîndul lui cănu e
decît un cititor ― şi tot aşa mai departe la nesfîrşit.
Acum lui Bastian începu să-i fie frică, avu dintr-o dată
senzaţia cănu mai poate [...] simţea ca şi cum ar fi fost închis
într-o [...] invizibilă. Voia săse oprească, nu mai voia săcitească
mai departe.
Vocea groasă a Bătrînului de pe Munte continua să
povestească,
iar Bastian nu putea face nimic ca să-l oprească. Îşi astupă
urechile, dar nu-i folosi la nimic, glasul răsuna înlăuntrul lui. Deşi
ştia de mult cănu-i adevărat, totuşi se mai agăţa de gîndul că
toată asemănarea cu propria lui poveste nu era decît o
întîmplare
dar vocea groasăvorbea neînduplecat mai departe
şi acum auzi foarte limpede cum spunea:
..... N-ai nici un pic de bună-cuviinţă, căci altfel s-ar fi cuvenit
săte recomanzi cel puţin.
― Mă numesc Bastian, spuse băiatul. Bastian Balthasar
Bux."
În clipa aceea Bastian înţelese un iucru esenţial: Cineva
poate fi convins căîşi doreşte ceva ―chiar ani zile ―atît timp
cît se ştie că dorinţa nu-i poate fi împlinită. Dacă se află însă
dintr-o dată confruntat cu posibilitatea ca dorinţa visată să se
transforme în realitate, nu-şi mai doreşte decît un singur lucru:
sănu avut niciodatăacea dorinţă.
În orice caz, asta i se întîmplălui Bastian.
Acum cînd totul devenise de o gravitate implacabilă, cel mai
mult i-ar fi plăcut săfugă. Numai căîn acest caz nu prea avea
unde. De aceea făcu un lucru care, fireşte, nu-i putea folosi la
nimic: se prefăcu mort ca un gîndac răsturnat pe spate. Voia să
pretindănici n-ar exista, voia săstea fărăsăcrîcnească şi săse
ghemuiascăîntr-un colţ.
Bătrînul de pe Muntele Călător continuă să povestească şi
totodatăsăscrie totul din nou, cum luase Bastian cartea, cumse
refugiase în podul şcolii şi cum a început acolo săcitească. Pe
urmă începu o dată Căutarea cea Mare a lui Atreiu, ajunse la
vechea Morla şi-l găsi pe Fuhur în plasa lui Ygramul la Prăpastia
Străfundă, unde se auzi strigătul de spaimăal lui Bastian. Încăo
dată Atreiu fu vindecat de bătrîna Urgl şi sfătuit de Engywuck.
Păşi prin cele trei porţi fermecate şi intrăîn imaginea lui Bastian
şi vorbi cu Uyuläla. Apoi urmară uriaşii vînturilor şi Oraşul
Strigoilor, Gmork, salvarea lui Atreiu şi întoarcerea la Turnul de
Fildeş. Iar între timp se mai întîmplau şi toate cele cîte le trăise
Bastian, aprinderea lumînărilor şi cum o văzuse pe Crăiasa
Copilă şi cum ea aştepta zadarnic ca el săvină. Şi încăo dată
ea porni să-l caute pe Bătrînul de pe Muntele Călător, încă o
datăse urcăpe scara din litere şi intrăîn ou şi încăo datăse
desfăşurăîntreaga convorbire, cuvînt cu cuvînt tot ce vorbiseră
cei doi şi sfîrşindu-se cu aceea că Bătrînul de pe Muntele
Călător începea săscrie şi săpovesteascăPovestea fărăSfîrşit.
Şi atunci totul porni iar de la început ―neschimbat şi fărăa
putea fi vreodată schimbat ― şi din nou totul se sfîrşi cu
întîlnirea Crăiesei Copile cu Bătrînul de pe Muntele Călător, care
încă o dată începu să scrie şi să povestească Povestea fără
sfîrşit...
...şi tot aşa va continua pînă în vecii vecilor, căci era cu
neputinţă ca ceva să se poată schimba în desfăşurarea
evenimentelor. Numai el singur, Bastian, era în stare să
intervină. Şi trebuia s-o facă dacă nu voia să rămînă el însuşi
închis în acelaşi ciclu. Avea impresia că povestea se repetase
de mii de ori, ba nu, cănu mai exista nici un „Înainte" şi nici un
„După ", că totul se petrece mereu şi în acelaşi timp. Acum
înţelegea de ce tremurase mină bâtrînului. Ciclul veşnicei
reîntoarceri era sfîrşitul fărăsfîrşit!
Bastian nu simţea călacrimile îi curgeau pe obraji. Pierzîndu-şi cît pe-aci cunoştinţa, strigădeodată:
― Puişorul Lunii! Vin!
În aceeaşi clipăse petrecurămai multe lucruri dintr-o dată.
Coaja oului celui mare fu spartăîn ţăndări de o forţăuriaşă şi
totodatăbubui un tunet asurzitor. Apoi vijelia se apropie venind
de departe
şi izbucni din paginile cărţii ţinute de Bastian pe genunchi,
încît ele începurăsăfîlfiie zbuciumîndu-se. Bastian simţi vijelia
prin păr şi pe obrazul său, îi tăia aproape răsuflarea, flăcările
lumînărilor din sfeşnicul cu şapte braţe jucau şi se culcau de tot,
şi pe urmăa doua rafalăîncă şi mai puternicăzburătăci cartea şi
luminile se stinseră.
Orologiul din turn bătu de douăsprezece ori.
Perelin, pădurea nopţii
MAI SPUSE O DATĂÎN ŞOAPTĂ, PE întuneric:
―Puişorul Lunii, vin!
Bastian simţea cum din numele acesta radia o forţănespus
de dulce, mîngîietoare, ce-l învăluia cu totul. De aceea îl mai
spuse de cîteva ori:
― Puişorul Lunii! Puişorul Lunii! Vin, Puişorul Lunii! Am şi
sosit.
Dar unde se afla oare?
Nu putea vedea nici cea mai slabăurmăde lumină, dar ceea
ce-l înconjura nu mai era bezna friguroasă a podului, ci o
întunecime caldă şi catifelatăîn care se simţea ferit şi fericit.
Orice frică şi nelinişte îi pierise. Îşi amintea doar de ele ca de
ceva de mult trecut. Se simţea atît de senin şi de bine dispus,
încît începu chiar sărîdăîncetişor.
―Puişorul Lunii, unde măaflu? întrebăel.
Nu mai simţea greutatea trupului său. Bîjbîi împrejur cu
mîinile şi îşi dădu seama că plutea. Pieriseră şi saltelele de
gimnastică şi duşumeaua de dedesubt.
Era o senzaţie minunată şi niciodată simţită de el, un
sentiment de desprindere şi de libertate neţărmurită. Acum nu-l
mai putea atinge nimic din tot ce-l împovărase şi-l năpăstuise
cîndva.
Plutea cumva pe undeva prin cosmos? În cosmos se aflau
însă stelele, iar el nu zărea nimic de acest fel. Nu mai exista
decît întunericul catifelat şi el se simţea atît de bine, atît de bine
ca niciodatăîn toatăviaţa lui. Nu cumva murise?
―Puişorul Lunii, unde eşti?
Şi acum auzi un glăscior gingaş, ca al unei păsări mici care îi
răspundea, şi poate că-i răspunsese şi pînăacum de mai multe
ori fărăca el să-şi dea seama. Auzea de foarte aproape şi totuşi
n-ar fi putut spune de unde vine:
―Sînt aici, Bastian, dragule.
―Puişorul Lunii, tu eşti?
Ea rîse parcăar fi cîntat.
―Da' cine aşputea fi? Doar mi-ai dat chiar acum numele cel
frumos. Îţi mulţumesc pentru el. Fii binevenit, salvatorul şi eroul
meu.
―Unde sîntem, Puişorul Lunii?
―Eu sînt la tine, iar tu eşti la mine.
Era ca o convorbire din vise, şi totuşi Bastian ştia cu
siguranţăcăera treaz şi nu visa.
―Puişorul Lunii, şopti el, acesta-i sfîrşitul?
― Nu, răspunse ea, e începutul.
― Unde-i Fantäzia, Puişorul Lunii? Unde sînt toţi ceilalţi?
Unde-i Atreiu şi Fuhur? A dispărut totul? Dar Bătrînul de pe
Muntele Călător cu cartea sa? Nu mai există?
― Fantäzia va renaşte din dorinţele tale, Bastian, dragule.
Prin mine ele devin realitate.
―Din dorinţele mele? repetăBastian uimit.
― Ştii bine, auzi el glasul cel dulce, cămi se spune Suverană
a Dorinţelor. Ce-ai să-ţi doreşti?
Bastian se gîndi, apoi întrebăprecaut:
―Cîte dorinţe mi se îngăduie?
―Cîte vrei ―cu cît sînt mai multe, cu atît mai bine, dragule.
Cu atît mai bogată şi mai felurităva fi Fantäzia.
Bastian era surprins şi copleşit. Dar tocmai fiindcă dintr-o
datăse vedea pus în faţa unei infinităţi de posibilităţi, nu-i veni în
minte nici o dorinţă.
―Nu-mi vine nimic în minte, spuse el în sfîrşit.
Cîtva timp fu tăcere, apoi auzi glăsciorul gingaşca de pasăre
mică:
―Asta-i rău.
―De ce?
―Pentru căatunci n-o sămai existe nici o Fantäzie.
Bastian tăcu încurcat. Sentimentul lui de libertate nelimitată
era tulburat de faptul cătotul urma sădepindăde el.
―De ce-i atît de întuneric, Puişorul Lunii?
―Începutul e întotdeauna întunecat, Bastian, dragule.
―Aşdori mult săte mai văd o dată, Puişorul Lunii, ca atunci
în clipa cînd m-ai privit.
Auzi din nou rîsul cel încetişor, ca un cîntec.
―De ce rîzi?
―Fiindcăsînt bucuroasă.
―De ce eşti bucuroasă?
― Ţi-ai exprimat chiar acum prima ta dorinţă.
― Şi o vei îndeplini?
―Da, întinde-ţi mîna!
Bastian întinse mîna şi simţi că îi punea ceva pe palma
deschisă ― era mic de tot, dar neaşteptat de greu. Era foarte
rece şi pipăindu-l, îl simţi tare şi mort.
―Ce-i asta, Puişorul Lunii?
― Un fir de nisip, răspunse ea. E tot ce-a mai rămas din
toatăîmpărăţia mea cea nesfîrşită. Ţi-l dăruiesc.
―Mulţumesc, spuse Bastian mirat.
Deşi nu ştia ce săfacăcu darul primit. De-ar fi fost cel puţin
ceva viu!
În timp ce mai stătea şi se întreba la ce s-o fi aşteptînd
Puişorul Lunii din partea lui, simţi brusc o uşoară gîdilitură pe
mînă. Privi mai cu atenţie.
―Ia te uită, Puişorul Lunii, şopti el, a început sălicărească şi
sălucească! Şi aici ―vezi ―iese o flăcăruie micuţă. Ba nu, e
un germene! Puişorul Lunii, nu-i deloc un fir de nisip! E o
sămînţăstrălucitoare şi începe săîncolţească!
― Foarte bine ai procedat, Bastian, dragule! o auzi el
spunînd. Vezi, nu-i deloc greu.
Din punctuleţul de pe palma lui Bastian pornea acum o
lumină ce abia se vedea, dar crescu repede şi începu să
lumineze cele două chipuri de copil atît de diferite, aplecate
asupra minunii, scoţîndu-le din întunericul catifelat.
Bastian îşi retrase încet mîna şi punctul luminos rămase
plutind ca o micăstea între ei doi.
Bobul creştea foarte repede, puteai să-l vezi cum se
dezvoltă. Scoase frunze şi rămurele, apărură boboci ce se
deschideau în flori multicolore, sclipitoare şi fosforescente. Se şi
formau mici fructe care îndatăce erau coapte, explodau ca nişte
rachete în miniaturăpresărînd în jur o ploaie pestriţăde scîntei,
noi seminţe.
Din noile seminţe creşteau din nou plante, aveau însă alte
forme, semănau cu ferigi sau cu mici palmieri, cactuşi în chip de
minge, brăduţi sau pomuleţi noduroşi. Fiecare licărea şi
strălucea în altăculoare.
Foarte curînd în jurul lui Bastian şi al Puişorului Lunii, peste şi
sub ei şi în toate părţile, întunericul catifelat fu plin de plante
luminoase ce tot încolţeau şi creşteau repede. O sferăarzînd în
toate culorile, o lume nouă şi strălucitoare plutea în niciunde,
creştea şi creştea mereu, iar în miezul ei cel mai lăuntric şedeau
mînă-n mînă Bastian şi Puişorul Lunii privind cu ochii mari de
uimire priveliştea cea mirifică.
Plantele nu mai conteneau în producerea unor forme şi culori
mereu noi. Boboci tot mai mari se deschideau, inflorescenţe tot
mai bogate răsăreau. Iar toatăaceastădezvoltare se desfăşura
într-o linişte deplină.
După un timp unele plante ajunseră înalte cît floareasoarelui, iar cîteva erau chiar atît de înalte cît merii. Apăruseră
evantaie sau pămătufuri din frunze lungi, verzi ca smaraldul, şi
flori ca o coadăde păun smălţatăcu ochi în culorile curcubeului.
Alte plante semănau cu pagode alcătuite din umbrele deschise
din mătase viorie şi aşezate unele pe altele. Unele trunchiuri de
copac mai groase erau împletite ca o cosiţă. Şi fiindcă erau
transparente, arătau ca din sticlăroz luminatăpe dinăuntru. Mai
erau şi mănunchiuri de flori ca nişte ciorchini mari de lampioane
albastre şi galbene. Pe alocuri atîrnau mii de flori în formă de
steluţe, precum cascadele licărind argintiu, sau draperii în
nuanţe auriu-închis din clopoţei cu staminele lungi ca ciucurii.
Plantele strălucitoare ale nopţii creşteau tot mai îmbelşugat şi
mai dens, întreţesîndu-se treptat într-o reţea splendidăde lumină
blîndă.
―Trebuie să-i dai un nume! şopti Puişorul Lunii.
Bastian dădu din cap.
―Perelin, pădurea nopţii, spuse el.
O privi pe Crăiasa Copilă în ochi ― şi atunci i se întîmplă
încă o dată ceea ce i se întîmplase şi la primul lor schimb de
priviri. Şedea ca vrăjit şi o privea şi nu-şi mai putea lua ochii de
la ea. Prima dată, atunci, o văzuse bolnavăde moarte, dar acum
era mult, mult mai frumoasă. Haina ei cea ruptăera iar ca nouă,
iar peste albul imaculat al mătăsii şi al părului ei lung jucau
reflexele lunii blînde, multicolore. Dorinţa lui se împlinise.
―Puişorul Lunii, bîigui buimăcit Bastian, eşti iar sănătoasă
acum?
Ea zîmbi.
―Nu vezi singur, Bastian, dragule?
―Aşvrea sărămînăveşnic aşa ca acum, spuse el.
―Veşnicăe clipa, răspunse ea.
Bastian tăcu. Nu înţelesese răspunsul ei, dar acum nu era
dispus să-şi batăcapul. Nu voia altceva decît să şadăîn faţa ei
şi s-o privească.
Împrejurul celor doi desişul luxuriant al plantelor luminoase
formase încetul cu încetul o împletiturădeasă, o ţesăturăarzînd
în toate culorile şi care îi închidea ca un cort mare şi rotund din
covoare fermecate. Astfel căBastian nu băga de seamăce se
petrecea afară. Nu ştia căPerelin creştea mai departe şi tot mai
departe, iar fiecare plantăse făcea tot mai mare. Tot mai ploua
şi acum cu seminţe mici şi scînteietoare din care răsăreau noi
lăstare.
Bastian şedea cufundat în contemplarea Puişorului Lunii.
N-ar fi fost în stare săspunădacăa trecut multăvreme sau
puţină, cînd Puişorul Lunii îi acoperi ochii cu mîna.
― De ce m-ai lăsat să te-aştept atît de mult? o auzi
întrebîndu-l. De ce m-ai silit sămerg la Bătrînul de pe Muntele
Călător? De ce n-ai venit cînd te-am chemat?
Bastian înghiţi în sec.
― A fost, pentru că, ― izbuti să spună stingherit ―, mă
gîndeam ―erau tot soiul de motive, era şi frică ―dar de fapt
mi-a fost ruşine de tine, Puişorul Lunii.
Ea-şi retrase mîna privindu-l mirată.
―Ruşine? Şi de ce oare?
―Vezi, se codi Bastian, măgîndeam cădesigur aştepţi pe
cineva care săfie pe potriva ta.
―Dar tu, întrebăea, nu eşti pe potriva mea?
― Vreau să spun, se bîlbîi Bastian simţind că se
îmbujorează, adică cineva cutezător şi puternic şi frumos ―
vreun prinţsau aşa ceva ―în orice caz, nu cineva ca mine.
Lăsase ochii în jos şi o auzi rîzînd din nou încetişor, parcăar
fi cîntat.
―Vezi, spuse el, acum mai şi rîzi de mine.
Tăcerea ţinu multăvreme, iar cînd Bastian se hotărî în sfîrşit
să-şi ridice iar privirile, văzu că ea se aplecase spre el, foarte
aproape. Faţa îi era serioasă.
― Vreau să-ţi arăt ceva, Bastian, spuse ea, priveşte-mă în
ochi!
Bastian o ascultă, deşi inima îi bătea puternic şi ameţise
puţin.
Şi atunci zări în oglinda aurie a ochilor ei un chip, la început
mic şi ca din mare depărtare, treptat însădevenea tot mai mare
şi mai desluşit. Era un băiat, cam de vîrsta lui, dar era zvelt şi de
o mare frumuseţe. Avea o ţinutămîndră şi dreaptă, iar faţa îi era
distinsă, alungită şi bărbăteasca. Arăta ca un tînăr prinţoriental.
Purta un turban din mătase albastrăla fel cu vesta brodatăcu fir
de argint ce-i ajungea pînă la genunchi. Era încălţat cu cizme
înalte, roşii, dintr-o piele moale şi suplă, iar vîrfurile lor erau
răsucite în sus. Pe umeri avea o mantie argintie ce-icădea pînă
la călcîie, pornind dintr-un guler înalt. Dar cel mai frumos lucru
erau mîinile băiatului, delicate şi fine, însă în acelaşi timp
surprinzător de puternice.
Bastian privea chipul plin de entuziasm şi de admiraţie. Nu se
mai sătura privind. Tocmai voia săîntrebe cine-i frumosul fiu de
rege, cînd îl străfulgerăînţelegea căera el însuşi.
Era propria lui oglindire în ochii de aur ai Puişorului Lunii!
E foarte greu de spus în cuvinte ce se întîmplă cu el în
momentul acela. Simţi o încîntare ce-l transporta din el însuşi ca
într-un leşin, la mari depărtări, iar cînd îi trecu şi se reîntoarse cu
totul în sinea sa, se regăsi ca băiatul cel frumos a cărui imagine
o văzuse...
Se privi pe sine şi totul era aidoma ca în ochii Puişorului
Lunii, cizmele moi şi fine din piele roşie, vesta albastrăbrodată
cu fir de argint, mantia lungă şi strălucitoare, statura lui şi ―în
măsura în care putea să-şi dea seama ― şi faţa lui. Uimit, îşi
privi şi mîinile.
Se întoarse către Puişorul Lunii.
Nu mai era acolo!
Era singur în încăperea rotundăformatăde desişul de plante
licăritoare.
―Puişorul Lunii, strigăel în toate direcţiile, Puişorul Lunii!
Nu primi însănici un răspuns.
Descumpănit, se aşeză. Ce avea să facă acum? De ce-l
lăsase singur? Încotro s-o ia acum ―în cazul cînd ar fi putut s-o
porneascăundeva şi nu era închis ca într-o colivie.
În timp ce şedea acolo, încercînd săînţeleagăde ce Puişorul
Lunii se hotărîse să-l părăseascăfărănici o explicaţie şi fărănici
un cuvînt de ramas-bun, degetele lui se jucau cu unmedalion de
aur atîrnat cu un lanţde gîtul său.
Se uităla el şi scoase un strigăt de surpriză.
Era AURYN, giuvaerul, strălucirea, însemnul Crăiesei Copile,
şi care făcea din purtătorul său Locţiitorul ei! Puişorul Lunii îi
lăsase lui întreaga ei putere asupra tuturor fiinţelor şi lucrurile din
Fantäzia. Iar cît timp va purta acest semn va fi ca şi cum ar fi şi
ea lîngăel.
Bastian privi multă vreme la cei doi şerpi, cel de culoare
deschisă şi cel de culoare închisă, care îşi muşcau unul altuia
coada formînd un oval. Apoi întoarse medalionul şi, spre
surprinderea lui, găsi pe dosul giuvaerului o inscripţie ― patru
cuvinte scurte într-o scriere straniu încolăcită:
FăCeea Ce Vrei
Pînă acum nu fusese niciodată vorba despre aşa ceva în
Povestea fărăSfîrşit. Oare Atreiu nu observase inscripţia?
Dar asta nu mai avea importanţă acum. Singurul lucru
important era că inscripţia exprima permisiunea, ba nu, de-a
dreptul îndemnul de a face tot ce-i făcea plăcere.
Bastian se apropie de zidul format din desişul multicolor al
plantelor, pentru a vedea dacă şi unde ar putea săse strecoare,
constată însă cu plăcere că putea fi dat la o parte precum o
perdea. Păşi afară.
Între timp dezvoltarea molcomă, dar totodată de o forţă de
neînfrînt a plantelor nopţii continuase neîncetat, şi Perelin
devenise o pădure cum nici un ochi omenesc nu mai văzuse
vreodatăînaintea lui Bastian.
Cele mai mari trunchiuri atinseseră acum înălţimea şi
grosimea unor turle de biserică ― şi totuşi continuau săcrească,
fără oprire. În unele locuri uriaşele coloane cu un luciu lăptos
ajunseserăsăfie atît de apropiate unele de celelalte, încît era cu
neputinţă să te strecori printre ele. Şi seminţele continuau să
cadăprecum o ploaie de scîntei.
În timp ce Bastian se preumbla pe sub bolta de lumină a
acestei păduri, se străduia sănu calce strivind vreun mugur ce
licărea pe jos, dar foarte curînd îşi dădu seama că-i era cu
neputinţă. Nu mai exista nici un lat de palmăde pămînt unde să
nu răsarăcîte ceva. Aşa căporni la drum fărăgrijă, luînd-o pe
acolo unde copacii uriaşi îi îngăduiau trecerea.
Gîndul căera frumos îl încînta. Nu-l supăra deloc faptul cănu
era nimeni ca să-l admire. Dimpotrivă, era foarte bucuros că-şi
putea păstra plăcerea pentru el singur. Nu ţinea absolut deloc la
admiraţia celor ce-l batjocoriserăpînăatunci. Acum nu mai ţinea
la aşa ceva. Se gîndea la ei aproape cu milă.
În pădurea Perelin nu existau anotimpuri şi nici alternanţa de
zi şi de noapte ― trăirea timpului era şi ea cu totul diferită de
ceea ce ştiuse Bastian pînăatunci. Aşadar, nu ştia de cîtăvreme
se tot preumbla. Încetul cu încetul bucuria lui de a fi frumos se
preschimbă în altceva: ajunse să i se pară de la sine înţeles.
Totuşi nu era mai puţin bucuros din pricina aceasta, i se părea
doar căniciodatănu fusese altfel.
Motivul era unul pe care Bastian nu avea să-l înţeleagădecît
mult mai tîrziu, dar acum nici măcar nu-l bănuia. Căci datorită
frumuseţii ce-i fusese dăruităel începea săuite treptat căfusese
cîndva gras şi cu picioare strîmbe.
Şi chiar dacăar fi bănuit, tot n-ar mai fi acordat prea mare
importanţăunei asemenea amintiri. Uitarea se petrecea însăpe
nesimţite. Iar cînd amintirea dispăruse cu totul, i se păru că
fusese întotdeauna aşa cum era acum. Şi în acest fel i se potoli
şi dorinţa de a fi frumos, căci cineva care a fost dintotdeauna
frumos nu-şi mai doreşte un asemenea lucru.
Abia ajunsese la punctul acesta cînd începu să şi simtă o
oarecare insatisfacţie şi i se trezi o nouă dorinţă. Să fii numai
frumos, nu era prea mare lucru! Voia să fie şi puternic, mai
puternic decît toţi. Cel mai puternic dintre puternici!
În timp ce se plimba mai departe prin Pădurea Nopţii Perelin,
începu să-i fie foame. Culese ici şi colo cîteva din poamele
strălucitoare, cu înfăţişare ciudată, şi încercă cu grijă dacă
puteau fi mîncate. Nu numai atît! constatăel cu mulţumire, dar
aveau şi un gust nemaipomenit de bun, unele acrişoare, altele
dulci, cîteva puţin amărui, dar toate extrem de apetisante.
Mergînd mai departe, mîncăun fruct dupăaltul, simţind totodată
o forţăuimitoare revărsîndu-i-se în trup.
Între timp desişul licăritor al pădurii împrejurul lui crescuse
atît de mult, încît îi închidea priveliştea în toate direcţiile. Pe
lîngăaceasta începuserăsămai şi răsarăliane şi alte plante cu
rădăcini aeriene crescînd de sus în jos, întreţesîndu-se cu
tufărişul şi alcătuind un hăţiş de nepătruns. Bastian îşi croi o
potecă lovind cu muchia palrhei, iar desişul se desfăcea ca şi
cum ar fi folosit un hanger sau un foarfece de grădină. În urma
lui spărtura se închidea imediat la loc şi atît de desăvîrşit, de
parcănici n-ar fi fost vreodată.
Merse mai departe, dar drumul îi fu închis de un zid de
copaci uriaşi ale căror trunchiuri crescuseră alipite fără a lăsa
nici un locşor liber între ele.
Bastian apucă cu amîndouă mîinile ― şi dezdoi două
trunchiuri de copac! În urma lui crăpătura se închise din nou fără
nici un zgomot.
Bastian scoase un strigăt sălbatic de fericire.
Era stăpînul pădurii nopţii!
Cîtva timp se distră croindu-şi drum prin junglă, precum un
elefant care a auzit Marea Chemare. Forţele nu-i slăbeau
nicicum, nu fu nevoit săse opreascănici o clipăpentru a-şi trage
răsuflarea, n-avea nici un junghi sub coaste şi nici palpitaţii, şi
nici măcar nu transpira.
În sfîrşit se săturăsăzburde şi-i veni pofta săarunce de sus
o privire asupra domeniului său, Perelin, pentru a vedea cît de
departe se întinde.
Privi cercetător în sus, îşi scuipă în mîini, puse mîna pe o
liană şi începu să se caţăre, foarte simplu, aşezînd mereu o
mînămai sus de cealaltă şi fărăsăse ajute de picioare, aşa cum
văzuse la artiştii de circ. Într-o imagine foarte ştearsă a unor
amintiri din zile de mult trecute se văzu pentru o clipăîn timpul
orelor de gimnasticăatîrnînd ca un sac de făinăla capătul de jos
al funiei, spre hazul întregii clase. Îi veni săzîmbească. Desigur
cătoţi ar fi căscat ochii şi gura dacăl-ar fi putut vedea acum. Ar
fi fost cu toţii mîndri să-l cunoască. Dar el nu i-ar fi băgat deloc în
seamă. Fărăsăse opreascăo singurădată, ajunse în sfîrşit la
craca de care atîrna liana. Se aşeză călare pe ea. Craca era
groasăcît o butie şi roşcat fosforescentădin interior. Cu băgare
de seamă, Bastian se ridicăîn picioare şi înaintăbalansîndu-se
spre trunchiul copacului. Un hăţiş des de vrejuri îi tăia şi aici
drumul, dar el izbuti sătreacăcu uşurinţă.
Chiar şi aici sus trunchiul era încăatît de gros, încît nici cinci
bărbaţi nu l-ar fi putut cuprinde. O altă creangă ce creştea din
acelaşi trunchi ceva mai sus şi în altădirecţie nu putea fi ajunsă
din locul unde se găsea Bastian. Aşa că se repezi dintr-o
săriturăpînăla o altăplantăagăţătoare şi, prinzîndu-se de ea,
se legănăde colo-colo pînăce izbuti săprindă, din nou printr-o
săritură îndrăzneaţă, şi creanga aflată mai sus. Pornind de
acolo, putea să se ridice la o altă creangă aflată şi mai sus.
Acum se afla foarte sus printre ramuri, la cel puţin o sută de
metri, dar frunzişul şi rămurişul licăritor nu puteau fi străpunse cu
privirea.
Abia dupăce ajunse la o înălţime de vreo doua ori mai mare,
se iviră ici şi colo locuri mai libere, îngăduindu-i să privească
împrejur. Dar abia atunci începu totul să se complice, tocmai
fiindcă erau tot mai puţine crengi şi ramuri. Iar la sfîrşit, cînd
ajunsese aproape sus de tot, fu nevoit săse oprească, fiindcă
nu mai găsea nimic de care să se fi putut ţine în afară de
trunchiul gol şi neted, avînd grosimea unui stîlp de telegraf.
Bastian îşi înălţăprivirea şi văzu căacest trunchi sau lujer se
sfîrşea la vreo douăzeci de metri mai sus într-o floare uriaşă
strălucind roşu-închis. Nu-şi dădea deloc seama cum ar putea
ajunge tocmai acolo. Trebuia însăsăajungă, căci unde se afla
acum nu mai voia să rămînă. Aşadar, cuprinse cu braţele
trunchiul şi escaladă ca un acrobat ultimii douăzeci de metri.
Trunchiul se clătina într-o parte şi-n alta şi se îndoia ca un fir de
iarbăbătut de vînt.
În sfîrşit se găsi suspendat chiar sub floarea ce se deschidea
în sus întocmai ca o lalea. Izbuti să-şi vîre o mînă printre
petalele ei. Astfel îşi găsi un punct de sprijin, despărţi şi mai mult
petalele şi se trase în sus.
Timp de cîteva clipe rămase întins, căci acum i se tăiase
totuşi respiraţia. Curînd se ridicăînsăîn picioare şi privi în toate
direcţiile peste marginea uriaşei fiori roşii, ca şi cum s-ar fi aflat
în cafasul unui catarg.
Priveliştea era măreaţă, întrecînd toate aşteptările!
Planta în a cărei floare se afla acum era una dintre cele mai
înalte din întreaga junglă, astfel că privirea lui ajungea acum
foarte departe. Peste el se boltea întunericul catifelat, ca un cer
de noapte fărăstele, dar sub el se răsfira necuprinsul coroanelor
pădurii Perelin într-o bogăţie de culori care îţi lua ochii.
Şi Bastian rămase mult timp sorbind cu ochii priveliştea. Era
împărăţia lui! El însuşi o crease! Era stăpînul pădurii Perelin.
Şi încăo datăchiotul lui sălbalic de bucurie răsunădeparte
peste jungla sclipitoare.
Iar creşterea plantelor nopţii continua neîncetat lin şi fărănici
un zgomot.
Goab, deşertul culorilor
NUMAI DUPĂCE DORMISE ADÎNC ŞI vreme îndelungatăîn
floarea uriaşă strălucind roşcat Bastian văzu, deschizînd ochii,
căpeste el tot se mai înălţa cerul înnoptat de un negru catifelat.
Băiatul îşi întinse braţele, simţind mulţumit minunata forţă a
trupului său.
Şi din nou se petrecuse o transformare cu el, fără ca să-şi
dea seama. Dorinţa de a fi puternic i se îndeplinise.
Cînd se sculă şi privi împrejur, peste marginea uriaşei flori,
constată că în mod evident Perelin încetase treptat de a mai
creşte. Pădurea nopţii nu se schimbase foarte mult. Bastian nu
ştia că şi aceasta era în legăturăcu îndeplinirea dorinţei sale şi
că totodată se stinsese şi amintirea slăbiciunii şi neîndemînării
sale. Era frumos şi puternic, dar lucrul parcă nu-i mai era
îndeajuns. I se părea chiar puţin molatic. A fi frumos şi puternic
nu avea preţdecît dacămai erai şi oţelit, rezistent şi spartan. Ca
şi Atreiu. Dar cum să-ţi dovedeşti puterile printre florile
strălucitoare unde nu trebuie decît să întinzi mîna pentru a
culege fructele.
Primele nuanţe sidefii ale zorilor începeau săse iveascăspre
răsărit la orizontul pădurii Perelin. Şi cu cît se lumina mai tare, cu
atît mai mult păleau fosforescenţele plantelor nopţii.
―Foarte bine, îşi spuse Bastian, începusem săcred căpe
aici nu se mai face niciodatăzi.
Se aşezăîn floare şi reflectăce săfacăacum. Săcoboare
din nou şi săse mai plimbe? Desigur, ca stăpîn al pădurii Perelin
putea să-şi croiascădrum oriunde îi plăcea. Putea săcutreiere
zile de-a rîndul, luni, ba poate chiar şi ani. Jungla era mult prea
mare pentru a putea nimeri vreodatăieşirea din ea. Deşi plantele
nopţii erau atît de frumoase, totuşi nu erau cel mai nimerit lucru
pentru Bastian. Cu totul altceva ar fi fost de pildăsăstrăbatăun
deşert ―cel mai mare deşert al Fantäziei! Da, aceasta ar fi ceva
de care ar putea într-adevăr fi mîndru!
În aceeaşi clipăsimţi o zguduiturăputernicăstrăbătînd uriaşa
plantă. Trunchiul se înclină şi se auzi un zgomot pîrîitor şi
foşnitor. Bastian fu nevoit săse ţinăbine pentru a nu fi rostogolit
afarădin floarea ce se înclina tot mai mult şi ajunsese săstea
orizontal. Fu îngrozit de priveliştea ce-o avea acum asupra
pădurii Perelin.
Între timp răsărise soarele ce lumina acum o imagine a
distrugerii. Nu mai rămăsese aproape nimic din giganticele
plante ale nopţii. Sub razele puternice ale soarelui, acestea se
transformau acum în praf şi nisip fin şi colorat, mult mai repede
decît se formaseră. Doar ici-colo se mai înălţau cioturile unor
trunchiuri de copaci uriaşi, dar se fărîmiţau precum turnurile unor
cetăţi de nisip atunci cînd se uscau. Ultima dintre plante ce
părea că mai rezistă era cea în a cărei floare şedea Bastian.
Cînd încercă însă acum să se ţină de petalele ei, i se
preschimbarăîn praf sub mînă şi se risipirăîn vînt ca un nor de
nisip. Acum cînd nimic nu se ridica în calea privirilor sale, văzu la
ce înălţime ameţitoare se găsea. Dacă nu voia să se
prăbuşească, trebuia să încerce să coboare cît mai repede cu
putinţă.
Cu băgare de seamă, pentru a nu provoca vreo zguduire
inutilă, ieşi din floare, se aşezăcălare pe lujerul îndoit acum ca o
undiţă. Abia izbutise, şi în spatele lui întreaga floare se şi
desprinse, sfărîmîndu-se în cădere şi transformîndu-se într-un
nor de nisip roşu.
Bastian cobora încetişor şi cu multăgrijă. Mulţi n-ar fi putut
suporta privirea spre îngrozitoarea genune peste care plutea şi
s-ar fi prăbuşit, cuprinşi de panică. Bastian îşi păstră însă
sîngele rece. Ştia că o singură mişcare necugetată putea să
sfărîme întreaga plantă. Nu trebuia să se lase împins de
primejdie pentru a comite vreo nechibzuinţă. Foarte încet lunecă
mai departe şi ajunse în sfîrşit la locul unde trunchiul devenea
din nou vertical. Îşi petrecu braţele în jurul lui şi se lăsă să
lunece în jos centimetru cu centimetru. De mai multe ori fu
acoperit de praful colorat ce cădea de sus în nori mari. Nu mai
existau nici un fel de crengi, iar acolo unde totuşi mai ieşea cîte
un ciot, acesta se sfărîma de îndată ce Bastian căuta să-l
foloseascăîn chip de punct de sprijin. Mai jos trunchiul devenea
tot mai gros şi nu mai putea fi cuprins cu braţele. Iar Bastian încă
se mai găsea la înălţimea unui turn peste nivelul pămîntului. Se
opri pentru a se gîndi cum săfacămai departe.
Dar o nouăzguduiturăce străbătu uriaşul trunchi îl scuti de
alte gînduri. Tot ce mai rămăsese din trunchi se prăbuşi în sine
formînd un deal cu vîrful ascuţit de unde Bastian se rostogoli
într-un vîrtej cumplit, dîndu-se de cîteva ori peste cap, pentru a
rămîne la sfîrşit întins la picioarele dealului. Praful colorat cese
rostogolea după el începu să-l acopere, dar se zbătu şi ieşi la
lumină, îşi scutură nisipul din urechi şi din haine şi scuipă de
cîteva ori zdravăn. Apoi privi în jur.
Scena ce-o vedea era nemaipomenită: nisipul se afla
pretutindeni într-o mişcare lentă, curgătoare. Se mişca de colocolo în curenţi şi vîrtejuri stranii, se aduna în dealuri şi dune de
înălţimi şi întinderi foarte diferite, dar întotdeauna de o culoare
foarte precisă, nisipul albastru-deschis se aduna într-o moviliţă
albastru-deschis, cel verde într-una verde, iar celviolet într-una
violet. Perelin se destrăma şi devenea un deşert, dar ce fel de
deşert!
Bastian se căţărase pe o dunăde nisip purpuriu Şi în jurul lui
nu vedea decît un deal dupăaltul în toate culorile imaginabile.
Căci fiecare deal era de o culoare ce nu se mai regăsea la un
altul. Cel mai apropiat era albastru-cobalt, un altul galben ca
şofranul, în spatele lui unul strălucea roşu-cărămiziu, altul indigo,
verde ca mărul, albastru ca cerul, portocaliu, trandafiriu, mov ca
nalba, albastru ca peruzeaua, liliachiu, verde ca muşchiul,
rubiniu, cafeniu, galben ca chihlimbarul, roşu ca cinabrul şi
albastru ca lazuritul. Şi tot aşa mai departe de la un orizont la
celălalt, pînăce ochii nici nu mai puteau cuprinde. Pîraie de nisip
aurii şi argintii curgeau printre dealuri separînd culorile unele de
altele.
― Acesta, spuse Bastian cu glas tare, e Goab, deşertul
culorilor!
Soarele se înălţa tot mai sus, iar arşiţa devenea ucigătoare.
Aerul începu să licărească peste dunele colorate de nisip, iar
Bastian îşi dădu seama că situaţia sa devenise acum cu
adevărat dificilă. Nu putea rămîne în acest deşert, lucrul era
sigur. Dacănu izbutea săiasăde aici, avea sămoarăcurînd de
sete.
Fără să vrea, puse mîna pe semnul Crăiesei Copile atîrnat
de gîtul lui, sperînd că-l va călăuzi cumva. Pe urmă o porni
curajos la drum.
Urca dunădupădună, urca şi cobora, ceasurile treceau unul
dupăaltul, Bastian înainta, dar nu zărea decît un deal în spatele
altuia. Doar culorile se schimbau necontenit. Forţele
extraordinare ale trupului său nu-i mai foloseau la nimic acum,
căci întinderile deşertului nu pot fi înfrînte cu forţa trupului. Aerul
era o dogoare pîrjolitoare a iadului şi abia mai putea fi respirat.
Limba i se lipise de cerul gurii şi faţa îi era leoarcăde năduşeală.
În mijlocul cerului, soarele se transformase într-un vîrtej de
foc. De multă vreme se afla tot acolo şi părea că nu se mai
clinteşte din loc. Ziua din deşert ţinea tot atît de mult ca şi
noaptea din Perelin.
Bastian mergea mai departe şi tot mai departe. Ochii îi
ardeau şi limba şi-o simţea ca pe o bucatăde talpă. Dar nu se
dădea bătut. Trupul îi era secat, iar sîngele i se îngroşase atît de
mult, încît abia i se mai scurgea prin vine. Totuşi Bastian mergea
mai departe, încet, pas cu pas, fără grabă şi fără oprire, după
cum procedeazătoţi cei ce au experienţa călătoriilor prin deşert.
Nu voia săbage în seamăchinurile setei suferite de trupul său.
În el se trezise o voinţăde o asemenea tărie, încît nici oboseala
şi nici lipsurile n-o puteau înfrînge.
Îşi aminti cît de repede se descuraja mai demult. Începuse
sute de lucruri şi renunţase la ele îndată ce se ivise cea mai
micădificultate. Se preocupase mereu numai de mîncarealui şi
avusese o teamă ridicolă să nu se îmbolnăvească sau să fie
nevoit să îndure vreo suferinţă. Toate acestea rămăseseră
departe în urma lui.
Drumul prin Goab, deşertul culorilor, pe care-l străbătea
acum Bastian, nimeni altul nu îndrăznise mai înaintea lui să-l
facă, şi niciodată după el nu se va mai găsi cineva să se
încumete a trece pe acolo.
Şi probahil că nici nu avea să afle nimeni veodată despre
înfăptuirea lui.
Pe Bastian îl copleşi regretul. Era un sentiment ce nu putea fi
respins. Totul dădea impresia căGoab era atît de neînchipuit de
întins, încît nu va ajunge niciodatăla marginea deşertului. Nu-l
speria ideea că mai curînd sau mai tîrziu va muri de sete, în
pofida stăruinţei sale. Avea săprimeascămoartea în linişte şi cu
demnitate, dupăcum obişnuiau şi vînătorii din neamul lui Atreiu.
Cum însănimeni nu îndrăznea săpătrundăîn acest deşert, nici
nu se va găsi nimeni care să răspîndească vestea despre
sfîrşitul lui Bastian. Nici în Fantäzia, nici la el acasă. Va trece
doar ca fiind dispărut fărăurmă, şi va fi ca şi cum n-ar fi ajuns
niciodatăîn Fantäzia şi în deşertul Goab.
Pe cînd se gîndea la toate acestea mergînd mereu înainte, îi
veni dintr-o dată o idee. Îşi spuse că întreaga Fantäzie era
cuprinsăîn cartea scrisăde Bătrînul de pe Muntele Călător. Iar
cartea era Povestea fărăSfîrşit pe care o citise el însuşi sus în
pod. Poate că şi acum Bătrînul stătea şi scria în carte tot ce se
petrecea cu el. Şi se putea foarte bine ca într-o bună zi s-o
citească altcineva ―sau poate o citea chiar acum, în această
clipă. Prin urmare, ar trebui să fie posibil să-i facă un semn
acestui altcineva.
Movila de nisip pe care se afla Bastian era albastră-închis.
Despărţită de ea de o mică vîlcea, se înălţa o dună roşie ca
focul. Bastian trecu pînă dincolo la dună, luă în mîinile făcute
căuş nisip roşu şi îl duse la movila albastră. Apoi presără pe
povîrnişul lateral o linie lungă. Se duse din nou înapoi, mai luă
din nisipul roşu şi repetăacţiunea de mai multe ori. Dupăun timp
presărase trei litere uriaşe pe suprafaţa albastră:
BBB
Îşi privi mulţumit opera, nimeni din cei ce aveau săcitească
Povestea fărăSfîrşit nu vor putea trece cu vederea acest semn.
Indiferent de ce avea săse întîmple cu el de-aci înainte, lumea
va şti unde a rămas Bastian.
Pe urmă se aşeză pe piscul muntelui roşu ca focul şi se
odihni puţin. Cele trei litere străluceau luminos în soarele arzător
al deşertului.
Din nou se ştersese o parte din amintirea despre Bastian cel
din lumea oamenilor. Nu mai ştia deloc cît de sensibil, ba cît de
văicăreţ fusese mai înainte. Duritatea şi tenacitatea lui îl
umpleau de mîndrie. Dar i se şi ivea o nouădorinţă.
― E drept că nu mi-e frică, îşi spuse el, după cum se
obişnuise, cu glas tare, dar ceea ce-mi lipseşte este adevăratul
curaj. E mare lucru săpoţi îndura lipsuri şi sărezişti la dificultăţi.
Dar îndrăzneala şi curajul adevărat sînt cu totul altceva. Aşdori
să înfrunt o adevărată primejdie care să-mi ceară un curaj
nebun. Aici în deşert nu te poţi întîlni cu nimeni. Ar fi însăgrozav
săîntîlnesc o fiinţăprimejdioasă ―numai sănu fie chiar atît de
respingătoare ca Ygramul, dar să fie mult mai periculoasă. Ar
trebui săfie frumoasă, dar totodatăcea mai primejdioasăfiinţă
din toatăFantäzia. Iar eu aşînfrunta-o şi...
Nu apucă să continue, căci în aceeaşi clipă simţi cum
vibrează sub el pămîntul deşertului. Era ca un răcnet, de o
asemenea profunzime însă, încît mai mult îl simţeai decît îl
auzeai.
Bastian se întoarse şi zări în depărtare, în zarea deşertului, o
arătare pe care la început nici nu putu să şi-o explice. Pe-acolo
gonea ceva ca o minge de foc. Descrise cu o iuţeală de
neînchipuit un cerc larg în jurul locului unde se afla Bastian, apoi
porni dintr-o data de-a dreptul spre el. În atmosfera scînteind de
arşiţă unde toate formele păreau să pîlpîie ca flăcările, acea
făpturăarăta ca un demon de foc.
Pe Bastian îl cuprinse frica şi fărăsăstea pe gînduri fugi jos
în valea dintre duna roşie şi cea albastră, pentru a se ascunde
de fiinţa de foc ce se apropia în goană. Dar îndatăce ajunse jos,
se ruşinăde frica sa şi o înfrînse.
Puse mîna pe AURYN, care îi atîrna de gît, şi simţi cum tot
curajul pe care şi-l dorise chiar atunci i se revărsă în inimă
umplîndu-i-o toată.
Pe urmă auzi din nou acel răcnet adînc ce făcea să se
cutremure pămîntul deşertului, dar de data aceasta chiar în
imediata lui apropiere. Privi în sus.
În vîrful dunei roşii ca focul stătea un leu gigantic. Stătea
exact în faţa soarelui, astfel că imensa coamă înconjura faţa
leului ca o cununăde flăcări. Dar atît coama, cît şi blana lui nu
erau galbene, cum le au leii obişnuiţi, ci tot atît de roşii ca focul
precum era şi nisipul pe care stătea.
Se părea căleul nu-l observase pe băiat; în comparaţie cu
acesta, care stătea mărunt de tot în vîlceaua dintre cele două
dune, leul privea mai degrabă la literele roşii ce acopereau
coasta dealului din faţă. Apoi făcu sărăsune din nou glasul cel
puternic ca un răcnet:
―Cine a făcut asta?
―Eu, spuse Bastian.
― Şi ce înseamnă?
― E numele meu, răspunse Bastian, mă numesc Bastian
Balthasar Bux.
Abia acum leul îşi îndreptă privirea spre el şi Bastian avu
impresia că-l învăluie o mantie de flăcări sub care va arde,
transformîndu-se în cenuşă. Impresia se risipi însă îndată şi el
înfruntăprivirea leului.
― Eu, spuse uriaşa fiară, sînt Graograman stăpînul
deşertului culorilor, numit şi Moarte Multicoloră.
Încă se mai înfruntau din priviri, iar Bastian simţea forţa
ucigaşăce pornea din ochii leului.
Era ca o măsurare invizibilăde forţe. Iar la sfîrşit leul îşi plecă
privirea. Coborî de pe dună cu mişcări încete, maiestuoase.
Cînd păşi pe nisipul albastru-închis, se schimbă şi culoarea lui,
astfel căblana şi coama devenirăde asemenea albastre. Uriaşa
făpturăse opri o clipăîn faţa lui Bastian, nevoit săpriveascăîn
sus ca un şoricel spre pisică, dar apoi Graograman se culcă
brusc şi îşi plecăcapul pînăla pămînt în faţa băiatului.
―Stăpîne, spuse leul, sînt slujitorul tău şi îţi aştept poruncile!
―Aşdori săies din acest deşert, îi spuse Bastian, poţi să
măscoţi din el?
Graograman îşi scuturăcoama.
―Aceasta, stăpîne, mi-e cu neputinţă.
―De ce?
―Pentru căport deşertul cu mine.
Bastian nu era în stare săînţeleagăce voia săspunăleul.
―Nu existăvreo altăfiinţă, întrebăel, care ar putea sămă
scoatăde aici?
― Cum s-ar putea una ca asta, stăpîne, răspunse
Graograman, acolo unde sînt eu nu mai poate fi nicicum vreo
altăfiinţăvie. Existenţa mea singurăe de ajuns pentru ca pe o
întindere cu raza de mii de leghe pînă şi fiinţele cele mai
puternice şi mai înfricoşătoare săse preschimbe într-un morman
de cenuşă. De aceea sînt numit Moartea Multicoloră, Regele
deşertului culorilor.
― Te înşeli, spuse Bastian, în împărăţia ta nu arde orice
fiinţă. De pildăeu îţi rezist, dupăcum vezi.
―Fiindcăporţi strălucirea, stăpîne. AURYN te apărăpînă şi
de cea mai ucigătoare din toate fiinţele Fantäziei, anume eu.
―Vrei săspui cădacăn-aşavea giuvaerul, ar trebui săard
şi eu, devenind un morman de cenuşă?
―Aşa e, stăpîne, şi s-ar întîmpla întocmai, chiar dacămie
însumi mi-ar părea rău. Căci tu eşti primul şi singurul care a stat
vreodatăde vorbăcu mine.
Bastian atinse talismanul.
―Îţi mulţumesc. Puişorul Lunii, spuse el încet.
Graograman se ridicădin nisip în toatăînălţimea sa şi privi în
jos spre Bastian.
―Cred, stăpîne, căavem multe săne spunem. Poate căam
să-ţi dezvălui taine necunoscute ţie. Poate că şi tu ai să-mi
lămureşti enigma existenţei mele şi care mie mi-a rămas
ascunsă.
Bastian dădu din cap aprobator.
―Dacăe cu putinţă, aşdori mai întîi săbeau ceva, rogu-te.
Sînt tare însetat.
―Slujitorul tău te aude şi te ascultă, răspunse Graograman,
vrei săbinevoieşti, stăpîne, săîncaleci pe spinarea mea? Am să
te duc la palatul meu, unde vei găsi tot ce-ţi este de trebuinţă.
Bastian se urcă pe spinarea leului. Se ţinea cu amîndouă
mîinile de coamă unde fiecare cîrlionţ în parte pîlpîia ca un
mănunchi de flăcări. Graograman îşi întoarse capul spre băiat.
―Săte ţii strîns, stăpîne, căci alerg iute. Şi mai vreau săte
rog încăun lucru, stăpîne: Atîta timp cît eşti în împărăţia mea şi
cu atît mai mult împreună cu mine, făgăduieşte-mi că pentru
nimic în lume şi nici pentru cea mai mică clipă nu vei scoate
talismanul care te apără!
―Îţi făgăduiesc, spuse Bastian.
Apoi leul se puse în mişcare, la început încet şi maiestuos,
pe urmămai repede şi tot mai repede. Bastian privea uimit cum
la fiecare nouă movilă de nisip se schimba culoare blănii şi a
coamei leului, asemănîndu-se întotdeauna cu culoarea dunei.
Dar în cele din urmă, Graograman porni în salturi uriaşe de la o
culme la alta, gonind vertiginos, iar puternicele sale labe abia
dacămai atingeau pămîntul. Schimbarea culorilor pe blana lui se
petrecea tot mai rapid, pînăce lui Bastian începu să-i joace totul
în faţa ochilor, văzînd în acelaşi timp toate culorile, ca şi cum
întreaga uriaşă făptură ar fi fost un singur opal cu irizaţii
multicolore. Se văzu nevoit săînchidăochii. Un vînt fierbinte ca
suflarea iadului îi fluiera pe la urechi şi se prindea în mantia lui
ce-i flutura în urmă. Simţea mişcările muşchilor de pe trupul
leului şi adulmeca mirosul coamei dese de la care pornea o
aromăsălbatică, aţîţătoare. Scoase un strigăt ascuţit, triumfător,
ce răsună ca ţipătul unei păsări răpitoare, iar Graograman îi
răspunse cu un răcnet ce cutremură deşertul. În acea clipă
amîndoi nu erau decît unul, oricît de mari ar fi fost deosebirile
dintre ei. Bastian era cuprins ca de o beţie din care îşi reveni
abia cînd îl auzi pe Graograman spunîndu-i:
―Am ajuns, stăpîne. Vrei săbinevoieşti a coborî?
Dintr-un salt Bastian ajunse pe pămîntul nisipos. În faţa lui
văzu un munte prăpăstios din piatrăneagră ― sau era cumva
ruina vreunei clădiri? N-ar fi fost în stare săspună, căci pietrele
zăcînd risipite şi pe jumătate acoperite de nisipuri multicolore
sau sub forma unor spărturi de bolţi, ziduri, coloane şi terase
erau toate străbătute de crăpături şi ciobituri şi scobite ca şi cum
din vremuri străvechi furtunile de nisip le-ar fi şlefuit toate
colţurile şi muchiile.
― Acesta, stăpîne, auzi Bastian glasul leului, este palatul
meu ― şi mormîntul meu. Intră şi fii binevenit ca primul şi
singurul oaspete al lui Graograman.
Soarele îşi pierduse forţa şi se vedea mare şi galben pe cer.
Era vădit cădrumul călare ţinuse mult mai mult decît i se păruse
lui Bastian. Cioturile de coloane sau colţuri de stîncă, indiferent
ce-or fi fost, aruncau umbre lungi. Curînd avea săse însereze.
În timp ce îl urma pe leu printr-o poartăboltită şi întunecată
ducînd spre interiorul palatului lui Graograman, i se păru căpaşii
animalului erau mai puţin puternici decît mai înainte, ba păreau
chiar obosiţi şi greoi.
Printr-un gang întunecos, peste mai multe scări ce coborau şi
apoi altele ce urcau, ajunserăla o uşămare ale cărei canaturi
păreau să fie şi ele din stîncă neagră. Cînd Graograman se
apropie, uşa se deschise de la sine, iar dupăce trecuse prin ea
şi Bastian, se închise singurăîn urma lor.
Acum se aflau într-o salălargă, sau, mai bine zis, într-o mare
peşterăluminatăde sute de felinare. Flacăra lor semăna cu jocul
multicolor al luminilor din blana lui Graograman. La mijloc,
podeaua acoperită cu dale colorate se înălţa în chip de trepte
pînă la o platformă rotundă unde era aşezat un bloc negru de
stîncă. Graograman îşi întoarse încet spre Bastian privirea ce
acum părea stinsă.
― Mi se apropie sfîrşitul, stăpîne, spuse el şi glasul îi era
doar o şoaptă, nu ne mai rămîne vreme pentru convorbirea
noastră. Săn-ai însănici o grijă şi săaştepţi ziua: Ceea ce s-a
întîmplat întotdeauna se va întîmplă şi de data aceasta. Şi poate
cătu îmi vei putea spune de ce.
Apoi îşi întoarse capul spre o uşiţă din celălalt capăt al
peşterii.
― Intră acolo, stăpîne, vei găsi totul pregătit pentru tine.
Încăperea aceea te aşteaptădin vremuri imemoriale.
Bastian porni spre uşiţă, dar înainte de a o deschide mai privi
o dată înapoi. Graograman se culcase pe blocul de piatră
neagră, iar acum era el însuşi negru precum stîncă. Cu un glas
care abia mai şoptea îi spuse:
― Ascultă, stăpîne, s-ar putea să auzi sunete care să te
sperie. Dar fii fărăgrijă! Nu ţi se poate întîmplănimic cîtăvreme
porţi talismanul.
Bastian aprobădînd din cap, apoi trecu prin uşiţă.
În faţa lui se afla o încăpere minunat împodobită. Podeaua
era acoperită cu covoare moi strălucind în culori fermecătoare.
Coloanele înguste, ce sprijineau o boltă bogat arcuită, erau
acoperite cu mozaic de aur reflectînd în mii de raze lumina
felinarelor care luminau şi aici în toate culorile. Într-un colţse afla
un divan larg cu pături moi şi perne de tot felul, iar peste el era
întins un cort din mătase albastră ca cerul. În celălalt colţ
podeaua de stîncă era scobită formînd un bazin mare de înot
unde aburea un lichid auriu. Pe o măsuţa joasa erau pregătite
străchini şi tăvi cu mîncăruri, precum şi o carafă cu o băutură
rubinie şi un pocal de aur.
Bastian se aşeză turceşte lîngă măsuţă şi începu să
mănînce. Băutura avea un gust aspru şi sălbatic şi-i stingea
setea în chip minunat. Mîncărurile îi erau toate complet
necunoscute. Nici n-ar fi ştiut să spună dacă erau pateuri sau
păstăi mari, sau nuci. E drept că unele arătau ca dovlecii sau
pepenii, dar gustul lor era cu totul altul, iute şi aromat. Totul era
delicios şi tulburător. Bastian mîncăpe săturate.
Pe urmăse dezbrăcă ―numai talismanul nu şi-l scoase ― şi
intrăîn bazin. Cîtva timp se bălăci prin apa fierbinte, se spălă, se
scufundă şi suflăca o balenă. Pe urm ădescoperi nişte flacoane
ciudate la marginea bazinului. Bănui căerau esenţe pentru baie.
Fără să stea pe gînduri turnă cîte puţin din flecare în apă. De
cîteva ori apărură flăcări verzi, roşii şi galbene care sfirîiau de
colo-colo pe suprafaţa apei şi se ridică puţin fum. Mirosea a
răşină şi a ierburi amare.
În sfîrşit ieşi din baie, se uscăcu prosoape moi şi pregătite
alături şi se îmbrăcădin nou. Totodatăi se păru căfelinarele din
camerăîncepurădintr-o datăsăse întunece. Iar apoi urechea îi
fu izbită de un sunet care făcu să-i treacă flori reci peste şira
spinării: un scrîşnet şi un trosnet ca şi cum o stîncămare ar fi
despicatăde gheaţă, iar sunetul se stinse într-un gemăt tot mai
slab.
Bastian asculta cu inima la gură. Se gîndi la cuvintele lui
Graograman care-i spusese sănu se neliniştească.
Zgomotul nu se mai repetă. Dar tăcerea era şi mai
îngrozitoare. Trebuia săafle ce se întîmplase!
Deschise uşa dormitorului şi privi afarăîn peştera cea mare.
La început nu putu descoperi nici o schimbare, în afarăde faptul
că felinarele luminau mai puţin, iar flacăra lor începuse să
pulseze ca bătaia unei inimi ce bate tot mai rar. Leul şedea în
aceeaşi poziţie pe blocul de stîncă cel negru şi părea să-l
priveascăpe Bastian.
―Graograman, îl strigăîncetişor Bastian, ce se-ntîmplăaici?
Ce-a fost zgomotul acela? Tu erai?
Leul nu răspunse şi nici nu se clinti, dar cînd Bastian se
apropie de el, îl urmări cu privirea.
Bastian întinse şovăitor mîna ca să mîngîie coama, dar
îndată ce o atinse, tresări speriat. Era tare şi rece ca gheaţa,
precum stînca cea neagră. Simţi căla fel erau şi faţa şi labele lui
Graograman.
Bastian nu ştia ce să facă. Văzu cum canaturile din piatră
neagrăale uşii celei mari se deschideau încet. Abia cînd se găsi
în coridorul cel lung şi întunecat şi urcă scările, se întrebă ce
căuta de fapt afară. Doar nu putea exista nimeni în acest deşert
care săfie în stare să-l salveze pe Graograman.
Dar nu mai era nici un deşert acolo ― în întunericul nopţii
începuse pretutindeni sălicărească şi sălucească. Milioane de
colţi mărunţi de plante răsăreau din firele de nisip care acum
erau din nou seminţe. Perelin, pădurea nopţii, începuse iar să
răsară!
Lui Bastian îi trecu dintr-o datăprin minte că împietrirea lui
Graograman era într-un anumit fel legatăde toate acestea.
Se întoarse iar în peşteră. Lumina felinarelor nu mai licărea
decît foarte slab. Ajunse la leu, îşi petrecu braţele în jurul gîtului
lui puternic şi îşi lipi obrazul de faţa lui.
Acum ochii leului erau şi ei negri şi morţi precum stînca.
Graograman se preschimbase cu totul în piatră. O ultimă
tresărire a luminilor, apoi fu întuneric ca într-un morm înt.
Bastian plînse amarnic şi faţa leului era udăde lacrimile lui.
În cele din urmă, se ghemui între labele uriaşe şi adormi acolo.
Graograman, Moartea Multicoloră
― STĂPÎNE, RĂSUNĂ VOCEA LEULUI, AŞA ţi-ai petrecut
toatănoaptea?
Bastian se trezi şi îşi frecăochii. Şedea între labele leului, iar
faţa cea mare a fiarei era plecatăspre el, privindu-l. În ochii lui
Graograman se citea uimirea. Blana îi era tot neagră precum
blocul de stîncăcare şedea, dar ochii îi scînteiau. Felinarele din
peşterăluminau din nou.
―Ah, bîigui Bastian, eu ―eu credeam căte-ai preschimbat
în piatră.
―Chiar aşa a fost, răspunse leul. Mor de fiecare datăcînd
se lasănoaptea, şi în fiecare dimineaţămătrezesc din nou.
― Credeam că avea să fie pentru totdeauna, îi spuse
Bastian.
― Chiar şi este de fiecare dată pentru totdeauna, declară
enigmatic Graograman.
Se ridică, se întinse din toate încheieturile şi pe urmăîncepu
săalerge încolo şi încoace prin peşteră, aşa cum obişnuiesc leii.
Blana lui focoasă începu să ardă tot mai strălucitor în culorile
dalelor multicolore ale pardoselii. Brusc se opri din alergare şi-l
privi pe băiat:
―Nu cumva ai vărsat chiar şi lacrimi din pricina mea?
Bastian aprobădin cap.
― Atunci, spuse leul, nu eşti numai singurul care a dormit
vreodată între labele Morţii Multicolore, ci şi singurul care a
plîns-o vreodată.
Bastian îl privea pe leu care începuse din nou săalerge de
colo-colo, şi-l întrebăîn sfîrşit încetişor:
―Eşti întotdeauna singur?
Leul se opri din nou, dar de data aceasta nu-l privi pe
Bastian. Îşi întoarse capul în altăparte şi repetăcu vocea lui cea
joasă:
―Singur...
Cuvîntul răsunăîndelung în peşteră.
―Domeniul meu e deşertul ―el e totodată şi opera mea.
Oriunde m-aş îndrepta, totul în jurul meu trebuie să se
preschimbe în deşert. Îl port cu mine. Sînt un foc ucigător. Prin
urmare, cum ar putea să-mi fie sortit altceva decît de-a pururea
singurătatea?
Bastian tăcu consternat.
― Oare tu, stăpîne, continuă leul apropiindu-se de băiat şi
privindu-l în faţă cu ochii săi arzători, tu care porţi semnul
Crăiesei Copile, poţi să-mi dai un răspuns: De ce trebuie sămor
cînd se lasănoaptea?
― Pentru ca în deşertul culorilor să poată creşte Perelin,
pădurea nopţii, spuse Bastian.
―Perelin, repetăleul, ce-i asta?
Şi atunci Bastian îi povesti despre minunile junglei alcătuită
din lumini vii. În timp ce Graograman îl asculta nemişcat şi uimit,
băiatul îi descria varietatea şi frumuseţea plantelor strălucitoare
şi fosforescente înmulţindu-se din ele însele, dezvoltarea lor
neîncetată şi mută, mărimea şi splendoarea lui de vis. Vorbind
se entuziasma tot mai mult, iar ochii lui Graograman scînteiau tot
mai luminos.
― Iar toate acestea, încheie Bastian, nu pot exista decît în
timp ce tu eşti împietrit. Perelin ar înghiţi însătotul şi s-ar sufoca
pe sine dacăn-ar fi silit sămoarămereu şi săse prefacăîn praf
îndată ce tu te trezeşti. Perelin şi cu tine, Graograman, vă
completaţi în mod necesar.
Graograman tăcu multăvreme.
―Stăpîne, spuse el apoi, văd cămoartea mea naşte viaţă,
iar viaţa mea naşte moarte, şi amîndouă sînt spre bine. Acum
înţeleg sensul existenţei mele. Îţi mulţumesc.
Păşi încet şi solemn în ungherul cel mai întunecat al peşterii.
Bastian nu vedea ce făcea acolo, dar auzea un zăngănit metalic.
Cînd Graograman se întoarse, ducea în bot ceva ce depuse,
înclinîndu-şi adînc capul, la picioarele lui Bastian.
Era o spadă.
Dar nu arăta prea bine. Teaca de fier în care era vîrîtăera
ruginită, iar mînerul arăta aproape ca cel al unei săbii pentru
copii, făcut dintr-o bucatăoarecare de lemn.
―Poţi să-i dai un nume? întrebăGraograman.
Bastian privi spada, dus pe gînduri.
―Sikanda! spuse el.
În clipa aceea spada ţîşni din teacă şi îi zburădirect în mînă.
Acum văzu călama era alcătuitădintr-o luminăorbitoare, cănici
n-o puteai privi. Avea două tăişuri şi era uşoară ca o pană în
mîini.
―Spada aceasta, spuse Graograman, ţi-a fost destinată ţie
dintotdeauna. Căci nu poate fi atinsăfărăprimejdie decît de cel
ce-a călărit pe spinarea mea, a mîncat şi a băut din focul meu şi
s-a scăldat în el, precum ai făcut tu. Dar îţi aparţine numai
fiindcăai fost în stare să-i dai numele potrivit.
― Sikanda! şopti Bastian privind fascinat lumina
scînteietoare, în timp ce rotea spada încet prin aer. E o spadă
fermecată, nu-i aşa?
― Fie oţel, fie stîncă, răspunse Graograman, nimic nu-i
poate rezista în întreaga Fantäzie. Dar n-ai voie s-o constrîngi.
Indiferent ce te-ar ameninţa, n-ai voie s-o foloseşti decît atunci
cînd îţi sare singurăîn mînă, dupăcum s-a întîmplat chiar acum.
Îţi va conduce mîna şi va îndeplini cu propria sa forţă ceea ce
trebuie îndeplinit. Dar dacăvreodatăo vei scoate din teacădin
propria ta voinţă, vei aduce mari nenorociri şi ţie şi Fantäziei. Să
nu uiţi asta niciodată.
―Nu voi uita, făgădui Bastian.
Spada intră înapoi în teacă şi arăta acum din nou veche şi
fărănici o valoare. Bastian îşi legăîn jurul şoldurilor cureaua de
care era prinsăteaca.
―Iar acum, stăpîne, îi propuse Graograman, hai săgonim
împreunăprin deşert, dacă-ţi face plăcere. Urcă-te pe spinarea
mea, căci acum trebuie săplec!
Bastian se săltă sus, iar leul ieşi din peşteră. Soarele de
dimineaţă se înălţa în zarea deşertului, pădurea nopţii se
fărîmase de mult ― preschimbîndu-se în pulbere colorată.
Alergau peste dune ca un incendiu jucăuş, ca o furtună
dogorîtoare. Bastian avea impresia că se află pe o cometă
înflăcăratăprintre lumini şi culori. Din nou fu copleşit de un soi
de beţie sălbatică.
Către amiază, Graograman se opri brusc.
―Acesta e locul, stăpîne, unde ne-am întîlnit ieri.
Bastian era puţin ameţit de goana nebună. Privi în jur, dar nu
izbuti sădescopere nici movila albastru-închis, nici pe cearoşie
ca focul, nici literele nu se mai vedeau. Dunele erau acum de un
verde măsliniu şi roz.
―Totul aratăacum altfel, spuse el.
―Da, stăpîne, răspunse leul, aşa-i în fiecare zi ―tot mereu
altfel. Pînă acum nu ştiam de ce. Acum însă, după ce mi-ai
povestit căPerelin creşte din nisip, pot înţelege şi asta.
― Şi cum recunoşti căe acelaşi loc ca ieri?
―Simt, precum simt un anumit loc din trupul meu. Deşertul e
o parte din-mine.
Bastian coborî de pe spinarea lui Graograman şi se aşezăpe
vîrful dealului verde-măsliniu. Leul se culcălîngăel, acum era şi
el măsliniu. Bastian îşi sprijini bărbia în mînă şi privi gînditor în
zare.
― Te pot întreba ceva, Graograman? spuse după o
îndelungatătăcere.
―Slujitorul tău te ascultă, răspunse leul.
―Eşti într-adevăr dintotdeauna aici?
―Dintotdeauna, aprobăleul.
―Iar deşertul Goab, a existat şi el dintotdeauna?
―Da, deşertul de asemenea. De ce măîntrebi?
Bastian se gîndi cîtva timp.
―Nu înţeleg, admise în sfîrşit. Aşfi putut paria cănu-există
decît de ieri dimineaţă.
―Ce vrei săspui, stăpîne?
Şi acum Bastian îi povesti toate cîte i se întîmplaserăde cînd
se întîlnise cu Puişorul Lunii.
―Totul e atît de straniu, îşi încheie povestirea. Îmi vine în
minte cîte o dorinţă şi pe urmăse întîmplăimediat cîte ceva ce
se potriveşte cu dorinţămea şi o împlineşte. Nu sînt eu cel caremi imaginez întîmplarea, ştii? Nici n-aşfi în stare, niciodatăn-aş
fi putut născoci atîtea plante de noapte cîte sînt în Perelin.Sau
culorile din Goab ―sau pe tine! Totul e mult mai impresionant şi
mai aievea decît mi-aşputea eu închipui vreodată. Şi totuşi, totul
nu apare decît atunci cînd doresc eu ceva.
―Fiindcăporţi pe AURYN, strălucirea, spuse leul.
― Ceea ce nu înţeleg e însă altceva, încercă Bastian să
explice. Toate acestea existăabia în clipa în care îmi doresc eu
ceva? Sau existămai dinainte şi eu doar le-am ghicit?
― Şi una şi alta, spuse Graograman.
― Dar cum se poate una ca asta? strigă Bastian aproape
nerăbdător. Te afli aici în deşertul culorilor Goab de cine ştie cîtă
vreme. Camera din palatul tău m-a aşteptat dintotdeauna. Sabia
Sikanda mi-a fost destinată din vremuri imemoriale ―tu însuţi
mi-ai spus toate acestea!
―Aşa e, stăpîne.
―Dar eu, eu nu sînt decît de ieri noapte în Fantäzia! Rezultă
cătotul n-a apărut decît în momentul sosirii mele aici.
― Stăpîne, răspunse leul liniştit, nu ştii că Fantäzia e
împărăţia poveştilor? O poveste poate fi nouă şi totuşi să
istorisească despre vremuri străvechi. Trecutul se creează o
datăcu povestirea.
― Atunci ar trebui ca şi Perelin să fi existat dintotdeauna,
spuse Bastian descumpănit.
― Din clipa în care i-ai dat numele, stăpîne, răspunse
Graograman, a existat dintotdeauna.
―Vrei săspui căeu l-am creat?
Leul tăcu cîtva timp înainte de a răspunde:
―Aceasta nu ţi-o poate spune decît Crăiasa Copilă. Toate
le-ai primit numai de la ea.
Se ridică.
― E vremea, stăpîne, să ne întoarcem la palatul meu.
Soarele a început săcoboare pe cer, iar drumul e lung.
În seara aceea Bastian rămase la Graograman care se
aşezase iar pe blocul negru de stîncă. Nu mai vorbiră mult.
Bastian îşi aduse mîncărurile şi băutura din camera de dormit
unde măsuţa cea joasă fusese din nou aşternută de mîini
invizibile îşi mîncă cina şezînd pe treptele ce duceau sus la
blocul de stîncă.
Cînd lumina felinarelor începu să scadă şi să pulseze ca
bătaia unei inimi ce-şi încetineşte ritmul, băiatul se ridică şi îşi
petrecu în tăcere braţele în jurul gîtului fiarei. Coama era tare şi
arăta ca lava îngheţată. Pe urmă răsună iar sunetul cel
înfiorător, dar Bastian nu mai ştia ce-i frica. Ceea ce-i umplu din
nou ochii cu lacrimi era doar durerea pentru suferinţele lui
Graograman.
Mai tîrziu Bastian ieşi din peşteră şi privi multă vreme
dezvoltarea tăcutăa plantelor nopţii. Apoi se întoarse în peşteră
şi se culcădin nou între labele leului împietrit.
Rămase oaspetele lui Graograman timp de multe zile şi
nopţi, şi deveniră buni prieteni. Multe ore şi le-au petrecut în
deşert cu jocuri sălbatice. Bastian se ascundea printre dunele de
nisip, dar Graograman îl găsea întotdeauna. Se întreceau
alergînd, dar leul era de mii de ori mai iute de picior. Se luptau
chiar în glumă, se luau la trîntă şi se băteau ―iar aici Bastian
era deopotrivă cu leul. Deşi totul nu era decît o joacă, fiara
trebuia să-şi încordeze toate forţele pentru a-i ţine piept
băiatului, nici unul din ei nu-l putea învinge pe celălalt.
Odată, dupăce se zbenguiserăastfel, Bastian se aşeză, abia
trăgîndu-şi sufletul, şi întrebă:
―N-aşputea rămîne pentru totdeauna cu tine?
Leul îşi scuturăcoama, făcîndu-i semn cănu.
―Nu, stăpîne.
―De ce nu?
―Aici nu existădecît viaţă şi moarte, doar Perelin şi Goab,
dar nici o poveste. Tu trebuie să-ţi trăieşti povestea ta. N-ai voie
sărămîi aici.
―Dar tot nu pot săplec, spuse Bastian. Deşertul e mult prea
mare pentru ca cineva săpoatăieşi din el. Iar tu nu măpoţi duce
fiindcăporţi deşertul cu tine.
― Drumurile Fantäziei, spuse Graograman, nu le poţi găsi
decît prin dorinţele tale. Şi nu poţi trece decît de la o dorinţăla
alta. Ceea ce nu-ţi doreşti îţi rămîne inaccesibil. Acesta e aici
înţelesul cuvintelor „aproape" şi „departe". Şi nu-i de ajuns să
vrei săpleci dintr-un loc. Trebuie sătinzi spre altul. Trebuie săte
laşi condus de dorinţele tale.
―Dar eu nu doresc săplec de-aici, răspunse Bastian.
―Va trebui săafli care îţi este următoarea dorinţă, răspunse
Graograman aproape cu severitate.
― Şi dacă o aflu, întrebă Bastian, cum voi putea pleca de
aici?
―Ascultă, stăpîne, spuse Graograman încetişor, în Fantäzia
există un loc care duce pretutindeni şi care poate fi atins din
toate părţile. Locul e numit Templul Celor O Mie de Uşi. Nimeni
nu l-a văzut vreodatăpe dinafară, căci el n-are deloc exterior. Iar
interiorul lui se compune dintr-un labirint de uşi. Cel ce vrea să-l
cunoascătrebuie săcuteze săintre.
―Cum poţi săizbuteşti dacănici nu te poţi apropia de el pe
dinafară?
― Orice uşă din Fantäzia, continuă leul, chiar şi o uşă
obişnuităde grajd sau de bucătărie, pînă şi o uşăde dulap poate
deveni într-un anumit moment uşa de intrare în Templul Celor O
Mie de Uşi. După aceea, uşa e din nou ceea ce a fost şi mai
înainte. De aceea nimeni nu poate vreodatăsătreacăpentru a
doua oarăprin aceeaşi uşă. Şi nici una din cele o mie de uşi nu
duce înapoi într-acolo de unde ai venit, nu există nici o
întoarcere.
―Dar dacăai izbutit săintri, întrebăBastian, se mai poate
ieşi pe undeva?
―Da, răspunse leul, dar nu-i la fel de simplu ca la clădirile
obişnuite. Căci prin labirintul celor o mie de uşi nu te poate
conduce decît o dorinţă adevărată. Cine nu are acea dorinţă
trebuie să rătăcească atîta timp pînă ce ştie ce şi doreşte. Iar
uneori dureazăfoarte multăvreme.
― Şi cum poate fi găsităpoarta de intrare?
―Trebuie să ţi-o doreşti.
Bastian se gîndi mult, apoi spuse:
―Ce ciudat cănu se poate săîţi doreşti de-a dreptul ceea
ce vrei. De fapt, de unde vin dorinţele din noi? Şi ce-i aceea o
dorinţă?
Graograman îl privi lung pe băiat, dar nu-i răspunse.
Trecură din nou cîteva zile şi avură iar o convorbire
importantă.
Bastian îi arătase leului inscripţia din spatele talismanului.
― Oare ce-ar putea să însemne, îl întrebă, FĂ CEEA CE
VREI? Nu înseamnăcumva căpot face tot ce am chef, ce zici?
Dintr-o datăfaţa lui Graograman fu înspăimîntător de severă,
iar ochii săi începurăsăardă.
―Nu, spuse el cu glasul cel adînc ca un răcnet, înseamnă
săfaci ceea ce e adevărata ta voinţă. Şi nimic nu-i mai greu.
― Adevărata mea voinţă? repetă impresionat Bastian. Ce-i
asta?
―E taina ta cea mai profundă, pe care n-o cunoşti.
―Atunci cum pot s-o descopăr?
― Mergînd pe calea dorinţelor, de la una la alta şi pînă la
ultima. Iar ea te va conduce la adevărata ta voinţă.
―Nu mi se pare prea greu, spuse Bastian.
―E cel mai primejdios din toate drumurile, spuse leul.
―De ce? întrebăBastian. Nu mătem.
―Nu-i vorba despre asta, răcni Graograman, se cere însă
cea mai desăvîrşităsinceritate şi atenţie, căci pe nici un alt drum
nu te poţi rătăci atît de uşor ca pe acesta.
―Vrei săspui cădorinţele care se ivesc nu sînt întotdeauna
bune? îl cercetăBastian.
Leul biciui cu coada nisipul unde era culcat. Îşi lipi urechile de
cap şi îşi încreţi nasul. Ochii îi scoteau scîntei. Fără să vrea,
Bastian se ghemui tot cînd Graograman grăi cu glasul său ce
făcu iar săvibreze pămîntul:
―Ce ştii tu ce sînt dorinţele! Ce ştii tu ce e bine!
În zilele urm ătoare Bastian se mai gîndi mult la tot ce-i
spusese Moartea Multicoloră. Multe lucruri nu pot fi însălămurite
prin gîndire, trebuie săle trăieşti. Şi aşa se făcu căabia mult mai
tîrziu, dupăce i s-au mai întîmplat multe, îşi reaminti de cuvintele
lui Graograman şi începu săle înţeleagă.
În vremea aceea se petrecuse din nou o schimbare cu
Bastian. Pe lîngă toate darurile primite de cînd se întîlnise cu
Puişorul Lunii se mai adăugase acum şi curajul. Şi ca de fiecare
dată, şi de data aceasta i se luase ceva în schimb, anume orice
amintire despre cît de fricos fusese mai înainte.
Şi deoarece nu mai exista nimic de care să se teamă,
începu, mai întîi pe nesimţite, apoi tot mai clar, săse nascăîn el
o nouădorinţă. Nu mai voia sărămînăsingur. Chiar şi împreună
cu Moartea Multicoloră tot singur era, într-un anumit fel. Dorea
să-şi arate curajul şi în faţa celorlalţi, voia săse bucure de glorie
şi săfie admirat.
Iar într-o noapte, în timp ce privea cum creşte pădurea
Perelin, simţi brusc căera pentru ultima dată, cătrebuia să-şi ia
rămas-bun de la splendorile strălucitoarei păduri a nopţii. O voce
lăuntricăîl chema în altăparte.
Aruncăo ultimăprivire peste frumuseţea culorilor licăritoare,
apoi coborî în peştera lui Graograman şi se aşezăpe trepte, în
beznă. N-ar fi putut spune ce aştepta, ştia însă că în această
noapte nu trebuia săadoarmă.
Probabil cătotuşi aţipise şezînd, căci dintr-o datătresări ca şi
cum cineva l-ar fi strigat pe nume.
Uşiţa ce ducea spre dormitor se deschisese brusc. Din
deschizăturăcădea o dungălungăde luminăroşieticăîn peştera
întunecată.
Bastian se ridică. Oare uşiţa se transformase chiar în acest
moment în poarta de intrare spre Templul Celor O Mie de Uşi?
Nehotărît, se apropie de crăpătura uşii şi încercă să privească
dincolo. Nu putu să vadă nimic. Apoi crăpătura începu să se
închidă încet la loc. Îndatăva pieri unica ocazie de a pleca de
aici!
Se mai întoarse o dată spre Graograman care şedea pe
postamentul său, nemişcat şi cu ochii morţi, de piatră. Dunga de
luminădin uşiţăcădea drept pe el.
― Rămîi cu bine, Graograman, şi-ţi mulţumesc pentru tot!
spuse încet Bastian. Măvoi reîntoarce, sigur de tot, măîntorc!
Apoi se strecură prin crăpătura uşiţei care se închise de
îndatăîn urma lui.
Bastian nu ştia cănu-şi va ţine promisiunea. Abia mult, mult
mai tîrziu avea să vină cineva în numele lui şi să împlinească
făgaduiala în locul lui.
Dar aceasta e o altăpoveste şi va fi povestit altădată.
Amarganth, oraşul de argint
PURPURIE ERA LUMINA CE CURGEA ÎN UNDE molcome
peste podeaua şi pereţii încăperii. Era o cameră hexagonală,
asemenea unei celule mari dintr-un fagure de albine. În tot al
doilea perete se găsea cîte o uşă, iar ceilalţi trei pereţi aflaţi între
ele erau pictaţi cu poze stranii. Erau peisaje de vis şi făpturi cear fi putut fi în parte plante şi în parte animale. Printr-una din uşi
intrase Bastian, iar celelalte douăse aflau la dreapta şi la stînga
lui. Forma lor era identică, doar căcea din stînga era neagră, iar
cea din dreapta albă. Bastian se hotărî pentru cea albă.
În camera următoare lumina era gălbuie. Pereţii aranjaţi în
acelaşi fel. Pozele arătau aici tot soiul de aparate din care
Bastian nu pricepea prea mult. Erau unelte sau arme? Cele
douăuşi care duceau mai departe la dreapta şi la stînga erau de
aceeaşi culoare, galbene; cea din stînga era înaltă şi îngustă,
cea din dreapta, dimpotrivă, joasă şi largă. Bastian intrăprin cea
din stînga.
Camera unde păşi acum era hexagonală, ca şi cele două
dinainte, însă luminată albăstrui. Pozele de pe pereţi arătau
ornamente încolăcite sau litere ale unui alfabet necunoscut. Aici
cele douăuşi erau de aceeaşi formă, dar din materiale diferite,
una din lemn, iar cealaltădin metal. Bastian se hotărî pentru cea
din lemn.
E cu neputinţă să descrii toate uşile şi camerele prin care
trecu Bastian în călătoria sa prin Templul Celor O Mie de Uşi.
Erau porţi care arătau ca o gaurăde cheie, altele ce semănau cu
o intrare într-o peşteră, uşi de aur şi altele ruginite, unele
capitonate şi altele bătute în cuie, subţiri ca o foaie de hîrtie sau
groase ca uşile caselor de fier, era una care arăta ca gura unui
uriaş şi alta ce trebuia deschisă ca un pod mişcător, una ce
semăna cu o ureche mare şi alta alcătuitădin turtă dulce, una
care avea forma unui capac de sobă şi una ce stătea închisăîn
nasturi. De fiecare dată cele două uşi ce duceau afară dintr-o
camerăaveau cîte ceva în comun ―forma, materialul, mărimea,
culoarea, dar mai era şi ceva ce le deosebea fundamental.
Bastian ajunsese deja de foarte multe ori dintr-o încăpere
hexagonalăîntr-alta. Fiecare hotărîre luatăde el îl conducea la o
nouăhotărîre de luat care, la rîndul ei, atrăgea dupăsine încăo
hotărîre ce trebuia luată. Toate aceste hotărîri nu schimbau însă
întru nimic faptul cătot se mai găsea în Templul Celor O Mie de
Uşi ― şi că avea să rămînă acolo. În timp ce mergea mai
departe şi tot mai departe, începu a se gîndi care o fi cauza. E
drept cădorinţa lui fusese suficientăpentru a-l duce în labirintul
uşilor, dar era limpede că nu era destul de precisă pentru a-i
arăta şi drumul de ieşire. Îşi dorise săajungăîn societate. Acum
îşi dădea însă seama că prin societate nu-şi imaginase nimic
precis. Şi nu-i era cîtuşi de puţin de folos alegerea unei uşi de
sticlăsau a uneia din împletiturăde nuiele. Pînăacum îşi făcuse
alegerea din plăcere şi dupătoane, fărăa se gîndi prea mult. De
fapt, ar fi putut de fiecare dată să aleagă tot atît de bine şi
cealaltăuşă. Astfel însănu avea săgăseascăniciodatădrumul
de ieşire.
Se afla tocmai într-o încăpere cu luminăverzuie. Trei din cei
şase pereţi erau pictaţi cu forme de nori. Uşa din stînga era din
sidef alb, cea din dreapta din lemn negru de abanos. Şi dintr-o
datăîşi dădu seama ce-şi dorea: Pe Atreiu!
Uşa din sidef îi amintea lui Bastian de balaurul-noroc Fuhur
ai cărui solzi luceau ca sideful alb, aşadar, se hotărî pentru
aceastăuşă.
În încăperea următoare erau douăuşi din care una era din
împletitură de iarbă, iar cealaltă dintr-un grilaj de fier. Bastian
alese pe cea de iarbă, fiindcăse gîndi la Marea Ierboasă, patria
lui Atreiu.
În camera cealaltăse găsi în faţa a douădeosebindu-se doar
prin aceea căuna era din piele iar cealaltădin pîslă. Fireşte că
Bastian trecu prin din piele.
Din nou se afla în faţa a douăuşi, dar se opri săchibzuiască.
Una era purpurie, iar cea măslinie. Atreiu avea pielea verde şi
purta o hlamidă din blana bivolilor purpurii. Pe uşa verdemăslinie erau pictate cîteva semne simple cu vopsea, precum
avusese Atreiu pe frunte şi pe obraji cînd bătrînul Cairon venise
la el. Aceleaşi semne se găseau însă şi pe uşa purpurie, iar
Bastian nu ştia dacă pe hlamida lui Atreiu s-ar găsi asemenea
semne, urmare, trebuia să fie vorba despre un drum ducea la
altcineva, şi nu la Atreiu.
Bastian deschise, aşadar, uşa verde-măslinie şi se trezi în
aer liber!
Spre mirarea lui nu ajunsese însănicicum la Marea Ierboasă,
ci într-un crîng primăvăratic şi luminos. Razele soarelui
pătrundeau prin frunziş iar jocurile lor de lumini şi umbre licărea
pe pămîntul acoperit de muşchi. Plutea o aromă de pămînt
reavăn şi de ciuperci, iar văzduhul răsuna de ciripitul păsărelelor.
Bastian se întoarse şi văzu căieşise atunci dintr-o bisericuţă
din mijlocul pădurii. Poarta fusese, pentru acea clipă, ieşirea din
Templul Celor o Mie de Uşi. Bastian mai deschise o datăpoarta,
şi nu văzu decît o încăpere mică şi strîmtă. Acoperişul nu se mai
compunea decît din cîteva şipci şubrede, iar pereţii erau
acoperiţi de muşchi.
Bastian porni la drum, fărăa şti pentru încă încotro mergea.
Nu se îndoia cămai curînd sau mai tîrziu va da de Atreiu. Şi se
bucura nespus la gîndul că îl va întîlni. Le fluiera păsărelelor,
care-i răspundeau, şi cînta în gura mare tot ce-i trecea prin
minte.
Nu mersese prea mult, cînd zări într-un [...] un grup de
persoane ce poposeau acolo. Apropiindu-se, îşi dădu seama că
era vorba de cîţiva bărbaţi în armuri falnice. Se găsea cu ei şi o
doamnăfrumoasă. Şedea pe iarbă şi zdrăngănea la o lăută. Mai
departe stăteau cîţiva cai înşeuaţi scump şi cu frîie preţioase. În
faţa bărbaţilor care stăteau de vorbăculcaţi în iarbăera întinsăo
pînzăalbăaşternutăcu tot soiul de bucate şi cupe.
Bastian se apropie de grup, dar mai întîi ascunse talismanul
Crăiesei Copile sub cămaşă, căci pentru început dorea săfacă
cunoştinţăcu societatea ca un necunoscut şi fărăa stîrni vîlvă.
Cînd îl văzură venind, bărbaţii se ridicară şi-l întîmpinară
cuviincios, înclinîndu-se. Probabil că îl luau drept un prinţ
oriental, sau ceva de felul acesta. Doamna cea frumoasă îşi
înclină şi ea capul surîzînd şi zdrăngăni mai departe la
instrumentul ei. Printre bărbaţi, unul era deosebit de înalt şi
deosebit de somptuos îmbrăcat. Era încă tînăr şi avea părul
bălai atîrnîndu-i lung pînăpe umeri.
― Sînt viteazul Hynreck, spuse el, doamna e prinţesa
Oglamar, fiica regelui din Lumn. Ei sînt prietenii mei Hykrion,
Hysbald şi Hydorn. Dar care e numele vostru, tinere prieten?
― Nu-mi e îngăduit să-mi spun numele ― încă, răspunse
Bastian.
―E vorba de vreun legămînt, întrebăprinţesa amar surîzînd
ironic, atît de tînăr şi aveţi deja un legămînt?
―Desigur căveniţi de departe? îl cercetăviteazul Hynreck.
―Da, de foarte departe, răspunse Bastian.
―Sînteţi un prinţ? se interesăprinţesa privindu-l cu plăcere.
―Nu pot dezvălui lucrul acesta, răspunse Bastian.
―Ei, în orice caz fiţi binevenit printre corneli! strigăviteazul
Hynreck. Vreţi săne faceţi cinstea luaţi loc şi săprînziţi cu noi,
tinere cavaler?
Bastian acceptămulţumindu-i, se aşeză şi gustădin bucate.
Din convorbirea dusă între doamna şi cei patru bărbaţi află
că foarte aproape de ei se afla marele şi minunatul oraş de
argint Amarganth. Acolo urma săaibăloc un soi de întrecere. De
pretutindeni, din apropiere şi din depărtări, veneau luptătorii cei
mai cutezători, cei mai iscusiţi vînători, războinicii cei mai viteji,
dar veneau şi tot felul de aventurieri şi temerari pentru a lua
parte la competiţie. Onoarea de a lua parte la un fel de expediţie
de căutare nu urma săfie acordatădecît celor trei ce aveau să
se dovedeascăa fi cei mai buni şi cei mai curajoşi, învingîndu-i
pe toţi ceilalţi. Se părea căera vorba despre o călătorie foarte
lungă şi plină de peripeţii pentru descoperirea unui anumit
personaj aflat nu se ştie unde, într-unul din numeroasele ţinuturi
ale Fantäziei, şi desemnat doar cu cuvîntul „Salvatorul". Nimeni
nu cunoştea încănumele lui. În orice caz, lui i se datora faptul că
împărăţia Fantäzia exista din nou, sau mai exista încă. Fiindcă,
pe vremuri, o catastrofăîngrozitoare se produsese în Fantäzia,
şi întreaga împărăţie fusese în mare pericol. În ultimul moment
nenorocirea fusese împiedicată de aşa-zisul „Salvator" care
sosise şi-i dăduse Crăiesei Copile numele de „Puişorul Lunii",
nume sub care era cunoscută de atunci de toate fiinţele din
Fantäzia. „Salvatorul" rătăcea însăneştiut de nimeni prin ţară, iar
sarcina expediţiei era să-l găsească şi apoi să-l însoţească în
chip de gardăpersonală, ca sănu i se întîmple nimic. În acest
scop nu puteau fi desemnaţi decît bărbaţii cei mai vajnici şi mai
curajoşi, căci se putea întîmpla săfie nevoiţi sătreacăprin cele
mai de neînchipuit peripeţii.
E drept căîntrecerea în lupte în decursul căreia urma săfie
făcută alegerea fusese oganizată de moşneagul argintiu
Querquobad ― în oraşul Amarganth domnea întotdeauna
bărbatul cel mai vîrstnic, sau femeia cea mai vîrstnică, iar
Querquobad împlinise o sută şi şapte ani ― dar alegerea nu
urma săfie făcutăde el, ci de către un tînăr sălbatic cu numele
de Atreiu, un băiat din neamul pieilor verzi, oaspetele lui
Querquobad, moşneagul argintiu. Acelaşi Atreiu urma să şi
conducă mai tîrziu expediţia. Căci era singurul în stare să-l
recunoacă pe „Salvator", fiindcă îl văzuse odată într-o oglindă
fermecată.
Bastian tăcea şi asculta. Nu-i venea tocmai uşor căci
pricepuse foarte curînd căvorbindu-se despre „Salvator", de fapt
se vorbea despre el însuşi. Iar cînd se pronunţăapoi şi numele
lui Atreiu, inima îi săltăde bucurie şi fu nevoit să-şi dea cea mai
mare silinţă pentru a nu se trăda. Era însă hotărît să-şi mai
păstreze un timp taina.
De altfel, în toatăaceastăchestiune viteazul Hynreck nu era
atît de preocupat de expediţie şi de ţelurile ei, cît de dorinţa de a
cuceri inima prinţesei Oglamar. Bastian îşi dăduse imediat
seama căviteazul Hynreck era îndrăgostit pînăpeste urechi de
tînăra domnişoară. Cînd şi cînd suspina fărămotiv şi îşi privea
mereu adorata cu ochi trişti. Iar ea se făcea cănu observănimic.
Căci după cum ieşi la iveală, ea făcuse cu un prilej oarecare
legămîntul de a nu lua drept soţ decît pe cel mai viteaz dintre
viteji, cel care îi putea înfrînge pe toţi ceilalţi. Nu voia să se
mulţumeascăcu mai puţin. Iată, aşadar, căviteazul Hynreck nu
avea decît un singur scop: să-i poatădovedi prinţesei căel era
cel mai viteaz dintre viteji. Dar nu putea ucide aşa, din senin, pe
cineva care nu-i făcuse nici un rău. Iar războaie nu mai fuseseră
de multă vreme. Bucuros ar fi luptat împotriva unor monştri şi
demoni, şi, dacă ar fi fost după el, i-ar fi depus în fiecare
dimineaţăcîte o coadăsîngerîndăde balaur pe masă, dar pînă
hăt-departe nu exista nici un monstru şi nici un balaur. Cînd solul
moşneagului argintiu Querquobad venise la el pentru a-l pofti la
întrecere, acceptase de îndată. Iar prinţesa Oglamar stăruise să
vină şi ea, căci voia săse convingăcu ochii ei de cele ce era în
stare săfacăviteazul Hynreck.
―Dupăcum se ştie, îi spuse ea zîmbind lui Bastian, nu poţi
avea încredere în spusele vitejilor. Cu toţii au tendinţa să-şi
înfloreascăistorisirile.
― Cu sau fără înflorituri, o întrerupse viteazul Hynreck, în
orice caz eu valorez de sute de ori mai mult decît legendarul
Salvator.
―De unde puteţi sti? întrebăBastian.
― Aşa bine, spuse viteazul Hynreck, dacă băiatul ar avea
numai pe jumătea atîta vlagăcît mine, n-ar avea nevoie de nici o
gardăpersonalăpentru al ocroti şi a-l îngriji ca pe un copil mic.
Am impresia ca Salvatorul nostru e un ins cam jalnic.
―Cum puteţi spune una ca asta! strigăindignatăOglamar.
Doar a salvat Fantäzia de la distrugere!
― Şi ce dacă! răspunse viteazul Hynreck dispreţuitor. Pentru
asta n-o fi fost nevoie de nici o vitejie deosebită.
Bastian hotărî ca atunci cînd i se va ivi prilejul să-l înveţe
minte pe Hynreck.
Ceilalţi trei bărbaţi se întîlniseră din întîmplare pe drum cu
Hynreck şi doamna sa şi li se alăturaseră. Hykrion, cu o mustaţă
neagrăenormă, susţinea căar fi cel mai puternic şi mai vajnic
spadasin din Fantäzia. Hysbald, roşcovan şi mai gingaş în
comparaţie cu ceilalţi, susţinea că nimeni nu se pricepe să
mînuiascăsabia mai bine şi mai rapid ca el. În sfîrsit Hydorn era
convins cănimeni nu era de-o seamăcu el în privinţa rezistenţei
şi îndărătniciei în luptă. Aspectul lui îi întărea afirmaţiile, căci era
deşirat şi slab şi părea alcătuit numai din oase şi nervi.
Dupăce-au isprăvit de mîncat, pornirăla drum. Vasele, faţa
de masă şi merindele furăstrînse în tolbe şi aşezate pe un catîr.
Prinţesa Oglamar încălecăbuiestraşul ei alb şi porni în trap, fără
a se mai întoarce şi după ceilalţi. Viteazul Hynreck sări pe
armăsarul său negru ca smoala şi porni în galop după ea.
Ceilalţi trei bărbaţi îi propuserălui Bastian săse aşeze pe catîr,
printre tolbe. Băiatul se urcă, ceilalţi trei se suiră şi ei pe caii lor
bogat împodobiţi şi pornirăprin pădure în trap, Bastian ramînînd
ultimul. Catîrul, un animal mai bătrîn, rămînea tot mai mult în
urmă, iar Bastian încerca să-l zorească. Dar în loc să-şi iuţească
pasul, el se opri, îşi întoarse capul şi spuse:
― Nu-i nevoie să mă zoreşti, cu bună-ştiinţă am rămas în
urmă, stăpîne.
―De ce? întrebăBastian.
― Ştiu cine eşti, stăpîne.
―De unde poţi şti?
― Cînd eşti doar pe jumătate măgar, ca mine, şi nu în
întregime, simţi un lucru ca acesta. Pînă şi caii şi-au dat seama.
Nu-i nevoie să-mi spui nimic, stăpîne. Mi-ar fi plăcut să pot
povesti copiilor şi nepoţilor mei că l-am purtat în spinare pe
Salvator şi că am fost primul care l-a salutat. Din păcate, alde
noi n-avem copii.
―Cum te numeşti? întrebăBastian.
―l-ha,stăpîne.
― Ascultă, I-ha, nu-mi strica plăcerea şi nu vorbi
deocamdatădespre ceea ce ştii. Vrei?
―Cu plăcere, stăpîne.
Apoi catîrul porni în trap pentru a-i ajunge din urmă pe
ceilalţi.
Grupul aştepta la marginea pădurii. Toţi priveau cu admiraţie
în jos spre oraşul Amarganth, strălucind în soare în faţa ochilor
lor. Marginea pădurii se afla pe o înălţime de unde priveliştea se
întindea larg peste un lac mare, aproape vioriu, înconjurat din
toate părţile de dealuri împădurite. Iar în mijlocul lacului se ridica
oraşul de argint Amarganth. Toate casele erau construite pe
nave, palatele cele mari pe şlepuri largi, cele mai mici pe bărci şi
luntre. Iar fiece casă şi fiece navă era din argint, din cel mai
curat argint, frumos cizelat şi ornat cu măiestrie. Ferestrele şi
uşile palatelor mari şi mici, turnuleţele şi balcoanele lor erau din
filigran de argint atît de minunat, încît nu-şi aveau seamăn în
întreaga Fantäzie. Pretutindeni pe lac se vedeau bărci şi luntre,
ducînd vizitatorii de pe mal pînă în oraş. Viteazul Hynreck
împreuna cu însoţitorii săi porniră şi ei în grabăspre plaja unde
aştepta un bac de argint cu prora splendid arcuită. Întreaga
societate împreunăcu caii şi catîrul îşi găsirăloc pe el.
Pe drum, Bastian aflăde la luntraşul înveşmîntat în haine de
argint căapele viorii ale lacului erau atît de sărate şi de amare,
încît nimic nu putea rezista în timp efectului lor coroziv ―nimic
în afarăde argint. Lacul se numea Murhu sau lacul lacrimilor. În
vremuri de mult trecute, oraşul Amarganth fusese dus în mijlocul
lacului pentru a-l apăra de atacurile jefuitorilor, căci oricine ar fi
încercat săajungăpînăla el pe nave de fier sau bărci de lemn
se scufunda şi pierea în apa care dizolva de grabăatît vasul, cît
şi echipajul. Acum însăexista un alt motiv pentru a lăsa oraşul în
mijlocul apelor: Locuitorilor le plăcea săschimbe din cînd în cînd
gruparea caselor lor şi săalcătuiacăîn alt fel străzile şi pieţele.
De pildă, dacădouăfamilii care locuiau la cele douăcapete ale
oraşului se împrieteneau sau se înrudeau prin căsătoria tinerilor
din familie, îşi părăseau locul de pînăatunci şi îşi aşezau navele
lor de argint alături, devenind astfel vecini. De altfel, argintul era
de un soi deosebit şi tot atît de unic ca şi frumuseţea
incomparabilăa prelucrării sale.
Lui Bastian i-ar fi plăcut să afle mai multe despre toate
acestea, dar bacul ajunsese la oraş şi trebui să coboare
împreunăcu tovarăşii săi de drum.
Pentru început căutarăun han unde săfie adăpostiţi şi ei şi
animalele. Nu era prea uşor, căci Amarganth era năpădit de
călători sosiţi de pretutindeni pentru a asista la întreceri. În
sfîrşit, izbutirăsăgăseascăloc la un han. Cînd Bastian îşi duse
catîruî în grajd, îi şopti la ureche:
―Sănu uiţi ce mi-ai făgăduit, I-ha. Ne revedem curînd.
l-ha doar înclinădin cap.
Dupăaceea Bastian le dădu de ştire tovarăşilor săi de drum
că nu voia să-i stingherească de acum înainte şi că avea să
viziteze singur oraşul. Le mulţumi pentru amabilitate şi îşi luă
ramas-bun de la ei. În realitate, ardea de nerăbdare să-l
găseascăpe Atreiu.
Navele mari şi mici erau legate între ele prin punţi, unele
înguste şi gingaşe, astfel că nu putea trece decît o singură
persoanădintr-o dată, altele largi şi somptuoase ca nişte străzi,
iar pe ele se îmbulzea lumea. Existau de asemenea şi poduri
arcuite cu acoperişuri peste ele, iar pe canalele dintre palatele
plutitoare circulau sute de bărci de argint. Oriunde mergeai sau
stăteai simţeai sub picioare o uşoară ridicare şi coborîre a
podelei, ce-ţi amintea căîntregul oraşplutea pe apă.
Mulţimea vizitatorilor umplînd pînăla refuz oraşul era atît de
pestriţă şi de variată, încît descrierea lor ar alcătui ea singurăo
întreagă carte. Amarganţienii erau uşor de recunoscut, căci
purtau cu toţii îmbrăcăminte din ţesături de argint, aproape la fel
de frumoasăca şi mantia lui Bastian. Părul lor era de asemenea
argintiu, erau înalţi şi aveau o staturăfrumoasă, iar ochii lor erau
viorii ca şi Murhu, lacul lacrimilor. Nu tot atît de frumoşi erau cei
mai mulţi dintre vizitatori. Veniseră acolo uriaşi căptuşiţi cu
adevărate pachete de muşchi şi cu capete mici ca merele, vîrîte
între umerii lor puternici. Mai umblau pe-acolo haimanale cu
aspect fioros, băieţi solitari pe care nu puteai să-i împaci prea
uşor. Erau şi fluşturatici cu ochi agili şi mîini agile, precum şi unii
înverşunaţi care păşeau provocator, scoţînd fum pe nări şi pe
gură. Luptătorii de bîlci se roteau precum sfîrlezele vii, iarmoşiicodrului păşeau anevoie pe picioarele lor noduroase, cu
măciuca groasăpe umeri. La un moment dat, Bastian zări chiar
şi un mîncâtor de piatrăai cărui dinţi îi ieşeau din gurăca dălţile
de oţel. Puntea de argint se îndoi sub greutatea lui cînd tropăi
peste ea. Dar mai înainte ca Bastian să-l fi putut întreba dacănu
cumva se numeşte Scrîşnicronţ, acesta dispăruse în îmbulzeală.
În sfîrşit Bastian ajunse în centrul oraşului. Aici era punctul
unde aveau loc întrecerile. Erau în plinădesfăşurare. Într-o piaţă
mare, rotundă, ca o arenă de circ uriaşă, sute de luptători îşi
măsurau puterile dovedindu-şi măiestria. În jurul lor se îmbulzea
mulţimea de spectatori îmboldindu-i pe luptători prin strigăte.
Ferestrele şi balcoanele palatelor plutitoare din jur erau şi ele
pline ochi de spectatori, iar unii izbutiserăchiar săse caţăre pe
acoperişurile împodobite cu filigran de argint.
Bastian nu era însă interesat în primul rînd de spectacolul
oferit de luptători. Voia să-l găsească pe Atreiu care urmărea
probabil de undeva întrecerile. Pe urmă observă că mulţimea
privea mereu spre un anumit palat ―mai ales atunci cînd unul
din luptători realizase vreo performanţă mai deosebită. Dar
Bastian fu nevoit să se înghesuie mai întîi peste unul din
podurile arcuite, iar apoi să se urce pe un fel de stîlp pentru
felinare, înainte de a izbuti să arunce şi el o privire spre acel
palat.
Acolo fuseseră aşezate douăscaune înalte de argint pe un
balcon. Pe unul din ele şedea un bărbat foarte bătrîn, cu părul şi
barba argintii revărsîndu-i-se pînă la brîu. Acela trebuia să fie
Querquobad, moşneagul argintiu. Lîngăel şedea un băiat cam
de vîrsta lui Bastian. Purta pantaloni lungi din piele moale, iar
partea de sus a trupului îi era goală, încît se vedea pielea lui
verde-măslinie. Expresia feţei înguste era serioasă, aproape
severă. Părul lung, negru-albăstrui, era strîns într-un smoc legat
la spate cu curele de piele. Peste umeri purta o hlamidăroşie.
Privea liniştit şi totuşi ciudat de atent în jos spre arenă. Se părea
cănimic nu poate scăpa ochilor săi negri. Acela era Atreiu!
În aceeaşi clipăapăru în spatele lui Atreiu, în uşa deschisăa
balconului, încă o faţă, foarte mare şi asemănătoare cu cea a
unui leu, doar că în locul blănii avea solzi albi de sidef, iar pe
lîngă bot îi atîrnau fire lungi albe. Globurile ochilor erau roşiirubinii şi scînteiau, iar atunci cînd capul se înalţăpeste Atreiu se
văzu căera purtat de un gît lung şi flexibil, acoperit cu solzi de
sidef, iar de pe el cădea o coamă precum flăcările albe. Era
Fuhur, balaurul-noroc. Şi se părea că-i şopteşte ceva la ureche
lui Atreiu, căci acesta dădu din cap.
Bastian se lăsăsălunece în jos de pe stîlp. Văzuse destul.
Acum îşi îndreptăatenţia către luptătorii aflaţi în întrecere.
De fapt nici nu era vorba de lupte adevărate şi reale, ci mai
degrabăde un fel de reprezentaţie de circ pe scarăfoarte mare.
E drept cătocmai atunci se desfăşura o luptăîntre doi uriaşi ale
căror trupuri se prinseseră într-un singur nod imens şi se
rostogoleau de colo-colo; e drept cădin loc în loc existau perechi
de acelaşi fel sau de soiuri foarte diferite care îşi demonstrau
iscusinţa în lupta cu sabia, cu măciuca sau cu lancea, dar fireşte
că nu căutau cu adevărat să-l vatăme pe adversar sau să-l
răpună. Chiar regulamentul jocurilor cerea săarăţi cît de loial şi
corect ştiai sălupţi cu cineva şi cît de bine ştiai săte stăpîneşti.
Un luptător care s-ar fi lăsat îndemnat de furie sau de ambiţie
să-şi vatăme serios adversarul ar fi fost în orice caz descalificat.
Cei mai mulţi erau ocupaţi să-şi arate iscusinţa în tragerea cu
arcul sau să-şi demonstreze puterea ridicînd greutăţi colosale,
iar alţii îşi arătau măiestria făcînd exhibiţii acrobatice sau
îndeplinind diferite probe de curaj. Pe cît erau de diferiţi
concurenţii, pe atît de variat era şi tot ce făceau ei.
Tot mereu unii ce fuseseră întrecuţi erau obligaţi să
părăseascăarena, aşa cătreptat se împuţinau. Apoi Bastian îi
văzu făcîndu-şi apariţia pe Hykrion cel puternic, Hysbald cel
sprinten şi Hydorn cel rezident. Viteazul Hynreck şi adorata lui,
prinţesa Oglumar, nu erau cu ei.
În momentul acela se mai găseau încăvreo suta de luptători
în arenă. Cum era vorba despre cei mai buni dintre cei buni,
pentru Hykrion, Hysbald şi Hydorn nu fu chiar atît de uşor pe cît
îşi închipuiseră să-şi înfrîngă adversarii. Trecu întreaga după-amiazăpînăce se dovedi căHykrion era cel mai viguros dintre
cei puternici, Hysbald cel mai agil dintre cei sprinteni, iar Hydorn
cel mai răbdător dintre cei rezistenţi. Publicul îi aclama şi îi
aplauda cu entuziasm, iar cei trei se înclinau sprebalconul unde
şedeau moşneagul de argint Querquobad, precum şi Atreiu.
Atreiu se şi ridicase în picioare ca săspunăceva cînd în arenă
păşi dintr-o datăun alt luptător. Era Hynreck. O tăcere încordată
se lăsăpeste mulţime, iar Atreiu se aşezăla loc. Cum nu urma
să-l însoţească decît trei bărbaţi, acolo jos, în arenă, era unul
prea mult. Unul din ei trebuia săse retragă.
― Domnii mei, spuse Hynreck cu glas tare încît să-l audă
toată lumea, nu bănuiesc că această mică reprezentaţie a
măiestriei voastre ar fi putut săvăslăbeascăforţele. Totuşi n-ar
fi demn de mine ca în asemenea împrejurări să vă provoc pe
flecare în parte la întrecere. Deoarece pînă acum n-am văzut
printre toţi luptătorii nici un adversar de-o seamăcu mine, nu am
intrat în joc, şi de aceea mai sînt încăodihnit. Dacăcineva dintre
dumneavoastră se simte cumva prea istovit, să se retragă de
bunăvoie. Altfel sînt gata să lupt cu voi trei dintr-o dată. Aveţi
ceva împotrivă?
―Nu, răspunserăcei trei într-un glas.
Iar apoi se porni o luptă că săreau scîntei. Loviturile lui
Hykrion nu pierduseră nimic din forţa lor, dar viteazul Hynreck
era mai puternic. Hysbald îl atacădin toate părţile ca un fulger,
dar viteazul Hynreck era şi mai iute. Hydorn încercă să-l
obosească, dar viteazul Hynreck era mai rezistent. Toatălupta
abia dacă ţinu zece minute, şi toţi adversarii se văzurădezarmaţi
şi îngenuncheaţi în faţa viteazului Hynreck. Acesta privea cu
mîndrie în jur, căutînd-o din ochi pe doamna sa aflatăprobabil
pe undeva în mulţime. Aclamaţiile şi aplauzele publicului vuiau
ca un uragan. Desigur că puteau fi auzite şi pe cele mai
îndepărtate maluri ale lacului Murhu.
Cînd se făcu iar linişte, moşneagul argintiu Querquobad se
ridică şi întrebăcu glas tare:
―Mai e cineva care ar dori săîndrăzneascăa-l înfrunta pe
viteazul Hynreck?
Iar în tăcerea generalăse auzi un glas de băiat răspunzînd:
―Da, eu!
Fusese Bastian.
Toate feţele se întoarserăspre el. Mulţimea îi lăsăcale liberă
şi el păşi în piaţă. Se auziră exclamaţii de uimire şi de
îngrijorare:
―Priviţi cît e de frumos!
―Păcat de el!
―Sănu admitem!
―Cine eşti? întrebămoşneagul argintiu Querquobad.
― Numele meu, răspunse Bastian, nu-l voi dezvălui decît
dupăaceea.
Văzu căochii lui Atreiu se îngustaseră şi-l priveau cercetător,
dar încănesigur.
― Tinere prieten, spuse viteazul Hynreck, am mîncat
împreună şi am băut împreună. De ce vrei acum ca eu să te
îngenunchez? Te rog să-ţi retragi vorbele şi săpleci.
―Nu, răspunse Bastian, aşa cum am spus, aşa rămîne.
Viteazul Hynreck şovăi o clipă. Apoi propuse:
―N-ar fi drept din parte-mi sămămăsor cu tine în luptă. Să
vedem mai întîi care din noi doi e în stare sătrimităsăgeata mai
sus.
―Aşa săfie! răspunse Bastian.
Fiecăruia din ei i se aduse un arc puternic şi o săgeată.
Hynreck încordăarcul şi trimise săgeata sus spre cer, mai sus
decît se putea urmări cu privirea. Aproape în aceeaşi clipă îşi
încordă şi Bastian arcul şi-şi trimise săgeata pe urmele celeilalte.
Trecu ceva timp pînăcînd cele douăsăgeţi săse întoarcă şi
săcadăjos între cei doi arcaşi. Şi atunci se dovedi căsăgeata
lui Bastian, cea cu pene roşii, o lovise în cel mai înalt punct pe
cea cu pene albastre, a viteazului Hynreck, izbind-o cu o forţă
atît de mare, încît o spintecase.
Viteazul Hynreck privea ţintăla cele douăsăgeţi înfipte una
în cealaltă. Pălise puţin şi numai pe obraji îi apăruserăpete roşii.
―Nu poate fi decît o întîmplare, murmură el. Ia să vedem
cine e mai iscusit la scrimă.
Ceru două florete şi două pachete de cărţi de joc. I se
aduseră amîndouă. Amestecă cu grijă amîndouă pachetele de
cărţi.
Apoi aruncăun pachet de cărţi în sus în aer, ridicăfulgerător
spada şi lovi. Dupăce toate celelalte cărţi căzuserăjos, se văzu
că nimerise asul de cupă şi anume drept în mijlocul singurei
cupe de pe carte. Din nou o căutăcu privirea pe doamna sa, în
timp ce arăta în jur floreta cu cartea înfiptăîn vîrf.
Acum aruncăBastian celălalt pachet de cărţi în sus şi floreta
lui vîjîi prin aer. Nici o carte nu căzu jos. Îşi înfipse lama în toate
cele treizeci şi douăde cărţi ale pachetului, tocmai la mijloc şi pe
deasupra şi în ordinea exactăa cărţilor ―deşi viteazul Hynreck
le amestecase atît de bine.
Viteazul Hynreck privi atent cele întîmplate. Nu mai spuse
nimic, doar buzele îi tremurau puţin.
―Dar ca forţănu măîntreci, izbuti săspunăîn sfîrşit.
Puse mîna pe cea mai grea dintre halterele aflate în arenă şio ridicăîncet în aer, dar înainte de a ajunge săo punăiar jos,
Bastian îl şi apucase şi-l ridicase în sus, împreunăcu halterăcu
tot. Viteazul Hynreck avea o expresie atît de descumpănită, încît
cîţiva spectatori nu-şi mai puturăstapîni rîsetele.
― Pînă acum, spuse Bastian, aţi hotărît voi cum să ne
măsurăm forţele. Sînteţi de acord ca acum să propun şi eu
ceva?
Viteazul Hynreck aprobămut din cap.
―E o probăde curaj, continuăBastian.
Viteazul Hynreck îşi regăsi stăpînirea de sine.
―Nu existănimic pe lume faţăde care curajul meu sădea
înapoi.
―Atunci, răspunse Bastian, propun săne luăm la întrecere
înotînd prin lacul lacrimilor. Cel ce ajunge mai întîi la mal a
cîştigat.
O linişte înfioratăse lăsăîn toatăpiaţa. Viteazul Hynreck ba
se îmbujora, ba devenea alb ca varul.
―Aceasta nu-i o probăde curaj, bîigui el, e nebunie curată.
―Eu, spuse Bastian, sînt gata săîncerc. Aşadar, veniţi.
Viteazul Hynreck îşi pierdu de data aceasta stăpînirea de
sine.
― Nu! strigă el şi lovi cu piciorul în pămînt. Ştiţi tot atît de
bine ca şi mine că apele lacului Murhu destramă totul. Ar
însemna săporneşti la moarte sigură.
― Nu mă tem, spuse Bastian liniştit. Am străbătut deşertul
culorilor şi am mîncat şi am băut din focul Morţii Multicolore şi mam scăldat în el. Nu mămai tem de aceste ape.
― Asta-i minciună! urlă viteazul Hynreck stacojiu de furie.
Nimeni din întreaga Fantäzie nu poate supravieţui Morţii
Multicolore, orice copil o ştie!
― Hynreck, spuse rar Bastian, în loc să mă acuzaţi de
minciună, ar fi mai bine sărecunoaşteţi căvăe frică.
Era prea mult pentru viteazul Hynreck. Nebun de furie, îşi
smulse din teacă sabia sa cea mare şi se repezi la Bastian.
Acesta se retrase cu un pas şi voi să-i atragăatenţia prin cîteva
cuvinte, dar viteazul Hynreck nu-i mai dădu răgaz. Începu să-l
loveascăpe Bastian şi o făcea cu toatăînverşunarea. În aceeaşi
clipăSikanda zburăca fulgerul din teaca ei ruginităîn mînălui
Bastian şi începu sădanseze.
Iar ce a urmat a fost atît de nemaipomenit, cănici unul dintre
spectatori n-a mai putut săuite toatăviaţa. Din fericire Bastian
nu putea să lase din mînă mînerul spadei, aşa că trebuia să
urmeze fiecărei mişcări executate de Sikanda. Mai întîi spada
făcu ferfeniţă armura cea splendidă a viteazului Hynreck.
Peticele zburau în toate părţile, dar pielea nu-i fu nici măcar
zgîriată. Viteazul Hynreck se apăra cu disperare şi lovea în jurul
său ca un nebun, dar fulgerările Sikandei ţîşneau împrejur ca un
vîrtej de foc, orbindu-l, aşa că nici una din loviturile lui nu-şi
nimerea ţinta. La sfîrşit, cînd nu mai rămăsese îmbrăcat decît în
rufăria de corp şi tot nu mai contenea să-l atace pe Bastian,
Sikanda îi tăie sabia în felii mici, şi anume cu o asemenea
rapiditate, că timp de o clipă tăişul mai pluti întreg prin aer
înainte de a cădea la pămînt, zdrăngănind ca un pumn de
monede. Viteazul Hynreck se holbă cu ochii mari căscaţi la
mînerul nefolositor rămas în mîna lui. Îl lăsăsăcadă şi îşi plecă
fruntea. Sikanda dispăru în teaca-i ruginită, iar Bastian putu în
sfîrşit să-i dea drumul.
Un strigăt de entuziasm şi admiraţie se înălţă din miile de
piepturi ale spectatorilor. Năvălirăîn arenă, îl luarăpe Bastian în
braţe purtîndu-l în triumf. Explozia de bucurie nu se mai sfîrşea.
Din înălţimea unde fusese ridicat, Bastian privea în jur căutîndu-l
pe viteazul Hynreck. Dorea să-i spună o vorbă de consolare,
căci de fapt îi era milăde el, fiindcănici nu avusese de gînd să-l
facăde rîs. Viteazul Hynreck nu mai putu fi văzut însănicăieri.
Apoi se lăsă brusc tăcerea. Mulţimea se retrase şi lăsă loc
liber. Venise Atreiu şi-l privea zîmbind pe Bastian. Bastian
zîmbea şi el. Fu coborît de pe umerii ce-l purtau, iar acumcei doi
băieţi se aflau faţă-n faţă şi se priveau îndelung în tăcere. În
sfîrşit, Atreiu vorbi:
―Dacăaşmai avea nevoie de un însoţitor pentru a porni în
căutarea Salvatorului Fantäziei, m-aşmulţumi cu acesta singur,
căci valoreazămai mult decît alţi o sutăla un loc. Dar nu mai am
nevoie de nici un însoţitor, căci expediţia de căutare nu va mai
avea loc.
Se auzi un murmur de mirare şi dezam ăgire.
― Salvatorul Fantäziei n-are nevoie să fie apărat de noi,
continuă Atreiu cu glasul mai tare, căci e în stare a se apăra
singur mai bine decît am putea-o face cu toţii la un loc. Şi nici nu
mai e nevoie să-l căutăm, căci el ne-a şi găsit. Nu l-am
recunoscut de la început, căci atunci cînd l-am zărit în Poarta
Oglinzii fermecate a Oracolului din Miazăzi arăta altfel decît
acum ― cu totul altfel. N-am uitat însă privirea ochilor sai. E
aceeaşi pe care o văd acum. Nu măpot înşela.
Bastian scuturăzîmbind capul şi spuse:
―Nu te înşeli, Atreiu. Tu ai fost cel care m-a adus la Crăiasa
Copilă, pentru a-i da un nume nou. Şi-ţi mulţumesc pentru tot.
Un murmur respectuos străbătu ca o pală de vînt mulţimea
privitorilor.
―Ai făgăduit, răspunse Atreiu, să ne spui acum şi numele
tău, pe care în afarăde Suverana Dorinţelor Cea cu Ochii de Aur
nu-l cunoaşte nimeni în întreaga Fantâzîe. Vrei să ni-l spui
acum?
―Mănumesc Bastian Balthasar Bux.
Spectatorii nu se mai puteau stăpîni. Bucuria lor explodăprin
mii de strigăte: „Să trăiască". De entuziasm, mulţi începură să
danseze, astfel că punţile şi podurile, ba chiar întreaga piaţă
începu săse legene.
Atreiu îi întinse rîzînd mîna lui Bastian, iar Bastian bătu
palma, şi astfel, mînă-n mînă, se duseră la palat pe ale cărui
trepte îi aşteptau moşneagul de argint Querquobad împreunăcu
Fuhur, balaurul-noroc.
În seara aceasta avu loc în oraşul Amarganth cea mai
frumoasă sărbătoare din cîte fuseseră vreodată. Tot ce avea
picioare, fie căerau scurte, fie căerau lungi, strîmbe sau drepte,
se apucăsădanseze, iar tot ce avea glas, fie căera frumos, fie
căera urît, adînc sau subţire, se apucăsăcînte şi sărîdă.
Cînd se întunecă, amarganţienii aprinseră mii de luminiţe
colorate în palatele şi navele lor de argint. Iar la miezul nopţii
aprinserăun foc de artificii cum nu se mai văzuse nici chiar în
Fantäzia. Bastian stătea pe balcon împreună cu Atreiu, iar la
stînga şi la dreapta lor se aflau Fuhur şi moşneagul de argint
Querquobad. Priveau cu toţii cum buchetele de culoare de pe
cer şi miile de luminiţe ale oraşului de argint se oglindeau în
apele întunecate ale lacului Murhu.
Un balaur pentru viteazul Hynreck
QUERQUOBAD, MOŞNEAGUL DE ARGINT, AŢIPISE în
fotoliul său, căci se făcuse tîrziu noaptea. Astfel pierdu
evenimentul cel mai important şi cel mai frumos pe care l-ar fi
putut trăi în timpul existenţei sale de o sută şi şapte ani. La fel li
se întîmplă şi celor mai mulţi din Amarganth, localnici şi vizitatori
care, istoviţi de sărbătoare, se retrăseseră pentru a se odihni.
Doar foarte puţini mai erau încătreji, iar aceşti puţini avurăparte
de un concert ce întrecea în frumuseţe tot ce auziserăvreodată
şi mai aveau săaudăvreodată.
Fuhur, balaurul-noroc cel alb, începu săcînte. Sus pe cerul
înnoptat zbura încet în cerc peste oraşul de argint şi peste lacul
lacrimilor, făcînd sărăsune glasul lui asemenea clopotelor. Era
un cîntec fără cuvinte, melodia simplă şi grandioasă a fericirii
curate. Iar tuturor celor ce-o auzeau, li se deschidea larg inima.
La fel şi lui Bastian şi Atreiu care şedeau alături pe balconul
cel larg al palatului lui Querquobad. Amîndoi auzeau prima oară
cum cîntăun balaur-noroc. Fărăsă-şi dea seama, îşi dăduseră
mîinile şi ascultau cuprinşi de încîntare. Fiecare din ei ştia că şi
celălalt simte acelaşi lucru ca şi el: fericirea de-a fi găsit un
prieten. Şi se fereau sătulbure acest sentiment prin vorbe.
Ceasul cel mare trecu. Cîntecul lui Fuhur se auzea tot mai
încet, iar la sfîrşit se stinse de tot.
Cînd se lăsăliniştea, Querquobad se trezi, se ridică şi spuse
scuzîndu-se:
― Moşnegii de argint ca mine au mare nevoie de somn.
Pentru voi tinerii e cu totul altceva. Nu mi-o luaţi în nume de rău,
dar acum vreau sămăduc la culcare.
Îi spuserănoapte buna şi Querquobad pleca.
Din nou cei doi prieteni şezurăîn tăcere multăvreme, privind
în sus spre cerul nopţii unde balaurul-noroc tot mai descria
cercuri cu mişcări largi, unduitoare şi liniştite. Din cînd în cînd
plutea ca o dungăde nori albi prin dreptul lunii pline.
―Nu merge şi Fuhur la culcare? întrebăîn sfîrşit Bastian.
―A şi adormit, spuse încetişor Atreiu.
―În zbor?
―Da. Nu-i place săstea prin case, chiar dacăsînt atît de
încăpătoare ca palatul lui Querquobad. Se simte strîmtorat şi
îngrădit şi încearcă să se mişte cu cea mai mare băgare de
seamăpentru a nu răsturna sau lovi ceva, fiindcăe prea mare.
De aceea doarme de cele mai multe ori sus în văzduh.
―Oare m-ar lăsa şi pe mine săcălăresc o datăpe el?
― Desigur, spuse Atreiu, dar să ştii că nu-i chiar atît de
simplu. Trebuie săte înveţi mai întîi.
―Am călărit pe Graograman, îi atrase atenţia Bastian.
Atreiu dădu din cap, privindu-l plin de admiraţie.
― I-ai spus-o şi viteazului Hynreck cînd i-ai arătat ce e
curajul. Cum ai izbutit săsubjugi Moartea Multicoloră?
―Îl am la mine pe AURYN, spuse Bastian.
―Ah? făcu Atreiu.
Arăta foarte surprins, dar nu mai spuse nimic.
Bastian scoase talismanul Crăiesei Copile de sub cămaşă şi-l
arătălui Atreiu. Acesta-l privi un timp, iar apoi murmură:
―Prin urmare, acum porţi tu strălucirea.
Expresia lui i se păru lui Bastian oarecum contrariată, de
aceea spuse repede:
―Vrei să ţi-l mai petreci o datăîn jurul gîtului?
Şi se pregăti să-şi scoatălanţul.
―Nu!
Glasul lui Atreiu fusese aproape aspru, iar Bastian se opri
surprins. Atreiu zîmbi scuzîndu-se şi repetăcu blîndeţe:
―Nu, Bastian, l-am purtat destul de multăvreme.
―Cum vrek spuse Bastian.
Apoi întoarse talismanul pe dos.
―Uită-te aici! Ai văzut inscripţia?
―Am văzut-o, răspunse Atreiu, dar nu ştiu ce scrie acolo.
―Cum aşa?
―Noi, pieile verzi, ştim săcitim urmele, dar nu şi literele.
De data aceasta Bastian fu cel ce făcu „Ah?".
―Ce spune inscripţia? se interesăAtreiu.
―FĂCEEA CE VREI, îi citi Bastian cu glas tare.
―Prin urmare, asta înseamnă? murmurăel.
Faţa lui nu trăda nici un fel de reacţie, şi Bastian nu putu ghici
ce gîndea. De aceea îl întrebă:
―Dacăai fi ştiut, s-ar fi schimbat ceva pentru tine?
―Nu, spuse Atreiu, am făcut ceea ce am vrut.
―E-adevărat, spuse Bastian aprobînd din cap.
Din nou tăcurăamîndoi cîtva timp.
―Mai vreau săte-ntreb ceva, Atreiu, reluăîn sfîrşit Bastian
convorbirea, ai spus căarătam altfel cînd m-ai văzut la Poarta
Oglinzii Fermecate.
―Da, cu totul altfel.
―Anume cum?
―Erai foarte gras şi palid şi erai îmbrăcat cu totul altfel.
―Gras şi palid? întrebăBastian zîmbind neîncrezător. Eşti
într-adevăr sigur căeu eram acela?
―Da' ce, nu erai tu?
Bastian se gîndi.
―M-ai văzut, asta o ştiu sigur. Dar am fost întotdeauna aşa
cum sînt acum.
―Eşti sigur?
―Ar trebui doar să-mi amintesc! strigăBastian.
―Da, spuse Atreiu privindu-l gînditor, ar trebui.
―Poate căera o oglindădeformantă?
Atreiu făcu semn cănu.
―N-aşcrede.
―Atunci cum îţi explici căm-ai văzut sub acel chip?
― Nu ştiu, recunoscu Atreiu. Ştiu doar atît, că nu m-am
înşelat.
Dupăaceea tăcurăiar multăvreme, şi la sfîrşit se duserăla
culcare.
În patul său cu cele douătăblii din cel mai delicat filigran de
argint, Bastian se gîndea mereu la convorbirea avutăcu Atreiu. I
se părea că victoria lui asupra viteazului Hynreck, chiar şi
şederea lui la Graograman nu-l mai impresionau prea mult pe
Atreiu de cînd aflase că Bastian purta strălucirea. Îşi zicea
probabil că, în asemenea condiţi, oricine ar fi fost în stare de
lucruri asemănătoare. Bastian dorea însăsădobîndeascăstima
absolutăa lui Atreiu.
Se gîndi multăvreme. Trebuia săgăseascăceva ce nu era în
stare săfacănimeni altul în întreaga Fantäzie, chiar dacăar fi
purtat talismanul. Ceva ce nu putea face decît Bastian.
Şi pînăla urmăîi dădu prin minte: Sănăscoceascăpoveşti!
Tot mereu i se spusese cănimeni în întreaga Fantäzie nu era
în stare să creeze ceva nou. Pînă şi glasul lui Uyuläla i-o
cîntase. Şi tocmai acesta era lucru la care el se pricepea
deosebit de bine.
Atreiu avea săvadăcăel, Bastian, era un mare poet!
Îşi dori săse iveascăfoarte curînd un prilej pentru a-i dovedi
asta prietenului său. Poate chiar mîine. De pildă, ar putea avea
loc la Amarganth o sărbătoare a poeziei la care Bastian să-i
punăîn umbrăpe toţi prin invenţiile sale!
Sau poate că ar fi şi mai bine dacă tot ce avea sa
povestească urma să devină realitate! Nu-i spusese oare
Graograman căFantäzia era ţara poveştilor şi căde aceea pînă
şi lucrurile de mult trecute puteau săreaparădacăse petreceau
într-o poveste?
Atreiu avea săfie uluit!
Şi în timp ce îşi imagina admiraţia uimităa lui Atreiu, Bastian
adormi.
A doua zi de dimineaţă, în timp ce şedeau cu toţii la micul
dejun servit în sala de gală a palatului, moşneagul de argint
Querquobad spuse:
― Am hotărît să dăm astăzi o serbare mai deosebită în
cinstea Salvatorului Fantäziei şi a prietenului său care l-a adus la
noi. Poate că nu ştii, Bastian Balthasar Bux, că noi
amarganţienii, urmînd o străveche tradiţie, sîntem cîntăreţii şi
povestitorii Fantäziei. Copiii noştri sînt instruiţi şi ei încă de
timpuriu în această artă. Cînd se fac mai mari, sînt obligaţi să
cutreiere timp de mulţi ani toate ţinuturile şi săexercite această
meserie spre folosul şi binele tuturor. De aceea sîntem primiţi
pretutindeni cu stimă şi bucurie. Avem însă şi o durere: ca săfim
cinstiţi, provizia noastrăde cîntece şi poveşti nu-i prea mare. Şi
mulţi sînt cei care se văd nevoiţi săîmpartăpuţinul acesta. Se
spune însă ― nu ştiu dacă e adevărat ― că eşti cunoscut în
lumea ta pentru darul de a născoci poveşti. Aşa e?
― Da, spuse Bastian, am fost chiar şi batjocorit din cauza
asta.
Moşneagul de argint Querquobad îşi înălţămirat sprincenele.
― Ai fost batjocorit pentru că ştii să născoceşti poveşti pe
care încă nimeni nu le-a auzit? Cum se poate una ca asta?
Printre noi nu-i nimeni în stare săfacăaşa ceva, iar noi toţi, şi eu
şi concetăţenii mei, ţi-am fi nespus de recunoscători dacăai vrea
săne dăruieşti cîteva din poveştile tale. Vrei săne ajuţi cu geniul
tău?
―Cu plăcere! răspunse Bastian.
După micul dejun ieşiră afară pe treptele palatului lui
Querquobad unde îi şi aştepta Fuhur.
Între timp se adunase în piaţă o mare mulţime, de data
aceasta nu mai erau însă decît puţini oaspeţi veniţi în oraş
pentru a asista la lupte. Mulţimea se compunea în cea mai mare
parte din amargănţieni, bărbaţi, femei şi copii, cu toţii de
înfăţişare frumoasă şi cu ochii albaştri, şi cu toţii în plăcuta lor
îmbrăcăminte argintie. Cei mai mulţi aveau la ei instrumente cu
coarde de argint, harpe, lire, chitare sau lăute la care voiau să-şi
acompanieze recitalul, căci fiecare din ei spera săajungăsăse
producăîn faţa lui Bastian şi a lui Atreiu.
Din nou fuseserăpregătite scaune. Bastian luăloc la mijloc
între Querquobad şi Atreiu, iar Fuhur se postăîn spatele lor.
Apoi Querquobad bătu din palme şi în tăcerea care se lăsă
spuse:
―Marele poet vrea săne îndeplineascădorinţa, ne va dărui
noi poveşti. Prin urmare, daţi tot ce-aveţi mai bun, prieteni,
pentru a-i crea dispoziţia necesară!
Toţi amarganţienii din piaţăse plecarăadînc, în tăcere. Apoi
ieşi în rînd primul, începînd sărecite. Dupăel urmarăalţii şi alţii.
Cu toţii aveau voci frumoase şi sonore, dînd reprezentaţii de
foarte bunăcalitate.
Poveştile, poeziile şi cîntecele interpretate erau, de la caz la
caz, interesante, vesele sau triste, ar ocupa însămult prea mult
spaţiu aici. Vor fi şi ele povestite altădată. Cu totul nu erau decît
vreo sutăde asemenea bucăţi. Pe urmăîncepurăsăse repete.
Amarganţienii care se produceau în continuare nu puteau recita
decît lucruri pe care şi predecesorii lor le mai spuseseră.
Cu toate acestea Bastian era din ce în ce mai emoţionat,
aşteptînd momentul cînd îi va veni şi lui rîndul. Dorinţa lui din
seara precedentă i se îndeplinise întocmai. Abia aştepta să-i
vină şi lui rîndul, îndeplinindu-i astfel şi celelalte dorinţe. Îl privea
cu coada ochiului pe Atreiu, dar acesta şedea cu faţa neclintită şi
asculta. Nu i se putea citi pe obraz nici un fel deexpresie.
În sfîrşit moşneagul de argint Querquobad le porunci
concetăţenilor săi săse oprească. Suspinînd, se întoarse către
Bastian şi zise:
― Ţi-am mai spus, Bastian Balthasar Bux, că repertoriul
nostru e foarte redus, din păcate. Nu-i vina noastrăcănu există
mai multe poveşti. Dupăcum vezi, facem tot ce putem. Vrei să
ne dăruieşti acum una din poveştile tale?
― Am să vă dăruiesc toate poveştile născocite de mine,
spuse mărinimos Bastian, căci pot foarte bine să-mi imaginez
orice număr de poveşti noi. Multe din ele le-am povestit unei
fetiţe cu numele de Kris. Da, dar cele mai multe mi le-am
povestit doar mie însumi. Prin urmare, nu le cunoaşte încă
nimeni. Dar ar dura săptămîni şi luni întregi s-o povestesc pe
fiecare în parte, şi nu pot rămîne atîta vreme la voi. De aceea
am să vă spun o poveste cuprinzîndu-le pe toate celelalte. Se
numeşte „Povestea bibliotecii din Amarganth" şi e foarte scurtă.
Se gîndi puţin şi apoi începu la întîmplare:
―În timpuri de mult trecute ce se pierd în negura vremurilor,
trăia în Amarganth o bătrînă de argint cu numele de Quana şi
care domnea peste oraş. În acele zile de mult trecute nu exista
nici lacul lacrimilor Murhu, şi nici Amarganth-ul nu era alcătuit din
acel argint deosebit şi rezistent la ape. Era un oraş foarte
obişnuit, cu case din piatră şi lemn. Se afla într-o vale între
dealuri împădurite.
Quana avea un fiu numit Quin, mare vînător. Într-o zi, Quin
zări în pădure un inorog purtînd o piatră strălucitoare în vîrful
cornului. Ucise sălbăticiunea şi luă piatra cu el acasă. Astfel
aduse însămari nenorociri asupra oraşului Amarganth. Locuitorii
aveau din ce în ce mai puţini copii. Dacănu aveau săafle curînd
vreo salvare, neamul lor avea săse stingă. Dar inorogul nu mai
putea fi reînviat şi nimeni nu ştia ce se putea face.
Atunci bătrîna de argint Quana trimise un sol la Oracolul din
Miazăzi care încă mai exista pe atunci, pentru ca Uyuläla să
spună ce-ar fi de făcut. Oracolul din Miazăzi se afla însă tare
departe. Solul pornise pe cînd era băiat tînăr, iar cînd se
întoarse era foarte în vîrstă. Bătrîna de argint Quana murise de
mult, iar fiul ei Quin îi luase locul. Fireşte că şi el era acum foarte
bătrîn, la fel ca şi toţi ceilalţi amarganţieni. Nu mai trăia decît o
singură pereche de copii, un băieţel şi o fetiţă. El se numea
Aquil, iar ea Muqua.
Solul le spuse ce îi dezvăluise glasul Uyulälei: Amarganth nu
va mai fi în stare să-şi continue existenţa decît în cazul cînd ar
ajunge cel mai frumos oraşdin Fantäzia. Numai în acest fel se
putea ispăşi nelegiuirea făptuită de Quin. Iar amarganţienii nu
aveau săfie în stare să-şi înfrumuseţeze oraşul decît cu ajutorul
aharailor, cele mai hîde fiinţe din Fantäzia. Sînt numiţi şi „Cei ce
plîng mereu", fiindcă varsă necontenit lacrimi de durere din
pricina propriei lor sluţenii. Or tocmai cu pîraiele lor de lacrimi ei
spalădin adîncurile pămîntului acel argint deosebit, pricepînduse să-l prefacăîn cel mai minunat filigran.
Porniră, aşadar, amarganţienii cu toţii să-i caute pe aharai,
dar nici unul nu izbuti să-i găsească, fiindcătrăiau foarte adînc
sub pămînt. Pînăla urmănu mai rămaserădecît Aquil şi Muqua.
Toţi ceilalţi muriseră, iar ei doi crescuserămari între timp. Şi ei
doi izbutirăsă-i găseascăpe aharai şi să-i convingăsăprefacă
Amarganth-ul în cel mai frumos oraşal Fantäziei.
Aşadar, aharaii construirămai întîi o barcăde argint şi pe ea
un mic palat din filigran, aşezînd totul în piaţa oraşului mort. Apoi
îşi îndreptară pîrîul de lacrimi subteran astfel încît să iasă la
lumina zilei ca izvor în valea dintre dealurile împădurite. Valea se
umplu cu apele amare şi sărate şi deveni lacul lacrimilor Murhu
pe care plutea primul palat de argint. În el locuiau Aquil şi
Muqua.
Aharaii puseserăînsăo condiţie tinerei perechi, şi anume ca
atît ei, cît şi toţi urmaşii lor să se dedice cîntului şi istorisirii
poveştilor. Iar cît timp o vor face, aharaii aveau să-i ajute, pentru
căîn modul acesta ar participa şi ei, iar sluţenia lor ar contribui la
ceva frumos.
Aşadar, Aquil şi Muqua înfiinţară o bibliotecă ― vestita
bibliotecădin Amarganth ―unde adunarătoate povestirile mele.
Începurăchiar cu aceasta pe care aţi auzit-o acum, treptat s-au
mai adăugat însă şi toate celelalte povestite vreodatăde mine, şi
astfel s-au adunat pînăla sfîrşit atît de multe, încît nici cei doi şi
nici urmaşii lor ce populează astăzi oraşul de argint nu vor
isprăvi vreodatăcu ele.
Faptul căAmarganth, cel mai frumos oraşdin Fantäzia, mai
există şi astăzi se datorează împrejurării că aharaii şi
amarganţienii şi-au ţinut făgăduiala dată ―deşi nici unii nu mai
ştiu nimic despre ceilalţi, numai numele lacului lacrimilor Murhu
mai aminteşte de întîmplările din acele vremuri străvechi.
După ce Bastian încheie astfel, moşneagul de argint
Querquobad se ridicăîncet din fotoliul său. Pe faţa lui apăruse
un zîmbet transfigurat.
― Bastian Balthasar Bux, spuse el, ne-ai dăruit mai mult
decît o poveste şi mai mult chiar decît toate poveştile. Ne-ai
dăruit propria noastră obîrşie. Acum ştim de unde provine
Murhu, precum şi navele şi palatele noastre de argint purtate de
apele lacului. Acum ştim de ce sîntem din moşi strămoşi un
popor de cîntăreţi şi povestitori de istorioare. Şi înainte de toate
ştim acum ce conţine clădirea cea mare rotundă din oraşul
nostru, unde n-a călcat încă nimeni dintre noi, fiindcă stă
încuiatădin vremuri străvechi. Conţine cea mai de preţcomoară
a noastră, şi noi nu ştiam pînă acum. Conţine biblioteca din
Amarganth!
Bastian era el însuşi copleşit de faptul că tot ceea ce
povestise chiar atunci devenise realitate (sau fusese
dintotdeauna? Qraograman ar fi spus probabil: Şi una, şi alta!).
În orice caz, voia săse convingăcu propriii săi ochi.
― Şi unde e clădirea aceasta? întrebăel.
―Am să ţi-o arăt, spuse Querquobad şi, întorcîndu-se spre
mulţimea adunată, strigă: Veniţi cu toţii! Poate că azi vom mai
avea parte şi de alte minuni!
Un lung alai în frunte cu moşneagul de argint alături de Atreiu
şi Bastian înainta peste punţile şi navele de argint şi se opri în
sfîrşit în faţa unei clădiri foarte mari aşezate pe o navărotundă şi
avînd forma unei uriaşe cutii cilindrice argintii. Pereţii exteriori
erau netezi, lipsiţi de orice podoabă şi n-aveau nici ferestre. Nu
era decît o singurăuşămare, dar era încuiată.
În mijlocul canatului neted şi argintiu era fixatăo piatrăîntr-o
ramărotundă. Arăta ca o bucatăde sticlătransparentă, iar peste
ea se afla următoarea inscripţie:
Desprinsăde pe cornul inorogului m-am stins.
Ţin uşa ferecatăpînăce-mi va fi reaprinsălumina
De către cel ce măva striga pe nume.
Lui îi voi lumina timp de o sutăde ani
Şi-l voi conduce în adîncurile întunecate din Minroud la Yor.
De-mi va rosti numele şi a doua oară
De la sfîrşit la început
Lumina celor o sută de ani într-o singură străfulgerare va
pieri.
― Nimeni dintre noi, spuse Querquobad, nu e în stare să
înţeleagă inscripţia. Nimeni dintre noi nu ştie ce înseamnă
cuvintele Minroud la Yor. Nimeni n-a găsit pînă acum numele
pietrei, deşi cu toţii am încercat mereu şi mereu. Dar noi toţi nu
putem folosi decît nume ce existăîn Fantäzia. Şi cum toate sînt
nume ale altor lucruri, nici unul n-a redat pietrei strălucirea
deschizînd astfel uşa. Poţi tu să găseşti numele, Bastian
Balthasar Bux?
Se lăsă o linişte adîncă, vibrînd de aşteptare. Toţi
amarganţienii şi ne-amarganţienii îşi ţineau răsuflarea.
―Al'Tsahir! strigăBastian.
În aceeaşi clipăpiatra străfulgeră, sări din ramă şi ajunse dea dreptul în mîna lui Bastian. Uşa se deschise.
Din mii de guri răsunăun „Ah!" uimit.
Bastian, cu piatra luminoasăîn mînă, intrăpe uşăurmat de
Atreiu şi Querquobad. În urma lor se îmbulzi mulţimea.
Încăperea mare şi rotundăera întunecată, iar Bastian ridică
piatra în sus. Lumina ei era mai vie decît cea a unei lumînări, dar
totuşi insuficientă pentru a lumina întreaga încăpere. Nu se
vedea decît că de-a lungul pereţilor erau stivuite pe mai multe
etaje cărţi şi iarăşi cărţi.
Au fost aduse lămpi, şi în curînd întreaga încăpere era bine
luminată. Acum se vedea căperetele de cărţi din jur era împărţit
în multe secţiuni purtînd plăcuţe cu indicaţii. De pildăîntr-un loc
scria: „Poveşti vesele", sau „Istorii interesante" sau „Poveşti
serioase", sau „Poveşti scurte" şi tot aşa mai departe.
La mijlocul sălii rotunde era gravatăpe jos o inscripţie mare
ce nu putea fi trecutăcu vederea:
BIBLIOTECA
OPERELOR COMPLETE
ALE LUI BASTIAN BALTHASAR BUX
Atreiu stătea şi privea în jurul său cu ochii mari. Era atît de
copleşit de uimire şi de admiraţie, încît emoţia i se citea pe
obraz. Iar Bastian se bucura mult văzîndu-l.
― Toate acestea, întrebă Atreiu arătînd cu degetul în jur,
toate sînt poveşti născocite de tine?
―Da, spuse Bastian şi vîrî pe Al'Tsahir în buzunar.
Atreiu îl privea descumpănit.
―Asta mădepăşeşte, recunoscu el.
Fireşte că amarganţienii se repeziră de mult la cărţi, arzînd
de nerăbdare, le răsfoiau, îşi citeau unul altuia cu glas tare, alţii
se aşezaserăpe jos şi începuserăsăînveţe pe dinafarăanumite
părţi.
Vestea despre marele eveniment se răspîndise fireşte cu
iuţeala fulgerului în tot oraşul de argint, atît printre localnici, cît şi
printre oaspeţi.
Bastian şi Atreiu ieşiserătocmai din bibliotecăafarăcînd fură
întîmpinaţi de cavalerii Hykrion, Hysbald şi liydorn.
―Cavalere Bastian, spuse Hysbald cel roşcovan care, după
cîte se părea, era cel mai dibaci nu numai cu sabia, ci şi cu
vorba, am auzit despre puterile voastre neasemuite. De aceea
dorim săvărugăm săne luaţi în serviciul vostru şi săne lăsaţi
săvăînsoţim în călătoriile voastre viitoare. Fiecare dintre noi trei
doreşte să dobîndească o poveste proprie. Iar dacă nu aveţi
nevoie de protecţia noastră, ceea ce e foarte limpede, poate v-ar
fi totuşi de folos săaveţi în serviciul vostru trei cavaleri viteji şi
destoinici ca noi. Vreţi săne luaţi?
― Cu plăcere, răspunse Bastian, oricine ar fi mîndru de
asemenea însoţitori.
Atunci cei trei au vrut să jure pe loc credinţă lui Bastian
punînd mîna pe spada lui, dar el îi opri.
― Sikanda, le explică el, e o spadă fermecată, nimeni n-o
poate atinge fărăsă-şi primejduiascăsănătatea şi viaţa dacăn-a
mîncat şi n-a băut din focul Morţii Multicolore şi nu s-a scăldat în
acelaşi foc.
Prin urmare, trebuiră să se mulţumească să bată palma
prieteneşte.
―Ce se-aude cu viteazul Hynreck? dori să ştie Bastian.
―E complet distrus, spuse Hykrion.
―Din cauza doamnei sale, adăugăHydorn.
―Ar trebui săvăîngrijiţi de el, încheie Hysbald.
Aşadar, porniră ― acum erau cinci la număr ― spre hanul
unde trăseserăcu toţii la început şi unde Bastian o adăpostise în
grajd pe bătrîna I-ha.
Cînd intrară, văzură că acolo nu mai era decît un singur
bărbat. Stătea plecat peste masă şi îşi vîrîse mîinile în părul
blond. Era viteazul Hynreck. Probabil că îşi adusese cu el o
armură de rezervă, căci purta acum una mai simplă decît cea
tăiatăîn bucăţele în ajun în toiul luptei.
Cînd Bastian îi ură bună ziua, tresări şi se holbă la cei doi
băieţi. Ochii îi erau înroşiţi.
Bastian îl întrebă apoi dacă îi permite să ia loc lingă el,
cavalerul ridică din umeri, dădu din cap Şi se prăbuşi din nou
peste masă. În faţa lui se afla o foaie de hîrtie care arăta ca şi
cum ar fi fost mototolităde multe ori şi apoi netezitădin nou.
―Aşdori să întreb cum vămai simţiţi, începu Bastian. Îmi
pare rău dacăv-am jignit cumva.
Viteazul Hynreck scuturăcapul.
―S-a sfîrşit cu mine, spuse răguşit. Iată, citiţi singur!
Îi împinse lui Bastian biletul.
„Nu-l vreau decît pe cel mai mare ―scria pe bilet ―iar voi
nu sînteţi, de aceea, rămîneţi cu bine!"
―De la prinţesa Oglamar? întrebăBastian.
Viteazul Hynreck încuviinţădin cap.
― Imediat după lupta noastră a cerut să fie dusă la mal
împreunăcu buiestraşul ei. Cine ştie pe unde se aflăacum? Nam s-o mai revăd. Şi atunci ce rost mai am eu pe lume?
―N-o puteţi ajunge din urmă?
―Pentru ce?
―Poate o convingeţi săse răzgîndească.
Viteazul Hynreck izbucni în hohote de rîs amar.
― Se vede că n-o cunoaşteţi pe prinţesa Oglamar. M-am
străduit mai bine de zece ani pentru a învăţa tot ce ştiu acum.
Am renunţat la tot ce-ar fi putut dăuna stării mele fizice. Cu o
disciplinăde fier am învăţat scrima la cei mai mari maeştri, toate
soiurile de trîntăla cei mai puternici luptători, pînăce i-am înfrînt
pe toţi. Pot alerga mai repede decît un cal, pot sări mai sus decît
un cerb, ştiu săfac totul cel mai bine ―sau, mai bine zis ştiam
pînă ieri. Pe vremuri, ea nici nu se uita la mine, dar pe urmă,
încetul cu încetul, interesul ei faţăde mine a crescut o datăcu
măiestria mea. Începusem săsper cămăva alege pe mine ―
iar acum totul a devenit zadarnic pentru totdeauna.Cum aşmai
putea trăi fărăsperanţă?
―Poate, spuse Bastian, nici n-ar trebui sămai acordaţi atît
de multă importanţă prinţesei Oglamar. Cu singuranţă că mai
există şi altele care ar putea săvăplacătot atît de mult.
― Nu, răspunse viteazul Hynreck, mie-mi place prinţesa
Oglamar tocmai pentru cănu vrea săse mulţumeascădecît cu
cel mai mare.
―Aha, spuse încurcat Bastian, atunci e într-adevăr greu. Ce
s-ar putea face? Dar dacăaţi încerca în alt chip cu ea? De pildă,
ca poet sau cîntăreţ?
―Am fost şi sînt un viteaz, răspunse Hynreck puţin iritat, nu
ştiu altămeserie şi nici nu vreau să ştiu. Sînt aşa cum sînt.
―Da, spuse Bastian, îmi dau seama.
Tăcurăcu toţii. Cei trei cavaleri îi aruncau viteazului Hynreck
priviri compătimitoare. Înţelegeau bine ce se petrecea cu el. În
sfîrşit Hysbald îşi drese glasul şi-i spuse în şoaptălui Bastian:
―Pentru voi, cavalere Bastian, n-ar fi prea greu să-l ajutaţi.
Bastian îl privi pe Atreiu, dar acesta avea din nouexpresia sa
de nepătruns.
―Unul ca viteazul Hynreck, adăugăacum Hydorn, se simte
într-adevăr fără rost atîta timp cît nu există nici un monstru în
lung şi-n lat. Măînţelegeţi?
Bastian tot nu înţelegea.
― Monştrii, spuse Hykrion mîngîindu-şi enorma mustaţă
neagră, sînt uneori necesari pentru ca un viteaz să fie cuadevărat viteaz.
Spunînd aceasta, îi făcu cu ochiul lui Bastian. Acum Bastian
înţelesese în sfîrşit.
―Ascultaţi-mă, viteze Hynreck, spuse el, propunîndu-văsă
vădăruiţi inima unei alte doamne, n-am vrut decît săvăpun la
încercare statornicia. Căci în realitate prinţesa Oglamar are
nevoie chiar de pe acum de ajutorul vostru, şi nimeni în afarăde
voi n-o poate salva.
Viteazul Hynreck ciuli urechile.
―Vorbiţi serios, cavalere Bastian?
― Chiar foarte serios. Vă veţi putea îndată convinge şi
singur. Căci cu cîteva minute în urmă prinţesa Oglamar a fost
atacată şi răpită.
―De cine?
―De unul din cei mai îngrozitori monştri din cîţi au existat
vreodată în Fantäzia. E vorba de balaurul Smerg. Prinţesa
călărea printr-un luminişal pădurii cînd monstrul o zări, se repezi
din aer la ea, o smulse de pe spinarea buiestraşului şi o duse cu
el în zbor.
Hynreck sări în sus. Ochii începurăsă-i strălucească şi faţa i
se îmbujoră. De bucurie bătu din palme. Pe urmăse stinse însă
strălucirea ochilor şi se aşezăla loc.
―Din păcate nu poate fi adevărat, spuse el întristat, nu mai
existănicăieri balauri.
―Voi uitaţi, Hynreck, îl lămuri Bastian, căeu vin de foarte
departe ―de mult mai departe decît aţi fost voi vreodată.
― Asta-i adevărat, confirmă Atreiu, intrînd în vorbă pentru
prima dată.
― Şi a fost într-adevăr răpită de acest monstru? strigă
viteazul Hynreck, apoi îşi apăsă amîndouă mîinile pe inimă şi
suspină: O, adorata mea Oglamar, cît de mult trebuie săsuferi
acum. Dar nu te teme, soseşte cavalerul tău, a şi pornit la drum!
Spuneţi-mi ce trebuie săfac? Unde trebuie sămăduc? Despre
ce-i vorba?
―Foarte departe de-aici, începu Bastian, este o ţarănumită
Morgul, ţara focului rece. Fiindcăacolo flăcările sînt mai reci ca
gheaţa. Nu văpot spune cum săgăsiţi această ţară, trebuie s-o
descoperiţi singur, în mijlocul ei e o pădure împietrităcu numele
de Wodgabay. Şi din nou în mijlocul acelei păduri se aflăcetatea
de plumb Ragar. E înconjurată de trei şanţuri, în primul curge
venin verde, în cel de-al doilea acid azotic fumegător, iar în cel
de-al treilea mişună scorpioni mari cît picioarele voastre. Nu
existăpoduri sau punţi de trecere, căci stăpînul ce domneşte în
cetatea de plumb Ragar e chiar acel monstru înaripat numit
Smerg. Aripile lui sînt dintr-o piele cleioasă şi întinse măsoară
treizeci şi doi de metri. Cînd nu zboară, stă în picioare ca un
cangur uriaş. Trupul i se aseamănăcu cel al unui şobolan rîios,
dar coada e cea a unui scorpion. Chiar şi cea mai uşoară
atingere cu acul veninos e absolut mortală. Picioarele din spate
sînt cele ale unei ăcuste uriaşe, dar cele din faţă, mici şi
pipernicite, seamănăcu mîinile unui copilaş. Nu trebuie săte laşi
însăînşelat de ele, căci tocmai în aceste mînuţe zace o putere
înspăimîntătoare. Gîtul cel lung şi-l poate strînge precum melcul
coarnele, iar sus pe gît sînt trei capete. Unul e mare şi seam ănă
cu capul unui crocodil. Din botul lui poate scuipa foc de gheaţă.
Dar acolo unde crocodilul îşi are ochii, monstrul are douăcucuie
ce sînt şi ele capete. Cel din dreapta arată ca cel al unui
unchiaş. Cu el poate auzi şi vedea. Pentru vorbire îl are însăpe
cel din stînga semănînd cu faţa zbîrcităa unei babe.
În timpul acestei descrieri viteazul Hynreck pălise puţin.
―Cum era numele? întrebăel.
― Smerg, repetă Bastian. Bîntuie de o mie de ani, căci
aceasta e vîrsta lui. Tot mereu răpeşte cîte o fecioarăfumoasă
pe care o pune să-i ducă gospodăria pînă la sfîrşitul zilelor ei.
Dupăce moare, răpeşte alta.
―Cum se face căn-am auzit niciodatăde el?
― Smerg e în stare să zboare neînchipuit de repede şi de
departe. Pînă acum şi-a ales întotdeauna alte ţinuturi ale
Fantäziei pentru incursiunile sale de pradă. Şi, de altfel, ele se
petrec doar o datăla fiecare jumătate de veac.
― Şi pînăacum nu s-a găsit nici un viteaz care s-o elibereze
pe vreuna din fetele răpite?
― Nu, pentru aceasta ar fi nevoie de un viteaz cu totul
deosebit.
La aceste cuvinte viteazul Hynreck se îmbujorădin nou.
―Oare o fi avînd Smerg vreun punct vulnerabil? întrebăel
ca un specialist în materie.
― Ah, răspunse Bastian, uitam ce era mai important. În
beciul cel mai adinc al cetăţii Ragar se aflăo bardăde plumb.
Veţi înţelege căSmerg îşi păzeşte barda ca lumina ochilor dacă
am săvăspun căe singura armăcu care poate fi ucis. Cu ea
trebuie săi se reteze cele douăcapete mici.
―De unde ştiţi toate acestea? întrebăviteazul Hynreck.
Bastian nu mai trebui să-i răspundă, căci în aceeaşi clipă
răsunarăstrigăte de spaimăpe stradă:
― Un balaur! ― Un monstru! ― Priviţi, sus pe cer! ―
Îngrozitor! Vine spre oraş! ―Scapăcine poate! ―Nu, nu, a şi
răpit o victimă!
Viteazul Hynreck se repezi afară în stradă şi toţi ceilalţi îl
urmară, la sfîrşit şi Atreiu cu Bastian.
Pe cer zburătăcea ceva asemănător cu un liliac uriaş. Cînd
se apropie, timp de o clipăo umbrărece cuprinse tot oraşul de
argint. Era Smerg şi arăta întocmai cum îl născocise Bastian. Iar
în cele două mînuţe pipernicite, dar atît de primejdioase, ţinea
strîns o tînărădoamnăcare striga din toate puterile şi dădea din
picioare.
― Hynreck! se auzi din depărtare. Ajutor, Hynreck! Scapă-mă, viteazule!
Apoi totul trecuse.
Hynreck îşi şi scosese armăsarul cel negru din grajd şi se
afla într-una din plutele de argint ce porniserăspre malul lacului.
―Mai repede, îi striga plutaşului. Îţi dau tot ce vrei, dar mergi
mai repede!
Bastian privi în urma lui şi murmură:
―Vreau săsper cănu i-am dat o sarcinăprea grea!
Atreiu îl privi cu coada ochiului. Apoi spuse în şoaptă:
―Poate c-ar fi mai bine s-o pornim şi noi.
―Încotro?
―Prin mine ai venit în Fantäzia, spuse Atreiu, şi măgîndesc
căacum ar trebui săte ajut săgăseşti drumul înapoi. Desigur,
doreşti sa te întorci cîndva în lumea ta, nu-i aşa?
―Oh, spuse Bastian, pînăacum nici nu m-am gîndit la aşa
ceva. Dar ai dreptate, Atreiu. Da, fireşte, ai foarte mare dreptate.
― Ai salvat Fantäzia, continua Atreiu, şi am impresia că ai
primit multe în schimb. Îmi închipui căacum doreşti săte întorci
pentru a însănătoşi lumea ta cu cele primite. Sau mai există
ceva ce săte reţină?
Iar Bastian, care uitase că nu fusese întotdeauna viguros,
frumos, curajos Şi puternic, răspunse:
―Nu, n-aş şti ce.
Atreiu îşi privi din nou gînditor prietenul şi adăugă:
― Şi poate căte aşteaptăun drum lung şi greu, cine ştie?
―Da, cine ştie? aprobăBastian. Dacăvrei, putem săpornim
chiar acum.
Urmăo scurtăceartăprieteneascăîntre cei trei cavaleri, care
să-i punăla dispoziţie lui Bastian calul său propriu. Dar Bastian
întrerupse orice discuţie, rugîndu-i să i-l dăruiască pe I-ha
catîrul. E drept căei furăde părere căun asemenea animal de
călărie era sub demnitatea cavalerului Bastian, cum însă el
insista, acceptarăîn cele din urmă.
În timp ce pregăteau totul pentru plecare, Bastian şi Atreiu se
întoarseră la palatul lui Querquobad pentru a-i mulţumi
moşneagului de argint pentru ospitalitate şi a-şi lua rămas-bun.
Fuhur, balaurul-noroc, îl aştepta pe Atreiu în faţa palatului. Fu
foarte mulţumit aflînd căse pregăteau săplece. Oraşele nu erau
locul cel mai potrivit pentru el, nici chiar atuncicînd erau atît de
frumoase ca Amarganth.
Moşneagul de argint Querquobad era adîncit în lectura unei
cărţi pe care şi-o luase din biblioteca Bastian Balthasar Bux.
―Mi-ar fi făcut plăcere săvămai am ca oaspeţi încămultă
vreme, le spuse oarecum distrat. N-ai în fiecare zi prilejul să
gazduieşti un poet atît de mare. Dar acum avem operele lui în
chip de consolare.
Şi-au luat rămas-bun şi au plecat.
Cînd Atreiu se aşeză pe spinarea lui Fuhur, îl întrebă pe
Bastian:
―Nu voiai săcălăreşti şi tu pe Fuhur?
―În curînd, răspunse Bastian, acum măaşteaptăI-ha, i-am
făgăduit.
―Atunci văaşteptăm la ţărm, strigăAtreiu.
Balaurul-noroc se ridicăîn văzduh şi în clipa următoare se şi
pierdu în depărtare.
Cînd Bastian se întoarse la han, cei trei cavaleri îl aşteptau,
gata de plecare, cu caii şi bătrîna I-ha într-una din plute. Îi
luaseră catîrului desagii şi-i înlocuiseră cu o şa bogat
împodobită. Motivul îl aflăI-ha însăabia atunci cînd Bastian veni
lîngăea şi-i şopti la ureche:
―Acum îmi aparţii mie, l-ha.
În timp ce pluta pornea depărtîndu-se de oraşul de argint,
mai răsunămultăvreme răgetul de bucurie al batrînei I-ha peste
apele amare ale lacului Murhu.
În ceea ce-l priveşte pe viteazul Hynreck, el izbuti într-adevăr
să ajungă în Morgul, ţara focului rece. Pătrunse şi în pădurea
împietrităWodgabay şi trecu peste cele trei şanţuri ce înconjurau
cetatea Ragar. Găsi barda de plumb şi-l învinse pe balaurul
Smerg. Pe urmăo duse pe Oglamat înapoi la tătăl ei, deşi acum
ea ar fi fost gata săse căsătoreascăcu el. Dar acum nu mai voia
el. Aceasta este însăo altăpoveste şi va fi povestităaltădată.
Aharaii
RĂPÂIA PLOAIA DEASĂ Şl GREA DIN norii întunecaţi ce
goneau aproape de capul călăreţilor. Apoi începu să ningă cu
fulgi mari, lipicioşi, iar în cele din urmăse porni săningă şi să
plouăîn acelaşi timp. Vîntul năprasnic era atît de puternic, încît
pînă şi caii erau nevoiţi să se opintească pieziş împotriva lui.
Mantiile călăreţilor, grele de umezeală, loveau plesnind spinările
cailor.
Trecuseră multe zile de cînd erau pe drum, iar în timpul
ultimelor trei, călăriseră tot pe acelaşi podiş. Vremea se
înrăutăţise de la o zi la alta, iar pămîntul ajunsese un amestec
de noroi şi fărîme ascuţite de piatră, încît înaintarea era tot mai
anevoioasă. Ici şi colo creşteau mici pîlcuri de tufe sau pomişori
strîmbi, altfel ochiul nu găsea nici o variaţie.
Bastian, călărind în frunte pe bătrîna I-ha, catîrul său, o
ducea comparativ bine cu mantia sa strălucitoare de argint. Se
dovedi că, deşi era uşoară şi subţire, ţinea nemaipomenit de
cald, iar apa se scurgea de pe ea în picături mici şi rotunde.
Trupul scund al puternicului Mykrion aproape cădispărea într-o
haină de lînă groasă, albastră. Gingaşul Hysbald îşi trăsese
peste părul său roşu gluga cea mare a pelerinei sale cafenii din
lînă. Iar haina cenuşie din foaie de cort a lui Hydorn se lipise de
braţele lui slabe.
Cu toate acestea, cei trei cavaleri erau bine dispuşi, în felul
lor cam aspru ―nici nu se aşteptaserăca plecarea în aventură
cu cavalerul Bastian să devină un fel de plimbare duminicală.
Cînd şi cînd, mai cîntau în furtună cu glas tare, mai degrabă
îndrăzneţdecît frumos, uneori singuri, alteori în cor. Cîntecul lor
preferat erau unul începînd cu cuvintele:
Cînd eram un copilaş.
Hei ce ploaie şi ce vînt!
După cîte spuneau ei, fusese compus de un călător prin
Fantäzia din vremuri de mult trecute, şi care se numise Şekpir
sau cam aşa.
Singurul din grup căruia nici frigul şi nici umezeala nu păreau
să-i facă vreo impresie era Atreiu. De la începutul călătoriei,
gonea pe spinarea lui Fuhur printre şi peste norii zdrenţuiţi,
alerga mult înainte pentru a cerceta ţinutul şi se întorcea pentru
a raporta celorlalţi.
Cu toţii, pînă şi balaurul-noroc, erau de părere că sînt în
căutarea drumului ce avea să-l ducăpe Bastian înapoi în lumea
sa. Bastian credea şi el la fel. Nu ştia nici el că acceptase
propunerea lui Atreiu de fapt numai din prietenie şi din
bunăvoinţă, dar căîn realitate nu-şi dorea întoarcerea. Geografia
Fantäziei e însădeterminatăde dorinţe, fie căsînt conştiente, fie
cănu sînt. Şi cum Bastian era cel ce trebuia săhotărascăîn ce
direcţie sămeargămai departe, se întîmplăcădrumul lor îi duse
tot mai mult spre interiorul Fantäziei ― şi anume spre acel punct
central unde se afla Turnul de Fildeş. Abia mai tîrziu avea săafle
Bastian ce însemna aceasta pentru el. Deocamdatănu bănuiau
nimic nici el şi nici vreunul din tovarăşii săi de drum.
Gîndurile lui Bastian erau preocupate de altceva.
Chiar a doua zi dupăplecarea lor din Amarganth găsiserăîn
pădurile ce înconjurau lacul Murhu o urmăprecisăa balaurului
Smerg. O parte din pomii de acolo fuseseră împietriţi. Era
limpede cămonstrul se oprise acolo şi atinsese pomii cu focul
rece ca gheaţa din botul său. Urmele uriaşelor sale picioare de
lăcustă puteau fi lesne recunoscute. Atreiu, foarte priceput în
astfel de lucruri, mai găsise şi alte urme, şi anume cele lăsate de
calul viteazului Hynreck. Prin urmare, Hynreck îl urmărea
îndeaproape pe balaur.
― Nu sînt prea mulţumit, spusese Fuhur pe jumătate în
glumă, rostogolindu-şi ochii roşii-rubinii, căci fie căSmerg e un
monstru, fie cănu e, rămîne totuşi un fel de rudăa mea ―chiar
dacăe foarte îndepărtată.
Nu porniseră pe urmele viteazului Hynreck, ci o luaseră în
altă direcţie, căci ţelul lor era să caute drumul spre casă al lui
Bastian.
De atunci însăBastian se tot gîndea ce făcuse el de fapt cînd
născocise un balaur pentru viteazul Hynreck. Desigur căviteazul
Hynreck avea nevoie de un adversar pentru a-şi confirma
valoarea luptînd împotriva-i. Nu era însă deloc sigur că va
învinge. Şi dacă-l ucidea Smerg? Şi în afară de asta, prinţesa
Oglamar era şi ea acum într-o situaţie îngrozitoare. Fireşte că
fusese cam îngîmfată, dar Bastian avea oare dreptul s-o
nenoroceascăastfel? Ca sănu mai vorbim că, lăsînd la o parte
toate acestea, cine ştie ce isprăvi mai putea face Smerg în
Fantäzia. Fără a se gîndi bine, Bastian crease o primejdie
imprevizibilăcare avea săcontinue acum fărăvoia lui, aducînd
poate dezastre nespuse multor nevinovaţi. Ştia căîn împărăţia ei
Puişorul Lunii nu făcea nici o deosebire între bine şi rău, între
frumos şi urît. Pentru ea orice făpturădin Fantäzia avea aceeaşi
importanţă şi îndreptăţire. Dar el, Bastian ―avea voie oare să
se poarte la fel ca ea? Şi, înainte de toate, dorea s-o facă?
Nu, îşi spuse Bastian, nu voia deloc să rămînă în istoria
Fantäziei ca un creator de monştri şi sperietori. Ar fi cu mult mai
frumos dacăar deveni vestit pentru bunătatea şi abnegaţia sa,
dacă ar reprezenta un model strălucitor pentru toţi, dacă ar fi
numit „omul cel bun" sau dacă ar fi venerat ca „marele
binefăcător". Da, asta era ceea ce îşi dorea.
Între timp, ţinutul devenise stîncos, iar Atreiu, întorcîndu-se
pe Fuhur dintr-un zbor de recunoaştere, îi informăcă zărise la
cîteva leghe depărtare o mică zănoagă ce i-ar putea apăra
destul de bine împotriva vîntului. Dacăvăzuse bine, erau acolo
mai multe peşteri unde se puteau adăposti de ploaie şi ninsoare.
Era tîrziu dupa-amiaza Şi devenise grabnic sa fie găsit un loc
de popas potrivit pentru noapte. Aşadar, se bucurarăcu toţii de
vestea adusă de Atreiu şi îşi zoriră caii. Drumul mergea de-a
lungul unei văi închise de stînci tot mai înalte, poate albia unui
rîu secat. După vreo două ore ajunseră la zănoagă, şi întradevăr găsirăcîteva peşteri în pereţii din jur. O aleserăpe cea
mai spaţioasă şi se aranjarăcît puturămai bine în ea. Cei trei
cavaleri adunarădin împrejurimi vreascuri uscate şi crengi rupte
de furtună, şi curînd ardea un foc minunat în peşteră. Mantiile
ude furăîntinse la uscat, caii şi catîrul aduşi înăuntru, iar Fuhur,
care de obicei prefera să-şi petreacă noaptea în aer liber, se
încolăci şi el în fundul peşterii. De fapt locul nici nu era prea
neplăcut.
În timp ce Mydorn cel rezistent încerca săprăjeascăla foc o
bucată mare de carne din proviziile lor, pe care o înfipsese în
sabia sa cea lungă, iar ceilalţi îl priveau în aşteptare, Atreiu i se
adresălui Bastian rugîndu-l:
―Povesteşte-ne mai multe despre Krista!
―Despre cine? întrebăBastian fărăsă-l înţeleagă.
― Despre prietena ta Krista, fetiţa căreia îi istoriseai
poveştile tale.
―Nu cunosc nici o fetiţăpe care s-o cheme aşa, răspunse
Bastian, şi cum de ţi-a trecut prin minte căi-aşfi istorisit poveşti?
Atreiu îl privi din nou gînditor.
―În lumea ta, îi spuse rar, ai spus multe poveşti ― şi ei şi
ţie însuţi.
―De unde ştii tu una ca asta, Atreiu?
―Chiar tu ai spus-o. La Amarganth. Şi ai mai spus cădin
pricina asta de multe ori au rîs de tine.
Bastian privea ţintăla foc.
―E adevărat, murmurăel, aşa am spus. Dar nu mai ştiu de
ce. Nu-mi mai amintesc.
Şi lui însuşi i se părea foarte straniu.
Atreiu schimbăo privire cu Fuhur şi dădu grav din cap, ca şi
cum ar fi discutat amîndoi ceva ce se i adeverea acum. Nu mai
spuse însănimic. Era limpede cănu voia săvorbeascădespre
asta de faţăcu cei trei cavaleri.
―Carnea e gata, anunţăMydorn.
Tăie cu cuţitul pentru fiecare cîte o bucată şi mîncarăcu toţii.
E drept că, oricîtă bunăvoinţă ai fi avut, n-ai fi putut spune că
friptura era gata, căci pe dinafară era arsă, iar pe dinăuntru,
crudă ―dar în împrejurările date n-ar fi fost potrivit sămai fii şi
pretenţios.
Cîtva timp mestecarăcu toţii, apoi Atreiu îl rugădin nou:
―Povesteşte-ne cum ai venit la noi!
― Ştii foarte bine, răspunse Bastian, doar tu m-ai dus la
Crăiasa Copilă.
― Vreau să spun, mai înainte, spuse Atreiu, în lumea ta,
unde te aflai, şi cum s-a întîmplat totul?
Şi atunci Bastian povesti cum îi furase domnului Koreander
cartea, cum se ascunsese cu ea în podul şcolii şi începuse acolo
săcitească. Cînd însăîncepu istoria despre Marea Căutare a lui
Atreiu, acesta îi făcu semn să se oprească. Părea că nu-l
interesează să audă ce citise Bastian despre el. În schimb îl
interesa în cel mai înalt grad sămai afle amănunte despre cum
şi de ce se petrecuse vizita lui Bastian la domnul K oreander şi
fuga sa în podul şcolii.
Bastian se sili să-şi amintească, dar nu mai găsi nimic în
memoria sa. Tot ce era în legăturăcu faptul că-i fusese fricăsau
căfusese gras şi neputincios şi prea sensibil îi pierise din minte.
Amintirile lui erau fragmentare, iar aceste fragmente i se păreau
atît de îndepărtate şi de nedesluşite, de parcă nici n-ar fi fost
vorba de el, ci de altcineva.
Atreiu îl mai întrebă şi altele, iar Bastian istorisi despre
vremurile cînd mai trăia mama lui, despre tata, despre acasă,
despre şcoală şi despre oraş ―atît cît îşi mai amintea.
Cei trei cavaleri adormiseră, dar Bastian tot mai povestea.
Era mirat că Atreiu arăta interes pentru tot ce era viaţa sa de
toate zilele. Poate că tocmai datorită felului în care îl asculta
Atreiu, lucrurile cele mai obişnuite şi banale începurătreptat să
nu i se mai parăatît de obişnuite.
În sfîrşit, nu mai ştiu săspunănimic, nu-şi mai aducea nimic
aminte ce ar fi putut povesti. Se făcuse tîrziu noaptea, iar focul
se stinsese. Cei trei cavaleri sforăiau încetişor. Atreiu şedea cu
faţa nemişcată şi părea cufundat în gînduri.
Bastian se întinse din toate încheieturile, se înveli în mantia
sa argintie şi era pe cale de a adormi, cînd Atreiu spuse în
şoaptă:
―E din cauza lui AURYN.
Bastian îşi sprijini capul pe o mînă şi-l privi somnoros pe
prietenul său:
―Ce vrei săspui?
― Strălucirea, continuă Atreiu ca şi cum şi-ar fi vorbit doar
sieşi, are alt efect asupra noastră decît asupra unei făpturi
omeneşti.
―Ce-ţi veni în minte?
― Talismanul îţi dă mari puteri, îţi îndeplineşte toate
dorinţele, dar totodatăîţi ia ceva: Amintirea despre lumea ta.
Bastian se gîndi. Nu simţea căi-ar lipsi ceva.
― Graograman mi-a spus să urmez calea dorinţelor dacă
vreau săgăsesc adevărata mea voinţă. Acelaşi lucru îl spune şi
inscripţia de pe AURYN. În acest scop trebuie însăsătrec de la
o dorinţă la alta. Nu pot sări nici una. În alt mod nici nu pot
înainta prin Fantäzia, aşa mi-a spus el. Şi pentru asta îmi trebuie
giuvaerul.
―Da, spuse Atreiu, îţi dăcalea, dar totodatăîţi ia ţelul.
― N-are nimic, spuse nepăsător Bastian. Puişorul Lunii a
ştiut ea ce face atunci cînd mi-a dat talismanul. Îţi faci griji inutile,
Atreiu. Cu siguranţăcăAURYN nu-i o capcană.
―Nu, murmurăAtreiu, nici nu cred aşa ceva.
Şi dupăcîtva timp, mai adăugă:
― În orice caz e bine căam şi pornit în căutarea drumului
spre lumea ta. Căci într-acolo am pornit, nu-i aşa?
―Da-da, răspunse Bastian pe jumătate adormit.
În toiul nopţii se trezi din pricina unui zgomot ciudat. Nu se
putea dumiri ce era. Focul se stinsese şi în jurul lui era beznă.
Apoi simţi mîna lui Atreiu pe umărul său şi-l auzi şoptind:
―Ce-i asta?
―Nu ştiu nici eu, răspunse el tot în şoaptă.
Pornirătîrîşpînăla intrarea peşterii de unde venea zgomotul
şi ascultarăcu atenţie.
Se auzea ca un fel de plînset şi hohot înăbuşit, ieşind din
nenumărate gîtlejuri. Nu semăna însăcu nimic omenesc şi nici
măcar cu vaietele unor animale. Era ca un foşnet general care
creştea uneori devenind suspin, precum un val ce se sparge
spumegînd şi se retrage pentru a reveni după un timp
rostogolindu-se. Era sunetul cel mai jalnic pe care îl auzise
vreodatăBastian.
―Dacăam putea cel puţin vedea ceva! şopti Atreiu.
―Aşteaptă! răspunse Bastian, îl am doar pe Al'Tsahir.
Scoase piatra strălucitoare din buzunar şi o ridică în sus.
Lumina era dulce ca cea a unei lumînări şi lumina doar foarte
slab întreaga zănoagă, totuşi licărul era suficient pentru a arăta
celor doi prieteni o imagine ce făcu săli se încreţeascăpielea de
scîrbă.
Întreaga zănoagăera plinăde viermi diformi, lungi cît braţul,
a căror piele arăta ca şi cum ar fi fost învelităîn cîrpe şi zdrenţe
murdare şi rupte. Printre cutele lor puteau scoate un soi de
membre vîscoase precum tentaculele unui polip. La un capăt al
trupului priveau cîte doi ochi, ochi fărăpleoape din care curgeau
neîntrerupt lacrimi. Ei înşişi şi întreaga zănoagă erau uzi de
lacrimi.
În clipa cînd furăatinşi de lumina lui Al'Tsahir încremeniră, şi
astfel se văzu şi ce făceau. În mijlocul lor se înălţa un turn din
filigran de argint delicat ―mai frumos şi mai preţios decît toate
clădirile ce le văzuse Bastian la Amarganth. Era limpede că
multe din făpturile viermuitoare erau tocmai căţărate pe turn
pentru a-l asambla. Acum stăteau însă toate nemişcate şi
priveau ţintăîn lumina lui Al'Tsahir.
―Văleu! Văleu! răsunăca o şoaptă îngrozităprin întreaga
vale, acum s-a aflat de sluţenia noastră! Văleu! Văleu! Al cui ochi
ne-o fi zărit? Văleu, văleu, destul că noi înşine trebuie să ne
vedem! Oricine ai fi, intrusule, fii mărinimos şi ai milă, ia lumina
aceasta de pe noi!
Bastian se ridicăîn picioare.
―Sînt Bastian Balthasar Bux, spuse el, dar voi cinesînteţi?
― Noi sîntem aharaii, răsună răspunsul, aharaii, aharaii!
Sîntem cele mai nefericite făpturi din Fantäzia!
Bastian tăcu privindu-l descumpănit pe Atreiu, care se ridică
şi el în picioare şi veni lîngăBastian.
― Atunci voi sînteţi, întrebă el, cei ce-au clădit cel mai
frumos oraşdin Fantäzia, Amarganth?
―Aşa e, vai, strigarăfăpturile, dar ia lumina de pe noi şi nu
ne mai privi. Ai milă!
― Şi voi aţi umplut cu lacrimi lacul Murhu?
― Stăpîne, gemură aharaii, e aşa precum spui. Vom muri
însăde ruşine şi de groazăde noi înşine dacăne mai sileşti să
ne aflăm în lumină. De ce ne măreşti chinul cu atît de mare
cruzime? Ah, noi nu ţi-am făcut nici un rău, şi nimeni n-a fost
vreodatăjignit de înfăţişarea noastră.
Bastian îl vîrî din nou în buzunar pe Al'Tsahir, şi se lăsăiar
bezna.
― Mul ţumim! strigară glasurile hohotind de plîns. Mulţumim
pentru mărinimia şi mila tă, stăpîne!
―Aşdori săstau de vorba cu voi, spuse Bastian, aşdori să
văajut.
Aproape căse simţea rău de scîrbă şi de milăpentru aceste
creaturi ale disperării. Îi era limpede că erau chiar acele fiinţe
despre care povestise el în istoria sa despre originea oraşului
Amarganth, dar, ca de fiecare dată, nu mai ştia nici acum cu
siguranţă dacă existaseră dintotdeauna sau apăruseră abia
datorită lui. În cazul din urmă ar fi fost întrucîtva răspunzător
pentru suferinţele lor.
Dar, indiferent cum ar fi fost, era hotărît săschimbe situaţia
lor îngrozitoare.
―Ah, scînceau glasurile plîngătoare, cine ne poate ajuta?
―Eu, strigăBastian, îl port pe AURYN.
Brusc se făcu linişte. Plînsetele se domoliră.
― De unde aţi apărut aşa dintr-o dată? întrebă Bastian în
întuneric.
―Sălăşluim în adîncurile fărăde luminăale pămîntului, veni
susurînd răspunsul ca un cor de nenumărate voci, pentru a
ascunde soarelui înfăţişarea noastră. Acolo plîngem necontenit
din pricina existenţei noastre şi cu lacrimile vărsate spălăm
argintul din minereuri. Apoi ţesem din el filigranul pe care l-ai
văzut. Numai în nopţile cele mai întunecoase îndrăznim săieşim
la suprafaţă, iar peşterile de aici sînt porţile noastre. Pe urm ă
îmbinăm aici sus tot ce-am pregătit jos. Iar noaptea de azi era
tocmai potrivit de întunecoasă pentru a ne scuti de vederea
urîţeniei noastre. De aceea sîntem aici. Prin munca noastră
încercăm sădespăgubim lumea pentru sluţenia noastră, şi astfel
găsim puţinămîngîiere.
― Dar n-aveţi nici o vină că sînteţi cum sînteţi! spuse
Bastian.
―Of, existămulte feluri de vină, răspunserăaharaii, e cea a
faptei, cea a gîndului ―iar a noastrăe cea a faptului căexistăm.
― Cum aş putea să vă ajut? întrebă Bastian, aproape
plîngînd de milă.
― O, mare binefăcător, strigară aharaii, tu care porţi pe
AURYM şi ai puterea de a ne mîntui ―te rugăm doar un singur
lucru: Dă-ne o altăînfăţişare!
―O voi face, fiţi liniştiţi, bieţi viermi! spuse Bastfan. Doresc
ca acum săadormiţi, iar mîine dimineaţă, cînd văveţi trezi, să
ieşiţi din învelişul vostru, transformaţi în fluturi. Săfiţi coloraţi şi
veseli, sărîdeţi mereu şi săglumiţi! începînd de mîine, nu vămai
numiţi aharai, cei ce plîng mereu, ci şlamufe, cele ce rid mereu!
Bastian asculta prin beznă, dar nu se mai auzea nimic.
―Au şi adormit, şopti Atreiu.
Cei doi prieteni se întoarseră în peşteră. Cavalerii Hysbald,
Hydorn şi Mykrion tot mai sforăiau încetişor şi nu observaseră
nimic din cele întîmplate.
Bastian se culcă.
Se simţea foarte mulţumit de sine.
Curînd întreaga Fantäzie avea să afle despre fapta lui cea
bună, îndeplinită acum. Şi fusese într-adevăr complet
dezinteresată, căci nimeni nu putea susţine că şi-ar fi dorit ceva
pentru sine. Gloria bunătăţii sale avea săstrăluceascăputernic.
―Ce spui despre asta, Atreiu? şopti el.
Atreiu tăcu un timp înainte de a răspunde:
―Oare cît te-o fi costat?
Abia ceva mai tîrziu, cînd prietenul adormise, Bastian
înţelese căastfel Atreiu se referise la uitare, şi nu la altruismul lui
Bastian. Nu se mai gîndi însă prea mult la toate acestea şi
adormi, bucurîndu-se mai dinainte pentru ziua de mîine.
A doua zi de dimineaţăfu trezit de strigătele zgomotoase de
mirare ale celor trei cavaleri:
―la priviţi! ―Pe cinstea mea, pînă şi gloaba mea rîde!
Bastian văzu că stăteau la intrare în peşteră, şi Atreiu era
împreunăcu ei. Era singurul care nu rîdea. Bastian se sculă şi
veni lîngăei.
În toată zănoaga, cele mai caraghioase făpturi mititele pe
care le văzuse vreodată mişunau, se rostogoleau şi fîlfîiau din
aripi. Toate aveau pe spinare aripi de toate culorile şi erau
îmbrăcate în tot felul de ţoale în carouri, în dungi, în buline sau
în cercuri. Se vedea însăcăfiece parte de îmbrăcăminte era sau
prea strîmtăsau prea largă, prea mare sau prea mică şi cusută
cu totul la întîmplare. Nimic nu se potrivea şi peste tot, chiar şi
pe aripi, erau petice. Nici una din făpturi nu semăna cu alta,
feţele lor erau pestriţe ca cele ale unui clovn, avînd nasuri
rotunde, roşii, sau mari şi caraghioase, iar buzele erau
exagerate. Unii purtau jobene de toate culorile, alţii pălării
ţuguiate, la cîţiva se ridicau drept în sus trei smocuri de păr roşuaprins, şi iarăşi alţii aveau chelii lucii ca oglinda. Cea mai mare
parte din ei şedeau pe turnul gingaş din preţiosul filigran de
argint, erau agăţaţi de el, făceau echilibristică şi ţopăiau
încercînd să-l distrugă.
Bastian alergăafară.
―Hei, voi de colo, le strigăîn sus, încetaţi imediat! Nu puteţi
face una ca asta!
Făpturile se opriră şi priviră toate în jos spre el. Cineva de
sus de tot întrebă:
―Ce-a spus?
Iar altcineva strigăde jos în sus:
― Ăla de colo spune cănu putem face una ca asta.
―De ce spune cănu putem face una ca asta? întrebăo a
treia făptură.
― Pentru că nu aveţi voie s-o faceţi! strigă Bastian. Nu se
poate sădistrugeţi totul!
― Ăla de colo spune că nu se poate să distrugem totul,
comunicăprima molie-clovn celorlalte.
―Ba da, se poate, răspunse alta şi rupse o bucatămare din
turn.
Prima strigăiar în jos către Bastian, ţopăind ca o nebună:
―Ba da, se poate!
Turnul se clătină şi începu sătrosneascăîngrijorător.
―Ce faceţi acolo! strigăBastian. Era furios şi speriat, nu ştia
însăce-ar putea face, căci aceste fiinţe erau într-adevăr foarte
hazlii.
― Ăla de colo, se adresădin nou prima molie tovarăşelor ei,
întreabăce facem acolo.
― Şi ce facem de fapt? dori să ştie alta.
―Facem pozne, declarăa treia.
La aceste cuvinte toate cele din jur izbucniră într-o imensă
chicoteală.
―Facem pozne! îi strigăprima molie în jos lui Bastian, fiind
cît pe-aci săse înece de rîs.
―Dar turnul se va prăbuşi dacănu încetaţi! strigăBastian.
― Ăla de colo, le comunicăcelorlalte prima molie, spune că
turnul se va prăbuşi.
―Ei şi? spuse alta.
Iar prima strigăîn jos:
―Ei şi?
Bastian rămase fără grai, şi mai înainte de a fi în stare să
găseascăun răspuns potrivit, toate moliile-clovn atîrnate de turn
începură dintr-o dată să joace în aer un fel de horă, la care
fireşte cănu se ţineau de mîini, ci în parte de picioare, în parte
de ceafă, unele se învîrteau cu capul în jos, iar toate chiuiau şi
rideau.
Ceea ce făceau acolo micuţele zburătoare părea atît de vesel
şi de caraghios, încît Bastian începu şi el sărîdă, fărăvoia sa.
―Dar n-aveţi voie s-o faceţi! strigăel. E opera aharailor!
― Ăla de colo, se adresă din nou prima molie-clovn
tovarăşelor ei, spune căn-avem voie s-o facem.
―Avem voie săfacem orice, strigăalta dîndu-se peste cap
prin aer, avem voie tot ce nu ni se interzice. Şi cine să ne
interzicăceva? Noi sîntem şlamufele!
―Cine ne interzice ceva? strigarătoate moliile-clovn în cor.
Noi sîntem şlamufele!
―Eu! răspunse Bastian.
― Ăla de colo, spuse prima molie celorlalte, spune că„eu"
― Cum aşa, tu? întrebară celelalte. Tu n-ai dreptul să ne
interzici nimic.
―Nu eu! le explicăprima, ăla de colo spune că„el".
―De ce spune ăla de colo „el", dorirăsă ştie celelalte, şi cui
îi spune „el"?
―Cui îi spui „el"? strigăîn jos prima molie.
― Nici n-am spus „el", strigă în sus Bastian, pe jumătate
supărat şi pe jumătate rîzînd. Văspun căvăinterzic sădemolaţi
turnul.
―Ne interzice, le explicăprima molie celorlalte, sădemolăm
turnul.
―Cine? întrebăo nou-venită.
― Ăla de colo, răspunserăcelelalte.
Iar cea nou-venităspuse:
―Nu-l cunosc pe ăla de colo. Cine e de fapt?
Prima molie strigă:
―Hei, ăla de colo, cine eşti de fapt?
― Nu sînt ăla de colo, strigă Bastian de-acum furios, sînt
Bastian Balthasar Bux şi am făcut din voi şlamufe ca sănu mai
plîngeţi şi săvăvăitaţi. Azi-noapte mai eraţi încăaharai nefericiţi.
Aţi putea vorbi mai respectuos cu binefăcătorul vostru!
Toate moliile-clovn încetaseră simultan să ţopăie şi să
danseze şi îşi îndreptarăprivirile către Bastian. Brusc se lăsăo
linişte mormîntală.
―Ce-a spus ăla de colo? şopti o molie care şedea ceva mai
departe, dar cea de lîngăea o pocni peste pălărie, încît aceasta
îi lunecăpeste ochi şi urechi.
Toate celelalte făcură:
Atunci izbucni o agitaţie de-a dreptul ridicolă printre moliileclovn, una o spunea mai departe alteia, iar în cele din urm ă
nenumăratele zburătoare care pînă atunci fuseseră răspîndite
prin toată zănoaga fîlfîiră şi se adunară într-un singur ghem în
jurul lui Bastian, ţipîndu-şi reciproc la urechi:
― Aţi auzit? Aţi înţeles? El e finecăbătorul nostru! Se
numeşte Natsiban Baltebux! Ba nu, se numeşte Buxian
Nifebăcătorul! Prostii, se numeşte Stabian Buxitorul! Ba nu,
Baldrian Hix! Şlux! Babeltran Totulnife! Nix! Flax! Trix!
Întreaga societate nu-şi mai încăpea în piele de entuziasm.
Îşi dădeau reciproc mîinile, îşi ridicau pălăriile şi se băteau pe
umeri şi pe burţi stîrnind nori mari de praf.
―Sîntem nemaipomenit de norocoase! strigau ele. Trăiască
Buxifăcătorul nostru Sansibar Bastelfain!
Ţipînd şi rîzînd mereu, întregul roi se avîntă în înălţimi şi
plecăînvîrtejindu-se. Zgomotul se stinse în depărtare.
Bastian stătea pe loc şi abia mai ştia cum se numea cu
adevărat.
Nu mai era chiar atît de sigur căfăcuse într-adevăr un bine.
―Ai vrea sămai spui încăo datăfoarte rar şi răspicat? îl
rugăprima molie pe un ton ostentativ de politicos.
―Sînt binefăcătorul vostru! strigăBastian.
Tovarăşii de drum
SOARELE BĂTEA PIEZIŞPRIN STRATUL întunecat de nori
cînd porniră la drum în dimineaţa aceea. Ploaia şi vîntul se
potoliseră în sfîrşit. În cursul dimineţii călăreţii mai străbătură
două, trei zone de averse puternice, apoi însăvremea se lumină
văzînd cu ochii.
Cei trei cavaleri erau de-a dreptul exuberanţi, glumeau şi
rîdeau şi îşi făceau unul altuia tot soiul de farse. Bastian călărea
însătăcut şi cufundat în sine pe catîrul său, mergînd în fruntea
convoiului. Iar cei trei cavaleri aveau bineînţeles mult prea mult
respect faţăde el pentru a îndrăzni să-l tulbure în gîndurile sale.
Ţinutul prin care treceau era acelaşi podişstîncos ce părea
că nu se mai sfîrseşte. Doar copacii se îndesau şi se înălţau
treptat.
Atreiu, care, după obiceiul său, zbura pe Fuhur cu mult
înaintea lor şi cerceta ţinutul în toate direcţiile, observase
dispoziţia meditativăa lui Bastian încădin momentul plecării. Îl
întrebăpe balaurul-noroc ce s-ar putea face pentru a-l înveseli
pe prietenul său. Fuhur îşi rostogoli ochii rosii-rubinii şi spuse:
― E foarte simplu ― parcă îşi dorea să călărească şi el o
datăpe mine?
Scurt timp după aceea, cînd micul grup de călăreţi coti pe
după un colţ de stîncă, văzu că sînt aşteptaţi acolo de Atreiu
împreună cu balaurul-noroc. Amîndoi se întinseseră tihnit la
soare şi clipeau spre noii veniţi.
Bastian opri catîrul şi-i privi lung.
―Aţi obosit? îi întrebă.
―Nici un pic, răspunse Atreiu, voiam doar săte-ntreb dacă
vrei sămălaşi săcălătoresc cîtva timp pe I-ha. N-am mai călărit
niciodatăpe un catîr. Trebuie săfie nemaipomenit, deoarece pe
tine nu te plictiseşte deloc. Ai putea să-mi îngădui şi mie
plăcerea, Bastian. Între timp ţi-l împrumut pe bătrînul meu Fuhur.
Obrajii lui Bastian se îmbujorarăde plăcere.
―Adevărat, Fuhur, întrebăel, vrei sămăduci şi pe mine?
―Cu plăcere, mărite sultan, bubui glasul balaurului-noroc în
timp ce făcea cu ochiul, încalecă şi ţin-te bine!
Bastian sări de pe cătîr şi se urcă dintr-un singur salt pe
spinarea lui Fuhur. Se prinse cu mîinile de coama alb-argintie şi
balaurul se înălţăîn văzduh.
Bastian îşi amintea bine de călătoriile sale pe spinarea lui
Graograman prin deşertul culorilor. Era însăcu totul altceva să
călăreşti pe un balaur-noroc alb. Dacăgoana pe puternicul leu
de foc fusese ca o beţie şi ca un strigăt, unduirea moale a
trupului mlădiu de balaur semăna cu un cîntec ba lin şi
mîngîietor, ba puternic şi strălucitor. Mai ales atunci cînd Fuhur
zbura în bucle cu iuţeala fulgerului în timp ce coama, firele de
lîngă bot, precum şi perii lungi de pe picioare pîlpîiau ca nişte
flăcări albe, zborul său semăna cu cîntările cerurilor. Mantia de
argint a lui Bastian flutura în vînt în urma lui şi lucea în lumina
soarelui în mii de scîntei.
Către prînz aterizarălîngăceilalţi care îşi ridicaserăîntre timp
corturile pe un mic podiş de stînci scăldat în razele soarelui şi
unde susura un pîrîiaş. Peste un foc aburea deja un cazan cu
fiertură, iar alături aveau pregătite lipii. Caii şi catîrul stăteau
deoparte pe o pajişte şi păşteau.
După-masăcei trei cavaleri hotărîrăsămeargăla vînătoare.
Merindele lor erau pe sfîrşite, înainte de toate carnea. Pe drum
auziseră ţipete de fazan prin tufişuri. Îl întrebarăpe Atreiu dacă
nu dorea să vină cu ei, căci fiind din neamul pieilor verzi era
probabil şi un vînător pătimaş. Atreiu refuză însă invitaţia lor,
multumindu-le. Aşadar, cei trei cavaleri îşi luară arcurile
puternice, îşi prinseră cu curele pe spinare tolba cu săgeţi şi
plecarăîn pădurea din apropiere.
Rămaserănumai Atreiu, Fuhur şi Bastian.
Dupăo scurtătăcere, Atreiu propuse:
―Ce-ar fi, Bastian, dacăne-ai mai povesti cîte ceva despre
lumea ta?
―Cam ce v-ar interesa? întrebăBastian.
―Tu ce crezi, Fuhur? se adresăAtreiu balaurului-noroc.
― Mi-ar face plăcere să mai aflu ceva despre copiii din
şcoala ta, răspunse acesta.
―Care copii? spuse mirat Bastian.
―Cei care şi-au bătut joc de tine, îl lămuri Fuhur.
―Copiii care şi-au bătut joc de mine? repetăBastian încă şi
mai mirat, nu ştiu nimic despre copii ― şi e foarte sigur cănici
unul n-ar fi îndrăznit să-şi batăjoc de mine.
― Dar îţi mai aminteşti, interveni şi Atreiu în discuţie, că
mergeai la şcoală?
― Da, spuse Bastian gînditor, îmi amintesc de o şcoală,
adevărat.
Atreiu şi Fuhur schimbau între ei priviri.
―De asta m-am temut, murmurăAtreiu.
―De ce anume?
― Ţi-ai pierdut iar o parte din memorie, răspunse serios
Atreiu, de data aceasta e în legăturăcu transformarea aharailor
în şlamufe. N-ar fi trebuit s-o faci.
―Bastian Balthasar Bux, cuvîntăacum balaurul-noroc pe un
ton aproape solemn, dacăpui vreun preţpe sfatul meu, atunci
nu mai folosi de aici înainte puterile ce ţi le dă AURYN. Căci
altfel vei fi în primejdie să-ţi uiţi şi ultimele amintiri ― şi atunci
cum vei mai izbuti săte întorci acolo unde e lumea ta?
―În realitate, mărturisi Bastian dupăce se gîndi cîtva timp,
nici nu-mi doresc sămă-ntorc acolo.
―Dar trebuie s-o faci! strigăAtreiu. Trebuie săte întorci şi
săîncerci săreaduci ordinea în lumea ta, pentru ca oamenii să
vinădin nou la noi în Fantäzia. Căci altfel Fantäzia va fi din nou
distrusă, mai curînd sau mai tîrziu, Şi totul s-ar dovedi căa fost
inutil!
― Deocamdată mai sînt încă aici, spuse Bastian oarecum
jignit, abia de curînd i-am dat Puişorului Lunii noul ei nume.
Atreiu tăcu.
― În orice caz, se amestecăiar Fuhur în vorbă, e limpede
acum de ce n-am găsit nici cel mai mic indiciu despre cum s-ar
putea întoarce Bastian. Dacănu şi-o doreşte deloc...!
― Bastian, spuse Atreiu aproape rugător, nu există chiar
nimic care săte atragăînapoi acasă? Nu existănimic ce să-ţi fie
drag acolo? Nu te gîndeşti deloc la tatăl tău, care cu siguranţăte
aşteaptă şi îşi face griji din pricina ta?
Bastian făcu din cap semn cănu.
―Nu cred. Poate căe chiar bucuros căa scăpat de mine.
Atreiu îşi privi speriat prietenul.
―Cînd văaud ce vorbiţi, spuse Bastian cu amărăciune, aş
putea crede că şi voi vreţi şăscăpaţi de mine.
―Ce vrei săspui? întrebăAtreiu cu glasul schimbat.
―Aşa-i, răspunse Bastian, se pare căvoi doi n-aveţi decît o
singurăgrijă, şi anume cum sădispar cît mai curînd cu putinţă
din Fantäzia.
Atreiu îl privi pe Bastian şi îşi scuturăîncet capul. Mult timp
nici unul din cei trei nu mai spuse nici un cuvînt. Bastian
începuse deja să regrete că-i învinuise pe amîndoi. Ştia foarte
bine cănu era adevărat.
― Credeam, spuse în şoaptă Atreiu după cîtva timp, că
sîntem prieteni.
―Da, strigăBastian, chiar sîntem, şi vom fi mereu. Iertaţimăcăam spus prostii.
Atreiu zîmbi:
― Şi tu să ne ierţi dacă te-am jignit. N-am făcut-o cu gînd
rău.
―În orice caz, spuse împăciuitor Bastian, cum săvăurmez
sfatul...
Mai tîrziu se întoarserăcei trei cavaleri, împuşcaserăcîteva
potîrnichi, un fazan şi un iepure.
Corturile furăstrînse şi continuara călătoria. Bastian călărea
acum din nou pe I-ha.
După-amiază ajunseră într-o pădure cu trunchiuri drepte şi
foarte înalte. Erau conifere formînd la mare înălţime un acoperiş
verde şi atît de compact încît aproape nici o razăde luminănu
ajungea pînăjos. Poate căde aceea nu creştea nici un fel de
desiş.
Era tare plăcut să călăreşti pe pămîntul moale şi neted.
Fuhur binevoise şi el sămeargăîmpreunăcu grupul de călători,
căci dacă ar fi zburat cu Atreiu peste vîrfurile copacilor, i-ar fi
pierdut cu siguranţăpe ceilalţi.
În timpul întregii după-amieze trecură prin semiîntunericul
verde-închis printre trunchiurile înalte de copac. Către seară
găsirăpe un deal ruinele unei cetăţi şi printre turnurile prăbuşite,
zidurile, podurile şi încăperile ruinate descoperiră o cameră
boltită destul de bine păstrată. Aici se hotărîră să-şi petreacă
noaptea şi făcurăpregătirile necesare. De data aceasta îi venise
rîndul lui Hysbald roşcovanul să-l facăpe bucătarul şi dovedi că
se pricepea mult mai bine. Fazanul pe care-l fripsese pe foc era
tare gustos.
A doua zi de dimineaţă porniră mai departe. Toată ziua
merserăprin pădure ―ea arăta pretutindeni la fel. Abia cînd se
înserăîşi dădurăseama căprobabil călăriserăîntr-un cerc mare,
căci dădurădin nou peste ruina cetăţii de unde porniseră. Doar
căde data aceasta veneau spre ea dintr-o altăparte.
―Aşa ceva nu mi s-a întîmplat încăniciodată! spuse Hykrion
răsucindu-şi mustaţa cea neagră.
―Nu-mi vine să-mi cred ochilor! spuse Hysbald clătinîndu-şi
capul cel roşcovan.
―Nu se poate! mormăi Hydorn păşind ţeapăn cu picioarele
sale lungi şi uscate prin ruinele cetăţii.
Totuşi aşa era, dovadăresturile ospăţului din ajun.
Atreiu şi Fuhur nu puteau nici ei sa-şi explice cum de
putuserăsăse înşele atît de amarnic. Dar amîndoi tăcură.
În timpul mesei de seară ―de data aceasta aveau friptură
de iepure pregătită oarecum acceptabil de Hykrion ― cei trei
cavaleri întrebarădacăBastian n-ar fi dispus săle povestească
puţin din comoara amintirilor sale despre lumea din care venise.
Bastian se scuzăînsăspunînd că-l doare gîtul. Şi cum toatăziua
fusese tăcut, cavalerii îl crezurăpe cuvînt. Îi dădurăcîteva sfaturi
folositoare împotriva durerilor sale şi apoi se culcară.
Numai Atreiu şi Fuhur bănuiau ce se petrecea cu Bastian.
Din nou porniră dis-de-dimineaţă, merseră toată ziua prin
pădure avînd o deosebită grijă să se ghideze mereu după un
anumit punct cardinal ― dar cînd se lăsă seara, se aflară din
nou în faţa ruinei cetăţii.
―Fir-ar săfie! izbucni Hykrion.
―Simt căînnebunesc! gemu Hysbald.
― Prieteni, spuse Hydorn pe şleau, ne putem lăsa de
meserie, nu sîntem buni de cavaleri rătăcitori.
Bastian găsise încădin prima searăo firidăpotrivităpentru Iha, căci ei îi plăcea săstea din cînd în cînd singurădepănîndu-şi
gîndurile. O stingherea societatea cailor care nu vorbeau între ei
decît despre originea lor nobilă şi despre arborele lor genealogic
atît de distins. Cînd Bastian o conduse seara la locul ei, ea îi
spuse:
―Stăpîne, eu ştiu de ce nu mai înaintăm.
―De unde poţi tu să ştii, I-ha?
― Fiindcă te port pe tine, stăpîne. Cînd nu eşti decît pe
jumătate măgar, simţi tot felul de lucruri.
― Şi care ar fi motivul, dupăpărerea ta?
―Nu mai doreşti sămergi mai departe, stăpîne. Ai încetat
de a-ţi mai dori ceva.
Bastian o privi surprins.
―Eşti cu adevărat un animal înţelept, I-ha.
Făptura îşi mişcăruşinatăurechile cele lungi.
― Ştii de fapt în ce direcţie am mers mereu pînăacum?
―Nu, spuse Bastian, tu ştii?
I-ha făcu din cap semn că ştie.
―Pînăacum am mers către centrul Fantäziei. Aceasta era
direcţia noastră.
―Spre Turnul de Fildeş?
― Da, stapîne. Şi am înaintat zdravăm, cît timp ne-am
menţinut direcţia.
―Nu se poate, spuse Bastian îndoindu-se. Atreiu şi-ar fi dat
seama, iar Fuhur cu atît mai mult. Dar nici unul din ei nu ştie
nimic despre asta.
―Noi catîrii, spuse I-ha, sîntem fiinţe neroade şi fireşte că
nu ne putem asemui cu balaurii-noroc, totuşi sînt cîteva lucruri
pe care noi le ştim, stăpîne. Şi din ele face parte întotdeauna
direcţia în care mergem. Sîntem născuţi astfel. Nu ne înşelăm
niciodată. De aceea am ştiut tot timpul că vrei să ajungi la
Crăiasa Copilă.
― La Puişorul Lunii... murmură Bastian, da, aş dori s-o
revăd. Ea îmi va spune ce săfac.
Apoi mîngîie botul catifelat al catîrului şi-i şopti:
―Mulţumesc, I-ha, îţi mulţumesc!
A doua zi de dimineaţăAtreiu îl luădeoparte pe Bastian.
― Ascultă, Bastian, Fuhur şi cu mine trebuie să-ţi cerem
iertare. Sfatul ce ţi l-am dat era pornit dintr-o intenţie bună ―dar
era nechibzuit. De cînd l-ai urmat, călătoria noastră nu mai
înaintează. Fuhur şi cu mine am discutat mult despre asta în
noaptea trecută. Nu vei mai izbuti săpleci de-aici, şi nici noi, cît
timp nu-ţi doreşti din nou ceva. Şi din nou o să piarăceva din
amintirile tale, totuşi nu rămîne nimic altceva de făcut. Nu putem
decît spera căvei mai găsi la timp drumul de întoarcere. Dacă
rămînem aici, tot n-ai nici un folos. Trebuie săfoloseşti din nou
puterea lui AURYN şi să-ţi găseşti următoarea dorinţă.
― Da, spuse Bastian, şi I-ha mi-a spus acelaşi lucru. De
altfel o şi ştiu, următoarea mea dorinţă. Vino cu mine, căci vreau
s-o audăcu toţii.
Se întoarserăla ceilalţi.
―Prieteni, spuse Bastian cu glas tare, pînăacum am căutat
zadarnic drumul care sămăducăînapoi în lumea mea. Mătem
cănu-l vom găsi niciodatădacăvom continua tot aşa. De aceea
am hotărît săcaut singura fiinţăcare măpoate lămuri. E Crăiasa
Copilă. Începînd de astăzi ţelul călătoriei noastre e Turnul de
Fildeş.
―Ura! strigarăcei trei cavaleri într-un singur glas.
Dar vocea de bronz a lui Fuhur răsunăputernic:
― Renunţă, Bastian Balthasar Bux! Ceea ce doreşti e cu
neputinţă! Nu ştii căSuverana Dorinţelor Cea cu Ochii de Aur nu
poate fi întîlnitădecît o singurădată? N-o vei mai revedea!
Bastian îşi ridicăcapul foarte sus.
―Puişorul Lunii îmi datoreazăfoarte mult, spuse el iritat, şi
nu-mi închipui căva refuza sămăprimească.
― Vei mai înv ăţa, replică Fuhur, că uneori hotărîrile ei sînt
foarte greu de înţeles.
― Tu şi cu Atreiu, răspunse Bastian simţind cum furia
creştea în el, vreţi să-mi daţi mereu sfaturi. Acum vedeţi voi
înşivăunde ne-a dus faptul căv-am urmat sfatul. De-aici înainte
voi hotărî singur. Am şi luat o decizie şi rămîne aşa cum am
spus.
Respirăadînc şi continuăceva mai calm:
― În afară de asta, judecaţi întotdeauna după voi. Sînteţi
însăfăpturi ale Fantäziei, iar eu sînt un om. De unde puteţi şti că
pentru mine sînt valabile aceleaşi legi ca şi pentru voi? Cînd
Atreiu îl purta pe AURYN, lucrurile stăteau altfel pentru el decît
stau pentru mine. Şi apoi, cine să-i restituie Puişorului Lunii
giuvaerul, dacă nu eu? Spui că nu poate fi întîlnită decît o
singurădată? Dar eu am şi întîlnit-o de douăori. Prima datăneam văzut o clipăîn momentul cînd Atreiu a sosit la ea, iar a doua
oară atunci cînd a explodat oul cel mare. Pentru mine totul e
altfel decît pentru voi. Şi am s-o văd şi a treia oară.
Toţi tăcurădin gură. Cavalerii fiindcănu înţelegeau despre ce
se discută de fapt, iar Atreiu şi Fuhur Fiindcă se simţeau întradevăr nesiguri acum.
― Da, spuse în sfîrşit Artreiu în şoaptă, poate că este aşa
precum spui, Bastian. Nu putem şti cum se va purta Crăiasa
Copilăcu tine.
După aceea porniră, iar după puţine ore, încă înainte de
prînz, ajunserăla marginea pădurii.
În faţa lor se afla o pajişte întinsă, puţin deluroasă, prin care
şerpuia un rîu. Cînd ajunserăla el, îi urmarăcursul.
Din nou Atreiu zbură luînd-o înaintea grupului de călăreţi,
încercuindu-l în arcuri largi, pentru a cerceta calea. Amîndoi erau
însăplini de griji şi zborul lor nu era la fel de uşor ca mai înainte.
Odată, cînd se înălţaseră foarte sus şi zburaseră cu mult
înaintea celorlalţi, văzură că în depărtare ţinutul părea tăiat
brusc. O prăpastie stîncoasăducea la o cîmpie situatămai jos şi
care ― atît cît se putea vedea ― era tare împădurită. Rîul se
prăbuşea într-acolo printr-o uriaşă cascadă. Locul acela nu
putea fi însăatins de călăreţi decît cel mai devreme a doua zi.
Se întoarseră.
― Fuhur, întrebă Atreiu, crezi tu că Crăiesei Copile îi e
totuna ce se întîmplăcu Bastian?
―Cine ştie, răspunse Fuhur, ea nu face nici o deosebire.
―Dar atunci, continuăAtreiu, ea e cu adevărat o...
―Nu pronunţa cuvîntul! îl întrerupse Fuhur. Ştiu ce vrei să
spui, dar nu pronunţa cuvîntul.
Atreiu tăcu un timp înainte de a spune:
―E prietenul meu, Fuhur. Trebuie să-l ajutăm. Dacănu se
poate altfel, chiar împotriva voinţei Crăiesei Copile. Dar cum?
―Cu noroc, răspunse balaurul, şi pentru prima datăsunăca
şi cum clopotul de bronz al glasului său ar fi avut o plesnitură.
În seara aceasta aleserăca loc de popas pentru timpul nopţii
o baracăgoalăde lîngămalul rîului. Fireşte căpentru Fuhur era
prea strîmtă, şi el preferă, ca de atîtea ori mai înainte, sădoarmă
în înaltul văzduhului. Caii şi I-ha trebuiră de asemenea să
rămînăpe afară.
În timpul mesei de seară Atreiu povesti despre cascadă şi
strania prăbuşire a ţinutului pe care le văzuse. Apoi spuse în
treacăt:
―De altfel, unii sînt pe urmele noastre.
Cei trei cavaleri se priviră.
― Hoho! strigă Hykrion răsucindu-şi întreprinzător mustaţa
cea neagră, cîţi sînt?
―În spatele nostru am numărat şapte, răspunse Atreiu, dar
nu pot ajunge aici mai înainte de mîine dimineaţă, presupunînd
căvor călări toatănoaptea.
―Sînt înarmaţi? se interesăHysbald.
―N-am putut constata, spuse Atreiu, dar mai vin şi alţii din
alte direcţii. Am văzut şase la apus, nouă la răsărit, şi
doisprezece sau treisprezece ne vin în întîmpinare.
― Să aşteptăm pentru a vedea ce vor, spuse Hydorn.
Treizeci şi cinci sau treizeci şi şase de oameni nu sînt
primejdioşi nici măcar pentru noi, şi cu atît mai puţin pentru
cavalerul Bastian sau Atreiu.
În noaptea aceasta Bastian nu-şi scoase sabia Sikanda,
dupăcum făcuse pînăacum de cele mai multe ori. Dormi ţinînd
mîna pe mîner. În vis văzu obrazul Puişorului Lunii. Îi zîmbea
promiţător. Cînd se trezi, nu-şi aminti mai mult, dar visul îi întări
speranţa de a o revedea.
Aruncînd o privire din uşa barăcii, văzu nedesluşit afară în
ceaţa ce se ridicase din rîu şapte persoane. Douăerau pe jos,
iar ceilalţi şedeau pe diferite animale de călărie. Bastian îşi trezi
încetişor tovarăşii.
Cavalerii îşi prinserăde brîie săbiile, apoi ieşirătoţi împreună
din baracă. Cînd cei ce aşteptau afară îl zăriră pe Bastian,
călăreţii coborîră şi pe urmăîngenunchearătoţi şapte în acelaşi
timp pe piciorul stîng, îşi plecarăcapetele şi strigară:
― Salut şi trăiască salvatorul Fantăziei, Bastian Balthasar
Bux!
Noii veniţi arătau destul de ciudat. Unul dintre cei doi pedeştri
avea un gît neobişnuit de lung pe care se afla un cap cu patru
feţe, cîte una spre fiecare direcţie. Prima avea o expresie veselă,
cea de-a doua, una furioasă, cea de-a treia, tristă, iar cea de-a
patra, somnoroasă. Fiecare dintre feţe era fixă şi neschimbătoare, avea însăposibilitatea de cîte ori era cazul săîntoarcă
acea faţă ce corespundea cu starea sa de spirit din acel
moment. Era vorba despre un patru-sferturi, numit în unele locuri
şi temperamentnic.
Celălalt pedestru era ceea ce în Fantäzia se numeşte un
cefalopod, sau picioare-la-cap, anume o fiinţăcare nu are decît
un cap purtat de picioare foarte lungi şi subţiri, fărătrup şi fără
mîini. Cefalopozii sînt mereu în drumeţie şi n-au o locuinţă
stabilă. De cele mai multe ori cutreieră ţinutul în cete de mai
multe sute, arareori se vede cîte unul singur. Se hrănesc cu
ierburi. Cel de faţă, îngenuncheat acum înaintea lui Bastian era
tînăr şi cu obrajii rumeni. Ceilalţi trei, care şedeau pe cai cam de
mărimea unor capre, erau un pitic, un umbrăroi şi o drăgaică.
Piticul avea o cununăde aur pe frunte şi era limpede căera un
principe. Umbrăroiul era greu de văzut, căci de fapt era alcătuit
doar dintr-o umbrăpe care n-o făcea nimeni. Drăgaica avea un
obraz ca de pisică şi bucle lungi aurii ce-o înveleau ca o mantie.
Tot trupul îi era acoperit cu smocuri de blanăla fel de aurii. Şi nu
era mai mare decît un copil de vreo cinci ani.
Un alt vizitator călărind pe un bou era din ţinutul
sassafranilor, al fiinţelor care se nasc bătrîni şi mor cînd au ajuns
sugari. Acesta avea o barbălungă, albă, chelie şi faţa zbîrcită,
prin urmare era ―judecind dupăcriteriile sassafranice ―foarte
tînăr, cam de vîrsta lui Bastian.
Un djinn albastru venise pe o cămilă. Era lung şi slab şi purta
un turban uriaş. Avea o înfăţişare omenească, deşi partea de
sus a trupului său gol şi foarte muşchiulos arăta ca şi cum ar fi
fost dintr-un metal albastru strălucitor. În locul nasului şi al gurii
avea în obraz un uriaşplisc încovoiat de vultur.
―Cine sînteţi şi ce vreţi? întrebăHykrion oarecum răstit.
În ciuda salutului ceremonios, nu părea foarte convins de
caracterul inofensiv al vizitatorilor şi fusese singurul care nu
lăsase încădin pumn mînerul săbiei.
Patru-sferturi, care îşi arătase pînă acum obrazul cel
somnoros, îşi întoarse obrazul cel vesel şi spuse către Bastian,
neluîndu-l deloc în seamăpe Hykrion:
― Stăpîne, noi sîntem principi din ţinuturi foarte diferite ale
Fantäziei şi flecare din noi a pornit să-ţi aducăsalutul său şi să-ţi
cearăajutorul. Vestea despre prezenţa ta a zburat de la un ţinut
la altul, vîntul şi norii îţi pronunţănumele, valurile mării vestesc
gloria ta prin foşnetul lor şi fiecare pîrîiaş povesteşte despre
puterea ta.
Bastian îi aruncă o privire lui Atreiu, dar acesta îl privea
serios şi aproape sever pe orator, nici cel mai uşor zîmbet nu i
se ivea pe buze.
―Noi ştim, luăacum cuvîntul djinnul albastru, iar glasul său
răsuna precum strigătul ascuţit al vulturului, că tu ai creat
pădurea nopţii Perelin, precum şi deşertul culorilor Goab. Noi
ştim căai trecut Lacul lacrimilor şi căte-ai scăldat în el, ceea ce
nimeni în întreaga Fantäzie n-ar fi izbutit s-o facă scăpînd cu
viaţă. Ştim căai trecut prin Templul Celor o Mie de Uşi şi ştim de
asemenea ce s-a petrecut în oraşul de argint Amarganth. Noi
ştim, stăpîne, căeşti în stare de orice. Dacărosteşti un cuvînt,
atunci apare ceea ce doreşti. De aceea te poftim săvii la noi şi
săne dăruieşti harul unei istorii proprii. Căci cu toţii n-avem aşa
ceva.
Bastian se gîndi, apoi făcu din cap semn cănu.
―Acum nu pot încăface ceea ce-mi cereţi. Mai tîrziu am să
vă ajut pe toţi. Mai întîi trebuie însă s-o întîlnesc pe Crăiasa
Copilă. Aşa căajutaţi-mă şi voi săgăsesc Turnul de Fildeş.
Făpturile nu păreau defel dezamăgite. După ce se sfătuiră
puţin între ele, se declarară toate foarte bucuroase de
propunerea lui Bastian de a-l însoţi. Iar la scurt timp dupăaceea
convoiul, care începuse să semene cu o caravană mică, se şi
puse în mişcare.
În tot timpul zilei li se mai alăturarănoi veniţi. Din toate părţile
apărură nu numai solii anunţaţi din ajun de Atreiu, ci mult mai
mulţi. Apărură fauni cu picioare de ţap şi uriaşe duhuri de
noapte, zîne şi spiriduşi, călăreţi pe gîndaci şi trei-picioare, un
cocoşcît un bărbat, încălţat cu cizme cu carîmbi şi un cerb stînd
pe cele douăpicioare din spate, cu coarne aurite şi purtînd un
soi de frac. [...] erau o mulţime de făpturi [...] cu fiinţele omeneşti.
Erau, de pildă, furnici de aramă cu coifuri pe cap, stînci
umblătoare de formă bizară, [...] şi trei aşa-zişi băltăcoi care
înaintau într-un chip foarte surprinzător, căci ― dacă se poate
spune aşa ― se topeau la fiecare pas transformîndu-se într-o
băltoacă, iar peste alt pas se închegau la loc. Totuşi cea mai
ciudatădintre făpturile nou-sosite era [...], ale cărui jumătăţi din
faţă şi din spate puteau alerga separat una de cealaltă. Avea o
vagă asemănare cu un hipopotam, doar că era vărgat roşu şi
alastru. Cu totul se strînseseră acum aproape o sută. Şi toţi
veniserăsă-şi aducăsalutul lui Bastian, salvatorul Fantäziei, şi
să-l roage săle dăruiascăo istorie proprie. Dar primii şapte le
explicaserănoilor veniţi cămai întîi vor călători pînăla Turnul de
Fildeş, şi toţi au fost de acord săli se alăture. Hykrion, Hysbald
şi [...] cu Bastian în fruntea convoiului care se făcuse acum
destul de lung.
Către seară ajunseră la cascadă. Iar la căderea nopţii
convoiul părăsise podişul mai înalt, coborîse pe o potecă de
munte şerpuită şi se găsea acum într-o pădure de orhidee mari
cît copacii. Erau flori uriaşe, bălţate şi oarecum neliniştitoare. De
aceea, atunci cînd poposiră pentru noapte, hotărîră ca pentru
orice eventualitate săstea pe rînd de pazăîn timpul nopţii.
Bastian şi Atreiu adunaserămuşchi ce creştea din plin peste
tot şi îşi aşternuseră cu el un culcuş moale. Fuhur se aşeză
încolăcit în jurul celor doi prieteni, [...] încît erau separaţi de
ceilalţi şi apăraţi ca într-un castel de nisip. Aerul era călduţ şi plin
de o mireasmăstranie, izvorîtădin orhidee şi nu prea plăcută.
Era în ea ceva ce prevestea nenorociri.
Mîna văzătoare
TOATE PETALELE Şl FRUNZELE ORHIDEELOR erau
acoperite de picături strălucitoare de rouăcînd caravana se puse
din nou în mişcare sub soarele dimineţii. În timpul nopţii nu se
petrecuse nici un incident în afară de faptul cămai sosiseră şi
alţi soli, alăturîndu-se celor veniţi în ajun, astfel căîntreaga ceată
ajunsese acum sănumere aproape trei sute. Merita cu adevărat
săfie privit spectacolul pe care îl oferea convoiul acestor făpturi
atît de diferite.
Cu cît pătrundeau mai adînc în pădurea de orhidee [...]
neaşteptate [...] şi formele florilor! Şi în curînd cavalerii Hykrion,
Hysbald şi Hydorn îşi dădură seama că impresia neliniştitoare
ce-i îndemnase să pună gărzi de pază nu fusese cu totul
neîntemeiată. Căci multe dintre orhidee erau plante carnivore şi
destul de mari pentru a putea înghiţi un viţel întreg. E drept cănu
se mişcau din proprie iniţiativă ― din acest punct de vedere
gărzile fuseseră inutile ― dar cînd erau atinse, înşfăcau
asemenea unei capcane. De cîteva ori cavalerii furănevoiţi să-şi
folosească săbiile pentru a elibera braţul sau piciorul unui
tovarăş de călătorie sau al vreunui animal de călărie. Retezau
întreaga floare şi apoi o tăiau bucăţele.
Bastian, călărind pe l-ha, era mereu înconjurat de tot soiul de
fiinţe fantastice, care doreau fie să se facă remarcate, fie cel
puţin să-l vadăde aproape. Bastian călărea însătăcut şi cu faţa
posomorită. O nouădorinţăse trezise în el şi pentru prima oară
era una care îl făcea săparădistant şi chiar morocănos.
Deşi se împăcaserâ, îl supăra mult în purtarea lui Atreiu şi a
lui Fuhur faptul neîndoielnic că-l tratau ca pe un copil neajutorat
pentru care se simţeau răspunzători şi pe care trebuiau ei să-l
conducă şi să-l înveţe. Daca stătea săse gîndească, aşa fusese
încădin prima zi a întîlnirii lor. De ce-şi permiteau una ca asta?
Probabil căse simţeau superiori dintr-un motiv oarecare ―chiar
dacă aveau cele mai bune intenţii faţă de el. Fără îndoială că
Atreiu şi Fuhur îl considerau un băieţel paşnic care avea nevoie
de apărare. Iar acest lucru lui nu-i plăcea, nu-i plăcea deloc! Nu
era paşnic! Vor vedea ei! Dorea săfie primejdios, primejdios şi
temut! Cineva de care cu toţii trebuiau săse ferească ―pînă şi
Fuhur şi Atreiu.
Djinnul albastru ―de altfel se numea Hluan ―îşi croi drum
prin îmbulzeala din jurul lui Bastian şi se plecă în faţa lui, cu
braţele încrucişate pe piept.
Bastian opri catîrul.
―Ce-i, Illuan? Vorbeşte!
―Stăpîne, spuse djinnul cu glasul său de vultur, am stat şi
am ascultat ce vorbeau noii noştri tovarăşi de drum. Unii dintre ei
cunosc regiunea şi ştiu prea bine unde vom ajunge. Cu toţii
tremurăde frică, stăpîne.
―De ce? Ce-i cu aceastăregiune?
―Pădurea de orhidee carnivore se numeşte grădina Ogiais
şi ţine de castelul fermecat Horok, numit şi mîna văzătoare.
Acolo locuieşte cea mai puternică şi mai rea vrăjitoare a
Fantäziei. Numele ei e Xayide.
―Bine, răspunse Bastian, spune fricoşilor săse liniştească.
Sînt şi eu cu ei.
Hluan se plecădin nou în faţa lui Bastian şi se îndepărtă.
Puţin mai tîrziu aterizarălîngăBastian Atreiu şi Fuhur, care
zburaseră mult înaintea celorlalţi. Convoiul tocmai poposea
pentru masa de prinz.
―Nu mai ştiu ce săcred, începu Atreiu. La o depărtare de
trei sau patru ore de drum am zărit în mijlocul pădurii orhideelor
o clădire ce aratăca o mînămare răsărind din pămînt. Face o
impresie destul de înfricoşătoare. Dacăne menţinem direcţia de
pînăacum, ne îndreptăm taman într-acolo.
Bastian le povesti cele aflate între timp de la Hluan.
―În acest caz, spuse Atreiu, ar fi mai cuminte săschimbăm
direcţia de mers, nu crezi?
―Nu, spuse Bastian.
―Dar nu existănici un motiv care săne sileascăs-o întîlnim
pe Xayide. Ar fi mai bine săevităm s-o vedem.
―Existăun motiv, spuse Bastian.
―Care?
―Faptul căeu vreau, spuse Bastian.
Atreiu tăcu şi-l privi lung. Cum din toate părţile îl
înconjuraserălocuitori ai Fantäziei pentru a prinde o privire din
ochii lui Bastian, nu mai continuarădiscuţia.
Dupămasa de prînz Atreiu se întoarse însă şi-i propuse lui
Bastian pe un ton în aparenţăindiferent:
―N-ai avea poftăsăzbori împreunăcu mine pe Fuhur?
Bastian înţelese căAtreiu avea ceva pe inimă. Se urcarăpe
spinarea balaurului-noroc, Atreiu în faţă, Bastian în spatele lui, şi
astfel se înălţară în văzduh. Era pentru prima oară că zburau
împreună.
Abia ajunserădestul de departe pentru a nu mai fi auziţi, că
Atreiu şi începu săvorbească:
― E foarte greu acum să mai vorbească cineva singur cu
tine. Dar trebuie neapărat săstăm de vorbă, Bastian.
― Mi-am închipuit, răspunse Bastian zîmbind. Ce s-a
întîmplat?
―Locul unde am ajuns acum, începu şovăitor Atreiu, şi în
direcţia în care înaintăm ―sînt cumva în legăturăcu vreo nouă
dorinţăa ta?
―Probabil, răspunse Bastian puţin cam distant.
―Da, continuăAtreiu, aşa ne-am gîndit şi noi, Fuhur şi cu
mine. Oare ce fel de dorinţăo fi?
Bastian tăcu.
―Sănu ma-nţelegi greşit, adăugăAtreiu, nu-i vorba căneam teme de ceva sau de cineva. Dar în calitate de prieteni de-ai
tăi ne facem griji pentru tine.
―E inutil, răspunse Bastian, încă şi mai distant.
Atreiu tăcu mai multăvreme. În sfîrşit întoarse şi Fuhur capul
spre ei şi spuse:
―Atreiu vrea să-ţi facăo propunere foarte înţeleaptăpe care
ar trebui s-o asculţi, Bastian Balthasar Bux.
―Aveţi iar vreun sfat de dat? întrebăBastian surîzînd ironic.
―Nu, nu-i un sfat, Bastian, răspunse Atreiu, e o propunere
care n-are să-ţi placă în primul moment. Ar fi însă bine să te
gîndeşti la ea înainte de a o respinge. Toatăvremea noi ne-am
stors creierii cum săte ajutăm. Totul se datoreazăefectului ce-l
are asupra ta talismanul Crăiesei Copile. Fără puterea lui
AURYN nu mai eşti în stare să realizezi dorinţele tale de-a
înainta, dar o datăcu puterea lui AURYN te pierzi pe tine însuţi
şi-ţi aminteşti tot mai puţin încotro vrei sămergi. Dacănu facem
nimic, va sosi momentul cînd nu vei mai şti deloc.
―Am mai discutat despre asta, spuse Bastian, şi altceva?
― Pe-atunci, pe cînd purtam eu giuvaerul, continuă Atreiu,
totul era altfel. Pe mine m-a condus şi nu mi-a luat nimic. Poate
fiindcănu sînt om şi de aceea n-aveam de pierdut nici o amintire
despre lumea oamenilor. Vreau săspun că nu mi-a dăunat cu
nimic, ci dimpotrivă. Şi de aceea voiam să-ţi propun să-mi dai
mie pe AURYN şi sămi te încredinţezi ca săvăconduc eu. Am
săcaut eu drumul în locul tău. Ce părere ai?
―Refuz! spuse Bastian rece.
Fuhur îşi întoarse din nou capul spre ei.
― Nu vrei să te gîndeşti cel puţin o clipă la propunerea
noastră?
―Nu, răspunse Bastian, pentru ce?
Acum Atreiu se înfurie pentru prima oara.
―Bastian, bagă-ţi minţile în cap! Trebuie să înţelegi cănu
poţi continua aşa! Nu-ţi dai seama cît de mult te-ai schimbat? Ce
legătură mai ai tu cu tine însuţi? Şi ce se va mai întîmpla cu
tine?
― Mulţumesc, spuse Bastian, vă mulţumesc foarte mult că
văinteresaţi neîncetat de treburile mele! Dar, vorbind cinstit, aşfi
mult mai mulţumit dacăm-aţi scuti în sfîrşit de părerile voastre.
Căci eu ― în cazul cînd aţi uitat ― eu sînt cel ce-a salvat
Fantäzia, eu sînt cel căruia Puişorul Lunii i-a încredinţat puterile
ei. Şi trebuie săfi avut ea vreun motiv, căci altfel ar fi putut să-ţi
lase ţie pe AURYN, Atreiu. Dar ţie ţi-a luat talismanul şi mi l-a dat
mie! Spui căm-am schimbat? Da, dragul meu Atreiu, s-ar putea
să ai dreptate! Nu mai sînt nătăfleţul paşnic şi încrezător pe
care-l vedeţi în mine! Vrei să-ţi spun de ce doreşti de fapt să-l iei
pe AURYN de la mine? Pentru căeşti pur şi simplu invidios pe
mine, nimic altceva decît invidios. Nu mă cunoaşteţi încă, dar
dacăveţi continua în felul acesta ― şi v-o mai spun încăo dată
cu binele ―atunci veţi face cunoştinţăcu mine!
Atreiu nu răspunse. Zborul lui Fuhur îşi pierduse dintr-o dată
tot avîntul, se tîra cu greu prin aer şi cădea mai jos şi tot mai jos
ca o pasăre lovităde un glonte.
―Bastian, izbuti în sfîrşit săspunăcu greu Atreiu, tu nu poţi
crede cu adevărat tot ce-ai spus acum. Hai săuităm totul. N-ai
spus niciodatănimic.
― Fie şi-aşa, răspunse Bastian, cum vrei tu. Nu eu am
început. În ceea ce mă priveşte ― să nu mai vorbim despre
asta.
Cîtva timp nici unul dintre ei nu mai scoase un cuvint.
În depărtare apăru din pădurea orhideelor castelul Horok.
Într-adevăr arăta ca o mînăuriaşăcu cinci degete întinse drept
în sus.
―Un singur lucru aşvrea să-l mai lămuresc o datăpentru
totdeauna, spuse pe neaşteptate Bastian, am hotărît sănu mă
mai întorc deloc. Voi rămîne pentru totdeauna în Fantäzia. Îmi
place foarte mult aici. Prin urmare, pot renunţa foarte uşor la
amintirile mele. Iar în ceea ce priveşte viitorul Fantäziei: Sînt în
stare să-i dau Crăiesei Copile încă mii de nume noi. Nu mai
avem nevoie de lumea oamenilor!
Fuhur făcu brusc o întoarcere completă şi zburăînapoi.
―Hei, strigăBastian, ce faci? Zboarămai departe! Vreau să
văd din apropiere cum aratăcastelul Horok!
―Nu mai pot, răspunse Fuhur cu o voce spartă, zău nu mai
pot!
Cînd aterizarămai tîrziu lîngăcaravană, îi găsirăpe tovarăşii
lor de drum într-o mare agitaţie. Aflarăcăfuseserăatacaţi de o
bandăde vreo cincizeci de gealaţi puternici, îmbrăcaţi în platoşe
sau armuri negre ce-i făceau săsemene cu nişte insecte. Mulţi
dintre însoţitori fugiseră şi se întorceau abia acum, cîte unul sau
în grup, alţii se apăraserăcu curaj fărăa izbuti însănici cel mai
mic lucru. Uriaşii blindaţi nimiciserăorice împotrivire, ca şi cum
pentru ei totul ar fi fost doar un joc de copii. Cei trei cavaleri
Hykrion, Hysbald şi Hydorn se bătuserăeroic fărăa învinge însă
un singur adversar. Copleşiţi de puterea covîrşitoare a
atacanţilor, fuseseră pînă la urmă dezarmaţi, puşi în lanţuri şi
tîrîţi de acolo. Unul dintre cei în armuri negre strigase cu un glas
sunînd ciudat a tinichea:
― Aceasta e solia trimisă de Xayide, stăpîna castelului
Horok, către Bastian Balthasar Bux. Cere ca salvatorul săi se
supună necondiţionat şi să-i jure că o va sluji cu credinţă ca
sclav cu tot ce este, cu tot ce are şi cu tot ce ştie. Iar dacănu e
gata săi se supună şi se gîndeşte la vreun vicleşug pentru a se
împotrivi voinţei lui Xayide, atunci cei trei prieteni ai săi, Hykrion,
Hysbald şi Hydorn, îşi vor sfîrşi zilele schingiuiţi, stingîndu-se de
o moarte lentă, îngrozitoare şi cruntă. Aşadar, trebuie să se
hotărascărepede, căci răgazul expirămîine la răsăritul soarelui.
Aceasta e solia trimisăde Xayide, stăpîna castelului Horok, către
Bastian Balthasar Bux. Solia a fost transmisă.
Bastian îşi muşcăbuzele. Atreiu şi Fuhur priveau ţintădrept
înainte, dar Bastian ştia foarte bine ce gîndeau. Iar faptul căpe
chipul lor nu se putea citi nimic îl înfuria şi mai mult. Acum însă
nu era momentul potrivit să le ceară socoteală. Se va mai ivi
vreo ocazie şi mai tîrziu.
― În nici un caz nu mă voi supune şantajului lui Xayide,
aceasta e limpede, spuse el cu glas tare celor din jurul său,
trebuie să întocmim degrabă un plan cum să-i eliberăm pe cei
trei prizonieri.
―Nu va fi uşor, spuse Hluan, djinnul cel albastru cu ciocul
de vultur. Cu indivizii aceia negri nu ne putem măsura, dupăcum
s-a şi văzut. Şi chiar dacătu, stăpîne, împreunăcu Atreiu şi cu
balaurul-noroc veţi lupta în fruntea noastră, totuşi va dura prea
mult pînăce vom cuceri castelul Horok. Viaţa celor trei cavaleri e
în mîna lui Xayide şi îndatăce va vedea căatacăm, îi va ucide.
Lucrul mi se pare sigur.
―Atunci, săfacem în aşa fel, spuse Bastian, încît s-o luăm
prin surprindere.
― Cum am putea face una ca asta? întrebă patru-sferturi
care acum îşi întoarse spre ei obrazul cel furios, arătînd destul
de înspăimîntător. Xayide e foarte isteaţă şi va fi pregătităpentru
orice posibilitate.
― Mă tem şi eu de acelaşi lucru, spuse principele pitic,
sîntem prea mulţi pentru ca ea să nu-şi dea seama că ne
apropiem de castelul Horok. O asemenea expediţie militară nu
poate fi ascunsă, nici chiar noaptea. Cu siguranţăcăa pus gărzi
pentru a ne pîndi.
― În cazul acesta, reflectă Bastian, putem folosi tocmai
prevederea ei pentru a o înşela.
―Ce vrei săspui, stăpîne?
―Trebuie săplecaţi cu întreaga caravana într-o altădirecţie,
ca săparăcăaţi luat-o la fugă, căam renunţat să-i eliberăm pe
cei trei prizonieri.
― Şi ce se va întîmpla cu prizonierii?
―Voi prelua eu totul împreunăcu Atreiu şi cu Fuhur.
―Numai voi trei?
―Da, spuse Bastian. Fireşte, numai dacăAtreiu şi Fuhur vor
sămăajute. Dacănu, o voi face singur.
Priviri admirative se îndreptară spre el. Cei ce se aflau mai
aproape comunicau în şoaptă vestea celor ce se aflau mai
departe şi nu putuserăauzi.
― Stăpîne, strigă djinnul albastru, evenimentul va intra în
istoria Fantäziei, indiferent căvei învinge sau căvei fi înfrînt.
―Voi veniţi cu mine, se întoarse către Atreiu şi Fuhur, sau
aveţi iar vreo propunere de-a voastră?
―Nu, spuse Atreiu încetişor, venim cu tine.
―Atunci, porunci Bastian, săporneascăacum convoiul, cît
timp mai e lumină. Trebuie sădăm impresia căam luat-o la fugă,
prin urmare grăbiţi-vă! Noi vom aştepta aici să se întunece.
Mîine dimineaţă ne revedem ― împreună cu cei trei cavaleri,
sau deloc. Acum plecaţi!
Tovarăşii de drum se înclinarăîn tăcere în faţa lui Bastian, pe
urmă porniră. Bastian, Atreiu şi Fuhur se pitiră în tufele de
orhidee şi aşteptarănemişcaţi şi tăcuţi săse lase noaptea.
În timp ce se lăsa amurgul, auzirădintr-o datăun uşor zornăit
şi văzură cinci uriaşi în platoşe negre pătrunzînd în lagărul
părăsit. Se mişcau într-un chip straniu, mecanic şi toţi la fel.
Păreau cu totul dintr-un metal negru, pînă şi feţele lor erau ca
măştile de fier. Se oprirăcu toţii în acelaşi timp, se întoarserăcu
toţii în direcţia în care dispăruse caravana şi o luară, fărăsăfi
schimbat vreo vorbă între ei, pe drumul pe unde plecase ea.
Păşeau cu toţii în acelaşi tact. Apoi se lăsădin nou tăcerea.
―Planul nostru se pare căfuncţionează, şopti Bastian.
―Nu erau decît cinci, răspunse Atreiu. Unde sînt ceilalţi?
―Desigur căcei cinci îi vor chema într-un fel oarecare, îşi
spuse Bastian părerea.
Cînd în sfîrşit se întunecase de tot, se tîrîră cu băgafe de
seamăafarădin ascunzişul lor, iar Fuhur se înălţăfărănici un
zgomot cu cei doi călăreţi ai săi sus în văzduh. Zbură cît putu
mai jos peste culmile pădurii de orhidee pentru a nu fi
descoperit. Pentru început direcţia era bine stabilită, căci era
aceeaşi pe unde zburase şi după-amiază. După ce plutiseră
rapid prin aer cam un sfert de oră, se puse întrebarea dacă şi
cum vor găsi castelul Horok. Bezna era de nepătruns. Dar după
cîteva minute văzură castelul apărînd în faţa lor. Miile sale de
ferestre erau luminate strălucitor. Se părea că Xayide ţinea
foarte mult să fie văzut castelul. Lucru lesne de înţeles dacă
avem în vedere că aştepta vizita lui Bastian, deşi într-un alt
sens.
Din prudenţă, Fuhur se lăsă la pămînt printre orhidee, căci
îmbrăcămintea sa albă din solzi sidefii lucea şi reflecta lumină,
iar pînăuna-alta, nu trebuiau săfie văzuţi.
La adăpostul plantelor se apropiară de castel. În faţa porţii
mari de intrare stăteau de gardăzece uriaşi în platoşe negre. Iar
la fiecare din ferestrele strălucitor luminate stătea cîte unul din
ei, negru şi nemişcat ca o umbrăameninţătoare.
Castelul Horok se afla pe o înălţime golaşă. Clădirea avea
într-adevăr forma-unei mîini gigantice, crescute din pămînt.
Fiecare deget era un turn, iar degetul cel gros avea un balconaş
de unde pornea de asemenea un foişor. Totul era înalt de mai
multe etaje, fiecare falangă formînd cîte unul, iar ferestrele
aveau forma unor ochi luminoşi pîndind în toate direcţiile
ţinutului. Pe bunădreptate purta numele de mîna văzătoare.
― Trebuie să descoperim, îi şopti Bastian în ureche lui
Atreiu, unde sînt ascunşi prizonierii.
Atreiu dădu din cap şi îi făcu semn lui Bastian sătacă şi să
rămînăpe lîngăFuhur. Apoi se tîrî pe burtămai departe, fărăsă
facă nici cel mai mic zgomot. Dură multă vreme pînă ce se
întoarse.
―M-am furişat în jurul întregului castel, şuşoti el, nu există
decît aceastăsingurăintrare. Dar e mult prea bine păzită. Numai
sus de tot, în vîrful degetului mijlociu, am descoperit o lucarnă
unde pare că nu păzeşte nici un uriaş cu platoşă. Dar dacă
zburăm acolo sus cu Fuhur, ne vor vedea cu siguranţă.
Prizonierii sînt probabil în beci; în orice caz, am auzit la un
moment dat un strigăt prelung de durere ce părea săvinăde la
mare adîncime.
Bastian se încordăgîndindu-se. Apoi şopti.
―Voi încerca săajung la lucarnă. Tu şi cu Fuhur trebuie să
faceţi ceva ca săatrageţi atenţia paznicilor. Faceţi-i săcreadăcă
avem de gînd săatacăm poarta de intrare. Trebuie să-i atrageţi
pe toţi încoace. Dar numai să-i atrageţi, măînţelegi? Nu cumva
săporneşti vreo luptăcu ei! Între timp eu voi încerca sămăcaţăr
prin spate pe mînă. Ţine-i pe paznici aici cît poţi de mult. Dar să
pui totul în joc! Lasă-mi timp cîteva minute înainte de-a începe!
Atreiu făcu semn din cap căa înţeles şi îi strînse mîna. Pe
urmă Bastian îşi scoase mantia argintie şi se strecură în
întuneric. Se furişă în jurul cl ădirii descriind un semicerc mare.
Abia ajunse la partea din spate a castelului, că-l şi auzi pe Atreiu
strigînd cu glas tare:
―Hei! îl ştiţi pe Bastian Balthasar Bux, salvatorul Fantäziei!?
A sosit, dar nu pentru a cerşi mila lui Xayide, ci pentru a-i mai da
încă o şansă de a-i elibera de bunăvoie pe prizonieri. Cu
aceastăcondiţie îi vom lăsa viaţa ei cea nelegiuită!
Din tufăriş, Bastian abia mai izbuti săpriveascăpe dupăun
colţal castelului. Atreiu îşi pusese pe umeri mantia de argint şi
îşi strinsese părul negru-albăstrui în forma unui turban. Cine nu-i
cunoştea prea bine putea într-adevăr să-i confunde.
Uriaşii negri în armură zăboviră nehotărîţi timp de cîteva
clipe. Dar numai timp de cîteva clipe. Pe urmă se repeziră la
Atreiu, se auzeau paşii lor cum bocăneau metalic. Umbrele de la
ferestre începură şi ele acum săse mişte, îşi părăseau posturile
pentru a vedea ce se întîmplă. Alţii se îmbulzeau ieşind în număr
mare prin poarta de intrare. Cînd primii ajunseră însă pînă
aproape de Atreiu, el le scăpă printre degete cu o iuţeală
nemaipomenită şi în momentul următor apăru peste capetele lor,
şezînd pe Fuhur. Uriaşii negri gesticulau cu săbiile lor prin aer şi
săreau în sus, dar nu-l mai puteau atinge.
Bastian o zbughi fulgerător spre castel şi începu săse caţăre
pe faţadă. Din cînd în cînd se mai oprea pe bordura ferestrelor
sau pe meterezele zidurilor, dar de cele mai multe ori nu se
sprijinea decît în vîrful degetelor. Urca mai sus şi tot mai sus; la
un moment dat se desprinse o bucăţică din zid pe care îşi
pusese piciorul şi timp de cîteva secunde rămase agăţat într-o
singură mînă, se trase însă mai sus, găsi ce să apuce cu
cealaltă mînă şi urcă mai departe. Cînd ajunse în sfîrşit la
turnuri, înaintă mai repede, căci distanţa dintre ele era atît de
mică, încît putea săse propteascăîntre ele şi săse salte astfel
în sus.
În sfîrşit ajunse la lucarnă şi se strecurăînăuntru. Într-adevăr,
cine ştie de ce, nu era nici un paznic în această încăpere din
turn. Deschise uşa şi văzu în faţa sa o scară în spirale foarte
strînse. Începu săcoboare tiptil. Cînd ajunse cu un etaj mai jos,
văzu doi paznici negri stînd lîngăo fereastră şi privind la ce se
întîmpla în faţa castelului. Izbuti să lunece fără zgomot prin
spatele lor, fărăca ei să-l observe.
Se furişă mai departe, peste alte scări, prin ganguri şi
coridoare. Un lucru era sigur, uriaşii cu armuri negre puteau fi
într-adevăr de neînfrînt în luptă, dar ca paznici nu preţuiau mare
lucru.
În sfîrşit, ajunse şi la subsol. Simţi de îndatădupăduhoarea
stătută şi mucegăită, precum şi după frigul ce-l izbiră. Din
fericire, toţi paznicii de aici alergaseră probabil sus pentru a-l
prinde pe presupusul Bastian Balthasar Bux. În orice caz, nu
putea fi zărit nici unul. Pe pereţi erau prinse făclii ce-i luminau
calea. Drumul cobora şi cobora mereu. Lui Bastian i se păru că
sub pămînt există tot atîtea caturi ca şi deasupra lui. În sfîrşit,
ajunse la cel mai de jos şi zări imediat temniţa unde lîncezeau
Hykrion, Hysbald şi Hydorn. Arătau jalnic.
Atîrnau în aer peste o groapăce părea a fi o gaurăneagră
fărăfund, agăţaţi de lanţuri lungi de fier prinse de încheieturile
mîinilor. Lanţurile treceau peste nişte scripeţi fixaţi de tavanul
temniţei printr-o vîrtelniţă; aceasta însăera încuiatăcu un lacăt
mare de oţel şi nu putea fi mişcată din loc. Bastian era
descumpănit.
Cei trei prizonieri îşi ţineau ochii închişi, păreau să atîrne
acolo fără simţire, deodată însă Hydorn, cel rezistent, îşi
deschise ochiul stîng şi murmurăcu buzele uscate:
―Hei, prieteni, ia uitaţi-văcine a venit!
Ceilalţi doi îşi ridicară şi ei cu greu pleoapele, iar cînd îl zăriră
pe Bastian, un zîmbet fluturăpe buzele lor.
― Ştiam că n-ai să ne părăseşti, stăpîne, spuse răguşit
Hykrion.
― Cum aş putea să vă cobor de acolo? întrebă Bastian,
vîrtelniţa e încuiată.
― Luaţi-vă sabia, izbuti să spună Hysbald, şi retezaţi
lantutile.
―Ca săne prăbuşim în prăpastie? întrebăHykrion. Nu-i un
plan prea bun.
― Nici sabia nu pot să mi-o scot, spuse Bastian, Sikanda
trebuie să-mi sarăsingurăîn mînă.
― Hm, mîrîi Hydorn, asta-i partea proastă cu săbiile
fermecate. Atunci cînd ai nevoie de ele sînt încăpăţînate.
―Hei! şopti brusc Hysbald, era pe-aici o cheie. Unde or fi
vîrît-o?
― Era pe undeva o lespede de piatră desprinsă, spuse
Hykrion. N-am putut vedea prea bine cînd m-au ridicat aici sus.
Bastian îşi încordă privirea. Lumina era slabă şi pllpîitoare,
dar dupăpuţinăcăutare, umblînd de colo-colo, descoperi pe jos
o lespede de piatrăce ieşea puţin în afară. O ridicăcu băgare de
seamă şi într-adevăr găsi acolo o cheie.
Acum putu să descuie şi să scoată lacătul cel mare de la
vîrtelniţă. Începu s-o răsucească încet, dar ea scîrţîa şi gemea
atît de asurzitor, încît se auzea cu siguranţă şi în caturile de
deasupra ale subsolului. Dacă uriaşii în armuri negre nu erau
surzi de tot, ştiau de acum ce se întîmplă. Nu avea însănici un
rost sămai oprească. Bastian învîrti mai departe pînăce cei trei
cavaleri ajunserăsăpluteascăpeste gaurăla nivelul marginii ei.
Începurăsăse legene încolo şi încoace şi în sfîrşit atinserăcu
picioarele podeaua. Cînd îi văzu cu picioarele pe pămînt,
Bastian îi cobori de tot. Căzurăistoviţi şi rămaserăîntinşi acolo
unde se aflau. Dar lanţurile cele groase tot le mai erau legate de
încheieturile mîinilor.
Lui Bastian nu-i mai rămînea mult timp de gîndire, căci acum
paşi bocănitori se auzeau coborînd scările, mai întîi cîte unul,
apoi mai mulţi şi tot mai mulţi. Veneau paznicii. Armurile lor
luceau în lumina făcliilor precum platoşele unor insecte
gigantice. Îşi smulseră săbiile din teacă, toţi dintr-o singură şi
identicămişcare, şi pornirăîmpotriva lui Bastian oprit la intrarea
îngustăspre temniţă.
În clipa aceea, Sikanda sări în sfîrşit din teaca ei ruginită şi i
se aşezăîn mînă. Lama ei strălucitoare se repezi ca un fulger la
primul uriaş cu platoşă şi mai înainte ca Bastian însuşi să fi
priceput ce se petrece, îl şi tăiase bucăţi. Atunci se văzu ce era
de fapt cu aceşti uriaşi: Erau găunoşi, nu se compuneau decît
din platoşe ce se mişcau singure, în interiorul lor nu era nimic,
doar vid.
Poziţia lui Bastian era bună, căci prin uşa strîmtăa temniţei
uriaşii nu se puteau apropia decît unul cîte unul şi astfel Sikanda
îi toca bucăţele. În curînd zăceau grămadăpe jos precum cojile
negre ale ouălor unei păsări gigantice. După ce vreo douăzeci
din ei fuseseră fărîmaţi, ceilalţi se hotărîră să schimbe tactica.
Se retraserăpentru a-l aştepta probabil pe Bastian într-un alt loc,
mai favorabil lor.
Bastian se folosi de acest prilej pentru a reteza repede cu
tăişul Sikandei lanţurile din jurul încheieturilor mîinilor celor trei
cavaleri. Hykrion şi Hydorn se ridicară greoi şi încercară să-şi
scoată din teacă săbiile ce în mod inexplicabil nu le fuseseră
luate, pentru a-l ajuta pe Bastian, dar mîinile lor deveniseră
insensibile şi nu le mai dădeau ascultare. Hysbald, cel mai slab
dintre ei trei, nu era în stare nici măcar săse ridice în picioare.
Ceilalţi doi furănevoiţi să-l sprijine.
―Nu văfaceţi griji, spuse Bastian. Sikanda n-are nevoie de
nici un ajutor. Staţi în spatele meu şi nu-mi faceţi şi alte greutăţi
încercînd sămăajutaţi.
Ieşiră din temniţă, urcară încet scările şi ajunseră într-o
încăpere mare cît o hală ― iar aici se stinseră brusc toate
făcliile. Dar Sikanda lumina puternic.
Auzirădin nou cum se apropiau paşii bocănitori şi metalici ai
multor uriaşi cu platoşe.
―Repede! spuse Bastian, înapoi pe scară. Măapăr aici!
Nu mai apucăsăvadădacăcei trei îi ascultaserăporunca,
întrucît Sikanda din mîna lui începuse să joace. Iar lumina
orbitoare, albă, ce pornea de la ea, lumina hala ca ziua. Deşi
atacatorii îl împingeau departe de intrarea la scarăpentru a-l lovi
din toate părţile, Bastian nu fu atins de nici una din puternicele
lor lovituri. Sikanda se învîrtejea atît de rapid în jurul lui încît
păreau a fi acolo sute de săbii ce nici nu se mai deosebeau una
de alta. În sfîrşit, se găsi înconjurat de platoşe negre, sfărimate.
Nu mai mişca nimic.
―Veniţi! le strigăBastian tovarăşilor săi.
Cei trei cavaleri sosiră dinspre intrarea la scară şi holbară
ochii.
―Aşa ceva, spuse Hykrion cu mustaţa tremurind, n-am mai
văzut niciodată, pe legea mea!
―Am săle povestesc şi strănepoţilor, bîigui Hysbald.
―Iar ei nici n-or săne creadă, adăugăHydorn cu părere de
rău.
Bastian stătea nehotărît locului, cu sabia în mînă. Brusc ea
intrăîn teaca sa.
―Se pare căa trecut primejdia, spuse el.
―În orice caz, acea primejdie ce poate fi înfrîntăcu sabia,
spuse Hydorn. Ce facem acum?
― Acum, răspunse Bastian, aş dori să fac cunoştinţă cu
Xayide. Am să-i spun cîte ceva.
Toţi patru urcarăscările subsolului pînăce ajunserăla nivelul
pămîntului. Aici, într-un soi de salăde intrare, îi aşteptau Atreiu
şi Fuhur.
― Bravo, aţi acţionat foarte bine amîndoi! spuse Bastian
bătîndu-l pe umăr pe Atreiu.
―Ce-a fost cu uriaşii în platoşe negre? se interesăAtreiu.
― Nuci găunoase! răspunse Bastian în treacăt. Unde-i
Xayide?
―Sus în sala ei de vrăjitorie, răspunse Atreiu.
― Veniţi cu mine! spuse Bastian îmbrăcîndu-şi din nou
mantia de argint pe care i-o înmînăAtreiu.
Pe urmă urcară cu toţii pe scările largi de piatră pînă la
caturile de sus. Chiar şi Fuhur veni cu ei.
Cînd Bastian, urmat de oamenii săi, intră în marea sală de
vrăjitorie, Xayide se ridică de pe tronul de mărgean roşu. Era
mult mai înaltădecît Bastian şi foarte frumoasă. Purta o rochie
lungăde mătase viorie, iar părul îi era roşu ca focul şi clădit înalt
într-o pieptănăturăstranie din cozi şi cosiţe. Faţa îi era albăca
varul, tot aşa şi mîinile lungi şi înguste. Privirea îi era ciudată şi
tulburătoare, iar lui Bastian îi trebui cîtva timp pînă să-şi dea
seama din ce cauză: avea cei doi ochi diferiţi, unul era verde, iar
celălalt roşu. Părea săse teamăde Bastian, căci tremura toată.
Bastian îi înfruntăprivirea, iar ea îşi coborî genele lungi.
Încăperea era plină de fel de fel de obiecte neobişnuite al
căror rost nu putea fi ghicit: globuri mari cu imagini pe ele,
cadrane siderale şi pendule atîrnate de tavan. Printre ele se
aflau vase preţioase în care ardeau mirodenii şi din ele ieşeau
aburi grei diferit coloraţi ce se tîrau pe jos ca ceaţa.
Pînăacum Bastian nu scoase nici un cuvînt, ceea ce păru că
o face pe Xayide să-şi piardăcumpătul, căci dintr-o datăalergă
spre el şi se aruncăla pămînt în faţa lui. Pe urmăluăunul din
picioarele Iui şi şi-l aşezăea însăşi pe ceafă.
― Domnul şi stăpînul meu, spuse ea cu un glas răsunînd
adînc şi catifelat şi straniu voalat, ţie nu-ţi poate rezista nimeni în
întreaga Fantäzie. Eşti mai puternic decît toţi puternicii şi mai
primejdios decît toţi demonii. Dacă ai plăcere să te răzbuni pe
mine fiindcă am fost atît de necugetată încît să nu recunosc
măreţia ta, atunci poţi sămăcalci în picioare. Am meritat furia ta.
Dacă vrei însă să-ţi dovedeşti şi faţă de mine, cea nedemnă,
mărinimia pentru care eşti vestit, atunci îngăduie să mă supun
ţie ca sclavăascultătoare şi săjur să-ţi slujesc cu tot ce sînt, cu
tot ce am şi cu tot ce pot. Învaţă-măsăfac tot ceea ce doreşti şi
voi fi învăţăcelul tău umil şi voi asculta de orice poruncăa ochilor
tăi. Îmi pare rău pentru tot ce-am vrut să-ţi fac şi implor mila ta.
―Ridică-te, Xayide! spuse Bastian.
Fusese furios pe ea, dar cuvîntarea vrăjitoarei îi plăcuse.
Dacăîntr-adevăr acţionase numai din neştiinţă şi dacăîi părea
atît de rău de tot ce făcuse, ar fi fost sub demnitatea lui s-o mai
şi pedepsească. Şi cum se arăta gata săînveţe tot ce-ar fi dorit
el, nu mai exista de fapt nici un motiv pentru a-i respinge
rugămintea.
Xayide se ridicase şi stătea cu capul plecat în faţa lui.
―Vrei sămăasculţi necondiţionat, fărăsăreplici şi fărăsă
cîrteşti, întrebăel chiar dacăceea ce-ţi voi porunci ţi se va părea
foarte greu?
― Vreau, domnul şi stăpînul meu, răspunse Xayide, şi vei
vedea că putem îndeplini orişice dacă unim ştiinţa mea cu
puterea ta.
― Bine, răspunse Bastian, atunci te iau în slujba mea. Vei
părăsi castelul şi vei merge cu mine la Turnul de Fildeş, unde
doresc sămăîntîlnesc cu Puişorul Lunii.
Pentru o fracţiune de secundăochii lui Xayide licărirăroşu şi
verde, dar repede îşi coborî peste ei genele lungi şi spuse:
―Voi asculta, domnul şi stăpînul meu.
Coborîrăcu toţii şi ieşirăafară, în faţa castelului.
―Mai întîi trebuie să-i regăsim pe tovarăşii noştri de drum,
hotărî Bastian, cine ştie pe unde or fi acum.
―Nu foarte departe de aici, spuse Xayide, i-am rătăcit puţin.
―Pentru ultima oară, răspunse Bastian.
― Pentru ultima oară, stăpîne, repetă ea, dar cum să
ajungem acolo? Sămerg pe jos? Noaptea şi prin pădure?
― Ne va purta Fuhur, hotărî Bastian, e destul de puternic
pentru a zbura cu noi toţi.
Fuhur îşi înălţă capul şi-l privi pe Bastian. Ochii săi roşiirubinii scînteiau.
― Sînt destul de puternic, Bastian Balthasar Bux, răsună
glasul lui de bronz, dar nu vreau s-o port pe aceastămuiere.
―Ai s-o faci totuşi, spuse Bastian, căci îţi poruncesc eu.
Balaurul-noroc îl privi pe Atreiu care îi făcu un semn
imperceptibil cu capul. Bastian observase însă.
Toţi se aşezam pe spinarea lui Fuhur, care se înălţăîndatăîn
văzduh.
―Încotro? întrebăel.
―Drept înainte, spuse Xayide.
―Încotro? mai întrebăFuhur o dată, ca şi cum n-ar fi auzit.
―Drept înainte, îi strigăBastian, ai auzit foarte bine!
― Fă ce ţi se spune! îl îndemnă încetişor Atreiu, iar Fuhur
făcu ce i se spuse.
O jumătate de oră mai tîrziu ― începuseră să se ivească
zorile ―zărirăsub ei o mulţime de focuri de tabără, iar balaurulnoroc ateriză. Între timp mai sosiseră şi alţi locuitori ai Fantäziei,
iar mulţi dintre ei îşi aduseseră şi corturi. Tabăra semăna cu un
adevărat oraş de corturi întinzîndu-se la marginea pădurii de
orhidee pe o pajişte largă şi plinăde flori.
― Cîţi sînt acum cu totul? se interesă Bastian, iar Hluan,
djinnul albastru care condusese între timp convoiul şi apăruse
acum pentru a-i saluta, îi spuse că nu putuseră fi număraţi cu
precizie, dar cu siguranţăcăse adunaseră aproape o mie. De
altfel, se întîmplase ceva destul de ciudat: La puţin timp dupăce
ridicaseră tabăra, prin urmare încă înainte de miezul nopţii,
apăruseră şi cinci gealaţi cu platoşe negre. Se purtaseră însă
paşnic şi se ţinuserăla o parte. Fireşte cănimeni nu îndrăznise
săse apropie de ei. Duceau cu ei o lecticămare din mărgean
roşu care era însăgoală.
―Sînt servitorii mei care-mi poartălectica, spuse Xayide cu
un ton rugător către Bastian, i-am trimis înainte de aseară. E
modul cel mai plăcut de călătorie. Dacă-mi îngădui, stăpîne.
―Asta nu-mi place, o întrerupse Atreiu.
―De ce nu, întrebăBastian, ce ai împotrivă?
― N-are decît să călătorească aşa cum vrea, răspunse
Atreiu tăios, dar faptul că şi-a trimis lectica încă de aseară
înseamnă că ştia mai dinainte că va veni aici. Toate acestea
erau planul ei. În realitate victoria ta e o înfringere, Bastian.
Intenţionat te-a lăsat săînvingi pentru a te cîştiga în felul ei, ca
să-i ţii parte.
― Încetează, strigă Bastian roşu de mînie, nu ţi-am cerut
părerea! M-am săturat de veşnicele tale sfaturi! Şi acum vrei să-mi tăgăduieşti victoria şi săridiculizezi mărinimia mea!
Atreiu voi sărăspundăceva, dar Bastian strigăla el:
― Ţine-ţi gura şi lasă-măîn pace! Dacă ţie şi lui Fuhur nu vă
place ceea ce fac şi ceea ce sînt, vedeţi-văde drumul vostru! Eu
nu văreţin! Duceţi-văunde vreţi! M-am săturat de voi!
Bastian îşi încrucişăbraţele pe piept şi îi întoarse spatele lui
Atreiu. Cei din jur îşi ţineau răsuflarea. Atreiu rămase cîtva timp
stînd drept şi cu capul sus. Tăcea. Pînă acum, Bastian nu-l
mustrase niciodată de faţă cu al ţii. I se pusese un nod în gît,
încît cu greu mai putea trage aer în piept. Aşteptă; cîtva timp,
cum însăBastian nu se mai întoarse spre el, se răsuci încet pe
călcîie şi plecă. Fuhur îl urmă.
Xayide zîmbea. Nu era un zîmbet bun.
Iar în aceeaşi clipăîn Bastian se stinse orice amintire căîn
lumea sa fusese un copil.
Mînăstirea stelelor
UN ŞIR NESFÎRŞIT DE NOI SOLI DIN toate ţinuturile
Fantäziei se adăuga necontenit mulţimii celor ce-l însoţeau pe
Bastian în drumul său spre Turnul de Fildeş. Orice numărătoare
se dovedi zadarnică, fiindcă îndată ce era încheiată, soseau
mereu alţii. În fiece dimineaţăse punea în mişcare o oaste de
mii de fiinţe, iar cînd poposeau, tabăra era cel mai ciudat oraşde
corturi ce se poate imagina. Deoarece tovarăşii de drum ai lui
Bastian se deosebeau foarte mult între ei, nu numaiîn privinţa
aspectului, ci şi a dimensiunilor trupului, existau corturi de
mărimea unei arene de circ şi altele nu mai mari decît un
degetar. Trăsăturile şi vehiculele cu care călătoreau solii erau şi
ele mai felurite decît se poate spune, începînd cu căruţe cu
coviltir foarte obişnuite şi cu trăsuri, şi pînă la cît se poate de
ciudate butii rostogolite, bile săritoare sau cutii cu picioare ce
umblau singure de-a buşilea.
Între timp fusese procurat şi pentru Bastian un cort, cel mai
splendid din toate. Avea forma unei căsuţe, era făcut din mătase
lucioasă şi frumos colorată şi brodat peste tot cu imagini din fir
de aur şi de argint. Pe acoperişflutura un stindard cu un sfeşnic
cu şapte braţe în chip de stemă. Interiorul era căptuşit cu pături
şi perne. Oriunde se stabilea tabăra ― cortul acesta era
întotdeauna în centru. Iar djinnul cel albastru, care intre timp
devenise un fel de valet şi gardăpersonalăa lui Bastian, stătea
santinelăîn faţa intrării.
Atreiu şi Fuhur se mai aflau şi ei printre însoţitorii lui Bastian,
dar de la mustrarea publicăacesta nu mai vorbise mai un cuvînt
cu ei. În tainăBastian aştepta ca Atreiu săcedeze şi să-şi ceară
iertare. Dar Atreiu nu făcea nimic, şi nici Fuhur nu părea săfie
dispus să-l respecte pe Bastian. Or tocmai acest lucru, îşi
spunea Bastian, trebuiau ei să-l înveţe odată! Dacăera vorba să
dovedească cine putea răbda mai multă vreme, atunci cei doi
aveau săse convingăpînăla urmăcăvoinţa lui era de neclintit.
Iar dacăaveau săcedeze, atunci avea să-i întîmpine cu braţele
deschise. DacăAtreiu va îngenunchea în faţa lui, îl va ridica şi-i
va spune: „Sănu îngenunchezi înaintea mea, Atreiu, căeşti şi
rămîi prietenul meu..." Dar deocamdată cei doi mergeau tot
timpul în coada convoiului. Fuhur părea săfi uitat sămai zboare
şi umbla pe jos, iar Atreiu mergea lingăel, de cele mai multe ori
cu capul plecat. Dacă mai înainte zburaseră ca avangardă în
fruntea cortvoiului pentru a cerceta regiunea, acummergeau în
urma lui în chip de ariergardă. Bastian nu era prea bucuros, dar
nu putea schimba nimic.
Cît timp expediţia era pe drum, Bastian călărea de cele mai
multe ori în frunte pe catîrul său I-ha. E drept căi se întîmpla tot
mai des să-şi părăsească postul ca s-o viziteze pe Xayide în
lectica ei. Îl primea întotdeauna cu cel mai mare respect, îi ceda
locul cel mai comod şi se aşeza la picioarele lui. Găsea întot-
deauna vreo temăinteresantăde conversaţie şi evita să-l întrebe
despre trecutul lui din lumea oamenilor dupăce observase călui
Bastian îi era neplăcut să vorbească despre acest subiect.
Xayide fuma aproape neîntrerupt o narghilea orientală aflată
mereu lîngăea. Ţeava semăna cu o năpîrcăverde ca smaraldul,
iar căpătîiul pe care-l ţinea între degetele ei lungi şi albe ca varul
semăna cu capul unui şarpe. Cînd trăgea din ea părea că o
sărută. Norişorii de fum ce-i scotea pe gură şi pe nări desfătînduse aveau de fiecare dată altă culoare, ba albaştri, ba galbeni,
trandafirii, verzi sau mov.
―Voiam de mult săte întreb ceva, Xayide, spuse Bastian în
timpul unei asemenea vizite, privind gînditor la uriaşii în
platoşele lor de insecte negre şi care purtau lectica în paşi
absolut identici.
―Sclava ta te ascultă, răspunse Xayide.
―Cînd am luptat cu uriaşii tăi în armură, continuăBastian, a
ieşit la iveală că nu sînt alcătuiţi decît din platoşe, iar pe
dinăuntru sînt goi. Cum se face căse mişcătotuşi?
― Datorită voinţei mele, răspunse zîmbind Xayide. Tocmai
fiindcă sînt goi ascultă de voinţa mea. Tot ce e gol poate fi
condus de voinţa mea.
Îl examina pe Bastian cu ochii ei bicolori.
Într-un mod nedesluşit, Bastian se simţi tulburat de privirile ei,
dar ea îşi şi coborîse genele lungi peste ochi.
―Aşputea să-i conduc şi eu prin voinţa mea? întrebăel.
―Desigur, domnul şi stăpînul meu, răspunse ea, şi chiar de
sute de ori mai bine decît mine care în comparaţie cu tine sînt un
nimic. Vrei săîncerci?
― Nu acum, răspunse Bastian, căruia lucrul îi devenise
neplăcut, poate altădată.
―Îţi place oare mai mult, continuăXayide, săcălăreşti pe un
catîr bătrîn decît săfii purtat de plăsmuiri mişcate de propria ta
voinţă?
―I-ha măpoartăcu plăcere, spuse Bastian oarecum ursuz,
se bucurăcăi se îngăduie sămăpoarte.
―Prin urmare, o faci de dragul ei?
―De ce nu? răspunse Bastian. Ce-i rău în asta?
Xayide scoase fum verde pe nări.
―O, nimic, stăpîne. Cum ar putea fi rău ceva ce faci tu?
―Ce vrei săspui, Xayide?
Ea îşi plecăcapul cu părul ca para focului.
― Te gîndeşti mult prea mult la ceilalţi, domnul şi stăpînul
meu, şopti ea. Dar nimeni nu merităsă-ţi sustragăatenţia de la
propria ta propăşire, atît de importantă. Dacă nu te superi pe
mine, o, stăpîne, îndrăznesc să-ţi dau un sfat: Gîndeşte-te mai
mult la desăvîrşirea ta!
― Şi ce-are a face asta cu bătrîna l-ha?
― Nu mult, stăpîne, aproape nimic. Doar atît ― nu-i un
animal de călărie demn de cineva ca tine. Mădoare săte văd pe
spinarea unui animal atît de... umil. Toţi tovarăşii tăi de drum se
miră. Numai tu, domnul şi stăpînul meu, eşti singurul care nu ştii
ce-ţi datorezi ţie insuţi.
Bastian nu spuse nimic, dar cuvintele ei i se întipărirăadînc
în minte.
Cînd a doua zi convoiul cu Bastian şi I-ha în frunte trecea
printr-un ţinut minunat de pajişti presărate din loc în loc cu mici
crînguri de liliac înmiresmat, el folosi popasul deamiazăpentru a
urma sfatul lui Xayide.
― Ascultă, I-ha, spuse Bastian mîngîind-o pe gît, a sosit
momentul săne despărţim.
I-ha scoase un răget de durere.
―De ce, stăpîne? se plînse ea. Mi-am îndeplinit atît de rău
îndatoririle?
Şi din colţurile ochilor ei căprui curgeau lacrimi.
―Nu, nu, se grăbi Bastian s-o consoleze, dimpotrivă, pe tot
drumul acesta lung m-ai purtat atît de lin şi ai fost atît de
răbdătoare şi plină de bunăvoinţă că acum vreau să te
răsplătesc pentru cîte ai îndurat.
―Nu doresc nici o altărăsplată, răspunse I-ha, doresc doar
săte port şi în continuare. Ce-aşputea dori mai mult decît atît?
― Nu mi-ai spus tu odată, continuă Bastian, că eşti tristă
fiindcăcei din neamul vostru nu pot avea copii?
― Da, spuse I-ha tristă, deoarece mi-ar plăcea să le
povestesc despre aceste zile atunci cînd voi fi foarte bătrînă.
―Bine, spuse Bastian, atunci am să-ţi spun o poveste care
să se adeverească. Şi n-am să ţi-o spun decît ţie, ţie singură,
căci este numai a ta.
Apoi luă în mîna urechea cea lunga a lui I-ha şi povesti
şoptind în ea:
―Nu departe de-aici, într-un crîng de liliac, te aşteaptătatăl
fiul tău. E un armăsar alb cu aripi din pene de lebădă. Coama şi
coada îi sînt lungi de ating pamîntul. Ne urmăreşte în taină de
mai multe zile, căci e îndrăgostit peste măsurăde tine.
―De mine? strigăl-ha aproape speriată, dar eu nu sînt decît
un catîr şi nici tînărănu mai sînt!
―Pentru el, spuse Bastian în şoaptă, eşti cea mai frumoasă
fiinţă din întreaga Fantäzie, tocmai fiindcă eşti aşa cum eşti.
Poate şi fiindcă m-ai purtat pe mine. E însă foarte timid şi nu
îndrăzneşte săse apropie de tine printre toate făpturile de aici.
Trebuie săte duci tu la el, căci altfel va muri de dorul tău.
―Vai de mine şi de mine, spuse I-ha descumpănită, e chiar
atît de grav?
―Da, îi şopti Bastian la ureche, iar acum rămîi cu bine, I-ha!
Du-te cu încredere, ai să-l găseşti.
I-ha făcu cîţiva paşi, dar se mai întoarse o datăcătre Bastian.
―Ca săfiu sinceră, spuse ea, mi-e cam teamă.
― Curaj, spuse zîmbind Bastian, şi nu uita să povesteşti
copiilor şi nepoţilor tăi despre mine!
― Mulţumesc, stăpîne! răspunse I-ha în felul ei simplu şi
plecă.
Bastian privi lung în urma ei, cum tropăia depărtîndu-se, şi nu
se simţea prea bucuros că o alungase. Intră în cortul său de
gală, se culcă pe pernele cele moi şi privi ţintă în tavan. Îşi
repeta mereu căîndeplinise cea mai arzătoare dorinţăa lui I-ha.
Dar faptul nu-i alunga proasta dispoziţie. Căci depinde foarte
mult de momentul şi de motivul pentru care îi faci cuiva o
plăcere.
Toate acestea nu-l priveau însă decît pe Bastian, căci I-ha
găsi într-adevăr armăsarul cel alb ca neaua şi înaripat şi nunti cu
el. Iar mai tîrziu avu un fiu care era un catîr alb înaripat şi fu
numit Pataplan.
Stîrni mare vîlvăîn Fantäzia, dar aceasta e o altăpoveste şi
va fi povestităaltădată.
De aici înainte Bastian călători în lectica lui Xayide. Ea se
oferise chiar săcoboare şi sămeargăpe jos alături, pentru ca el
să poată fi în largul său, dar Bastian nu voi să primească aşa
ceva din partea ei. Prin urmare, acum şedeau împreună în
încăpătoarea lectică de mărgean care se puse în fruntea
convoiului.
Bastian însă continua să fie prost dispus, chiar şi faţă de
Xayide care îl sfătuise să se despartă de i-ha. Dar Xayide
descoperi destul de repede ce îl supăra. Răspunsurile lui
monosilabice împiedicau închegarea unei conversaţii adevărate.
Pentru a-l mai înveseli, ea spuse voioasă:
―Aşdori să-ţi fac un dar, domnul şi stăpînul meu, dacăvei
avea bunăvoinţa să-l primeşti de la mine.
De sub pernele pe care şedea, ea scoase o casetă foarte
scump împodobită. Bastian se ridică nerăbdător. Xayide
deschise caseta şi scoase din ea o cingătoare îngustă, alcătuită
ca un fel de lanţdin mai multe zale mobile. Fiecare za, precum şi
cheotoarea erau din sticlăstrăvezie.
―Cei asta? se interesăBastian.
Cingătoarea zăngăni uşor în mîna ei.
― E o cingătoare care face invizibil pe cel ce-o poartă.
Stăpîne, tu trebuie însăsă-i dai un nume ca să-ţi aparţină ţie.
Bastian privi atent cingătoarea.
―Cingătoarea Gemmal, spuse el apoi.
Xayide dădu zîmbind din cap:
―Acum cingătoarea e a ta.
Bastian luăcingătoarea şi o ţinu nehotărît în mînă.
―M-ai vrea s-o încerci chiar acum, întrebăea, pentru a te
convinge de efectul ei?
Bastian îşi prinse cingătoarea în jurul şoldurilor şi simţi că-i
venea exact pe măsură. E drept căsimţi doar, căci nu se mai
putea vedea pe sine, nici trupul, nici picioarele şi nici mîinile. Era
o senzaţie foarte neplăcută şi încercă să deschidă imediat
cheotoarea. Dar cum nu-şi mai vedea nici mîinile şi nici
cingătoarea, nu izbuti.
―Ajutor! încercăel săstrige cu vocea înăbuşită.
Brusc i se făcuse frică, gîndindu-se că nu va mai putea
niciodată să-şi scoată cingătoarea şi că va fi nevoit să rămînă
întotdeauna invizibil.
―Trebuie mai întîi săte înveţi săumbli cu ea, spuse Xayide,
am păţit şi eu la fel. Domnul şi stăpînul meu, îngăduie-mi săte
ajut.
Îşi întinse mînăîn gol şi într-o clipădeschise cingătoarea, iar
Bastian se văzu din nou pe sine. Suspinăuşurat. Apoi izbucni în
ris, iar Xayide zîmbi şi ea şi scoase fum din capătul-şarpe al
narghilelei ei.
În orice caz izbutise să-i schimbe lui Bastian gîndurile.
―Acum eşti mai bine apărat împotriva oricărei primejdii, grăi
ea blînd, şi acesta e un lucru la care ţin mai mult decît aşputea
spune, stăpîne.
― Primejdie, întrebă Bastian oarecum zăpăcit, ce fel de
primejdie?
― O, nimeni nu-i de-o seamă cu tine, şopti Xayide, atunci
cînd eşti înţelept. Primejdia se află în tine însuţi şi de aceea e
greu săfii apărat de ea.
― Ce vrei să spui cu asta ― în mine însumi? întrebă
Bastian.
―Înţelepciunea constăîn a te ridica deasupra lucrurilor, fără
săurăşti pe nimeni şi fărăsăiubeşti pe nimeni. Dar tu, stăpîne,
încămai ţii la prietenie. Inima-ţi nu e rece şi nepăsătoare ca un
pisc de munte înzăpezit ― şi astfel cineva ar putea să-ţi facă
vreun rău.
― Şi cine ar putea fi acela?
―Cel la care totuşi mai ţii încă, stăpîne, în ciuda aroganţei
sale.
―Exprimă-te mai limpede!
― Micul sălbatic obraznic şi lipsit de respect din neamul
pieilor verzi, stăpîne.
―Atreiu?
―Da, şi împreuna cu el, şi neruşinatul Fuhur.
― Şi aceştia doi ar avea de gînd să-mi facăvreun rău?
Lui Bastian mai că-i venea să rîdă. Xayide şedea cu capul
plecat.
―Asta n-am s-o cred în vecii vecilor, continuăBastian, nu
mai vreau săaud nimic despre asta.
Xayide tăcu şi îşi plecă şi mai adînc capul.
Dupăo îndelungatătăcere, Bastian întrebă:
― Şi cam ce-ar avea de gînd Atreiu săfacăîmpotriva mea?
―Stăpîne, şopti Xayide, aşfi dorit sănu fi spus nimic.
―Acum spune tot, strigăBastian, şi nu te opri la aluzii! Ce
ştii?
― Tremur în faţa furiei tale, stăpîne, bîigui Xayide şi întradevăr tremura toată, dar chiar de-ar fi săînsemne sfîrşitul meu,
am să-ţi spun tot: Atreiu plănuieşte să-ţi ia talismanul Crăiesei
Copile, fie în ascuns, fie cu forţa.
Pentru o clipălui Bastian i se tăie răsuflarea.
―Poţi s-o dovedeşti? întrebăel cu glasul stins.
Xayide făcu din cap semn cănu şi murmură:
― Cunoştinţele mele nu fac parte dintre cele ce se pot
dovedi.
― Atunci ţine-le pentru tine! spuse Bastian şi sîngele i se
urcăla cap, şi nu calomnia pe cel mai cinstit şi viteaz băiat din
întreaga Fantäzie!
Cu aceste cuvinte coborî din lectică şi plecă.
Dusă pe gînduri, Xayide îşi plimbă degetele pe capul de
năpîrcă, iar ochii ei roşii-verzui licăreau. După cîtva timp zîmbi
iar şi, în timp ce din gurăi se înălţa fum violet, şopti:
― Se va vedea, domnul şi stăpînul meu. Cingătoarea
Gemmal ţi-o va dovedi.
Cînd tabăra fu pregătită pentru popasul de noapte, Bastian
intrăîn cortul său. Îi porunci lui Hluan, djinnul cel albastru, sănu
lase pe nimeni săintre, în nici un caz pe Xayide! Dorea săfie
singur şi săreflecteze.
Socotea cănici nu merităsăse mai gîndeascăla ceea ce-i
spusese vrăjitoarea despre Atreiu. Altceva îl preocupa însă: cele
cîteva cuvinte strecurate despre obligaţia lui de a căuta
înţelepciunea.
Pînă acum trăise atît de multe, temeri şi bucurii, tristeţi şi
victorii, grăbise de la împlinirea unei dorinţe la alta şi nu avusese
linişte nici o clipă. Nimic nu-i dăduse liniştea şi mulţumirea dorită.
A fi însăînţelept înseamnăa fi mai presus de bucurie şi durere,
de teamă şi milă, de ambiţii şi de mîhniri. A fi înţelept înseamnă
a te ridica deasupra tuturor sentimentelor, a nu urî şi a nu iubi pe
nimeni şi nimic, dar şi a privi cu toatăindiferenţa la sentimentele
celor din jur. Cel ce era adevărat înţelept nu se mai lăsa impresionat de nimic. Era inaccesibil şi nimic nu-l mai putea atinge.
Da, merita într-adevăr sădoreşti a fi astfel! Bastian era convins
că în acest fel ajunsese la ultima sa dorinţă, acea dorinţă
supremăce urma să-l conducăla adevărata sa voinţă, dupăcum
spusese Graograman. Acum credea că a înţeles ce a vrut să
spună. Îşi dori să fie un mare înţelept, cel mai înţelept djn
întreaga Fantäzie!
Ceva mai tîrziu ieşi din cort. Luna lumina locuri pe care mai
înainte nici nu le băgase în seamă. Oraşul de corturi fusese
ridicat într-o vale înconjurată de un arc larg de munţi cu forme
bizare. Tăcerea era desăvîrşită. În vale mai erau presărate
cîteva crînguri şi tufărişuri, mai sus, pe coastele munţilor,
vegetaţia se rărea, iar şi mai sus înceta cu totul. Grupurile de
stînci ce se înălţau sus de tot alcătuiau tot soiul de figuri de
parcăar fi fost create de mîna vreunui sculptor gigantic. Nu sufla
vîntul şi cerul era senin. Toate stelele străluceau şi păreau mai
apropiate decît alteori.
Sus de tot, pe culmea unuia din cele mai înalte piscuri,
Bastian descoperi ceva ce părea o clădire cu cupolă. Desigur,
era locuită, căci o luminăslabăpornea de la ea.
―Am observat-o şi eu, stăpîne, spuse Hluan cu glasul său
hîrîit, stînd la postul său de la intrarea în cort. Ce-o fi oare?
Abia terminase de vorbit, cînd se auzi din mare depărtare un
strigăt ciudat. Semăna cu acel „Uhuhuhu!" prelung al strigătului
de cucuvea, dar mult mai puternic şi mai adînc. Apoi strigătul
mai răsună şi a doua şi a treia oară, de data aceasta însădin
mai multe voci.
Erau într-adevăr bufniţe, în număr de şase, după cum
constatăBastian foarte curînd. Veneau din direcţia piscului şi a
clădirii cu cupolăîn vîrf. Soseau plutind pe aripi aproape imobile.
Şi cu cît se apropiau mai mult, cu atît mai bine se vedea
mărimea lor uimitoare. Zburau cu o iuţealănemaipomenită. Ochii
lor străluceau puternic, iar urechile cu smocuri de puf pe ele le
ţineau ridicate în sus. Zburau fără nici un zgomot. Cînd se
aşezară jos în faţa cortului lui Bastian, abia dacă se auzi un
foşnet uşor al penelor din aripi.
Acum şedeau pe jos, fiecare din ele mai mare decît Bastian
şi îşi suceau capetele cu ochii mari, rotunzi, în toate direcţiile.
Bastian se apropie:
―Cine sînteţi şi pe cine căutaţi?
―Sîntem trimise de Uştu, mama intuiţiilor, răspunse una din
cele şase bufniţe, sîntem solii zburători ai mînăstirii stelelor
Gigam.
―Ce fel de mînăstire e asta? întrebăBastian.
― Este lăcaşul înţelepciunii, răspunse o altă bufniţă, unde
sălăşluiesc călugării cunoaşterii.
― Şi cine e Uştu? iscodi Bastian în continuare.
―Unul din cei trei gînditori profunzi care conduc mînâstirea
şi-i instruiesc pe călugării cunoaşterii, explică o a treia bufni ţă.
Noi sîntem solii de noapte şi aparţinem de ea.
―Dacăar fi zi, adăugăa patra bufniţă, atunci şi-ar fi trimis
solii, care sînt vulturi, altcineva, anume Şirkri, tatăl contemplaţiei.
Iar la ora amurgului, între zi şi noapte, Jisipu, fiul deşteptăciunii,
îşi trimite solii săi, vulpile.
―Cine sînt Şirkri şi Jisipu?
―Ceilalţi doi gînditori profunzi, stareţii noştri.
― Şi ce căutaţi aici?
― Îl căutăm pe marele înţelept, spuse cea de-a şasea
bufniţă. Cei trei gînditori profunzi ştiu că se află în această
aşezare de corturi şi-l roagăsă-i lumineze.
―Marele înţelept, întrebăBastian, cine e el?
― Numele lui, răspunseră toate cele şase bufniţe într-un
singur glas, e Bastian Balthasar Bux.
―L-aţi şi găsit, răspunse el, eu sînt.
Bufniţele se plecarăadînc, cu smucituri, lucru ce părea destul
de hazliu, în ciuda mărimii lor înspăimîntătoare.
― Cei trei gînditori profunzi, spuse prima bufniţă, roagă cu
smerenie şi veneraţie săvii la ei pentru a le dezlega enigma pe
care nu au putut-o dezlega în întreaga lor viaţăatît de lungă.
Bastian îşi mîngîia gînditor bărbia.
―Bine, răspunse el în sfîrşit, dar aşdori să-i iau cu mine şi
pe cei doi învăţăcei ai mei.
―Noi sîntem şase, răspunse bufniţa, şi cîte douădin noi pot
purta cîte unul din voi.
Bastian se întoarse către djinnul cel albastru.
―Hluan, adu-i pe Atreiu şi pe Xayide!
Djinnul se îndepărtăgrabnic.
―Care e întrebarea la care trebuie sărăspund? se interesă
Bastian.
― Mare înţelept, spuse una dintre bufniţe, noi sîntem doar
bieţi soli zburători neştiutori şi nu facem parte nici măcar din
rangul cel mai de jos al călugărilor cunoaşterii. Cum am putea
noi oare să-ţi comunicăm enigma pe care n-au izbutit s-o lămureascăcei trei gînditori profunzi în întreaga lor viaţă?
Dupăcîteva minute Hluan se întoarse cu Atreiu şi cu Xayide.
Pe drum le explicase pe scurt despre ce era vorba.
Cînd Atreiu ajunse în faţa lui Bastian, îl întrebăîn şoaptă:
―De ce eu?
―Da, întrebă şi Xayide, de ce el?
―Veţi afla, le răspunse Bastian.
Se dovedi că, prevăzătoare, bufniţele aduseseră cu ele trei
trapeze. Cîte două din ele apucară acum cu ghearele fringhiile
de care atîrnau trapezele, Bastian, Atreiu şi Xayide se aşezară
pe vergele, iar păsările de noapte cele mari se ridicarăcu ei în
aer.
Cînd ajunserăla mînăstirea stelelor Gigam, văzurăcăacea
cupolă mare nu era decît partea de sus a unei clădiri foarte
întinse, compusă din multe corpuri de casă cubice. Avea
nenumărate ferestre mici, iar calcanul înalt era lipit de o
prăpastie stîncoasă. Pentru vizitatorii nepoftiţi era greu sau deloc
accesibilă.
În corpurile de casă cubice se aflau chiliile călugărilor
cunoaşterii, bibliotecile, încăperile gospodăreşti, precum şi
locuinţele solilor. Sub cupola cea mare se afla sala de adunare
unde cei trei gînditori profunzi îşi ţineau cursurile.
Călugării cunoaşterii erau fiinţe ale Fantäziei de cele mai
diferite forme şi obîrşii. Cînd voiau însă să intre în mînăstire,
trebuiau să întrerupă orice legătură cu ţara şi cu familia lor.
Duceau o viaţăaspră şi trebuiau sărenunţe la multe, dedicînduse exclusiv înţelepciunii şi cunoaşterii. În comunitatea lor nu erau
nicidecum primiţi toţi cei ce doreau. Examenele erau severe, iar
cei trei gînditori profunzi erau neînduplecaţi. De aceea nu trăiau
acolo niciodată mai mult de trei sute de călugări, dar tocmai
astfel ei reprezentau elita celor mai luminate minţi din întreaga
Fantäzie. Fuseseră şi vremuri cînd fraţii şi surorile întru
înţelepciune ajunseseră să fie numai şapte, dar faptul nu
modificase cu nimic severitatea examenelor. În momentul acela
numărul călugărilor şi al călugăriţelor era ceva mai mare de două
sute.
Cînd Bastian, urmat de Atreiu şi Xayide, fu dus în sala cea
mare de cursuri, văzu în faţa sa o mulţime pestriţăde tot felul de
făpturi fantazice, care se deosebeau de propriul său alai numai
prin faptul că toţi, indiferent ce erau, se îmbrăcaseră în rase
aspre negre-cafenii. E greu de descris pum arăta, de pildă, o
stîncăumblătoare sau un piticuţ.
Doar cei trei stareţi, gînditorii prefunzi, aveau trupul de om.
Capetele lor nu erau însăomeneşti. Uştu, mama intuiţiilor, avea
faţa de bufniţă. Şirkri, tatăl contemplaţiei, avea capul de vultur. În
sfîrşit Jisipu, fiul deşteptăciunii, avea capul unei vulpi. Şedeau pe
scaune înalte de piatră şi păreau foarte mari. Atreiu şi chiar
Xayide păreau cuprinşi de sfialăla vederea lor. Doar Bastian se
apropie calm de ei. O linişte adîncădomnea în sala cea mare.
Şirkri, evident cel mai în vîrstădin cei trei şi şezînd la mijloc,
arătăîncet cu mîna spre un tron gol aşezat în faţa lor. Bastian
luăloc pe el.
După o tăcere îndelungată, Şirkri începu să vorbească.
Vorbea cu voce scăzută, iar glasul său răsuna surprinzător de
adînc şi de sonor.
― Din vremuri străvechi medităm la enigma lumii noastre,
Jisipu gîndeşte altfel despre ea decît presimte Uştu, iar intuiţia
lui Uştu duce la alte concluzii decît cele pe care le contemplu eu,
şi eu văd altfel decît gîndeşte lisipu. Dar lucrurile nu pot sămai
continue astfel. De aceea te-am rugat pe tine, mareînţelept, să
vii la noi şi săne lămureşti. Vrei săne îndeplineşti rugămintea?
―Vreau, spuse Bastian.
― Ascultă, deci, mare înţelept, întrebarea noastră: Ce e
Fantäzia?
Bastian tăcu cîtva timp, apoi răspunse:
―Fantäzia e Povestea fărăsfîrşit.
―Lasă-ne timp să-ţi înţelegem răspunsul, spuse Şirkri. Ne
vom întîlni mîine la aceeaşi oră.
Toţi se ridicarăîn tăcere, cei trei gînditori profunzi, precum şi
toţi călugării cunoaşterii, şi ieşirădin sală.
Bastian, Atreiu şi Xayide fură conduşi în chiliile pentru
oaspeţi unde îi aştepta pe fiecare o gustare modestă.
Culcuşurile erau simple paturi de scînduri cu pături aspre de
lînă. Pentru Bastian şi Atreiu fireşte căn-avea nici o importanţă,
doar Xayide ar fi dorit săobţinăprin vrăji un pat mai plăcut, dar
fu nevoită să constate că puterile ei magice nu aveau nici un
efect în aceastămînăstire.
În noaptea următoare, la ora stabilită, se adunarădin nou toţi
călugării, precum şi cei trei gînditori profunzi, în sala cea mare
cu cupolă. Bastian se aşeză din nou pe tron, Xayide şi Atreiu
stăteau la stînga şi la dreapta sa.
De data aceasta Uştu, mama intuiţiilor, fu cea care îl privi pe
Bastian holbînd ochii rotunzi de bufniţă şi spunîndu-i:
―Ne-am gîndit la învăţătura ta, mare înţelept. Ni s-a ivit însă
o nouăîntrebare. DacăFantäzia e Povestea fărăsfîrşit, precum
spui tu, atunci unde e scrisăaceastăpoveste?
Din nou Bastian tăcu o vreme, iar apoi răspunse:
―Într-o carte legatăîn mătase roşie-arămie.
― Dă-ne răgaz să-ţi înţelegem cuvintele, spuse Uştu. Ne
vom întîlni din nou aici mîine la aceeaşi oră.
Totul se petrecu la fel ca în noaptea precedentă. Iar în cea
următoare, după ce se adunaseră cu toţii în sala de cursuri,
Jisipu, fiul deşteptăciunii, luăcuvîntul:
― Ne-am gîndit şi de data aceasta la învăţătura ta, mare
înţelept. Şi din nou ne aflăm nedumeriţi faţăde o nouăîntrebare.
Dacălumea noastră, Fantäzia, e o poveste fărăsfîrşit, şi dacă
această poveste e scrisă într-o carte legată în mătase roşiearămie, ―atunci unde se găseşte aceastăcarte?
Şi dupăo scurtătăcere, Bastian răspunse:
―În podul unei şcoli.
―Mare înţelept, ripostăJisipu cel cu capul de vulpe, noi nu
ne îndoim de adevărul celor spuse de tine. Şi totuşi am dori săte
rugăm săne faci să şi vedem acest adevăr. Eşti în stare?
Bastian se gîndi, apoi spuse:
―Cred căsînt în stare.
Atreiu îl privi surprins pe Bastian. Xayide avea şi ea o
expresie întrebătoare în ochii ei diferit coloraţi.
― Ne vom reîntîlni mîine noapte la aceeaşi oră, spuse
Bastian, dar nu aici în sala de cursuri, ci afară pe acoperişul
mînăstirii stelelor Gigam. Iar voi trebuie săpriviţi cerul cu atenţie
şi fărăîntrerupere.
În noaptea următoare ―era tot atît de senin ca şi în cele trei
dinainte ― toţi membrii comunităţii, inclusiv cei trei gînditori
profunzi, se adunaserăla ora stabilităpe acoperişurile mînăstirii
şi priveau cu capetele lăsate pe spate în sus spre cerul înstelat.
Printre ei se găseau şi Atreiu cu Xayide. Amîndoi nu ştiau ce
avea de gînd Bastian.
Iar el se caţără pe punctul cel mai înalt al cupolei. Cînd se
află sus, privi departe în jur ― şi în clipa aceea văzu pentru
prima oară, departe, foarte departe în zare şi lucind feeric în
lumina lunii. Turnul de Fildeş.
Scoase din buzunar piatra Al'Tsahir ce lumina blînd. Bastian
îşi rechemăîn memorie cuvintele inscripţiei de pe uşa bibliotecii
din Amargahth:
...De-mi va rosti numele şi a doua oară
De la sfîrşit la început
Lumina celor o sută de ani
Într-o singurăstrăfulgerare va pieri.
Ridicăpiatra în sus şi strigă:
―Rihast'la!
În aceeaşi clipăapăru un fulger atît de strălucitor, căstelele
de pe cer păliră, iar universul se lumină. Şi se văzu podul şcolii
cu grinzile sale groase şi înnegrite de vreme. Pe următotul se
stinse. Strălucirea a o sutăde ani se consumase într-o singură
clipă. Al'Tsahir dispăruse fărăurmă.
Cu toţii, chiar şi Bastian, avurănevoie de mai mult timp pînă
ce ochii lor se învăţară din nou cu lumina slabă a lunii şi a
stelelor.
Zguduiţi de acea apariţie, se adunară cu toţii în tăcere în
marea salăde cursuri. Bastian veni ultimul. Călugării cunoaşterii
şi cei trei gînditori profunzi se ridicară de la locurile lor şi se
înclinarăadînc şi prelung în faţa lui.
― Nu există cuvinte, spuse Şirkri, cu care aş putea să-ţi
mulţumesc pentru fulgerul iluminării, mare înţelept. Căci în podul
acela misterios am zărit o fiinţădin specia mea, un vultur.
―Te înşeli, Şirkri, îl contrazise zîmbind blînd Uştu, cea cu
faţa de bufniţă, am văzut bine căera o bufniţă.
―Văînşelaţi amîndoi, o întrerupse cu ochii strălucitori lisipu,
fiinţa de acolo e înrudităcu mine. E o vulpe.
Şirkri ridicămîinile într-un gest de respingere.
― Iată-ne din nou acolo unde eram, spuse el. Numai tu,
mare înţelept, ne poţi răspunde şi la noua întrebare. Care din noi
trei are dreptate?
Bastian surîse distant şi spuse:
―Toţi trei..
―Lasă-ne vreme săînţelegem răspunsul tău, îl rugăUştu.
―Da, răspunse Bastian, vălas vreme atît cît doriţi. Căci noi
vom pleca acum.
Pe feţele călugărilor cunoaşterii precum şi pe cele ale celor
trei stareţi se putea citi dezamăgirea, dar Bastian respinse cu
sînge rece rugăminţile lor insistente de a rămîne la ei mai mult
timp, sau, şi mai bine, pentru totdeauna.
Aşadar, fu însoţit, împreunăcu cei doi învăţăcei ai săi, pînăla
ieşirea din mînăstire, iar solii zburători îi duseră înapoi la
aşezarea de corturi.
De altfel, în aceeaşi noapte se ivi la Gigam o prim ă
divergenţăde principiu între cei trei gînditori profunzi. Peste mulţi
ani avea să ducă la destrămarea congregaţiei. Uştu, mama
intuiţiilor, Şirkri, tatăl contemplaţiei şi Jisipu, fiul deşteptăciunii,
întemeiară fiecare cîte o mînăstire proprie. Dar aceasta este o
altăpoveste şi va fi povestităaltădată.
Bastian pierduse însă în aceeaşi noapte orice amintire
despre faptul cămersese vreodatăla o scoală. De asemenea şi
podul, chiar şi cartea cu legătura de mătase roşie-arămie
dispăruseră din memoria lui. Şi nici nu se mai întreba cum
ajunsese în Fantäzia.
Bătălia pentru Turnul de Fildeş
VENISERĂ ÎNAPOI ISCOADELE TRIMISE şi povestiră în
tabără că se aflau cu toţii acum foarte aproape de Turnul de
Fildeş. În două, cel mult trei zile de marş forţat puteau ajunge
acolo.
Bastian părea însănehotărît. Dădea ordin săfacăpopas mai
des decît pînăatunci, pentru a porni apoi în pripă. Nimeni din tot
convoiul însoţitorilor săi nu înţelegea motivul, dar fireşte cănici
nu îndrăznea nimeni să-l întrebe. De la marea sa ispravă din
mînăstirea stelelor devenise inaccesibil pînă şi pentru Xayide. În
tabără circulau tot soiul de zvonuri, dar cei mai mulţi dintre
tovarăşii săi de drum se supuneau cu bunăvoinţăordinelor sale
contradictorii. Marii înţelepţi ―spuneau ei ―par de multe ori de
neînţeles fiinţelor normale. Nici Atreiu şi Fuhur nu-şi mai puteau
explica purtarea lui Bastian. Ceea ce se petrecuse în mînăstirea
stelelor îi depăşea pe amîndoi. Dar faptul nu făcea decît să le
sporeascăgrija ce i-o purtau.
Înlăuntrul lui Bastian se luptau douăsentimente, şi nici unul
dintre ele nu putea fi înăbuşit. Îi era dor să se întîlnească cu
Puişorul Lunii. Acum era vestit şi admirat în întreaga Fantäzie şi
putea s-o revadăde la egal la egal. Totodatăîi era însăteam ă
căi-l va cere înapoi pe AURYN. Şi ce se va întîmpla atunci? Va
încerca oare să-l trimităînapoi în lumea despre care aproape că
nu mai ştia nimic? Nu voia săse întoarcă! Şi voia săpăstreze
giuvaerul! ―Pe urmăîi trecea prin minte cănu era deloc sigur
căea i-l va cere înapoi. Poate căi-l va lăsa cît timp va dori el.
Poate căi-l dăruise, şi acum era al lui pentru totdeauna. În astfel
de momente abia mai putea aştepta ş-o revadă. Grăbea mersul
oştirii pentru a ajunge cît mai repede la ea. Dar din nou era
copleşit de îndoieli, şi atunci poposeau cu toţii, pentru ca Bastian
săaibătimp săse lămureascăla ce-ar fi putut săse aştepte.
Astfel, alternînd marşurile forţate cu lungi zăbave, ajunserăîn
cele din urmă la marginea cea mai îndepărtată a vestitului
Labirint, nesfîrşita întindere a grădinii de flori străbătute de cărări
şi poteci întortocheate. În zare strălucea Turnul de Fildeşde un
alb feeric pe cerul auriu al amurgului.
Întreaga ceată fantazică, precum şi Bastian se opriseră pe
loc admirînd într-o tăcere reculeasăfrumuseţea de nedescris a
priveliştii. Chiar şi pe faţa lui Xayide se vedea o expresie de
uimire cum nu mai apăruse niciodatăpe chipul ei şi care, fireşte,
dispăru foarte curînd. Atreiu şi Fuhur, aflîndu-se în urma tuturor,
îşi aminteau cît de diferit arătase Labirintul cînd fuseseră aici
ultima dată: mîncat de boala mortală a neantului. Acum părea
mai înfloritor, mai frumos şi mai strălucitor decît fusese vreodată.
Bastian hotărî sănu meargămai departe în ziua aceea, aşa
că fură ridicate corturile pentru noapte. Trimise cîţiva soli ce
urmau sătransmităPuişorului Lunii salutul său şi s-o anunţe că
avea de gînd ca a doua zi să-şi facăintrarea în Turnul de Fildeş.
Pe urmăse culcăîn cortul său şi încercăsădoarmă. Se răsucea
întruna pe perne, dar grijile nu-i dădeau pace. Nu bănuia că
aceastănoapte urma sădevină şi din alte motive cea mai rea a
existenţei sale de pînăatunci în Fantäzia.
Spre miezul nopţii îl prinsese în sfîrşit un somn neliniştit, cînd
sări deodată, speriat de şoapte şi murmure agitate în faţa intrării
cortului său. Se ridică şi ieşi afară.
―Ce se-ntîmplă? întrebăsever.
―Acest sol, răspunse Hluan, djinnul cel albastru, susţine că
trebuie să-ţi transmităo veste atît de importantă, încît nu poate
aştepta pînămîine dimineaţă.
Solul pe care Hluan îl prinsese de ceafă şi-l ţinea în sus era
un sprintenel tare mic, o fiinţă[...] de blăniţăavea pene ţipător de
pestriţe. Sprinteneii fac parte dintre cei mai rapizi alergători din
Fantäzia şi sînt în stare săparcurgădistanţe uriaşe cu o asemenea viteză, încît în timpul fugii lor nici nu pot fi zăriţi, trecerea lor
făcîndu-se observată doar prin urma de norişori de praf stîrniţi
de ei. Tocmai datorităacestei însuşiri fusese ales sprintenelul în
chip de sol. Parcursese întreaga distanţă pînă la Turnul de
Fildeş şi înapoi, iar acum gîfîia cu răsuflarea tăiată în timp ce
djinnul îl depuse în faţa lui Bastian.
―Iartă-mă, stăpîne, gîfîi el înclinîndu-se adînc de cîteva ori,
iartă-măcăîndrăznesc să-ţi tulbur liniştea, dar pe bunădreptate
puteai fi nemulţumit de mine dacăn-aşfi făcut-o. Crăiasa Copilă
nu e în Turnul de Fildeş, nu mai e acolo de vreme foarte
îndelungată, şi nimeni nu ştie unde se află.
Brusc Bastian simţi gol şi rece în suflet.
―Te înşeli. Nu se poate.
―Ceilalţi soli ţi-o vor confirma, stăpîne, atunci cînd măvor
ajunge din urmă.
Bastian tăcu o vreme, apoi spuse slab:
―Mulţumesc. Bine.
Se întoarse şi intrăîn cort.
Se întinse pe culcuşul său şi îşi sprijini capul în mîinî. Era cu
neputinţă ca Puişorul Lunii să nu fi aflat că de atîta vreme
pornise la drum. Oare nu mai voia să-l revadă? Sau i se
întîmplase ceva? Nu, era de neînchipuit ca în propria ei
împărăţie săi se întîmple ceva, ei, Crăiesei Copile.
Dar nu era acolo, aşa că el nu trebuia să i-l restituie pe
AURYN. Pe de altăparte, resimţea însăo dezamăgire amarnică,
fiindcănu avea s-o revadă. Indiferent ce motiv ar fi putut avea ea
ca să se poarte aşa, el socotea că era de neînţeles, ba chiar
jignitor!
Apoi îşi aminti de spusele ades repetate de Atreiu şi de
Fuhur, anume cănimeni n-o întîlneşte mai mult decît o singură
datăpe Crăiasa Copilă!
Tristeţea îl făcu să se simtă dintr-o dată cuprins de dor.
Dorea să-şi verse inima cuiva, dorea să vorbească cu un
prieten. Îi era dor de Atreiu, de Fuhur.
Îi veni ideea să-şi pună cingătoarea Gemmal şi să meargă
nevăzut la ei. Astfel putea fi la ei şi săse bucure de prezenţa lor
consolatoare fărăa renunţa la mîndria lui.
Deschise repede caseta frumos împodobită, scoase
cingătoarea şi o aşezăîn jurul şoldurilor. Din nou fu cuprins de
acelaşi sentiment neplăcut ca prima dată cînd el însuşi nu se
mai putuse vedea. Aşteptă cîtva timp pînă ce se mai obişnui,
apoi ieşi şi începu săumble prin aşezarea de corturi, căutîndu-i
pe Atreiu şi Fuhur.
Pretutindeni se auzeau şoapte şi murmure agitate. Figuri
fantomatice se strecurau printre corturi, ici şi colo se adunaseră
mai mulţi sfătuindu-se în şoaptă. Între timp se întoarseră şi
ceilalţi soli, iar vestea căPuişorul Lunii nu se afla în Turnul de
Fildeşse răspîndise cu iuţeala fulgerului în tabăra tovarăşilor de
drum. Bastian căuta mereu printre corturi, dar nu-i găsea nicăieri
pe cei doi dupăcare plecase.
Atreiu şi Fuhur se opriserăla marginea taberei sub un tufiş
de rozmarin înflorit. Atreiu şedea turceşte cu braţele încrucişate
peste piept şi privea cu faţa nemişcată spre Turnul de Fildeş.
Balaurul-noroc era culcat pe pămînt lîngăel, cu capul său uriaş
la picioarele lui.
―Era ultima mea speranţă, credeam căva face o excepţie
cu el, pentru a-şi lua înapoi talismanul, spuse Atreiu, dar acum
am pierdut orice nădejde.
―O fi ştiind ea ce face, răspunse Fuhur.
În acest moment Bastian îi găsise pe cei doi şi se apropie
nevăzut de ei.
―Oare ştie într-adevăr? murmurăAtreiu. AURYN nu trebuie
sămai rămînăla el.
― Şi ce vrei săfaci? întrebăFuhur. De bunăvoie n-o să-l dea
niciodată.
―Trebuie săi-l iau, răspunse Atreiu.
La aceste cuvinte Bastian simţi cum îi fuge pâmîntul de sub
picioare.
― Şi cum vrei săfaci una ca asta? îl auzi pe Fuhur vorbind.
Desigur, odatăce i l-ai lua, el nu te-ar mai putea sili săi-l restitui.
―O, nu ştiu dacă-i chiar aşa. Tot ar mai avea puterea lui şi
sabia fermecată.
―Talismanul te-ar apăra însă, replicăFuhur, chiar şi atunci.
―Nu, spuse Atreiu, nu cred. Nu de el. Nu astfel.
― Şi cînd te gîndeşti, continuă Fuhur rîzînd încetişor şi cu
amărăciune, căel însuşi ţi l-a oferit, în prima searăcînd aţi fost
împreunăla Amarganth. Iar tu ai refuzat.
Atreiu dădu din cap.
―Pe atunci încănu ştiam cum se vor desfăşura lucrurile.
―Atunci ce-ţi mai rămîne de făcut, întrebă Fuhur, ce-ai să
întreprinzi ca să-i iei talismanul?
―Trebuie săi-l fur, răspunse Atreiu.
Capul lui Fuhur ţîşni în sus. Cu ochii roşii-rubinii arzîndu-i în
cap, îl privi ţintă pe Atreiu care-şi plecă privirile în pămînt şi
repetăîn şoaptă:
―Trebuie săi-l fur. Nu existăaltăcale.
Dupăo tăcere neliniştitoare, Fuhur întrebă:
―Cînd?
― Chiar în noaptea asta, răspunse Atreiu, căci mîine ar
putea fi prea tîrziu.
Bastian nu mai voia să audă nimic. Plecă încet. Nu mai
simţea nimic altceva decît un gol rece şi nesfîrşit. Acum totul îi
era indiferent ―aşa cum spusese Xayide.
Se întoarse în cortul său şi îşi scoase cingătoarea Gemmal.
Pe urmă îl trimise pe Hluan să-i cheme pe cei trei cavaleri
Hysbald, Hykrion şi Hydorn. În timp ce umbla de colo-colo în
aşteptare, îşi aminti căXayide îi prevestise totul. Atunci nu voise
să creadă, acum însă era nevoit s-o facă. Acum îşi dădea
seama că Xayide era sinceră. Numai ea îi voia cu adevărat
binele. Totuşi încănu era sigur ca Atreiu îşi va aduce într-adevăr
la îndeplinire planul. Poate căfusese doar un gînd de care se şi
ruşina acum. În orice caz Bastian nici nu avea să-i pomenească
vreodată aceste lucruri ― deşi de-aici înainte prietenia nu mai
exista pentru el. Încheiase pentru totdeauna cu ea.
Cînd sosiră cei trei cavaleri, le spuse că avea motive să
presupunăcăîncăîn timpul nopţii un hoţva veni în cortul său.
De aceea îi roagă pe cei trei cavaleri să stea de gardă în
interiorul cortului şi să-l ia imediat prizonier pe hoţ, indiferent cine
ar fi el. Hysbald, Hydorn şi Hykrion furăde acord şi se instalară
pentru noapte. Bastian plecă.
Se duse la lectica de coral a lui Xayide. Ea dormea adînc,
doar cei cinci gealaţi în platoşele lor negre de insectă stăteau
smirnă şi nemişcaţi în jurul ei. În întuneric parcă erau cinci
blocuri de granit.
―Doresc să-mi daţi ascultare, spuse Bastian în şoaptă.
De îndatăcei cinci îşi întoarserăfeţele lor negre de fier către
el.
―Porunceşte-ne, stăpîne al stăpînei noastre, răspunse unul
din ei cu glasul sunînd a tinichea.
― Credeţi că-l puteţi da gata pe balaurul-noroc Fuhur? îl
întrebăBastian.
― Depinde de voinţa ce ne conduce, răspunse glasul de
tinichea.
―E voinţa mea, spuse Bastian.
―Atunci dăm gata orişice, fu răspunsul.
― Bine, atunci porniţi acum spre el! şi le arătă direc ţia cu
mîna întinsă. Îndată ce Atreiu pleacă, luaţi-l prizonier! Dar
rămîneţi cu el acolo. Vădau eu de ştire cînd să-l aduceţi.
― Cu plăcere, stăpîne al stăpînei noastre, îi răspunseră
vocile de tinichea.
Fărăzgomot şi cu acelaşi pas cadenţat cei cinci gealaţi negri
se puserăîn mişcare. Xayide surîse în somn.
Bastian se întoarse la cortul său, dar cînd îl zări, şovăi. În
cazul cînd Atreiu ar încerca într-adevăr săcomităfurtul, nu voia
săfie de faţăcînd îl vor prinde.
Zorile începuseră să mijească, iar Bastian se aşeză nu
departe de cortul său, aşteptînd învelit în mantia sa de argint sub
un pom. Timpul trecea nespus de încet, o dimineaţă spălăcită
luase locul zorilor, se luminămai mult, iar Bastian începuse să
spere că Atreiu va fi renunţat la proiectul său, cînd din cort
răsunarăbrusc gălăgie şi zgomot confuz de voci. Nu ţinu decît
puţin timp, apoi Atreiu cu mîinile legate la spate fu scos de
Hykrion din cort.
Bastian se ridicăobosit şi se sprijini de pom.
―Prin urmare, totuşi! murmurăel.
Pe urmăse duse la cort. Nu voia să-l priveascăpe Atreiu, iar
acesta îşi ţinea şi el capul plecat.
― Hluan, îi spuse Bastian djinnului celui albastru de lîngă
intrarea cortului, trezeşte-i pe toţi în tabără. Săse adune cu toţii
aici. Iar uriaşii cu platoşe negre să-l aducăpe Fuhur.
Djinnul scoase un strigăt ascuţit de vultur şi plecăîn grabă.
Peste tot pe unde trecea începea forfota în corturile mari şi mici,
precum şi în celelalte locuri de odihnă.
―Nu s-a împotrivit deloc, mîrîi Hykrion arătîndu-l cu un gest
al capului pe Atreiu care stătea nemişcat şi cu fruntea plecată.
Bastian se întoarse cu spatele şi se aşezăpe o piatră.
Cînd cei cinci gealaţi îl aduserăpe Fuhur, o mare mulţime se
şi strînsese în jurul cortului de gală. La apropierea paşilor
cadenţaţi, bocănitori şi metalici, spectatorii se dădurăla o parte
eliberînd calea. Fuhur nu era încătuşat, iar uriaşii în platoşe nici
nu-l atingeau, ci mergeau doar la dreapta şi la stînga lui cu
săbiile trase din teacă.
― Nu s-a împotrivit deloc, stăpîne al stăpînei noastre, îi
spuse lui Bastian una din vocile de tinichea atuncicînd convoiul
se opri în faţa lui.
Fuhur se întinse pe jos în faţa lui Atreiu şi închise ochii.
Se lăsă o tăcere îndelungată. Ultimii întîrziaţi din tabără
veniră în grabă întinzîndu-şi gîtul pentru a vedea şi ei ce se
întîmplă. Singura persoană care nu era de faţă era Xayide.
Şoaptele şi murmurul se stinseră treptat. Toate privirile se
plimbau încolo şi încoace între Atreiu şi Bastian. În lumina
cenuşie a dimineţii figurile lor nemişcate păreau o imagine fără
culori, încremenităpentru vecie.
În sfîrşit, Bastian se sculăîn picioare.
― Atreiu, spuse el, ai vrut să-mi furi talismanul Crăiesei
Copile ca să ţi-l însuşeşti. Iar tu, Fuhur, ai ştiut şi ai complotat cu
el. Astfel voi doi n-aţi pîngărit numai prietenia ce-a fost cîndva
între noi, ci v-aţi făcut vinovaţi şi de cea mai odioasă crimă
împotriva voinţei Puişorului Lunii care mi-a dat mie giuvaerul. Vă
recunoaşteţi vina?
Atreiu îl privi lung pe Bastian, apoi aprobădînd din cap.
Lui Bastian i se stinsese glasul şi trebui săîncerce de două
ori înainte de-a putea vorbi mai departe.
―Măgîndesc cătu, Atreiu, ai fost cel ce m-a dus la Crăiasa
Copilă. Şi mă gîndesc la cîntarea lui Fuhur la Amarganth. De
aceea vreau săvădăruiesc viaţa, viaţa unui hoţ şi a complicelui
său. Faceţi cu ea ce vreţi. Dar plecaţi de la mine, cît se poate de
departe, şi sănu mai îndrăzniţi niciodatăa da ochii cu mine. Vă
surghiunesc pentru totdeauna, nu v-am cunoscut niciodată.
Îi făcu cu capul semn lui Hykrion să dezlege cătuşele lui
Atreiu, apoi se întoarse şi se aşezăla loc.
Atreiu rămase multăvreme nemişcat, apoi îi aruncăo privire
lui Bastian. Părea că vrea să spună ceva, dar pe urmă se
răzgîndi. Se aplecă spre Fuhur şi îi şopti ceva. Balaurul-noroc
deschise ochii şi se sculăîn picioare. Atreiu sări pe spinarea lui,
iar Fuhur îşi luăzborul. Se înălţa de-a dreptul în cerul matinal din
ce în ce mai luminos şi, deşi mişcările lui erau greoaie şi
anevoioase, dupăcîteva clipe cei doi se făcurănevăzuţi.
Bastian se ridică şi intrăîn cortul său. Aici se zvîrli pe culcuş.
― Acum ai atins adevărata măreţie, spuse şoptit un glas
blînd şi voalat, acum nu mai ţii la nimic şi nimic nu te mai poate
atinge.
Bastian se ridică în capul oaselor. Xayide era cea care
vorbise. Era ghemuităîn colţul cel mai întunecat al cortului.
―Tu, întrebăBastian, cum ai intrat?
Xayide zîmbea.
―Pentru mine, domnul şi stăpînul meu, nu existăsantinele
care m-ar putea opri. Numai porunca ta ar putea-o face. Mă
goneşti?
Bastian se culcăiar şi închise din nou ochii.
Dupăun timp murmură:
―Mi-e indiferent. Rămîi sau pleacă!
Ea-l cercetămultă vreme pe sub pleoapele aproape lăsate.
Apoi se interesă:
―La ce te gîndeşti, domnul şi stăpînul meu?
Bastian se întoarse cu spatele la ea şi nu-i răspunse.
Pentru Xayide era limpede căîn nici un caz nu trebuia să-l
lase acum singur. Oricînd putea să-i scape. Trebuia să-l
consoleze şi să-l înveselească ― în felul ei. Trebuia să-l
constringă să meargă mai departe pe drumul ce-l pregătise
pentru el ― şi pentru ea însăşi. Iar de data aceasta lucrurile nu
mai puteau fi rezolvate cu vreun dar fermecat sau cu vreun
şiretlic oarecare. Trebuia săfacăuz de mijloace mai tari. De cel
mai tare pe care îl avea la dispoziţie, anume dorinţele cele mai
ascunse ale lui Bastian. Se aşezălîngăel şi-i şopti la ureche:
―Cînd vrei să-ţi faci intrarea în Turnul de Fildeş, domnul şi
stăpînul meu?
― Nu ştiu, vorbi Bastian cu capul înfundat în perne, ce să
mai caut acolo dacăPuişorul Lunii nu e? Nici nu mai ştiu ce să
fac acum.
―Ai putea săte muţi acolo pentru a o aştepta pe Crăiasa
Copilă.
Bastian se întoarse spre Xayide.
―Crezi cămai revine?
Fu nevoit să-şi repete întrebarea pe un ton mai insistent
înainte ca Xayide să-i răspundă şovăind:
―Nu cred. Presupun căa părăsit Fantäzia pentru totdeauna
şi cătu eşti urmaşul ei, domnul şi stăpînul meu.
Bastian se ridică încet. Privi în ochii bicolori ai lui Xayide şi
trecu mult timp pînăce pricepu bine înţelesul vorbelor ei.
―Eu? exclamăel.
Pe obraji îi ardeau pete roşii.
― Te sperie atît de mult gîndul? şopti Xayide. Ţi-a dat
însemnul deplinelor ei puteri. Ţi-a lăsat ţie împărăţia ei. Iar tu vei
fi acum Împăratul Copil, domnul şi stăpînul meu. Şi aceasta pe
bunădreptate. Nu numai căai salvat Fantäzia venind încoace,
dar ai şi creat-o! Noi toţi ― şi eu însămi ―sîntem opera ta! Eşti
doar marele înţelept, de ce te-ai teme acum săpreiei deplinele
puteri ce ţi se cuvin dupătoate cîte s-au întîmplat?
Iar în timp ce ochii lui Bastian începeau săstrăluceascădin
ce în ce mai mult, aprinşi de o febră rece, Xayide îi vorbea
despre o nouăFantäzie, despre o lume ce putea fi alcătuităîn
toate amănuntele ei dupăpreferinţele lui Bastian, unde putea să
creeze şi sădistrugă dupăbunul lui plac, unde nu mai existau
nici un fel de stavile şi limitări, unde fiecare făptură, bună sau
rea, frumoasăsau urîtă, proastăsau deşteaptă, îşi avea originea
numai şi numai în voinţa lui. Iar el trona sublim şi misterios
deasupra tuturor, hotărînd destinele într-un veşnic joc.
―Abia atunci, încheie ea, vei fi cu adevărat liber, liber de tot
ce te constrînge şi liber să faci tot ce vrei. Nu doreai tu să-ţi
găseşti adevărata ta voinţă? Iat-o!
Încă în aceeaşi dimineaţă corturile fură strînse, iar convoiul
de multe mii de capete condus de Bastian şi Xayide în lectica de
mărgean porni la drum spre Turnul de Fildeş. O coloană ce
părea nesfîrşitătrecea pe căile întortocheate ale Labirintului. Iar
cînd capul coloanei ajunse spre searăla Turnul de Fildeş, ultimii
din alai abia păşiseră peste hotarele cele mai îndepărtate ale
grădinii.
Primirea făcutălui Bastian fu atît de sărbătoreascăpe cît şi-o
dorise. Erau de faţătoţi cei ce făceau parte din curtea Crăiesei
Copile. Pe toate crenelurile şi acoperişurile stăteau paznicii,
duhuri ale văzduhului cu trimbiţe strălucitoare şi sunînd din ele
cît îi ţineau plămînii. Scamatorii îşi arătau măiestria, astrologii
proclamau norocul şi măreţia lui Bastian, cofetarii coceau torturi
înalte cît munţii, iar miniştrii şi demnitarii păşeau lîngălectica de
mărgean şi o conduceau prin forfota mulţimii în sus pe strada
principalăcare se desfăşura sub forma unei spirale din ce în ce
mai înguste în jurul conului format de Turnul de Fildeş, pînă
acolo unde poarta cea mare ducea în interiorul palatului propriuzis. Urmat de Xayide şi de toţi demnitarii, Bastian urcă pe
treptele albe ca neaua ale scării largi, merse mai departe prin
toate sălile şi coridoarele, prin cea de-a doua poartă, tot mai sus,
prin grădina în care animalele, pomii şi florile erau din fildeş,
peste podurile arcuite şi prin ultima poartă. Voia să ajungă
tocmai în acel pavilion care avea forma unei flori de magnolie şi
se afla în vîrful uriaşului turn. Se văzu însăcăfloarea era închisă
şi căultima bucatăde drum ce ducea la ea era atît de lunecoasă
şi de povîrnită, încît nimeni nu se putea sui pe ea.
Bastian îşi aminti că nici Atreiu, grav rănit, nu putuse urca
atunci, în orice caz nu cu propriile lui puteri. Căci nimeni dintre
cei ce-au ajuns vreodatăsus nu ştie în ce fel a izbutit. E ca un
dar ce-l primeşti.
Dar Bastian nu era Atreiu. Căci de-aici înainte numai el avea
căderea sădăruiascăîn chip de favoare aceastăultimăbucată
de drum. Şi nu avea de gînd sădea înapoi.
― Chemaţi meseriaşii! porunci el. Să-mi taie trepte în
suprafaţa netedă sau să-mi construiască o scară sau să
inventeze altceva. Căci doresc să-mi stabilesc locuinţa acolo
sus.
― Stăpîne, îndrăzni să replice unul dintre cei mai bătrîni
sfetnici, acolo sus locuieşte Suverana Dorinţelor cea Cu Ochii de
Aur, atunci cînd stăla noi.
―Săfaceţi ceea ce văporuncesc eu! se răsti Bastian la el.
Demnitarilor le pieri sîngele din obraji şi se dădură înapoi.
Totuşi îl ascultară. Furăaduşi meseriaşi şi se apucarăde lucru
mînuind ciocane grele şi dălţi. Oricît se străduiau însă, nu
izbuteau săspargănici cea mai micăbucatădin piscul muntelui.
Dălţile le săreau din mînă şi pe suprafaţa netedănu rămînea nici
măcar o zgîrietură.
―Inventaţi altceva, spuse Bastian supărat, întorcîndu-se cu
spatele, căci vreau săajung acolo sus. Dar să ştiţi cărăbdarea
mea ar putea sfîrşi foarte curînd.
Pe urmăplecăînapoi şi, împreunăcu membrii curţii sale din
care făceau parte în primul rînd Xayide, cei trei cavaleriHysbald,
Hykrion şi Hydorn, precum şi Illuan, djinnul cel albastru, luă în
stăpînire celelalte încăperi ale palatului.
Încăîn aceeaşi noapte convocăpe, toţi demnitarii, miniştrii şi
sfetnicii ce-i slujiserăpînăatunci Puişorului Lunii, săparticipe la
o consfătuire în sala cea mare şi rotundăunde se ţinuse cîndva
congresul medicilor. Le ceru să-i jure supunere deplină.
― Chiar şi atunci şi mai ales atunci, mai adăugă el, cînd
hotărîrile mele vi s-ar părea de neînţeles.. Căci eu nu sînt de-o
seamăcu voi.
Pe urmăstabili căexact după şaptezei şi şapte de zile se va
încorona el singur ca împăratul Copil al Fantäziei. Urma săfie o
sărbătoare de o asemenea splendoare cum nu mai existase
niciodată, nici chiar în Fantäzia. Ceru săfie trimişi soli în toate
ţinuturile, căci dorea ca fiecare popor al împărăţiei fantazice să-şi trimităun reprezentant la festivităţile de Încoronare.
Acestea Fiind spuse, Bastian se retrase şi-i lăsă singuri pe
sfetnicii şi demnitarii descumpăniţi.
Erau cu toţii descumpăniţi. Tot ce auziserăli se păruse atît
de monstruos, încît multăvreme rămaserătăcuţi şi cu capetele
lăsate în jos. Pe urmăîncepurăsăse sfătuiascăîn şoaptă. Iar
după ce se consultară cîteva ore, ajunseră la concluzia că
trebuiau săasculte de poruncile lui Bastian, căci el purta însemnul Crăiesei Copile, ceea ce-i obliga să-i dea ascultare ―fie că
credeau căCrăiasa Copilăîi predase într-adevăr deplinele puteri
lui Bastian, fie cătoatăaceastăîntîmplare nu era decît încăuna
din deciziile ei de neînţeles. Prin urmare, soliile furătrimise şi se
dădu ascultare şi tuturor celorlalte porunci ale lui Bastian.
E drept căel însuşi nu se mai interesa de ele. Lăsăîn seama
lui Xayide toate amănuntele pregătirii sărbătorii de încoronare.
Iar ea era neîntrecutăîn a-i ţine ocupaţi pe toţi membrii curţii din
Turnul de Fildeş ― atît de ocupaţi, încît nimeni nu mai avea
răgaz săstea săse gîndească.
În timpul următoarelor zile şi săptămîni, Bastian îşi petrecu
vremea şezînd de cele mai multe ori nemişcat în camera ce şi-o
alesese. Privea fix drept înainte şi nu făcea nimic. I-ar fi plăcut
să-şi doreascăceva sau sănăscoceascăvreo poveste care să-l
distreze, dar nu-i mai venea nimic în minte. Se simţea gol şi
găunos.
Astfel îi veni în sfîrşit ideea că ar putea să-şi dorească să
vină Puişorul Lunii la el. Iar dacă acum era într-adevăr
atotputernic şi dacă toate dorinţele sale se realizau, atunci
trebuia şi ea să asculte de el. Noaptea şedea de multe ori
şoptind:
―Puişorul Lunii, vino! Trebuie săvii. Îţi poruncesc săvii.
Şi se gîndea la privirea ei ce-i pătrunsese în inimă ca o
comoară strălucitoare. Dar ea nu venea. Şi cu cît încerca mai
des s-o sileascăsăapară, cu atît mai mult se stingea amintirea
acelei străluciri din inima lui, pînăce se întunecăde tot înlăuntrul
său.
Căuta săse convingăcăva regăsi totul dacăar ajunge odată
în Pavilionul Magnoliei. Tot mereu alerga la meseriaşi şi îi zorea,
uneori cu ameninţări, alteori cu făgăduieli, dar tot ce făceau ei se
dovedea inutil. Scările se rupeau, cuiele de oţel se îndoiau,
dălţile crăpau.
Cavalerii Hykrion, Hysbald şi Hydorn cu care i-ar fi plăcut lui
Bastian să stea uneori de vorbă sau să joace unele jocuri, de
cele mai multe ori nu mai erau buni de nimic. În cele mai adînci
subsoluri ale Turnului de Fildeş, descoperiseră o pivniţă de
vinuri. Şedeau acolo zi şi noapte, beau, jucau zaruri, urlau
cîntece idioate sau se certau, şi uneori trăgeau chiar săbiile unii
împotriva altora. Cîteodată străbăteau împleticindu-se strada
principală, ţinîndu-se de capul zînelor, rusalcelor, drăgaicelor şi
al altor făpturi feminine din Turnul de Fildeş.
― Ce vrei, stăpîne, spuneau ei cînd Bastian îi dojenea,
trebuie săne dai vreo treabă.
Lui Bastian nu-i trecea însănimic prin minte şi îi amîna pînă
după încoronare, deşi nici el singur nu ştia ce se va schimba
atunci.
Încetul cu încetul se strica şi vremea. Apusurile de soare ca
nişte revărsări de aur apăreau tot mai rar. De cele mai multe ori
cerul era cenuşiu şi acoperit, iar aerul devenea înăbuşitor. Nu
mai adia nici un vînticel.
Astfel se apropia încet ziua încoronării.
Solii ce fuseseră trimişi se întorceau. Mulţi aduceau cu ei
delegaţi din cele mai diferite ţinuturi ale Fantäziei. Erau însă şi
unii care se întorceau fărăsă-şi fi îndeplinit misiunea. Ei vesteau
că locuitorii la care fuseseră trimişi refuzaseră să. ia parte la
ceremonie. De altfel, apăruserăîn multe locuri rebeliuni ascunse
sau chiar făţişe.
Bastian privea nemişcat.
― Pe toţi aceştia, spuse Xayide, ai să-i pui tu cu botul pe
labe atunci cîndvei fi împăratul Fantäziei.
―Vreau săvrea şi ei ceea ce vreau eu, spuse Bastian.
Xayide plecase însăgrăbităpentru a da noi ordine.
Şi apoi sosi ziua încoronării care nu mai avea săaibăloc, ci
avea să intre în istoria Fantäziei ca ziua bătăliei sîngeroase
pentru Turnul de Fildeş.
Încăde dimineaţăcerul fusese acoperit de o păturăgroasă
de nori plumburii ce nu lăsau să se lumineze de zi. Un
semiîntuneric neliniştitor acoperea totul, aerul era nemişcat şi
atît de greu şi de apăsător, încît abia se putea respira.
Împreună cu cei paisprezece maeştri de ceremonie ai
Turnului de Fildeş, Xayide pregătise un program sărbătoresc
extrem de bogat ce urma săîntreacăîn splendoare şi risipătot
ce se văzuse vreodatăîn Fantäzia.
Din primele ore ale dimineţii începuse să cînte muzica pe
toate străzile şi în pieţe, era însăo muzicăce nu mai răsunase
niciodată în Turnul de Fildeş: sălbatică, stridentă şi totuşi
monotonă. Oricine o auzea începea sătresalte, să zvîcnească
din picioare şi, cu voie sau fără voie, să danseze şi să sară.
Nimeni nu-i cunoştea pe muzicienii care purtau măşti negre şi
nimeni nu ştia de unde-i adusese Xayide.
Toate clădirile şi faţadele caselor erau împodobite cu steaguri
şi steguleţe ţipător colorate, care însăatîrnau pleoştite, deoarece
nu adia nici o suflare.
Cum Pavilionul Magnoliei continuăsăfie inaccesibil, Xayide
pregătise un alt loc pentru ceremonia de încoronare. Acolo unde
strada principalăîn formăde spiralăse sfirşea în faţa porţii celei
mari din zidul palatului, urma săfie aşezat tronul pe treptele largi
din fildeş. Mii de cădelniţe uriaşe fumegau aici, iar fumul
mirosind ameţitor şi totodatăaţîţător, curgea încet peste trepte,
peste piaţă, în jos pe strada principală şi pătrundea în toate
străzile lăturalnice, în toate colţurile şi în toate încăperile.
Pretutindeni stăteau gealaţii negri în platoşele lor de insecte,
nimeni în afară de Xayide singură nu ştia cum de reuşise să-i
multiplice însutit pe cei cinci ce-i mai rămăseseră. Dar nu numai
atît: vreo cincizeci din ei şedeau acum pe cai puternici alcătuiţi
de asemenea dintr-un metal negru.
Aceşti călăreţi însoţeau într-un cortegiu triumfal un tron de-a
lungul străzii principale, nimeni nu ştia de unde venise. Era mare
cît un portal de catedrală şi se compunea numai din oglinzi de
toate formele şi mărimile, numai perna pe care se şedea era din
mătase roşie-arămie. În chip straniu, uriaşul obiect lucitor luneca
singur încet în sus pe spirala străzii, fărăa fi tras sau împins, ca
şi cum ar fi avut o viaţăproprie.
Cînd se opri în faţa porţii celei mari din fildeş, Bastian ieşi din
palat şi luă loc pe tron. Arăta mic de tot ca o păpuşă, şezînd
acolo în mijlocul imensului fast rece şi lucios. Mulţimea
spectatorilor reţinuţi de un cordon format din gealaţii uriaşi cu
platoşe negre izbucni în urale, dar în mod inexplicabil răsunau
piţigăiat şi strident.
După aceea începu partea cea mai lungă şi obositoare a
ceremoniei. Toţi solii şi delegaţii împărăţiei fantazice furăaşezaţi
într-un şir lung, unul în spatele celuilalt, iar şirul se prelungea în
jos pe toatăstrada principalăîn formăde spiralăa Turnului de
Fildeş şi pînă hăt-departe, foarte departe în grădina-labirint şi
mereu se mai aşezau şi alţii la sfîrşitul cozii. Cînd îi venea rîndul,
fiecare din ei trebuia săse arunce la pămînt în faţa tronului, să
atingăde trei ori pămîntul cu fruntea, săsărute piciorul drept al
lui Bastian şi săspună:
―În numele poporului meu şi al celor de aceeaşi specie cu
mine, te rog pe tine, căruia noi toţi îi datorăm existenţa noastră,
săte încoronezi ca împărat Copil al Fantäziei!
Trecuserăastfel douăsau trei ore cînd se produse brusc un
freamăt în şirul celor ce aşteptau. Un tînăr faun urcă în grabă
strada, se vedea că alerga cu ultimele sale puteri, căci se
împleticea şi cădea cînd şi cînd, se ridica din nou şi alerga mai
departe, pînă ce se aruncă la pămînt în faţa lui Bastian abia
trăgîndu-şi sufletul. Bastian se aplecăspre el.
―Ce s-a întîmplat de îndrăzneşti săîntrerupi ceremonia?
―Război, stăpîne! gîfîi faunul. Atreiu a adunat o mulţime de
răzvrătiţi şi vine încoace cu trei oşti. Cer săpredai pe AURYN,
iar dacănu-l dai de bunăvoie, vor săte constrîngă.
Brusc se lăsă o linişte mormîntală. Muzica aţîţătoare şi
strigătele stridente de bucurie amuţiseră dintr-o dată. Bastian
privea fix drept înainte. Tot sîngele îi pierise din faţă.
Acum sosiră în fugă şi cei trei cavaleri Hysbald, Hykrion şi
Hydorn. Păreau nemaipomenit de bine dispuşi.
―În sfîrşit, avem şi noi ceva de făcut, stăpîne! strigau ei în
dezordine. Lasătotul în seama noastră! Nu te lăsa tulburat. Ne
adunăm noi cîţiva voinici şi pornim împotriva rebelilor. Le dăm
noi o lecţie, de săne ţinăminte.
Printre multele mii de făpturi ale Fantäziei aflate acolo, multe
nu puteau fi deloc folosite pentru acţiuni războinice. Majoritatea
însă ştiau foarte bine cum săumble cu o armă, ghioagă, sabie,
arc, lance, praştie sau pur şi simplu cu dinţii şi ghearele. Toţi
aceştia se adunară în jurul celor trei cavaleri care comandau
oastea. În timp ce plecau, Bastian rămase pe loc cu numărul
mare al celor mai puţini războinici, pentru a continua ceremonia.
Dar de-aici înainte gîndurile îi zburau în altă parte. Tot mereu
ochii săi scrutau zarea, căci de pe locul său vedea pînădeparte,
norii imenşi de praf ce se ridicau acolo îl făceau să bănuiască
mărimea forţei armate cu care sosea Atreiu.
―Fii fărăgrijă, îi spuse Xayide care venise lîngăel, încănau intervenit gealaţii mei cu platoşe negre. Ei vor apăra Turnul
tău de Fildeş, iar lor nu li se poate împotrivi nimeni ―în afarăde
tine cu sabia ta.
Peste cîteva ore sosirăprimele ştiri de pe front. De partea lui
Atreiu lupta aproape întregul popor al pieilor verzi, dar şi vreo
două sute de centauri, cincizeci şi opt de mîncători-de-piatră,
cinci balauri-noroc conduşi de Fuhur care intervenea mereu din
aer în luptă, iar pe lîngăei şi un stol de vulturi albi uriaşi, veniţi în
zbor din Munţii Destinului, precum şi foarte multe alte făpturi. Se
spunea căar fi fost văzuţi chiar şi inorogi.
Deşi erau inferiori ca număr oastei comandate de cavalerii
Hykrion, Hysbald şi Hydorn, luptau cu atîta înverşunare, încît
împinseserătot mai mult înapoi oastea ce lupta pentru Bastian.
Bastian ar fi vrut săplece el însuşi pentru a prelua comanda
asupra oastei sale, dar Xayide îl sfătui săn-o facă.
―Gîndeşte-te, domnul şi stăpînul meu, spunea ea, cănu-i
potrivit cu noul tău rang de împărat al Fantäziei sălupţi tu însuţi.
Lasătotul în seama celor ce te slujesc cu credinţă.
Lupta ţinu toată ziua. Fiecare palmă a grădinii-labirint fu
apăratăcu îndîrjire de oastea lui Bastian, preschimbîndu-se întrun cîmp de luptă sîngeros şi răscolit. Cînd începu să se
întunece, primii răzvrătiţi ajunseseră la picioarele Turnului de
Fildeş.
Atunci Xayide îi trimise în luptă pe gealaţii ei cu platoşe
negre, şi cei călare, şi cei pedeştri, iar ei începură să facă
prăpăd printre războinicii lui Atreiu!
O descriere exactă a bătăliei pentru Turnul de Fildeş e cu
neputinţă, de aceea trebuie sărenunţăm la ea. Plnăîn ziua de
azi mai circulă în Fantäzia nenumărate cîntece şi povestiri
despre acea zi şi acea noapte, căci fiecare dintre cei ce-au luat
parte a trecut prin alte întîmplări. Toate acestea sînt poveşti care
vor fi povestite altădată.
Unii ştiu a povesti că şi de partea lui Atreiu se aflau unul sau
mai mulţi magicieni cu puteri de-o seamăcu cele ale lui Xayide.
Sigur însă nu se ştie nimic. Poate că datorită lor Atreiu şi
oamenii săi au izbutit săcucereascăTurnul de Fildeş, în pofida
uriaşilor cu platoşe negre. Mai verosimil e totuşi un alt motiv:
Atreiu nu lupta pentru sine, ci pentru prietenul său, pe care voia
să-l înfringăca să-l salveze.
Noaptea se lăsase de mult, o noapte fărăstele, cu fum şi cu
flăcări. Torţe căzute la pămînt, vase uriaşe pentru ars tămîia
răsturnate sau felinare sparte aprinseseră în mai multe locuri
turnul. În lumina pîlpîitoare a focurilor Bastian alerga de colocolo printre luptătorii care aruncau umbre fantomatice. Zgomotul
armelor şi urletele bătăliei răsunau în jurul lui.
― Atreiu! strigă el răguşit. Atreiu, arată-te! Vino să lupţi cu
mine! Unde eşti?
Dar spada Sikanda rămînea în teacă şi nu mişca.
Bastian trecu în goană prin toate încăperile palatului, apoi
alergăafarăpe zidul cel mare, larg cît o stradă, şi tocmai cînd
voia sătreacăîn fugăpeste poarta exterioarăsub care se afla
tronul de oglinzi ―prefăcut acum în mii de ţăndări ―văzu că
din direcţia opusăAtreiu îi venea în întîmpinare. Avea o sabie în
mînă.
Pe urmăse aflarăfaţă-n faţă, ochi în ochi.
Sikanda nu mişca.
Atreiu îi puse lui Bastian pe piept vîrful săbiei sale.
―Dă-mi talismanul, îi spuse el, spre binele tău.
―Trădătorule! răspunse Bastian strigînd, eşti opera mea! Eu
am făcut săexiste totul! Şi pe tine! Vrei săte întorci împotriva
mea? Îngenunchează şi cere-mi iertare!
―Eşti nebun, răspunse Atreiu, tu n-ai creat nimic. Îi datorezi
totul Crăiesei Copile! Dă-mi-l pe AURYN!
―Ia-ţi-l, spuse Bastian, dacăpoţi.
Atreiu şovăia.
―Bastian, spuse el, de ce măsileşti săte înfrîng pentru a te
salva?
Bastian se opinti trăgînd de minerul săbiei, şi cu puterea sa
uriaşăizbuti într-adevăr săscoatăspada Sikanda din teacăfără
ca ea să-i sarăde la sine în mînă. Dar în aceeaşi clipăcînd trase
spada, se auzi un sunet atît de înspăimîntător, încît şi luptătorii
de jos de pe stradă şi din faţa porţii se opriră o clipă ca
încremeniţi, privind în sus către cei doi. Bastian recunoscu
sunetul. Era scrîşnetul îngrozitor ce-l auzise cînd Graograman
se prefăcuse în piatră. Iar strălucirea Sikandei se stinse. Îi trecu
prin minte ceea ce-i povestise leul că se va întîmpla dacă va
folosi vreodatăarma dupăpropria sa voinţă. Acum însănu mai
putea şi nici nu voia sărenunţe.
Lovi în Atreiu care încerca să se apere cu sabia sa. Dar
Sikanda spintecăarma lui Atreiu şi-l nimeri în piept. Se căscăo
rană adîncă de unde ţîşni sîngele. Atreiu căzu pe spate şi se
prăbuşi de pe crenelurile porţii celei mari. Din palele de fum
izbucni o flacărăalbăîn noapte, îl prinse pe Atreiu în cădere şi-l
luăcu sine. Fusese Fuhur, balaurul-noroc alb.
Bastian îşi şterse cu mantia sudoarea de pe frunte. Şi atunci
văzu că mantia se înnegrise, devenise neagră ca noaptea.
Ţinînd încăspada Sikanda în mînă, coborî de pe zidul palatului
şi ieşi jos în piaţă.
O datăcu înfrîngerea lui Atreiu norocul în luptăse schimbase
de la un moment la altul. Oastea rebelilor cărora victoria li se
păruse asigurată cu puţin timp înainte, începu acum să fugă.
Bastian se afla ca într-un vis înspăimîntător din care nu se putea
trezi. Izbînda lui avea un gust amar ca fierea, dar şi de sălbatic
triumf.
Înfăşurat în mantia sa neagră, cu sabia plină de sînge în
mînă, cobora încet strada principală a Turnului de Fildeş care
acum ardea ca o torţă uriaşă. Dar Bastian păşea înainte prin
urletul şi vuietul flăcărilor abia simţindu-le pînă ce ajunse la
piciorul turnului. Acolo îşi găsi resturile armatei, aşteptîndu-l în
grădina-labirint pustiită, acum doar un nesfîrşit cîmp de luptă
presărat cu leşurile locuitorilor Fantäziei. Hykrion, Hysbald şi
Mydorn erau şi ei acolo, ultimii doi grav răniţi, llluan, djinnul cei
albastru.
[...]
'USWUSUL PE CALUL SĂU înaripat n-ar fi putut nici el ţine
pasul cu Bastian gonind prin noaptea neagrăca smoala. În acest
timp tovarăşii de luptă lăsaţi în urm ă abia se pregăteau de
plecare. Mulţi dintre ei erau răniţi, cu toţii erau istoviţi de moarte,
căci nici unul din ei nu avea nici pe departe nemăsurata putere şi
rezistenţăa lui Bastian. Pînă şi gealaţii cu platoşele negre pe caii
lor metalici nu se puneau decît cu greu în mişcare, iar ceilalţi,
care mergeau pe jos, nu-şi mai puteau găsi cadenţa obişnuită.
Voinţa lui Xayide ―prin care erau conduşi cu toţii ―părea şi ea
săfi ajuns la limita puterilor. Lectica ei de mărgean căzuse pradă
flăcărilor în timpul incendiului Turnului de Fildeş. Aşa că i se
construise o lectică nouă din diferite scînduri de căruţe, arme
frînte şi rămăşiţe carbonizate din turn, care, fireşte, semăna mai
degrabă cu o colibă sărăcăcioasă. Şchiopătînd şi tîrşîindu-şi
picioarele, restul oştirii se tîra în urma ei. Hykrion, Hysbald şi
Hydorn care îşi pierduseră caii erau şi ei nevoiţi să umble
sprijinindu-se unul pe altul. Nimeni nu scotea vreun cuvînt, dar
toţi ştiau căle va fi cu neputinţăsă-l ajungă, vreodatădin urmă
pe Bastian.
Acesta înainta duduind prin beznă, mantia sa neagrăflutura
fioros pe umerii lui, picioarele metalice ale calului uriaşscîrţîiau
şi scrişneau la fiece mişcare, în timp ce copitele imense
ciocăneau pămîntul.
―Dii, striga Bastian, dii! dii! dii!
Nu înainta atît de repede cît ar fi dorit. Voia să-i ajungădin
urmă pe Atreiu şi pe Fuhur, cu orice preţ, chiar dacă avea să
omoare sub el acest monstruos cal metalic.
Voia răzbunare! La ora aceea ar fi ajuns de mult la ţelul
tuturor dorinţelor sale, dar Atreiu îl împiedicase. Bastian nu
ajunsese împărat al Fantäziei. Iar Atreiu trebuia săispăşească
amarnic!
Bastian îşi zori încă şi mai necruţător calul metalic.
Încheieturile acestuia scîrţîiau şi scrişneau tot mai zgomotos, dar
calul încăasculta de voinţa călăreţului şi îşi iuţi galopul nebun.
Goana sălbatică ţinu multe ore fără ca noaptea să se
lumineze. În gînd Bastian vedea mereu în faţa ochilor Turnul de
Fildeşîn flăcări şi trăia mereu clipa cînd Atreiu îi pusese sabia
pe piept ― pînă cînd i se ivi pentru prima oară în minte
întrebarea: De ce şovăise Atreiu? De ce nu se hotărîse să-l
rănească pentru a-i smulge cu forţa pe AURYN? Şi acum
Bastian îşi aminti brusc de rana ce i-o făcuse el lui Atreiu şi de
ultima privire a acestuia cînd căzuse pe spate şi se prăbuşise în
hău.
Bastian îşi vîrî înapoi în teaca cea ruginită spada pe care
pînăatunci o ţinuse în mînă.
Apărurăzorile şi treptat începu să-şi dea seama unde se află.
Era o cîmpie stearpă peste care gonea acum cu calul său
metalic. Formele întunecate ale unor tufe de ienupăr semănau
cu adunările nemişcate ale unor uriaşi călugări cu glugăsau ale
unor vrăjitori cu pălării ascuţite. Blocuri de stîncă erau risipite
printre tufe.
Şi pe urmă, chiar în timpul galopului, calul său metalic se
desfăcu brusc în bucăţi.
Bastian rămase pe jos, ameţit de puterea izbiturii. Cînd se
sculăîn sfîrşit în picioare, începu să-şi frece loviturile; se afla în
mijlocul unei tufe joase de ienupăr. Tîrîndu-se, ieşi afară. Acolo
văzu spărturile ca nişte coji goale ale calului răspîndite pe o
suprafaţămare, ca şi cum ar fi explodat un monument.
Bastian se ridică, îşi aruncăpe umeri mantia cea neagră şi
porni fărăvreun ţel precis către locul unde zorile luminau tot mai
mult zarea.
În tufa de ienupăr rămase însă un obiect lucitor pe care-l
pierduse acolo: cingătoarea Gemmal. Bastian nici nu observă
paguba şi nici mai tîrziu nu se mai gîndi la cingătoare, Illuan o
salvase zadarnic din flăcări.
După cîteva zile Gemmal fu găsită de o coţofană care nu
bănuia ce era în realitate obiectul strălucitor ce-i plăcuse. Îl duse
în cuibul ei, dar astfel începu o altăpoveste care va fi povestită
altădată.
Către amiază, Bastian ajunse la un parapet înalt de pămînt,
ce tăia de-a curmezişul cîmpia. Se caţărăpe el. Dincolo găsi o
zănoagă largă care -adîncindu-şe tot mai mult spre interior ―
semăna cu un crater. Întreaga vale era acoperităde un oraş ―
în orice caz mulţimea de clădiri sugera aceastădenumire, deşi
era oraşul cel mai aiurit pe care-l văzuse vreodată Bastian.
Toate clădirile păreau învălmăşite fără plan şi fără sens, ca şi
cum ar fi fost răsturnate acolo de-a valma dintr-un sac uriaş, nu
existau nici străzi, nici pieţe, nici vreo ordine evidentă.
Dar şi clădirile izolate păreau descreierate, avînd uşa de
intrare pe acoperiş, scări aşezate acolo unde nu se putea ajunge
sau unele pe care nu s-ar fi putut păşi decît cu capul în jos şi
care se sfîrşeau în aer, turnuleţele erau clădite pieziş, iar
balcoanele atîrnau vertical pe ziduri, ferestrele ţineau locul uşilor,
iar podelele ţineau locul pereţilor. Existau poduri ale căror bolţi
arcuite se întrerupeau brusc, ca şi cum constructorul lor ar fi uitat
în toiul lucrului ce urma să fie întregul. Turnuri curbate ca
bananele, piramide aşezate pe vîrful lor. Pe scurt, întregul oraş
dădea impresia de sminteală.
Pe urmăBastian îi văzu şi pe locuitori. Erau bărbaţi, femei şi
copii. Trupul părea al unor oameni obişnuiţi, dar îmbrăcămintea
lor arăta ca şi cum ar fi înnebunit cu toţii, nemaiputînd face
deosebirea între lucrurile ce slujesc pentru îmbrăcăminte şi cele
ce slujesc altor scopuri. Pe cap purtau abajururi, găleţi,
castroane de supă, coşuri de hîrtie, pungi sau cutii. Iar pe trup le
atîrnau feţe de masă, covoare, bucăţi mari de poleialăsau chiar
butoaie.
Mulţi dintre ei trăgeau sau împingeau roabe şi cărucioare
încărcate cu tot soiul de boarfe, lămpi sparte, saltele, vase,
zdrenţe şi podoabe ieftine. Iar alţii cărau în spinare baloturi
uriaşe de troace asemănătoare.
Cu cît Bastian pătrundea mai adînc în oraş, se înteţea şi
înghesuiala. Se părea însăcâ nimeni nu ştie prea bine încotro
vrea sămeargă. Bastian observăde mai multe ori cum cîte unul
care-şi trăsese cu greu căruciorul într-o anumitădirecţie, îl tîra
dupăscurt timp în direcţia opusă, pentru ca, puţin mai tîrziu, să
pornească iar într-o nouă direcţie. Cu toţii erau însă într-o
activitate febrilă.
Bastian hotărî săse adreseze unuia dintre ei.
―Cum se numeşte acest oraş?
Cel căruia îi vorbise lăsădin mîini căruciorul, se îndreptădin
şale, îşi frecăun timp fruntea, ca şi cum s-ar fi gîndit intens, apoi
plecă şi îşi lăsăcăruciorul acolo. Se părea căl-a uitat. Dar după
cîteva minute o femeie puse stăpînire pe el şi-l trase anevoie
undeva. Bastian o întrebă dacă boarfele sînt ale ei. Femeia
rămase un timp locului cufundată într-o meditaţie adîncă, apoi
plecă.
Bastian mai încercăde cîteva ori, dar nu primi răspuns la nici
o întrebare.
― N-are nici un rost să-i întrebi ceva, auzi dintr-o dată un
glas chicotind, ei nu mai pot să-ţi spunănimic. Ar putea fi numiţi
cei-ce-nu-spun-nimic.
Bastian se întoarse în direcţia de unde venise glasul şi zări
pe o ieşire de zid (de fapt era partea de jos a ungi balconaşce
fusese fixat invers) o maimuţicăcenuşie. Avea pe cap o pălărie
neagră de doctor de pe care se legăna un ciucure, şi părea
ocupată să-şi socotească atent ceva pe degetele picioarelor.
Apoi îi rînji lui Bastian, spunîndu-i:
―Scuzaţi-mă, eram foarte grăbităsăcalculez ceva.
―Cine eşti? întrebăBastian.
―Argax e numele meu, îmi pare bine! răspunse maimuţoiul
şi ridicăpălăria de doctor. Cu cine am plăcerea?
―Mănumesc Bastian Balthasar Bux.
―Întocmai! spuse mulţumitămaimuţa.
― Şi cum se numeşte acest oraş? se interesăBastian.
369 URMATOARELE TREI PAGINI TREBUIE REFACUTE
DUPA ORIGINAL
În mijlocul drumului Bastian văzu o femeie şezînd şi
încercînd săculeagăcu acul de ţesut boabele de mazăre dintr-o
farfurie.
―Cum au ajuns aici? Şi ce fac aici? întrebăBastian.
Bastian. De ce? Nu văd aici pe nimeni ^
semene a vechi împărat
Bastian se sperie.
―De unde ştii, Argax?
Maimuţoiul îşi ridicădin nou pălăria de doctor şi rînji:
―Eu sînt ―săspunem ―supraveghetorul oraşului.
Bastian privi în jur. Foarte aproape de ei un bătrîn săpase o
groapă. Acum aşeza în ea o lumînare aprinsă şi astupa groapa
la loc.
―O, în toate vremurile au existat oameni care
Nu au găsit calea înapoi în lumea lor, îi explicăArgax. toţi cei
pe care-i vezi aici au fost pe vremea lor împăraţi ai Fantäziei ―
sau cel puţin doreau sădevină.
La început n-au mai vrut, iar acum ―săspunem ―nu mai
pot.
―Un un mic tur al oraşului domnu'? Săspunem ―o prima
luare de contact nu costa nimic. Ai şi plătit acestea.
Bastian privi la o fetiţă care împingea cu mari eforturi o
trăsuricăpentru păpuşi ce avea roţile pătrate.
― Şi de ce nu mai pot? întrebăel.
― Ar trebui să-şi dorească acest lucru. Ei însă nu-şi mai
doresc nimic. Ultima lor dorinţăau folosit-o pentru altceva.
― Ultima lor dorinţă? întrebă Bastian. Din obraji îi pierise
orice picătură de sînge. Deci nu poţi să-ţi doreşti mereu cîte
ceva atîta timp cît vrei?
preferat s-o ia,,,f*»J ta la necare
Argax chicoti iar. Acum încerca să-i scoată lui Bastian
turbanul ca să-l caute de păduchi.
―Lasă asta! strigăBastian. Încercă sădea jos maimuţoiul
de pe spate, dar acesta se ţinea bine şi izbiera de bucurie.
― Nicidecum! Nicidecum! hămăi el. Nu poţi avea dorinţe
decît atîta timp cît îţi aminteşti de lumea ta. Cei de-aici şi-au
cheltuit însătoate amintirile. Cine
naaua.ii u«-">» ―■-■ ■■*-___ f
u mai are trecut
-
nare nici
viitor. De
aceea ei nici nu
n spnzatie neplăcută, ce i se accentua la fiecare îmbătrînesc.
Uită-te la ei! Ţi-ar veni săcrezi căunii nlTh nriveaDe ceilalţi Şi
observăcănici între ei nu sînt aici de o mie de ani sau chiar şi
de mai mult? Dar vorbeau deloc Nici nu se interesauunii de alţii,
barâm
î
naşa cum sînt. Pentru ei nu se mai poate schimba nimic,
fiindcănici ei însisi nu se mai pot
*roo„ răniri nu se văd
pareau^a ma nu se v^. ^^ ^.^ ^
ce sescnimba
u? Bastian observa un bărbat care săpunea o
\, chicoti Argax la urechea lui, sinţoglindă şi pe urmăîncepu
s-o bărbierească. Ceea ce de-o seam ăcu tine, aşa s-ar putea
spune, sau, mai bine zis au fost pe vremea lor. la început i se
păruse caraghios, acum îi dădea fiori
―w/
601
'
―Ce vrei săspui? Bastian se opri în loc.
Merse repede mai departe şi abia acum îşi dădu seama că
pătrundea tot mai adînc în oraş. Voi în sus şi în jos p|ă se
întoarcă, dar ceva îl atrăgea ca un magnet. Începu săalerge şi
încercăsăscape de supăratoarea
poartă
sa
uicăsînt oameni?
Înveselit Argax ţopăia spinarea lui Bastian:
―Aşa e ! Aşa e !
371
370
maimuţăcenuşie, dar aceasta rămînea lipităde el, ba îl mai
şi zorea:
―Mai repede! Hop! Hop! Hop!
Bastian înţelese căorice-ar fi făcut tot n-ar fi avut nici un rost,
şi se opri.
― Şi toţi cei de-aici, întrebăel abia trăgîndu-şi suflarea, au
fost odatăîmpăraţi ai Fantäziei sau au vrut săfie?
―Desigur, spuse Argax, cel ce nu-şi mai găseşte calea vrea
sădevinăîmpărat, mai curînd sau mai tîrziu. N-a izbutit fiecare,
dar au dorit-o cu toţii. De aceea existăaici douăfeluri de nebuni.
În orişice caz ―s-ar putea spune ―rezultatul e acelaşi.
―Care sînt cele douăfeluri? Explică-mi! Vreau neapărat să
ştiu, Argax!
―Linişteşte-te! Linişteşte-te! chicoti maimuţa ţinîndu-se încă
şi mai strins de gîtul lui Bastian. Unii dintre ei şi-au cheltuit
treptat amintirile. Iar cînd au pierdut-o şi pe ultima, AURYN nu
le-a mai îndeplinit nici o dorinţă. După aceea au venit ― am
putea spune ― din proprie iniţiativă aici. Ceilalţi, care s-au
proclamat împăraţi, şi-au pierdut brusc în acel moment toate
amintirile. De aceea nici lor AURYH n-a mai putut să le
îndeplinească nici o dorinţă, de vreme ce nici nu mai aveau
vreuna. Dupăcum vezi, se revine la acelaşi lucru. Sînt şi ei aici
şi nu mai pot pleca.
―Înseamnăcăau avut cu toţii cîndva pe AURYN?
― Se-nţelege! răspunse Argax. Au uitat însă de mult. De
altfel, nici nu i-ar ajuta cu nimic pe bieţii smintiţi.
―Li s-a..., Bastian şovăi, li s-a luat?
―Nu, spuse Argax, atunci cînd cineva se proclamăîmpărat,
talismanul dispare din propria lui voinţă. E limpede ca lumina
zilei, s-ar putea spune, căci puterea Crăiesei Copile nu poate fi
folosităpentru a-i lua tocmai aceastăputere.
Bastian se simţea atît de rău, încît ar fi dorit să se aşeze
undeva, dar mica maimuţăcenuşie nu-îngăduia.
―Nu, nu, vizionarea oraşului încănu s-a încheiat, ţipa ea,
cel mai important lucru abia urmează! Mergi mai departe! Mergi
mai departe!
Bastian văzu un băiat bătînd cu un ciocan greu cuie în
ciorapi întinşi în faţa lui pe jos. Un bărbat gras încerca să
lipească timbre pe băşici de săpun care, fireşte, se spărgeau
mereu. Dar el nu contenea săfacăaltele, suflînd.
― Uită-te! auzi Bastian glasul lui Argax şi simţi în acelaşi
timp cum acesta îi întorcea cu mînuţa lui de maimuţăcapul într-o
anumitădirecţie. Uită-te acolo, nu-i distractiv?
Se strînsese un grup numeros de oameni, bărbaţi şi femei,
bătrîni şi tineri, cu toţii în cea mai ciudata îmbrăcăminte, dar nu
vorbeau. Pe jos se aflau o mulţime de zaruri mari, iar pe fiecare
din cele şase feţe ale zarurilor erau litere. Oamenii amestecau
mereu zarurile şi pe urmăse holbau mult timp la ele.
― Ce fac acolo, şopti Bastian, ce fel de joc e? Cum se
numeşte?
―E jocul de-a oarecare, răspunse Argax.
Apoi le făcu semn jucătorilor şi strigă:
―Foarte bine, copii! Daţi-i înainte! Nu vălăsaţi!
Pe urmăse întoarse iar către Bastian şi-i şopti la ureche:
―Nu mai sînt în stare săpovesteascănimic. Şi-au pierdut
uzul limbajului. De aceea am inventat acest joc pentru ei. Îi ţine
ocupaţi, după cum vezi. Şi e foarte simplu. Dacă stai şi te
gîndeşti, va trebui săadmiţi cătoate poveştile din lume nu sînt
compuse de fapt decît din douăzeci şi şase de litere. Literele
rămîn mereu aceleaşi, numai combinaţiile lor se schimbă. Din
litere se compun cuvinte, din cuvinte fraze, din fraze capitole, iar
din capitole poveşti. Ia uită-te, ce scrie acolo? Bastian citi:
HGIKLOPFMWEYVXQ
YXCVBNMASDFQrUKLOA
QWERTZUIOPU
ASDFQMJKLOA
MNBVCXYLKJHQFDSA
UPOIUZTREWQAS
QWERTZUIOPUASDF
YXCVBnMLKJ
QWERTZUIOPU
ASDFQHJKLOAYXC
UPOIUZTREWQ AOLKJHQFDSAMNBV
QKMDSRZIP
QETUOUSFHKO
YCBMWRZIP
ARCQUniKYO
QWERTZUIOPUASD
NIBVCXYASD LKJUONQREFQHL
― Da, chicoti Argax, de cele mai multe ori aşa iese. Dacă
joci însăfoarte mult timp, ani de zile, atunci ies uneori şi cuvinte.
Nu sînt cuvinte deosebit de mintoase, dar cel puţin sînt cuvinte.
„Spanacomanie", de pildă, sau „Cîrnatoperie" sau „Qulerită". Iar
dacăjoci o sutăde ani, o mie de ani, o sutăde mii de ani fără
întrerupere, atunci după toate probabilităţile trebuie să iasă o
dată şi o poezie. Iar dacă joci veşnic, atunci trebuie să se
iveascătoate poeziile, toate poveştile posibile, şi pe lîngăele şi
toate poveştile poveştilor, chiar şi aceastăpoveste în care stăm
de vorbănoi doi. E logic, nu-i aşa?
―E îngrozitor, spuse Bastian.
― O, spuse Argax, depinde de punctul de vedere. Cei de
colo ―s-ar putea spune ―practicăjocul cu plăcere. În afarăde
asta, ce-am putea face cu ei în Fantäzia?
Bastian privi mult timp în tăcere pe jucători, apoi întrebă în
şoaptă:
―Argax, ştii cine sînt, nu-i aşa?
―Cum sănu? Cine în întreaga Fantäzie nu-ţi ştie numele?
―Spune-mi un lucru, Argax. Dacăieri aşfi devenit împărat,
m-aşfi aflat azi aici?
―Azi sau mîine, răspunse maimuţa, sau peste o săptămînă.
În orice caz ai fi sosit curînd aici.
―ÎnseamnăcăAtreiu m-a salvat.
―Asta nu mai ştiu, recunoscu maimuţa.
―Iar dacăar fi izbutit să-mi ia giuvaerul, ce s-ar fi întîmplat
atunci?
Maimuţa chicoti din nou.
―S-ar putea spune că şi atunci ai fi nimerit tot aici.
―De ce?
―Fiindcăai nevoie de AURYN ca să-ţi găseşti calea înapoi.
Dar, ca săvorbesc cinstit, nu cred cămai eşti în stare.
Maimuţa bătu din palme, salută cu pălăria eij de doctor şi
rînji.
―Spune-mi, Argax, ce trebuie săfac?
―Săgăseşti o dorinţăcare săte ducăînapoi în lumea ta.
Bastian tăcu iar multăvreme, apoi întrebă:
―Argax, îmi poţi spune cîte dorinţe mai pot avea cu totul?
―Nu multe. Dupăpărerea mea, cel mult încătrei sau patru.
Şi-ţi va fi greu săte descurci numai cu atîtea. Începi cam prea
tîrziu, iar drumul înapoi nu-i deloc uşor. Trebuie să traversezi
Marea Pîclelor. numai în acest scop trebuie să cheltuieşti o
dorinţă. Ce mai urmează după aceea ― nu ştiu. În întreaga
Fantäzie nu ştie nimeni care e pentru alde voi drumul spre lumea
voastră. Poate că vei găsi pe Yor şi Minroud, ultima scăpare
pentru mulţi ca tine. Deşi mătem căpentru tine e ―săspunem
―prea departe. De data aceasta mai ai însăposibilitatea săieşi
din vechiul oraşal împăraţilor.
―Mulţumesc, Argax! spuse Bastian.
Mica maimuţăcenuşie rînji.
―La revedere, Bastian Balthasar Bux!
Şi dintr-un singur salt dispăru într-una din casele cele sucite.
Şterpelise şi turbanul lui Bastian.
Acesta mai rămase un timp locului, nemişcat. Ceea ce aflase
îl zăpăcea şi-l tulbura atît de mult, încît nu era în stare săia nici
o hotărîre. Toate ţelurile şi planurile lui de pînă atunci se
prăbuşiseră. Avea impresia căînlăuntrul său totul se răsturnase
―la fel ca piramida de colo, partea de sus era întoarsăîn jos,
iar partea din spate spre faţă. Ceea ce sperase însemna pieirea
sa, iar ceea ce urîse era salvarea.
Pentru început îi era limpede un lucru: Trebuia să iasă din
acest oraşsmintit! Şi nu mai voia săse întoarcăniciodată!
Porni la drum prin harababura de case aiurite şi foarte curînd
se dovedi cădrumul spre interiorul oraşului fusese cu mult mai
lesnicios decît cel de ieşire. Tot mereu era nevoit săconstate că
greşise direcţia şi se îndreptă iar spre centrul oraşului. Avu
nevoie de întreaga după-amiazăînainte de a izbuti săajungăla
parapetul de pămînt. Apoi alergă afară în cîmpie şi nu se mai
opri din fugăpînăce noaptea ―la fel de întunecoasăca şi cea
precedentă ― îl sili să stea locului. C ăzu istovit sub o tufă de
ienupăr şi se cufundăîntr-un somn adînc. Iar în timpul somnului i
se stinse amintirea căpe vremuri ştiuse sănăscoceascăpoveşti.
Toată noaptea nu văzu în vis decît o singură imagine care
nici nu pierea şi nici nu se schimba: Atreiu cu rana sîngerînda în
piept stătea în faţa lui şi-l privea, nemişcat şi tăcut.
Trezit de un bubuit de tunet, Bastian sări în sus. Era
înconjurat de bezna cea mai adîncă, dar întreaga grămadă de
nori adunaţi de mai multe zile părea a clocoti cu furie. Fulgera
neîncetat, tunetele uruiau şi duduiau, căse cutremura pămîntul,
furtuna vuia peste cîmpie îndoind tufele de ienupăr pînă la
pămînt, torentele de ploaie se prăvăleau ca nişte perdele cenuşii
peste tot întinsul.
Bastian se ridică. Înfăşurat în mantia sa cea neagră, stătea
pe loc, apa îi curgea peste faţă.
Drept în faţa lui un trăsnet lovi un pom spintecînd trunchiul
noduros, crengile fură îndată cuprinse de vîlvătaie, vîntul
răspîndi o ploaie de scîntei peste cîmpia în noapte, dar potopul
de sus stinse repede totul.
Bastian fusese zvîrlit în genunchi în timpul îngrozitorului
trosnet. Acum începu să sape pămîntul cu amîndouâ mîinile.
Cînd groapa fu destul de adîncă, îşi dezlegăspada Sikanda de
Ia şold Şi o aşezăîn groapă.
―Sikanda, spuse el încetişor printre urletele furtunii, îmi iau
pentru totdeauna rămas-bun de la tine. Niciodatăsănu se mai
întîmple vreun rău prin cineva care te ridică împotriva unui
prieten. Iar nimeni sănu te găseascăaici înainte ca tot ce s-a
întîmplat prin tine şi prin mine săfie complet uitat.
Pe urmăumplu groapa la loc cu pămînt şi la sfîrşit acoperi
totul cu crengi şi cu muşchi pentru ca nimeni săn-o descopere.
Şi tot acolo se mai aflăSikanda pînăîn ziua de azi. Căci abia
într-un viitor îndepărtat va veni cineva care s-o poatăatinge fără
nici o primejdie ―dar aceasta e o altăpoveste şi va fi povestită
altădată.
Bastian porni la drum în întuneric.
Spre dimineaţă, furtuna se potoli, vîntul se opri, ploaia picura
doar de pe pomi şi totul se linişti.
O datăcu aceastănoapte, pentru Bastian începu o drumeţie
lungă şi singuratică. Nu mai voia înapoi la tovarăşii săi de drum
şi de luptă, înapoi la Xayide. Acum voia să caute calea de
întoarcere în lumea oamenilor ― dar nu ştia nici cum şi nici
unde. Oare exista pe undeva o poartă, un vad, un hotar pe unde
putea trece?
Trebuia s-o descopere, atît ştia. Nu avea însănici o putere în
aceastăprivinţă. Se simţea ca un scafandru aflat pe fundul mării
în căutarea unei nave scufundate, dar care e mereu împins de
ape în sus înainte de a putea găsi ceva.
Mai ştia cănu-i mai rămîneau decît puţine dorinţe, de aceea
avea mare grijă să nu folosească pe AURYN. Nu trebuia să
sacrifice puţinele amintiri ce-i mai rămăseserădecît pentru a se
apropia de lumea sa, şi numai atunci cînd era absolut necesar.
Dar dorinţele nu pot fi nici provocate şi nici înăbuşite dupăcum
ai vrea. Ele izvorăsc din adîncurile cele mai ascunse ale fiinţei
noastre, fie ele bune, fie rele. Şi se nasc fărăsăne dăm seama.
Fărăca Bastian săobserve, în el se năştea o nouădorinţăce
treptat căpăta un chip tot mai precis.
Singurătatea în care călătorea de atîtea zile Şi nopţi avu
drept urmare că-şi dori săfacă şi el parte din vreo comunitate,
săfie primit în vreun grup, nu ca stăpîn sau ca învingător sau ca
ceva mai deosebit, ci numai ca unul printre cei mulţi, poate chiar
ca cel mai de jos sau cel mai puţin important, dar ca unul care
ţine în mod firesc de ceilalţi şi participăla viaţa comună.
Într-o bună zi se întîmplă să ajungă la ţărmul unei mări. În
orice caz, aşa crezu el la început. Se afla pe un ţărm stîncos şi
abrupt, iar în faţa ochilor săi se desfăşura o mare cu valuri albe
încremenite. Abia mai tîrziu văzu căvalurile nu erau cu adevărat
nemişcate, ci înaintau foarte încet, căexistau curenţi şi vîrtejuri
tot atît de imperceptibile ca şi arătătoarele unu
!
ceasornic.
Era Marea Pîclelor!
Bastian se plimbăde-a lungul ţărmului abrupt. Atmosfera era
caldă şi puţin umedă, nu adia nici un vînticel. Era încădevreme,
înaintea amiezii, ia soarele lumina întinderea albăde ceaţăce se
pierde în zare.
Bastian merse cîteva ore, iar spre amiazăajunse la un orăşel
construit pe pari înalţi afară, în largul Mării Relelor, la o oarecare
distanţăde uscat. Un pod lung suspendat lega oraşul de o limbă
a coastei stîncoase. Podul se legănă uşor cînd Bastiat păşi
peste el.
Casele erau relativ mici, uşile, ferestrele scările, totul părea
făcut la dimensiunile unor copii. Într-adevăr, oamenii care
umblau pe străzi aveau cu toţii mărimea unor copii, deşi era
vorba de bărbat adulţi cu bărbi şi femei cu pieptănături înalte.
Era izbitor faptul că nu prea puteau fi deosebiţi, căci semănau
nespus de mult între ei. Feţele le erai cafenii-închis ca şi
pămîntul umed şi păreau foarte blînzi şi liniştiţi. Cînd îl vedeau
pe Bastian, dădeau din cap, dar nimeni nu-i adresa vreo vorbă.
În general păreau săfie tare tăcuţi, numai foarte rar se auzea pe
stradăsau într-o uliţăvreo vorbăsau o chemare, în ciuda forfotei
intense ce domnea pretutindeni, niciodată nu putea fi văzut
vreunul singur, întotdeauna umblau în grupuri mai mari sau mai
mici, ţinîndu-se de braţe sau de mîini.
Cînd privi mai bine casele, Bastian îşi dădu seama cătoate
erau dintr-un fel de împletituri din nuiele, unele mai grosolane,
altele mai subţiri, ba chiar şi pavajul străzilor era împletit. Iar pe
urmă văzu că şi îmbrăcămintea oamenilor, pantalonii, fustele,
hainele şi pălăriile erau făcute din aceeaşi împletitură, în acest
caz, fireşte, dintr-o împletitură foarte subţire şi măiestrit ţesută.
Era limpede căaici se făcea absolut totul din acelaşi material.
Din loc în loc, Bastian putu arunca o privire în diferite ateliere
ale unor meseriaşi, ocupaţi cu toţii cu confecţionarea obiectelor
împletite, făceau pantofi, ulcioare, lămpi, ceşti, umbrele ―toate
din aceleaşi împletituri. Şi niciodatănu lucra vreunul singur, căci
toate aceste obiecte nu puteau fi alcătuite decît de mai mulţi o
dată. Era o plăcere să priveşti cu cîtă dibăcie lucrau mînă-n
mînă şi cum fiecare îi completa pe celălalt. În acest timp cîntau
de cele mai multe ori o melodie simplă, fărăcuvinte.
Orăşelul nu era prea mare, astfel căBastian ajunse curînd la
marginea lui. Iar priveliştea ce se ivi aici îi dovedi fărăputinţăde
tăgadăcăse afla într-un oraşde marinari, căci aici se aflau sute
de nave de toate formele şi mărimile. Totuşi era un oraşde marinari destul de neobişnuit, căci toate aceste nave erau atîmate de
undiţe uriaşe şi pluteau în aer, legănîndu-se uşor, una lîngă
cealaltă, peste adîncul prin care treceau pîclele albe. De altfel,
se părea că şi aceste nave erau făcute cu totul din împletituri de
nuiele şi n-aveau nici pînze, nici catarge, nici vîsle sau timone.
Bastian se aplecase peste un parapet şi privea în jos la Marea
de Pîclă. Putea să-şi dea seama cît de înalţi erau parii pe care
era construit oraşul judecînd dupălungimea umbrelor aruncate
pe întinderea alba de jos.
―În timpul nopţii, auzi el o voce vorbind alături de el, pîclele
se ridicăpînăla înălţimea oraşului. Atunci putem porni în larg. În
timpul zilei soarele absoarbe pîcla şi nivelul mării scade. Asta
doreai să ştii, străine, nu-i aşa?
Lîngă Bastian se sprijineau de parapet trei bărbaţi care-l
priveau blînd şi prietenos. Intră în vorbăcu ei şi aflăcăoraşul
purta numele de Yskal sau mai era numit şi oraşul împletiturilor.
Locuitorii se numeau yskainari. Cuvîntul însemna întrucîtva „cei
ce existăîn comun". Meseria celor trei era pîclonautica. Bastian
nu voia să-şi spunănumele pentru a nu fi recunoscut, şi le spuse
căse numeşte „Unul". Cei trei marinari îi explicarăcăei nici nu
aveau nume pentru Fiecare în parte şi erau de părere cănici nu
e nevoie. Cu toţii împreunăerau yskalnari, ceea ce le era întru
totul de ajuns.
Cum era tocmai ora prînzului, îl poftirăpe Bastian sămeargă
cu ei, şi el primi cu recunoştinţă, într-o ospătărie din apropiere se
aşeză la masă, iar în timpul prînzului Bastian află totul despre
oraşul Yskal şi despre locuitorii săi.
Marea-Eîclejor, numităla ei Skaidan, era un Ocean uriaşdin
negurăalbăce despărţea doua regiuni ale Fantäziei. Nimeni nu
aflase pînăacum cît de adînc era Skaidan şi nici nu se aflase de
unde provenea imensa cantitate de pîclă. E drept că sub
suprafaţa oceanului se putea foarte bine respira, de asemenea
se putea intra în mare mergînd pe fundul ei dacă se pornea
dinspre ţărm unde pîcla era mai puţin adîncă, dar trebuia săfii
precaut şi săte legi de o frînghie de care săpoţi fi tras înapoi.
Căci pîcla îţi răpea în scurt timp orice capacitate de orientare.
Mulţi cutezători sau uşuratici se prăpădiseră în decursul anilor,
încereînd sătraverseze singuri şi pe jos Skaidanul. Numai puţini
putuserăfi salvaţi. Singurul mod de a ajunge pe partea cealaltă
a Mării Pîclelor era cel al yskalnarilor.
Împletiturile de nuiele din care erau alcătuite casele oraşului
Yskal, toate obiectele uzuale, îmbrăcămintea, precum şi navele
se făceau dintr-un soi de papurăce creştea aproape de ţărm sub
suprafaţa Mării de Pîclă şi nu putea fi recoltatădecît punîndu-ţi
viaţa în primejdie. Această papură, deşi era flexibilă, iar în
atmosfera normală chiar moale, stătea drept în sus în ceaţă,
fiind mai uşoarădecît pîcla şi plutind pe ea. Prin urmare, navele
clădite din papură pluteau şi ele. Îmbrăcămintea purtată de
yskalnari era deci totodată şi un fel de colac de salvare pentru
cazul cînd cineva nimerea în pîclă.
Toate acestea nu reprezentau însă adevărata taină a
yskalnarilor şi nu explica motivul deosebitei comuniuni în care îşi
duceau viaţa. Dupăcum observăBastian foarte curînd, păreau
să nu cunoască cuvînţul „eu", în orice caz nu-l foloseau
niciodată, ci spuneau mereu doar „noi". Abia mai tîrziu descoperi
Bastian din ce cauză.
Atunci cînd din cele spuse de cei trei pîclonauţi
căvor rjile^ajn^^
şi pe el cajele^/_maţejQL pe Skaidan se deosebea Fidcănu
se
[...] foarte tare de orice alt drum pe mare. Fiindcănu se putea
şti niciodată dinainte cît timp va dura traversarea şi unde va
duce pînăla urmă. Bastian spuse căe tocmai ceea ce doreşte,
aşa căpîclonauţii furăde acord să-l ia cu ei pe navă.
După cum se aşteptau, la căderea nopţii negura începu să
crească, iar la miezul nopţii atinsese înălţimea oraşului de
împletituri. Acum toate navele care mai înainte atîrnaserăîn aer
ajunseseră să plutească pe suprafaţa albă. Nava pe care se
găsea Bastian ― era o ambarcaţiune plată şi lungă de vreo
treizeci de metri ― fu desprinsă din odgoane şi începu să
pluteascăîncet sub cerul nopţii în largul Mării Pîclelor.
Încăde la prima vedere, Bastian se întrebase în ce felputea
fi pus în mişcare acest soi de navă, deoarece nu avea nici pînze,
nici vîsle şi nici elice. După cum află, pînzele n-ar fi folosit,
deoarece peste Skaidan nu sufla niciodată vreun vînt, iar cu
vîsle sau elice nu se putea trece peste pîclă. Forţa datorită
căreia se mişca nava era de naturăcu totul diferită.
În mijlocul punţii se găsea o suprafaţă circulară ceva mai
ridicată. Bastian o observase încăde la început şi crezuse căe
un fel de punte de comandăsau ceva asemănător. Într-adevăr,
în timpul întregii călătorii stăteau cel puţin doi dintre pîclonauţi
acolo sus, uneori şi trei, patru sau chiar şi mai mulţi, (întregul
echipaj număra paisprezece marinari ― desigur, fără Bastian).
Cei ce se găseau pe suprafaţa rotundă î şi petrecuseră braţele
unul pe dupăumerii celuilalt şi priveau în direcţia de mers. Dacă
nu îi observai cu mare grijă, puteai crede căstăteau nemişcaţi.
Numai la o cercetare foarte atentă se putea observa că se
legănau foarte încet şi în aceeaşi măsură, executînd un fel de
dans. Totodată cîntau o melodie simplă, foarte frumoasă şi
blîndă, care se repeta mereu.
La început Bastian crezuse căstrania purtare reprezintăvreo
ceremonie sau un obicei mai deosebit al cărui sens îi era
ascuns. Abia în cea de-a treia zi a călătoriei îndrăzni să-l întrebe
pe unul dintre cei trei prieteni ai săi, care tocmai se aşezase
lîngăel. La rîndul lui, acesta păru mirat de uimirea lui Bastian şi
îi arătăcăoamenii pun în mişcare nava prin voinţa şi puterea lor
de imaginaţie.
Bastian nu putu înţelege de la bun început explicaţia şi
întrebădacăpun în mişcare niscaiva roţi ascunse.
―Nu, răspunse pîclonautul, cînd vrei să-ţi mişti picioarele, îţi
ajunge săvrei şi să-ţi imaginezi ―sau ai cumva nevoie de vreo
maşinărie cu roţi ca săumbli?
Deosebirea dintre propriul trup şi o navă consta numai în
aceea că cel puţin doi yskalnari trebuiau să-şi contopească cu
totul vrerea şi imaginaţia într-una singură. Căci numai prin
această unire lua naştere forţa de propulsie. Iar dacă voiau să
înainteze mai repede, trebuiau să participe mai mulţi. În mod
normal lucrau în schimburi de cîte trei, iar ceilalţi se odihneau,
căci, deşi părea uşoară şi plăcută, era totuşi o muncă grea şi
obositoare, cerînd o concentrare intensă şi neîntreruptă. Era
însăsingurul mod de a naviga pe Skaidan.
[...] cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Armonia lor nu se
tulburase, nu erau întristaţi şi nu jeleau, nu mai pomenirăcu nici
un cuvînt întîmplarea.
―Nu, spuse unul dintre ei cînd fu întrebat de Bastian, nu ne
lipseşte nimeni. De ce săjelim?
Individul singur nu conta deloc la ei. Şi cum nu se deosebeau
cu nimic unul de altul, nici unul din ei nu era de neînlocuit.
Bastian voia însăsăfie o individualitate, un cineva, nu doar
unul la fel cu toţi ceilalţi. Dorea săfie iubit tocmai fiindcăera aşa
cum era. În comunitatea yskalnarilor exista într-adevăr armonie,
nu însă şi iubire.
Nu mai dorea săfie cel mai mare, cel mai puternic, cel mai
înţelept. Toate acestea le lăsase în urma sa. Acum îşi dorea să
fie iubit aşa cum era, bun sau rău, frumos sau urît, deştept sau
prost, cu toate defectele sale ―sau tocmai din cauza lor.
Dar cum era el oare într-adevăr?
Fiu mai ştia. Primise atît de multe în Fantäzia, iar acum nu
mai era în stare săse regăseascăpe sine printre toate darurile
şi însuşirile cu care fusese înzestrat.
Începînd de atunci, nu mai participa la dansul pîclonauţilor.
Şedea în faţăde tot la proră, privind spre Skaidan, zi dupăzi şi
uneori chiar şi noaptea.
În sfîrşit ajunserăla celălalt ţărm. Nava pîclelor trase la mal,
Bastian le mulţumi yskalnarilor şi debarcă.
Era o ţară plină de trandafiri, păduri de trandafiri de toate
culorile. Iar printre nesfârşitele boschete de trandafiri şerpuia o
cărare.
Bastian porni pe cărare.
Aiuola Doamna
XAYIDE ÎŞI SFÎRŞI ZILELE ÎNTR-UN chip lesne de povestit,
dar greu de
Înţeles şi plin de contradicţii ca şi atîtea altele în Fantäzia.
Pînăîn ziua de azi învăţaţii şi istoricii îşi storc creierii întrebînduse cum a fost cu putinţă, unii se îndoiesc chiar de fapte sau
încearcăsăle dea o altăinterpretare. Aici vom expune ceea ce
s-a întîmplat în realitate şi fiecare săîncerce a explica lucrurile
aşa cum crede.
Pe vremea cînd Bastian sosise în oraşul Yskal la pîclonauţi,
Xayide împreunăcu uriaşii ei în platoşe negre ajunse la locul din
cîmpie unde calul metalic se desfăcuse bucăţi sub Bastian. În
acea clipă începu să se teamă că nu-l va mai găsi niciodată.
Puţin mai tîrziu, văzînd parapetul de pămînt unde rămăseseră
urmele lui Bastian cînd urcase pe el, bănuiala ei se preschimbă
în certitudine. Dacăajunsese în vechiul oraşal împăraţilor, era
pierdut pentru ea, indiferent cărămînea acolo pentru totdeauna
sau căizbutea săscape din oraş. În primul caz, ar fi fost lipsit de
orice putere ca toţi cei de acolo şi nu ar mai fi fost în stare să-şi
doreascănimic ―iar în celălalt caz, toate dorinţele de putere şi
de mărire s-ar fi stins în el. În ambele cazuri jocul seîncheiase
pentru ea, Xayide.
Porunci gealaţilor cu platoşe săse oprească, dar ―cu totul
de neînţeles ―ei nu ascultarăde voinţa lui Xayide, ci mărşăluiră
mai departe. Atunci ea se înfurie, sări din lectică şi se aşezăîn
cale cu braţele întinse. Uriaşii cu platoşe negre, atît pedeştrii, cît
şi călăreţii, tropăiră însă mai departe, ca şi cum ea nici n-ar fi
fost acolo, călcînd-o în picioare. Dar în momentul în care Xayide
îşi dădu sufletul, convoiul cel lung se opri brusc ca un mecanism
de ceas stricat.
Cînd Hysbald, Hydorn şi Hykrion îi ajunseră mai tîrziu din
urmăîmpreunăcu resturile oştirii, văzurăcele întîmplate, dar nu
se dumirirădefel, căci, aşa cum bine ştiau, voinţa lui Xayide era
cea care îi punea în mişcare pe uriaşii goi pe dinăuntru şi prin
urmarea îi făcuse s-o calce în picioare. Dar prea multăgîndire
nu era punctul tare al celor trei cavaleri, aşa căridicarădin umeri
şi nu-şi mai băturăcapul. Se sfătuirăce era de făcut şi ajunseră
la concluzia că întreaga campanie se încheiase. Prin urmare,
lăsarăla vatrătot ce mai rămăsese din oaste, sfătuindu-i pe toţi
să se ducă acasă. Iar ei înşişi, avînd în vedere că îi juraseră
credinţălui Bastian şi nevoind să-şi calce jurămîntul, hotărîrăsă-l caute în întreaga Fantäzie. Nu puturăînsăsăse înţeleagăîn
privinţa direcţiei în care să pornească şi de aceea stabiliră ca
fiecare să continue pe cont propriu. Îşi luară rămas-bun, şi
fiecare porni şchiopătînd în altădirecţie. Toţi trei au trecut apoi
[...]
pTtffîrggjTTUjjtin^^ Ftâi ilă
p pggjUjjtin^ ^
Fantäzia circulă nenumărate povestiri despre căutările lor
lipsite de orice sens. Acestea sînt însă alte poveşti şi vor fi
povestite altădată.
Iar gealaţii [...] goi pe dinăuntru şi cu platoşe negre rămaseră
de atunci nemişcaţi în acelaşi loc din cîmpie, în apropierea
vechiului oraş ― al pŢşapădsr căzură peste gealaţi, iar
eTTugfniră şî se scufundarătreptat în pămînt, strîmb sau drept.
Totuşi unii mai tfiâ^ii il p şmai potjfi_jâ^uţişi-asM^i.
Locurile acelea nu au însăo faimăprea bună, şi toţi călătorii
le ocolesc. Dar săne întoarcem acum la Bastian.
În timp ce urma curbele line ale cărării printre boschetele de
trandafiri, zări ceva care îl umplu de uimire, căci în toată
Fantäzia nu mai văzuse niciodatăceva asemănător, anume un
stîlp indicator cu o mînăcioplităce arăta într-o anumitădirecţie.
„Spre Casa Schimbărilor'! scria pe mînă.
Bastian porni fără grabă în direcţia arătată. Respira
mireasma nenumăraţilor trandafiri şi se simţea din ce în ce mai
vesel, ca şi cum l-ar fi aşteptat o surprizăplăcută.
În sfîrşit, ajunse la o alee dreaptă străjuită de pomi sferici
plini de mere roşii. Iar la capătul aleii se înălţa o casă.
Apropiindu-se, constată că era cea mai nostimă casă ce-o
văzuse vreodată. Acoperişul înalt şi ţuguiat şedea ca o scufie
ascuţită pe o clădire ce semăna mai degrabă cu un dovleac
uriaş, căci era sferică, iar în multe locuri pereţii aveau umflături şi
scobituri, ca nişte burdihane care îi dădeau casei o înfăţişare
corpolentă şi plăcută. Se mai vedeau şi cîteva ferestre şi o uşă
de intrare, toate însăstrîmbe şi răsucite, ca şi cum toate aceste
deschideri ar fi fost tăiate de un neîndemînatic în dovleac.
În timp ce Bastian se îndrepta spre casă, observăcăea se
afla într-o continuă, dar înceatăschimbare. La fel de tacticos ca
un melc ce-şi scoate coarnele, se ivea în partea dreaptăo mică
ieşiturăcare se transforma încetul cu încetul într-un fel de foişor.
În partea stîngă se vedea o fereastră care se închidea şi
dispărea treptat. Din acoperişcreştea un coş, iar peste uşa de
intrare se forma o micăterasăcu balustradăde fier.
Bastian se oprise locului şi privea cu uimire şi veselie
schimbările neîncetate. Acum înţelegea de ce casa purta numele
de „Casa Schimbărilor".
Pe cînd mai stătea pe loc, auzi din interior o voce caldă şi
melodioasăde femeie care cînta:
De un veac, oaspete drag,
Noi te-am aşteptat.
Dacăai ajuns în prag.
Tu eşti ―neapărat!
Foamea, setea să ţi-o stingi.
Totu-i pregătit.
Tot ce cauţi şi-ţi doreşti,
Vei sta liniştit,
Cu durerea alinată.
Suferinţa mingîiată.
Căci pe-un lung drum ai venit
Pîn-aici, la mine.
Fie c-ai fost bun ori rău.
Oricum eşti, e bine!
Ah, gîndi Bastian, ce glas frumos! Aşdori ca acest cîntec să
mi se adreseze mie!
Vocea începu săcînte din nou:
Mare domn, fii iarăşi mic!
Intră-aici şi fii pitic!
Nu mai sta mereu în prag,
Căci vei fi primit cu drag!
Toate ţi le-am pregătit
De mult timp ―chiar infinit!
Glasul avea o putere de atracţie irezistibilă asupra lui
Bastian. Era sigur căo persoanăextrem de prietenoasăera cea
care cînta. Prin urmare, bătu la uşă, iar glasul cel frumos îi
strigă:
―Intră! Intră, băiatul meu frumos!
Bastian deschise uşa şi văzu o cameră plăcută, nu prea
mare, prin ale cărei ferestre bătea soarele. La mijloc era o masă
rotundăîncărcatăcu tot felul de farfurii şi coşuri pline cu fructe
multicolore necunoscute lui. La masă şedea o femeie care
semăna ea însăşi cu un măr, atît era ce rotundă şi cu obrajii
rumeni, atît părea de sănătoasă şi de atrăgătoare.
În primul moment Bastian fu copleşit de dorinţa de a alerga la
ea cu braţele întinse strigîndu-i: „Mamă! Mamă!" Dar se stăpîni.
Mama lui era moartă şi cu siguranţănu se afla aici, în Fantäzia.
E drept ca femeia de aici avea acelaşi surîs drăgăstos şi acelaşi
fel de a privi care inspira încredere, totuşi asemănarea era cel
mult a unei surori. Mama lui fusese micuţă, iar femeia de-aici era
mare şi oarecum impunătoare. Purta o pălărie uriaşăacoperită
cu flori şi fructe, iar rochia ei era de asemenea dintr-un material
înflorat. Abia după ce s-a uitat foarte bine la rochie, îşi dădu
seama căîn realitate era făcutănumai din frunze, flori şi fructe.
În timp ce stătea şi o privea, îl napadi un sentiment pe care
nu-l mai cunoscuse de multă, multă vreme. Nu-şi mai amintea
cînd şi unde, ştia doar căuneori se simţise astfel pe vremea cînd
mai era mic.
― Aşază-te, băiatul meu frumos, spuse femeia făcînd cu
mîna un gest de invitaţie spre un scaun, cred că ţi-e foame, aşa
căar trebui sămănînci mai întîi.
―Iartă-mă, răspunse Bastian, văd căaştepţi un oaspete, pe
cînd eu am nimerit aici doar din întîmplare.
―Aşa o fi? întrebăfemeia zîmbind. Ei, nu face nimic. Totuşi
poţi mînca, nu-i aşa? Între timp am să-ţi spun o micăpoveste. Ia
şi mănîncă şi nu mai aştepta săte tot poftesc!
Bastian îşi scoase mantia cea neagră, o puse pe un scaun,
se aşeză şi luă şovăind o poamă. Înainte însăde a muşca din
ea, întrebă:
―Dar tu? Nu mănînci nimic? sau nu-ţi plac fructele?
Femeia rîse tare şi din toatăinima, Bastian nu înţelegea de
ce.
―Bine, spuse ea dupăce se linişti, dacăstărui, am să-ţi ţin
de urît şi am săiau şi eu ceva, dar în felul meu. Sănu te sperii!
Cu aceste cuvinte, îşi luăo stropitoare ce se afla pe jos lîngă
ea, o ridicădeasupra capului şi îşi turnăapa peste pălărie.
―Ah, făcu ea, ce bine m-am răcorit!
Acum veni rîndul lui Bastian sărîdă. Apoi muşcădin poamă
şi observăde Îndatăcănu mai mîncase niciodatăceva atît de
bun. Pe urmămai mîncăalta, iar aceasta era şi mai bună.
―Îţi place? întrebăfemeia privindu-l atent.
Bastian avea gura plină şi nu putea răspunde, mesteca şi
dădea afirmativ din cap.
― M ă bucur, spuse femeia, mi-am dat deosebităosteneală
cu ele. Mai mănîncă, ia cît vrei!
Bastian îşi luă încă un fruct, iar acesta era cu adevărat o
încîntare. Suspinăentuziasmat.
― Şi acum am să-ţi povestesc, continua femeia, dar tu
mănîncăliniştit înainte.
Bastian trebuia săse străduiascămult să-i asculte cuvintele,
căci Fiecare fruct îi producea o nouăîncîntare.
― Cu mult, mult timp în urmă, începu femeia înflorată,
Crăiasa Copilă a noastră era bolnavă de moarte, căci avea
nevoie de un nume nou ce nu i-l putea da decît un pui de om.
Dar oamenii nu mai veneau în Fantäzia, nimeni nu ştia de ce. Iar
dacă Crăiasa ar fi murit, aceasta ar fi însemnat şi sfîrşitul
Fantäziei. Într-o zi însă sau, mai bine zis, într-o noapte, veni
totuşi un om ―era un băieţel şi el dădu Crăiesei Copile numele
de Puişorul Lunii. Atunci ea se însănătoşi şi drept mulţumire îi
făgădui băiatului că toate dorinţele sale vor deveni realitate în
împărăţia ei ―una dupăalta, pînăce el va fi găsit adevărata sa
voinţă. Începînd de atunci, băieţelul porni într-o lungăcălătorie,
de la o dorinţăla alta, iar fiecare din ele i se împlinea. Şi fiecare
împlinire îl ducea la o nouă dorinţă. Şi nu erau doar dorinţe
bune, ci şi unele rele, dar Crăiasa Copilănu face nici o diferenţă,
pentru ea totul are aceeaşi valoare şi totul e la fel de important în
împărăţia ei. Şi cînd la sfîrşit Turnul de Fildeşfu el însuşi distrus,
ea nu făcu nimic ca să-l împiedice. Dar o datăcu împlinirea unei
noi dorinţe, băieţelul mai uita o parte din amintirile sale despre
lumea din care venise. Lui nu-i părea rău, căci tot nu mai voia să
se întoarcăacolo. Prin urmare, continua să-şi punădorinţădupă
dorinţă, dar în felul acesta îşi cheltuise aproape toate amintirile
―fărăamintiri însănu-şi mai poate dori nimeni nimic. Ajunsese
cît pe-aci să nici nu mai fie om, ci o făptură a Fantäziei. Iar
adevărata sa voinţă tot n-o aflase. Acum se ivise primejdia ca
sâ-şi consume şi ultimele amintiri fărăs-o cunoască, ceea ce ar
fi însemnat cănu avea sămai ajungăniciodatăînapoi în lumea
sa. Dar pînă la urmă izbuti să ajungă la Casa Schimbărilor
pentru a rămîne acolo atît timp pînăce-şi va fi găsit adevărata sa
voinţă. Căci Casa Schimbărilor nu se numeşte astfel fiindcăse
schimbăea însăşi, ci fiindcăîi schimbă şi pe cei ce locuiesc în
ea. Iar lucrul era foarte important pentru jcel băieţel, căci pînă
atunci dorise mereu săfie un ultul decît cel ce era, dar nu voise
niciodatăsăse schimbe.
Aici femeia se întrerupse din povestire, căci oaspetele ei se
oprise din mestecat. Ţinea în mînăun fruct din care muşcase şi
o privea ţintă, cu gura căscată, pe feneia cea înflorată.
― Dacă nu-ţi place, spuse ea îngrijorată, pune-o liniştit
deoparte şi ia-ti alta!
―Poftim, bîigui Bastian, o, nu, e foarte bună.
―Atunci totu-i în ordine, spuse mulţumităfemeia. Am uitat
însăsăspun cum se numea băieţelul aşteptat de atîta amar de
vreme în Casa Schimbărilor. Mulţi locuitori ai Fantäziei îl
numeau simplu „Salvatorul", alţii îi spuneau „Cavalerul
Sfeşnicului cu Şapte Braţe" sau „Marele înţelept" sau şi „Domnul
şi Stăpînul", dar adevăratul său nume era Bastian Balthasar Bux.
Dupăaceea femeia îşi privi multăvreme surîzînd oaspetele.
El înghiţi în sec de cîteva ori şi pe urmăspuse încet:
―Aşa mănumesc eu.
―Ei vezi, spuse femeia şi nu păru deloc surprinsă.
Bobocii de pe pălăria ei şi de pe rochie se deschiserătoţi o
dată.
―Dar o sutăde ani, replicănesigur Bastian, nici n-au trecut
de cînd sînt în Fantäzia.
―O, în realitate noi te aşteptăm de mult mai multăvreme,
răspunse doamna, chiar şi bunica şi bunica bunicii mele te-au
aşteptat. Vezi, acum ţi se spune o poveste ce-ţi este nouă şi
totuşi despre un trecut străvechi.
Bastian îşi aminti de cuvintele lui Graograman, pe atunci era
încăla începutul călătoriei sale. Acum i se părea într-adevăr că
au trecut o sutăde ani de atunci.
― De altfel, nici nu ţi-am spus pînă acum care e numele
meu. Sînt Aiuola Doamna.
Bastian repetănumele şi îi veni oarecum greu pînăce izbuti
să-l pronunţe cum trebuie. Pe urmăîşi luăîncăun fruct. Muşcă
din el şi i se păru căîntotdeauna tocmai cel pe care-l mănîncă
este cel mai gustos din toate. Puţin îngrijorat, văzu căajunsese
la penultimul din farfurie.
― Ai mai vrea să mănînci? întrebă Aiuola Doamna, care
observase privirea lui.
Bastian dădu afirmativ din cap. Atunci ea îşi întinse mîna
spre pălărie şi spre rochie şi culese fructe pînă ce farfuria se
umplu din nou.
―Pe pălăria ta cresc fructele? întrebăBastian mirat.
― Cum aşa, pe pălărie? Aiuola Doamna îl privi fără să
înţeleagă, dar apoi izbucni într-un rîs zgomotos. Prin urmare, tu
crezi căceea ce am eu pe cap e o pălărie? Nicidecum, băiatul
meu frumos, totul creşte din mine, aşa cum îţi creşte ţie părul.
Poţi să şi vezi cît de mult măbucur căai sosit în sfîrsit, de aceea
înfloresc. Dacăaşfi tristă, totul s-ar ofilit. Dar te rog sănu uiţi a
mînca!
― Nu ştiu, spuse Bastian stingherit, dacă se poate mînca
ceva ce iese din cineva.
― Şi de ce nu? spuse Aiuola Doamna, doar şi copiii sug
laptele de la mama lor. E minunat, nu?
―Aşa e, replicăBastian îmbujorîndu-se puţin, dar numai cît
timp sînt foarte mici.
―Atunci, spuse Aiuola Doamna strălucind de bucurie, ai să
fii şi tu din nou foarte mic, băiatul meu frumos.
Bastian îşi mai luă încă un fruct şi muşcă din el, iar Aiuola
Doamna se bucură şi înflori încă şi mai frumos.
Dupăo scurtătăcere ea spuse:
―Mi se pare căar vrea săne mutăm în camera de alături.
Probabil căa pregătit ceva pentru tine?
―Cine? întrebăBastian privind în jur.
― Casa Schimbărilor, îi explică Aiuola Doamna, ca şi cum
acest lucru ar fi fost ceva de la sine înţeles.
Într-adevăr, se întîmplase ceva ciudat. Camera se
transformase fără ca Bastian să fi băgat de seamă. Tavanul
lunecase mult în sus, în timp ce pereţii se apropiaseră din trei
părţi foarte mult de masă. Spre cel de-al patrulea perete mai
rămăsese loc şi acolo se afla o uşăcare se deschise acum.
Âiuola Doamna se ridică ― şi acum se vedea bine cît era de
înaltă ― şi propuse:
―Sămergem! E încăpăţînată. Zadarnic ai încerca săte opui
atunci cînd ea îţi pregăteşte o surpriză. Săfacem aşa cum vrea!
De altfel, de cele mai multe ori are numai intenţii bune.
Trecu alături prin uşă. Bastian o urmă, dar îşi luă grijuliu şi
farfuria cu fructe.
Încăperea era mare cît o sală şi totuşi era o sufragerie ce-i
păru întrucîtva cunoscutălui Bastian. Era doar straniu cătoate
mobilele de aici, atît masa, cît şi scaunele erau uriaşe, mult prea
mari pentru ca Bastian săse fi putut folosi de ele.
― Ia te uită! spuse înveselită Aiuola Doamna, mereu îi
trăsneşte altceva prin minte. Acum Casa Schimbărilor a pregătit
pentru tine o camerăaşa cum trebuie sâ-i aparăunui copil mic.
― Cum aşa, întrebă Bastian, camera asta nu era şi mai
înainte?
―Fireşte cănu, răspunse ea, ştii doar, Casa Schimbărilor e
foarte vie, îi place săia parte în felul ei la convorbirea noastră.
Cred căvrea să-ţi spună ţie ceva prin aceastăschimbare.
Pe urmăea se aşezăpe un scaun lîngămasă, dar Bastian
încercă zadarnic să se urce pe celălalt scaun. Aiuola Doamna
trebui să-l ajute şi să-l ridice, dar chiar şi atunci abia ajungea cu
nasul pînă la tăblia mesei. Era tare bucuros că luase cu el
farfuria cu fructe şi şi-o ţinu pe genunchi. Dacămîncarea s-ar fi
aflat pe masă, n-ar fi putut ajunge la ea.
―Se-ntîmplădes săte muţi astfel? întreba el.
― Nu prea des, răspunse Aiuola Doamna, cel mult de trei
sau de patru ori pe zi. Uneori Casa Schimbărilor face şi cîte o
glumă şi atunci găsesc toate camerele răsturnate, podeaua e
sus şi tavanul e jos, sau altceva asemănător. Dar o face din
zburdălnicie şi se cuminţeşte de îndatăce încep s-o dojenesc.
De fapt, e o casătare drăguţă şi măsimt într-adevăr bine în ea.
Rîdem mult împreună.
― Dar nu cumva e primejdioasă? întrebă Bastian. Mă
gîndesc, de pildă, ce se întîmplănoaptea, în timp ce dormi, dacă
odaia se micşoreazămereu?
― Ce-ţi trece prin minte, băiatul meu frumos? strigă Aiuola
Doamna aproape revoltată. Casa asta ţine la mine, şi la tine ţine
de asemenea. Se bucurăcăai venit.
―Dar dacăcineva nu-i place?
―N-am nici o idee, răspunse ea, dar ce întrebări pui şi tu!
Pînăacum n-a fost încănimeni aici în afarăde mine şi de tine.
― Vasăzică, aşa, spuse Bastian, deci eu sînt primul
oaspete?
―Desigur!
Bastian privi înjur prin încăperea uriaşă.
―Nici nu e de crezut căaceastăcamerăîncape în casă. Pe
dinafarănici nu părea atît de mare.
―Casa Schimbărilor, îi explicăAiuola Doamna, e mult mai
mare pe dinăuntru decît pe dinafară.
Între timp începuse săse însereze şi treptat se întuneca în
cameră. Bastian se rezemă de speteaza scaunului său atît de
mare şi îşi sprijini şi capul. Se simţea minunat de somnoros.
―De ce, întrebăel, m-ai aşteptat atît de multăvreme, Aiuola
Doamnă?
―Dintotdeauna mi-am dorit un copil, răspunse ea, un copil
mic pe care să-l pot răsfăţa, care să aibă nevoie de căldura
dragostei mele, pe care să-l îngrijesc ―cineva ca tine, băiatul
meu frumos.
Bastian căsca. Simţea cum vocea ei atît de caldăîl adoarme
de tot.
―Dar mi-ai spus doar, răspunse el, că şi mama ta, şi bunica
ta m-au aşteptat şi ele pe mine.
Obrazul Doamnei Aiuola se afla acum în întuneric.
― Da, o auzi spunînd, şi mama mea şi bunica mea şi-au
dorit şi ele un copil. Dar numai eu am unul acum.
Lui Bastian i se închideau ochii. Se căzni sămai întrebe:
―Cum aşa, mama ta te-a avut pe tine cînd ai fost mică. Iar
bunica ta a avut-o pe mama ta. Prin urmare, au avut Şi ele copii!
―Ba nu, băiatul meu frumos, răspunse glasul în şoaptă, la
noi e altfel. Noi nu murim şi nu ne naştem. Sîntem întotdeauna
aceiaşi: Aiuola Doamna, şi totuşi nu sîntem aceiaşi. Cînd mama
mea a îmbătrinit, s-a veştejit, toate frunzele i-au căzut, ca la
pomi în timpul iernii, şi ea s-a tras cu totul în sinea ei. Multă
vreme a rămas aşa. Într-o bunăzi a început însăsăscoatăiar
frunzuliţe tinere, boboci şi flori şi la sfîrşit şi fructe. Şi astfel am
apărut eu, căci acea nouăAiuola Doamna eram eu. La fel s-au
petrecut lucrurile şi cu bunica mea cînd a adus-o pe lume pe
mama. Noi Doamnele Aiuola nu putem avea un copil decît în
momentul în care ne ofilim. Dar atunci sîntem propriul nostru
copil şi nu mai putem fi mamă. De aceea sînt atît de bucuroasă
căeşti acum aici, băiatul meu frumos...
Bastian nu-i mai răspunse. Lunecase într-o aţipire dulce prin
care îi auzea cuvintele ca un cîntec monoton. Auzi cum ea se
scoală şi vine lîngăel şi se apleacăpeste el. Îl mîngîie uşor pe
păr şi-l sărută pe frunte. Pe urmă simţi cum îl ridică şi-l duce
afară pe braţe. Îşi lipi capul de umărul ei ca un copil mic. Se
cufunda tot mai adînc în calda întunecime a somnului. I se păru
căe dezbrăcat şi culcat într-un pat moale şi înmiresmat. Ultimul
lucru de care-şi mai dădu seama fu vocea cea frumoasăcare îi
cînta încetişor, din mare depărtare, un cîntec:
Noapte bună, dragul meu!
Suferit-ai mult şi greu.
Mare domn, fii iarăşi mic!
Hai, acuma dormi un pic!
Se trezi [...] bine şi atît de mulţumit ca niciodatăpînăatunci.
Privi în jur şi văzu căera culcat într-o cămăruţăfoarte plăcută ―
şi anume într-un pătuţ de copil mic. E drept că era un pătuţ
foarte mare pentru copii mici sau, mai bine zis, era aşa cum i sar fi părut unui copil mic. Cîteva clipe i se păru caraghios, căci el
cu siguranţănu mai era un copil mic. Încămai poseda tot ceea
ce-i dăruise Fantäzia în puteri şi înzestrare. De asemenea şi
talismanul Crăiesei Copile, care îi atîrna în jurul gîtului, ca şi pînă
atunci. Dar în momentul următor îşi dădu seama că-i era cu totul
indiferent dacă era sau nu caraghios aşa cum stătea culcat în
acest pătuţ. Nimeni nu va şti aceasta vreodatăîn afarăde el şi
Aiuola Doamna, iar ei doi ştiau căaşa era bine şi căaşa trebuia
săfie.
Se sculă, se spălă, se îmbrăcă şi ieşi din cameră. Trebui să
coboare o scară de lemn şi intră în sufrageria cea mare,
transformată însă în timpul nopţii într-o bucătărie. Aiuola
Doamna îl şi aştepta cu micul dejun. Era foarte bine dispusă,
toate florile ei erau înflorite, cînta şi ridea şi dansa în jurul mesei
de bucătărie. Dupămîncare îl trimise afară pentru a sta la aer
curat.
În marele crîng de trandafiri ce înconjura Casa Schimbărilor
părea să domnească o vară veşnică. Bastian cutreieră
împrejurimile, urmări albinele cum zburau din floare în floare,
ascultă păsărelele cîntînd prin toate tufişurile, se juca cu
şopîrlele atît de prietenoase, încît i se urcau pe mînă, precum şi
cu iepuraşii care se lăsau mîngîiaţi de el. Uneori se trîntea sub
un tufiş, îmbătat de mireasma dulce trandafirilor, clipea în soare
şi se lăsa în voia clipei, fărăa se gîndi la ceva anume.
Astfel trecurăzilele, iar din zile se făcurăsăptămîni. Nu ţinea
seama de asta. Aiuola Doamna era veselă şi Bastian se lăsa cu
totul în seama dragostei şi grijii ei materne. Avea impresia că,
fără să ştie, tînjise de multă vreme după ceva de care acum
avea parte din plin. Şi nu se mai sătura.
Cîtva timp cotrobăi prin Casa Schimbărilor din pod şi pînăîn
pivniţă. Era o ocupaţie de care nu te puteai plictisi prea curînd,
deoarece toate încăperile erau în continuă transformare şi
mereu puteai descoperi ceva nou. Evident, casa îşi dădea multă
silinţă să-şi distreze oaspetele. Producea camere cu jucării,
trenulete, teatre de marionete, tobogane, ba chiar şi un carusel
mare.
Uneori Bastian pornea în excursii de o zi întreagăprin ţinutul
din jur. Niciodată nu se îndepărta însă prea mult de Casa
Schimbărilor, căci întotdeauna i se întîmpla să-l prindăo foame
sălbaticăde fructele Aiuolei. Dintr-o clipăîn alta, abia mai putea
aştepta săse întoarcăla ea şi săse înfrupte dupăpofta inimii.
Seara stăteau îndelung la taifas. El îi povestea despre tot ce i
se întîmplase în Fantäzia, despre Perelin şi Graograman, despre
Xayide şi Atreiu pe care-l rănise atît de grav, sau poate îl
omorîse chiar.
―Tot ce-am făcut a fost greşit, spunea el, am înţeles totul
pe dos. Puişorul Lunii mi-a dăruit atît de mult şi cu toate darurile
mele n-am făcut decît rele, şi mie, şi Fantäziei.
Aiuola Doamna îl privea lung.
―Nu, îi răspundea ea, nu cred. Ai mers pe calea dorinţelor,
şi calea aceasta nu-i niciodată dreaptă. Ai făcut un ocol foarte
mare, dar ai urmat drumul tău. Şi ştii de ce? Faci parte din cei ce
nu se pot întoarce decît dupăce-au găsit fintîna de unde [...] apa
vieţii. Dar e cel mai tainic loc din întreaga Fantäzie.Acolo nu se
ajunge uşor. Iar dupăo scurtătăcere mai adăugă:
―Orice drum care duce pînăacolo se dovedeşte în cele din
urmăa fi fost drumul cel bun.
Şi atunci Bastian izbucni în plîns. Nici el nu ştia de ce. Avea
impresia căîn inima lui se desfăcuse un nod şi se preschimbase
în lacrimi. Hohotea şi iar hohotea, şi nu se mai putea opri. Aiuola
Doamna îl luăpe genunchi şi-l mîngîie uşor, iar el îşi vîrî capul în
florile de pe pieptul ei Şi plînse pînăce se sătură şi obosi.
În seara aceea n-au mai stat de vorbă.
Abia a doua zi Bastian pomeni din nou despre căutarea sa.
― Ştii vumva unde aşputea găsi apa vieţii?
―La hotarele Fantäziei, spuse Aiuola Doamna.
―Dar Fantäzia nu are graniţe, răspunse el.
― Ba da, dar nu sînt în afară, ci înăuntru. Acolo de unde
Crăiasa Copilăîşi trage toate puterile şi unde ea însăşi nu poate
pătrunde.
― Şi locul acela să-l găsesc eu? întrebă Bastian îngrijorat.
Nu cumva e prea tîrzîu?
―Nu existădecît o singurădorinţăce te poate duce acolo, şi
anume ultima.
Bastian se sperie:
― În schimbul tuturor dorinţelor mele împlinite prin AURYN
am uitat de fiecare datăcîte ceva. Se va întîmpla şi acum la fel?
Ea dădu încet din cap.
―Dar nu observ nimic!
―Cu celelalte prilejuri ai observat ceva? Odatăce-ai uitat un
lucru, nu-ţi mai poţi aminti căl-ai uitat.
― Şi ce uit acum?
―Am să-ţi spun la momentul potrivit. Căci altfel ai ţine minte.
―Oare aşa trebuie, săpierd chiar totul?
―Nimic nu se pierde, spuse ea, totul se transformă.
―În acest caz, spuse neliniştit Bastian, poate căar trebui să
măgrăbesc, n-ar mai trebui sărămîn aici.
Ea-l mîngîie pe păr.
―Nu-ţi face griji. Dureazăatît cît durează. Cînd ţi se va trezi
ultima dorinţă, atunci vei şti ― şi eu de asemenea.
Din ziua aceea începu într-adevăr săse schimbe ceva, deşi
Bastian însuşi nu observa nimic. Forţa transformatoare a Casei
Schimbărilor îşi făcea efectul. Dar ca toate adevăratele
transformări se petrecea încet şi liniştit ca şi creşterea unei
plante.
Zilele treceau în Casa Schimbărilor, şi afară, grădina era în
floare. Bastian se lăsa răsfăţat ca un copil mic de Aiuola
Doamna. Fructele ei îi plăceau şi ele tot atît de mult ca la
început, dar treptat i se astîmpărase foamea cea sălbatică.
Mînca mai puţin. Iar ea îşi dădu seama fărăa spune însăvreun
cuvînt. Şi în aceeaşi măsură în care scădea nevoia lui de a le
mînca, se trezea în el un dor de cu totul alt fel, o dorinţăcum nu
mai simţise niciodată pînă atunci şi care se deosebea în toate
privinţele de toate dorinţele sale trecute. Era dorinţa de a iubi el
însuşi. Cu mirare şi tristeţe îşi dădea seama cănu era în stare.
Dorinţa devenea însătot mai puternică.
Într-o seară, stînd iar de vorbăcu Aiuola Doamna, îi spuse şi
ei.
Dupăce-l ascultă, ea tăcu multăvreme. Privirea ei îl învăluia
cu o expresie pe care, n-o înţelegea.
―Acum ţi-ai găsit ultima ta dorinţă, spuse ea, adevărata ta
voinţăeste aceea de a iubi.
―Dar de ce nu pot, Aiuola?
― Vei putea abia atunci cînd vei fi băut din apa vieţii,
răspunse ea, şi nu te poţi întoarce în lumea ta fără să duci şi
altora din ea.
Bastian tăcu încurcat.
―Dar tu, întrebăel, n-ai băut încădin ea?
― Nu, spuse Aiuola Doamna, la mine e altfel. Eu n-am
nevoie decît de cineva căruia să-i pot dărui din prinosul meu.
―Deci n-a fost iubire?
Aiuola Doamna tăcu o vreme, apoi răspunse:
―A fost ceea ce ai dorit tu săfie.
―Oare făpturile din Fantäzia nu pot nici ele săiubească ―
asemenea mie? întrebăel cu teamă.
―Se spune, răspunse ea în şoaptă, căexistăcîteva făpturi
ale Fantäziei ―puţine ―cărora li s-a îngăduit săbea din apa
vieţii, nimeni nu ştie însăcine sînt ele. Mai există şi o făgăduială
despre care nu vorbim decît arareori, anume că odată, într-un
viitor îndepărtat, va veni o vreme cînd oamenii vor aduce iubirea
şi în Fantäzia. Şi atunci cele douălumi nu vor mai fi decît una
singură. Nu ştiu însăce înseamnătoate acestea.
― Doamnă Aiuola, întrebă Bastian tot în şoaptă, mi-ai
făgăduit căatunci cînd va fi momentul potrivit îmi vei spune ce
trebuia săuit pentru a găsi ultima mea dorinţă. N-a sosit acum
momentul?
Ea făcu din cap semn căda.
― Trebuia să-ţi uiţi tatăl şi mama. Acum nu mai ai nimic
altceva decît numele tău.
Bastian se gîndi.
―Tatăl şi mama? spuse el rar.
Cuvintele acestea nu mai însemnau însănimic pentru el. Nu-şi mai amintea.
― Şi ce săfac acum? întrebăel.
―Trebuie sămăpărăseşti, răspunse ea, a trecut timpul pe
care trebuia să-l petreci în Casa Schimbărilor.
― Şi unde sămăduc?
―Te va conduce ultima ta dorinţă. Săn-o pierzi!
―Săplec chiar acum?
―Nu, acum e tîrziu. Mîine dimineaţăcînd se crapăde ziuă.
Mai ai încă o noapte în Casa Schimbărilor. Şi acum să ne
culcăm.
Bastian se ridicăîn picioare şi se apropie de ea. Abia acum
cînd era lîngăea îşi dădu seama prin întuneric cătoate florile ei
se ofiliseră.
―Nu te îngriji de ele, spuse ea, şi nici mîine dimineaţăsănu
te îngrijeşti de mine. Mergi pe calea ta! Totu-i bine şi aşa cum
trebuie săfie. Noapte bună, băiatul meu frumos.
―Noapte bună, doamnăAiuola, murmurăBastian.
Pe urmăurcăîn camera sa.
Cînd coborî a doua zi, văzu căAiuola Doamna tot mai şedea
în acelaşi loc. Toate frunzele, florile şi fructele căzuseră de pe
ea. Închisese ochii şi arăta ca un pom negru şi uscat. Bastian
stătu multăvreme în faţa ei privind-o. Apoi se deschise brusc o
uşăce ducea afară.
Înainte de a ieşi, se mai întoarse o dată şi spuse fără a şti
dacăvorbeşte cu Aiuola Doamna sau cu casa sau cu amîndouă:
―Mulţumesc, mulţumesc pentru tot!
Pe urmă ieşi afară. Peste noapte venise iarna. Zăpada era
adîncă de un cot, iar din boschetele înflorite de trandafiri nu
rămăseserădecît hăţişuri negre de spini. Nu adia vîntul. Era un
ger amarnic şi o linişte adîncă.
Bastian pomi săse întoarcăîn casăpentru a-şi lua mantia,
dar uşa şi ferestrele dispăruseră. Casa se închisese peste tot.
Înfrigurat, porni la drum.
Mina de imagini
YOR, MINERUL ORB, STĂTEA ÎN FAŢA colibei sale şi
asculta atent spre larga cîmpie înzăpezităce se întindea în toate
părţile. Tăcerea era atît de desâvîrşită, încît urechea lui ascuţită
auzea scîrţîind paşii unui drumeţfoarte îndepărtat prin zăpadă.
Paşii se apropiau insăde colibă.
Yor era un bătrîn înalt dar faţa lui era netedă şi necufată.
Totul în înfăţişarea sa, şi îmbrăcămintea, şi faţa, şi părul erau
sure ca piatra. Cum stătea nemişcat, părea cioplit dintr-o bucată
mare de lavă. Doar ochii săi orbi erau întunecaţi, iar în adîncurile
lor licărea ceva ca o micăflăcăruie.
Cînd Bastian ―căci el era drumeţul ―se apropie de el, îi
spuse:
―Bunăziua. M-am rătăcit. Caut o fîntînăde unde izvorăşte
apa vieţii. Măpoţi ajuta?
Minerul ascultăatent glasul ce-i vorbea.
― Nu te-ai rătăcit, şopti el. Dar vorbeşte încet, altfel mi se
fărîmăimaginile.
Îi făcu semn lui Bastian, iar acesta intrădupăel în colibă.
Se compunea dintr-o singură încăpere micuţă, foarte
sărăcăcioasă, fără nici o podoabă. O masă de lemn, două
scaune, un pat de scînduri şi o poliţătot de scînduri unde erau
păstrate tot soiul de alimente şi de vase. Într-o vatră ardea un
foc mic, şi peste el atîrna un căzânei în care aburea o fiertură.
Yor umplu douăfarfurii pentru el şi pentru Bastian, le aşeză
pe masă şi-l pofti pe oaspete cu o mişcare a mîinii săse aşeze
şi sămănînce. Mîncarăamîndoi în tăcere.
Pe urma, minerul se lăsă pe spate, ochii săi priveau prin
Bastian în depărtare, şi, tot în şoaptă, întrebă:
―Cine eşti?
―Mănumesc Bastian Balthasar Bux.
―Ah, prin urmare îţi mai ştii numele.
―Da. Dar tu cine eşti?
― Sînt Yor, numit şi minerul orb. Dar nu sînt orb decît la
lumină. Sub pămînt, în mina mea unde domneşte întunericul,
acolo pot vedea.
―Ce fel de minăe?
―Se numeşte cariera Minroud. E o minăde imagini.
― O mină de imagini? repetă mirat Bastian. N-am auzit
niciodatăaşa ceva.
Yor părea săasculte ceva foarte îndepărtat.
― Şi totuşi, murmurăel, ea existătocmai pentru unii ca tine.
Pentru oameni care nu găsesc calea spre apa vieţii.
―Ce fel de imagini sînt acolo? întrebăBastian.
Yor închise ochii şi tăcu un timp. Bastian nu ştia dacăsă-şi
repete întrebarea. Apoi îl auzi pe miner că şopteşte:
―Nimic nu se pierde în lumea asta. Ai visat vreodatăceva şi
cînd te-ai trezit n-ai mai ştiut ce era?
―Da, răspunse Bastian, de multe ori.
Yor dădu gînditor din cap. Pe urmăse ridică şi îi făcu semn
lui Bastian să-l urmeze. Înainte de a ieşi din colibă, îl apucă
brutal de umăr şi-i murmurăla ureche:
―Dar nici un cuvînt, nici un sunet, s-a înţeles? Ceea ce vei
vedea reprezintămunca mea de ani de zile. Orice zgomot poate
sădistrugătotul. Aşa căsătaci şi săpăşeşti încetişor!
Bastian dădu din cap în semn căa înşeles şi ieşirăamîndoi
din colibă. În spatele ei fusese construit un turn de extracţie, iar
sub el un puţde minăducea drept în adîncul pămîntului. Trecură
lîngă el, mergînd mai departe peste întinderea înzăpezită. Iar
atunci Bastian văzu imagini întinse pe zăpadă ca pe o uriaşă
pernăde mătase albă, de parcăar fi fost giuvaeruri de preţ.
Erau plăci subţiri ca foiţa dintr-un fel de mică, transparente şi
colorate şi de toate mărimile şi formele, dreptunghiulare şi
rotunde, frînte sau întregi, unele mari cît o fereastră de
catedrală, altele mici cît o miniaturăpe capacul unei tabachere.
Erau aranjate oarecum dupăformă şi mărime în şiruri întinzînduse pînădeparte în zare peste şesul cel alb.
Ceea ce arătau imaginile era foarte enigmatic. Figuri
mascate care păreau a pluti într-un cuib de păsări, sau măgari
îmbrăcaţi în robe de magistraţi, ceasuri prelingîndu-se ca
smîntîna sau manechine aşezate în pieţe strident luminate, dar
pustii. Chipuri şi capete alcătuite numai din animale şi altele
care, la rîndul lor, alcătuiau un peisaj. Dar mai erau şi imagini
foarte obişnuite, bărbaţi cosind un cîmp cu grîu, sau femei
şezînd pe un balcon. Erau sate de munte şi privelişti marine,
scene de război şi reprezentaţii de circ, străzi şi camere şi tot
mereu chipuri, bătrîne şi tinere, înţelepte şi idioate, posomorite şi
vesele, de măscărici şi regi. Erau unele imagini
înspăimîntătoare, eşafoade şi hore de schelete, dar erau şi
imagini amuzante, cu doamne tinere călare pe o balenăsau cu
un nas pornit la plimbare şi salutat de toţi trecătorii.
Cu cît se plimbau mai mult pe lîngăimagini, cu atît mai puţin
se dumirea Bastian ce era cu ele. Un singur lucru îi era limpede:
Puteai vedea orice pe ele, chiar dacă de cele mai multe ori
combinaţiile erau stranii.
Dupăce se preumblătimp de mai multe ore împreunăcu Yor
pe lîngă şirurile de plăci, începu săse lase amurgul peste marea
întindere înzăpezită. Se întoarserăla colibă. Dupăce închisese
uşa în urma sa, Yor întrebăîn şoaptă:
―Ai văzut vreo imagine pe care ai recunoscut-o?
―Nu, răspunse Bastian.
Minerul clătinăîngrijorat din cap.
―De ce? se mirăBastian. Ce fel de imagini sînt astea?
―Sînt visele uitate din lumea oamenilor, îl lămuri Yor. Un vis
nu poate dispărea o datăce a fost visat. Dar dacăomul care l-a
visat nu-l păstreazăîn memorie, atunci unde rămîne? Aici la noi,
în Fantäzia, acolo jos în adîncurile pămîntului. Acolo se depun
visele uitate în straturi subţiri, subţiri, unul peste altul. Cu cît se
sapă mai adînc, cu atît mai dense sînt straturile, întreaga
Fantäzie se aflăpe fundamente din vise uitate.
―Sînt şi ale mele printre ele? întrebăBastian cu ochii mari,
uimiţi.
Yor dădu doar din cap.
― Şi vrei să spui că trebuie să le găsesc? întrebă în
continuare Bastian.
―Cel puţin unul. Unul e suficient, răspunse Yor.
―Dar pentru ce? voi să ştie Bastian.
Minerul îşi întoarse spre el obrazul luminat acum numai de
flăcările micului foc din vatră. Ochii săi orbi priveau iar prin
Bastian în depărtare.
―Ascultă, Bastian Balthasar Bux, spuse el, nu prea-mi place
săvorbesc mult. Prefer tăcerea. Dar pentru aceastăsingurădată
îţi voi spune. Cauţi apa vieţii. Ai vrea săpoţi iubi pentru a găsi
calea înapoiin lumea ta. A iubi ―e uşor de spus! Apa vieţii te va
întreba: Pe cine? Căci nu poţi iubi oricum şi în general. Tu ai
uitat însă totul în afară de numele tău. Iar dacă nu vei putea
răspunde, nu-ţi va fi îngăduit săbei. De aceea nu te mai poate
ajuta decît vreun vis uitat şi pe care să-l regăseşti, vreo imagine
care săte ducăla fîntînă. În acest scop va trebui însăsăuiţi şi
ultimul lucru pe care îl mai ai: Pe tine însuţi. Iar aceasta e o
munca aspră şi de mare răbdare. Păstreazăbine cuvintele mele,
căci nu le voi repeta niciodată.
Pe urmă se culcă pe patul Iui de scînduri Şi adormi. Lui
Bastian nu-i rămase altceva de făcut decît săse mulţumească
cu podeaua tare şi rece drept culcuş. Dar aceasta n-avea
importanţăpentru el.
A doua zi de dimineaţă, [...] Yor plecă de acasă. Coborîse
probabil în cariera Minroud. Bastian îşi luăsingur o farfurie din
fiertura fierbinte care-l încălzi, dar nu-i prea plăcu. Fiind tare
sărată, îi amintea de gustul lacrimilor şi al sudorii.
Pe urmăieşi afară şi umblăprin zăpada întinsului şes, de-a
lungul şirurilor cu nenumărate imagini. Privea cu atenţie fiecare
pe rind, căci acum ştia ce importanţă aveau pentru el, dar nu
descoperi nici o imagine care să-l impresioneze în mod deosebit.
Toate îi erau complet indiferente.
Către searăîl văzu pe Yor cum urcădin puţul de minăîntr-o
cuşcă transportoare. Pe spinare ducea cîteva plăci de mărimi
diferite din materialul acela diafan, aşezate într-un rastel de
scînduri. Bastian îl [...] la capătul unui şir pentru a-şi aşeza cu
mare grijăîn zăpada noile noile sale descoperiri. Una din imagini
înfăţişa un bărbat al cărui piept era o colivie de păsări unde [...]
arata o femeie de piatră [...] o broascâ ţestoasă uriaşă. O
imagine foarte micănu lăsa săse vadădecît un fluture pe ale
cărui aripi erau pete în chip de litere. Mai erau şi alte cîteva
imagini, dar nici una din ele nu-i spunea nimic luiBastian.
Pe cînd şedea din nou cu minerul în colibă, îl întrebă:
― Ce se întîmplă cu imaginile atunci cînd se topeşte
zăpada?
― Aici e întotdeauna iarnă, răspunse Yor. Altceva nu mai
vorbirăîn seara aceea.
În zilele următoare Bastian căutămai departe printre imagini,
nădăjduind căva găsi vreuna pe care s-o recunoascăsau care
să însemne ceva pentru el ― dar zadarnic. Serile şedea cu
minerul în colibă, şi cum acesta tăcea, se obişnui şi Bastian să
tacă. De asemenea învăţă treptat de la Yor cum să se mişte
pentru a evita orice zgomot ce-ar fi putut fărîma imaginile.
― Acum am văzut toate imaginile, spuse Bastian într-o
seară, nu-i printre ele nici una pentru mine.
―Foarte rău, răspunse Yor.
―Ce săfac, întrebăBastian, săaştept noile imagini pe care
le scoţi tu la suprafaţă?
Yor se gîndi cîtva timp, apoi clătinădin cap.
―În locul tău, şopti el, aşcoborî eu singur în cariera Minroud
şi aşsăpa sub pămînt.
― Dar eu n-am ochii tăi, spuse Bastian, nu pot vedea în
întuneric.
― Nu ţi s-a dat nici un fel de lămpaş pentru lunga ta
călătorie, nici o piatrăce luminează, nimic ce te-ar putea ajuta
acum? întrebăYor privind din nou prin Bastian.
―Ba da, răspunse Bastian, dar l-am consumat pe Al'Tsahir
în alt scop.
―Foarte rău, repetăYor cu faţa de piatră.
―Ce măsfătuieşti acum săfac? întrebăBastian.
Minerul tăcu din nou multăvreme înainte de a răspunde:
―Atunci n-ai încotro, trebuie sălucrezi în întuneric.
Bastian se înfioră. E drept căîncămai avea întreaga putere
şi neînfricarea ce i le dăruise AURYN, dar gîndul de a se afla
acolo jos, atît de adînc în miezul pămîntului şi într-o beznă
completă, îl îngrozea. Nu mai spuse nimic, şi amîndoi se
culcară.
În dimineaţa următoare minerul îl scuturăde umăr.
Bastian se ridică.
―Mănîncă-ţi fiertura şi vino! porunci răstit Yor.
Bastian îl ascultă.
Îl urmăpe miner pînăla puţul de mină, urcăîmpreunăcu el
în cuşca transportoare, şi pe urmăcoborîrăîn cariera Minroud.
Se lăsau adînc şi tot mai adînc. De mult dispăruse ultima licărire
slabăde luminăce pătrundea prin gura puţului, dar cuşca tot mai
cădea în beznă. Apoi o smuciturăle dădu în sfîrşit de veste că
ajunseserăjos. Ieşirădin cuşcă.
Aici jos era mult mai cald decît sus pe şesul înzăpezit, şi în
scurt timp sudoarea îi ţîşnea lui Bastian din toţi porii, în timp ce
se străduia să nu-l piardă în întuneric pe minerul care pornise
iute înainte. Era un drum întortocheat, prin nenumărate galerii şi
coridoare, uneori chiar hale, dupăcum se putea ghici din ecoul
uşor al paşilor lor. De mai multe ori, Bastian se lovi de ieşituri de
stîncă şi de grinzi de susţinere, dar Yor nici nu-l băga în seamă.
În această primă zi şi de asemenea în cîteva din cele
următoare minerul îl instrui în tăcere, doar conducîndu-i mîinile şi
învăţîndu-l arta de a separa şi de a desprinde cu mare grijă
straturile de micăsubţiri cît foiţa de hîrtie şi atît de fragile. Aveau
unelte ce la pipăit păreau spatule de lemn sau de os, dar Bastian
nu le văzu niciodată, căci rămîneau la locul de muncă atunci
cînd îşi încheiau lucrul.
Încetul cu încetul învăţă să se orienteze acolo jos în
întunericul desăvîrşit. Recunoştea coridoarele şi galeriile cu un
nou simţ, pe care nu şi-l putea explica. Iar într-o bunăzi Yor îl
făcu săînţeleagăfărăcuvinte, numai prin atingerea mîinilor, că
de aici înainte avea sălucreze singur într-o galerie foarte joasă,
unde nu se putea intra decît tîrîş. Bastian îl ascultă. Locul de
muncă era foarte strîmt, iar peste el se afla întreaga povară a
muntelui de rocă.
Încovrigat ca un copil nenăscut în pîntecul mamei, stătea în
adîncurile întunecate de la temeliile Fantäziei şi scobea cu
răbdare pentru a găsi vreun vis uitat, vreo imagine care să-l
ducăla apa vieţii.
Cum nu putea să vadă nimic în noaptea veşnică din
măruntaiele pămîntului, nu putea nici săaleagăsau săia vreo
hotărire. Nu putea decît să spere că întîmplarea sau o soartă
generoasăîi va aduce cîndva descoperirea aşteptată. Searăde
searăducea sus, la lumina stinsăa amurgului, ceea ce izbutise
sădesprindăîn adîncurile carierei Minroud. Şi searăde searăîşi
dădea seama cămunca lui fusese zadarnică. Dar Bastian nu se
plîngea şi nu se răzvrătea. Nu-i mai era deloc milă de sine
însuşi. Devenise răbdător şi liniştit. Deşi puterile îi erau
nesfîrşite, se simţea de multe ori foarte obosit.
Nu se poate spune cît a ţinut această perioadă istovitoare,
căci o asemenea muncănu poate fi măsuratănici în zile şi nici
în luni. În orice caz, se întîmplăca într-o searăsăaducăcu el o
imagine care îl răscoli pe loc atît de tare, încît trebui să se
stăpîneascăpentru a nu scoate cumva un strigăt de surprindere,
distrugînd astfel totul.
Pe placa fragilă ―nu era prea mare, avea întrucitva formatul
unei pagini de carte obişnuită ― se vedea foarte limpede şi
desluşit un bărbat îmbrăcat într-un halat alb. Într-o mînă ţinea o
danturăde ghips. Stătea acolo, iar ţinuta lui şi expresia reţinută
şi dureroasă de pe chipul lui îl făcură pe Bastian să tresară.
Ceea ce-l impresiona însăcel mai mult era faptul căbărbatul era
prins într-un bloc de gheaţă străvezie ca sticla. Cu totul şi din
toate părţile era înconjurat de un strat de gheaţăde nepătruns,
dar complet transparent.
În timp ce Bastian privea imaginea aşezatăpe zăpadă în faţa
lui, se trezi în el dorul de acest bărbat pe care nu-l cunoştea. Era
un sentiment ce părea să vină din mari depărtări, asemenea
unui flux subit şi violent al mării de care la început abia îţi dai
seama, pînă ce se apropie tot mai mult, preschimbîndu-se la
sfîrşit într-un val puternic, înalt cît casa şi care mătură totul în
calea lui. Bastian simţi căse îneacă. Îl durea inima, nu era destul
de încăpătoare pentru un dor atît de uriaş. În valul acela se
scufundătot ce mai avea în chip de amintiri despre sine. Şi uită
ultimul lucru pe care îl mai avea: numele său.
Mai tîrziu, cînd intră în colibă la Yor, tăcu. Nici minerul nu
spuse nimic, dar privi multăvreme spre el, în timp ce ochii săi
păreau din nou că privesc în mari depărtări, iar după aceea,
peste faţa lui sură ca piatra, trecu uşor ca o umbră un surîs
fugar,
În noaptea aceea băiatul, care acum nu mai avea nume, nu
putu săadoarmăîn ciuda oboselii. Mereu vedea în faţa ochilor
imaginea. I se părea că bărbatul vrea să-i spună ceva, dar nu
putea fiindcăera închis în blocul de gheaţă. Băiatul fără nume
dorea să-l ajute, dorea să facă ceva pentru a topi gheaţa. Ca
într-un vis se văzu pe sine îmbrătişînd blocul de gheaţăpentru al topi cu căldura trupului sau, totul [...]
Apoi auzi brusc ce voia să-i spună bărbatul, şi auzi nu cu
urechile, ci în adîncul propriei sale inimi:
―Ajută-mă, te rog! Nu măpărăsi! Singur nu sînt în stare să
ies din gheaţă! Ajută-mă! Numai tu măpoţi elibera din ea! Numai
tu!
Cînd se sculară în dimineaţa următoare o dată cu mijirea
zorilor, băiatul fărănume îi spuse lui Yor:
―Astăzi nu mai cobor cu tine în cariera Minroud.
―Vrei sămăpărăseşti?
Băiatul dădu afirmativ din cap.
―Vreau sămerg pentru a căuta apa vieţii.
―Ai găsit imaginea care săte conducă?
―Da.
―Vrei sămi-o arăţi şi mie?
Băiatul dădu din nou din cap. Amîndoi ieşirăafarăîn zăpadă
unde era culcatăimaginea. Băiatul o privi, dar Yor îşi îndreptă
ochii săi orbi spre faţa băiatului, ca şi cum ar fi privit prin el într-o
mare depărtare. Părea săasculte ceva timp îndelungat. În sfirşit,
dădu din cap.
―Ia-o cu tine, şopti el, şi ai grijăsăn-o pierzi. Dacăo pierzi
sau dacă e distrusă, pentru tine totul s-a sfîrşit. Căci nu-ţi mai
rămîne nimic în Fantäzia. Şi ştii ce înseamnăasta.
Băiatul care nu mai avea nume stătea cu capul plecat şi tăcu
un timp. Apoi spuse la fel de încet:
―Îţi mulţumesc, Yor, pentru tot ce m-ai învăţat.
Îşi strînserămîinile.
― Ai fost un ortac destoinic, murmură Yor, şi ai muncit cu
hărnicie.
Cu aceste cuvinte se întoarse şi plecăspre puţul ce cobora
în mina Minroud. Fără a se mai întoarce spre băiat, urcă în
cuşca transportoare şi coborî sub pămînt.
Băiatul fără nume ridică imaginea din zăpadă şi păşi în
întinderea albă.
Umbla de multe ore, coliba lui Yor dispăruse de mult în urma
lui în zare, nu-l mai înconjura nimic altceva decît şesul cel alb ce
se întindea în toate părţile. Dar simţea cum imaginea pe care o
ţinea grijuliu cu amîndouămîinile îl trăgea într-o anumitădirecţie.
Băiatul era hotărît săurmeze aceastăforţă, căci ea avea să-l
ducăla locul potrivit, fie cădrumul va fi lung, fie căva fi scurt.
Voia ca nimic sănu-l mai reţină. Voia săgăseascăapa vieţii şi
era sigur căputea s-o găsească.
Deodatăauzi însăgălăgie sus în văzduh. Păreau a fi strigăte
şi ciripituri îndepărtate venind din multe gîtlejuri. Privi în sus spre
cer şi văzu un nor întunecat ca un stol de păsări. Abia cînd stolul
se apropie mai mult, îşi dădu seama ce era în realitate, şi de
spaimărămase pironit locului.
Era moliile-clovni! Şlamufele!
―Doamne sfinte, gîndi băiatul fărănume, sper cănu m-au
văzut! Cu ţipetele lor îmi distrug imaginea!
Dar îl văzuseră!
Cu rîsete stridente şi cu chiote, stolul se repezi la drumeţul
singuratic şi se aşezăîn jurul lui în zăpadă.
―Ura, ţipau căscîndu-şi gurile vopsite, iatăcăîn sfîrşit l-am
găsit pe marele nostru binefăcător!
Şi se tăvăleau prin zăpadă, se băteau cu bulgări de zăpadă,
făceau tumbe şi se aşezau cu capul în jos.
― Încet! Vă rog, vorbiţi încet! şopti disperat băiatul fără
nume.
Întregul cor strigăentuziasmat:
―Ce-a spus? A spus căvorbim prea încet! Aşa ceva nu nea spus încănimeni!
― Ce vreţi cu mine, întrebă băiatul, de ce nu mă lăsaţi în
pace?
Se roteau în vîrtej în jurul lui şi flecăreau:
―Mare binefăcător! Mare binefăcător! Îţi mai aminteşti cum
ne-ai salvat cînd mai eram încăaharai? Pe atunci eram fiinţele
cele mai nenorocite din întreaga Fantäzie, acum însăne e nouă
înşine silăde noi. La început ne-a înveselit ceea ce ai făcut din
noi, dar acum ne plictisim de moarte. Zburătăcim pretutindeni şi
n-avem nimic de care săne sprijinim. Nu putem nici măcar să
jucăm vreun joc ca lumea, căci n-avem nici un căpătîi. Mişte
clovni caraghioşi, asta e ce-ai făcut din noi! Ne-ai tras pe sfoară,
binefăcătorule!
―Am făcut-o cu cele mai bune intenţii, şopti îngrozit băiatul.
―Da, desigur, faţăde tine însuţi! strigarăîn cor şlamufele. Ţi
se părea căeşti cel mai grozav. Noi a trebuit săplătim însănota
pentru mărinimia ta, binefăcătorule!
― Şi ce vreţi săfac? întrebăbăiatul. Ce vreţi de la mine?
― Te-am căutat, zbierau şlamufele schimonosindu-şi feţele
lor de clovni, voiam săte ajungem din urmăînainte s-o ştergi deaici. Iar acum te-am prins. Şi nu-ţi vom mai da pace înainte de a
te face căpetenia noastră. Trebuie să fii şeful şlamufelor,
şlamufa principală, şlamufa noastrăgenerală! Tot ce vrei!
― Dar de ce, de ce? şopti implorator băiatul. Iar corul
şlamufelor zbierărăspunsul:
―Vrem săne dai porunci, vrem săne comanzi, vrem săne
sileşti să facem ceva, vrem să ne interzici ceva! Vrem ca
existenţa noastrăsăaibăun scop!
―Nu pot! De ce nu alegeţi pe cineva dintre voi?
―Nu, nu, pe tine te vrem, mare binefăcător! Tu eşti cel ce-a
făcut din noi ceea ce sîntem acum!
―Nu, gîfîi băiatul, eu trebuie săplec de-aici. Trebuie sămă
întorc!
― Nu te grăbi, binefăcătorule! zbierară gurile de clovni. Nu
scapi de noi. Sigur că ţi-ar plăcea s-o ştergi acum din Fantäzia!
―Dar am ajuns la capăt! le asigurăbăiatul.
― Şi noi, răspunse corul, noi ce facem?
― Plecaţi de-aici, strigă băiatul, nu mai pot avea şi grija
voastră!
― Atunci să ne prefaci iar în ceea ce am fost, răspunseră
glasurile stridente, atunci vrem să fim din nou aharai. Lacul
lacrimilor a secat, iar Amarganth-ul stă pe uscat. Şi nimeni nu
mai toarce acum filigranul cel subţire din argint. Vrem săfim dir:
nou aharai.
―Nu mai sînt în stare! răspunse băiatul. Nu mai am nici o
putere în Fantäzia.
―Atunci, urlăîntregul roi învîrtejindu-se, te luăm cu noi!
Sute de mîini mici îl apucarăîncercînd să-l ridice în văzduh.
Băiatul se apăra din toate puterile, iar moliile zburară care
încotro. Dar se întorceau mereu, înverşunate precum viespile
înfuriate.
În toiul zbieretelor şi al ţipetelor se auzi dintr-o dată din
depărtare un sunet stins şi totuşi puternic, asemănător cu bătaia
unui clopot mare de bronz.
Cît ai clipi din ochi, şlamufele o luarăla goană dispărind în
zare ca un roi întunecat.
Băiatul care nu mai avea nume îngenunche în zăpadă. În
faţa lui era imaginea, făcută praf. Acum pierduse totul, nu mai
exista nimic ce să-l fi putut duce pe calea spre apa vieţii.
Ridicînd ochii, văzu nedesluşit printre lacrimi la o oarecare
distanţă, douăfiguri pe cîmpul înzăpezit. Una era mare, iar una
mică. Îşi şterse ochii şi privi mai atent.
Erau Fuhur, balaurul-noroc cel alb, şi Atreiu.
Apele vieţii
ZÂBOVI PUŢIN, APOI BĂIATUL CARE NU MAI avea nume
se ridică şi făcu cîţiva paşi spre Atreiu. Pe urmăse opri. Atreiu
nu se mişca, îl privea doar cu atenţie şi liniştit. Rana de pe piept
nu-i mai sîngera.
Multăvreme staturăfaţă-n faţă, şi nici unul din ei nu spuse
vreun cuvînt. Tăcerea era atît de adîncă, încît fiecare din ei
auzea respiraţia celuilalt.
Foarte încet, băiatul fărănume puse mîinile pe lanţul de aur
din jurul gîtului său şi scoase talismanul. Se aplecă şi depuse cu
grijăgiuvaerul în zăpadă, în faţa lui Atreiu. Mai privi încăo dată
la cei doi şerpi, cel de culoare deschisă şi cel închis la culoare,
care îşi muşcau unul altuia coada, formînd un oval. Apoi dădu
drumul lui AURYN.
În aceeaşi clipă luciul auriu al talismanului deveni atît de
luminos şi de strălucitor, căbăiatul închise ochii, orbit, ca şi cum
ar fi privit drept în soare. Cînd îi deschise din nou, văzu căse
aflăîntr-o salăcu o boltămare cît bolta cerului. Grinzile clădirii
erau din luminăaurie, iar în mijlocul nesfîrşitei încăperi stăteau
cei doi şerpi, uriaşi precum zidul de împrejmuire al unui oraş.
Atreiu, Fuhur şi băiatul fărănume stăteau unul lîngăaltul pe
partea capului întunecat care ţinea în gurăcapătul şarpelui alb.
Ochiul fix cu pupila verticala era îndreptat spre cei trei. În
comparaţie cu el erau mărunţi de tot, pînă şi balaurul-noroc
părea mic cît o omida albă.
Trupurile uriaşe şi nemişcate ale şerpilor luceau ca un metal
necunoscut, unul negru ca noaptea, celălalt alb-argintiu. Iar
dezastrul ce l-ar fi putut provoca era stăvilit doar de ei înşişi, căci
se ţineau încătuşaţi unul pe celălalt. Dacăvreodatăaveau sa-şi
dea drumul, atunci lumea avea să se prăpădească. Asta era
sigur.
Dar cît timp se ţineau încătuşaţi unul pe celălalt, păzeau
totodată şi apele vieţii. Căci în mijlocul ovalului foşnea o fîntînă
imensă al cărei şuvoi dansa în sus şi în jos, iar în cădere
alcătuia mii de forme, destrămîndu-le din nou, mult mai repede
decît putea ochiul să le urmărească. Apele spumegînde se
pulverizau producînd o ceaţă subţire în care lumina aurie se
spărgea în toate culorile curcubeului. Era un foşnet, şi un clocot,
şi o bucurie, şi un cîntec, şi un chiot, şi rîsete, şi chemări cu mii
de glasuri de fericire.
Băiatul fără nume privea însetat spre apă ― dar cum ar fi
putut ajunge acolo? capul de şarpe nu se mişca.
Dintr-o dată Fuhur îşi ciuli urechile. Ochii lui roşii-rubinii
începurăsăscînteieze.
―Voi înţelegeţi ce spun apele? întrebăel.
―Nu, răspunse Atreiu, eu nu.
―Nu ştiu cum se face, murmurăFuhur, dar eu înţeleg foarte
bine. Poate fiindcă sînt un balaur-noroc. Toate limbile bucuriei
sînt înrudite între ele.
―Ce spun apele? întrebăAtreiu.
Fuhur ascultăcu atenţie şi spuse răspicat, cuvînt cu cuvînt,
urmărind ceea ce auzea:
Noi sintem apele vieţii!
Fîntîna din sine izvorind!
Cu cît beau mai mult drumeţii
Mai mult se revarsăcurgind.
Din nou mai ascultăo vreme şi spuse:
―Strigămereu: Bea! Bea! Făceea ce vrei!
―Cum putem ajunge acolo? întrebăAtreiu.
―Fie întreabăde numele noastre, tălmăci Fuhur.
―Eu sînt Atreiu! strigăAtreiu.
―Eu sînt Fuhur! spuse Fuhur.
Băiatul fărănume rămase mut.
Atreiu îl privi, pe urmăîl luăde mînă şi strigă:
―El e Bastian Balthasar Bux!
―Întreabă, tălmăci Fuhur, de ce nu vorbeşte el singur.
―Nu mai poate, spuse Atreiu, a uitat totul.
Fuhur ascultădin nou cîtva timp foşnetul şi clocotul.
― Spun că fără amintiri nu poate intra. Şerpii nu-l lasă să
treacă.
― Am păstrat eu totul pentru el, strigă Atreiu, tot ce mi-a
povestit despre el şi despre lumea lui. Măpun chezaşpentru el.
Fuhur asculta.
―Întreabăcu ce drept te pui chezaş.
―Sînt prietenul lui, spuse Atreiu.
Din nou trecu o vreme în timp ce Fuhur asculta cu atenţie.
―Nu e sigur, îi şopti el lui Atreiu, căvor admite una ca asta.
Acum discutădespre rana ta. Vor să ştie cum s-a ajuns la ea.
―Aveam amîndoi dreptate, spuse Atreiu, şi totuşi greşeam
amîndoi. Acum Bastian a depus însăde bunăvoie pe AURYN.
Fuhur ascultă şi apoi dădu din cap.
―Da, spuse el, acum au admis. Locul acesta este AURYN.
Au spus căsîntem bineveniţi.
Atreiu privi în sus spre uriaşa boltăaurie.
―Fiecare din noi, şopti el, l-a purtat în jurul gîtului, chiar şi
tu, Fuhur, pentru scurt timp!
Balaurul-noroc îi făcu semn să tacă şi ascultă din nou
cîntecul apelor.
Pe urmăle tălmăci:
―AURYN e uşa pe care-o căuta Bastian. A purtat-o de la
bun început în el. Spun însăcă şerpii nu lasănimic din Fantäzia
săle treacăpragul. De aceea Bastian trebuia sădea tot ce i-a
dăruit Crăiasa Copilă. Altfel nu poate bea din apa vieţii.
―Dar ne aflăm sub semnul ei, strigăAtreiu, nu cumva e şi
ea aici?
―Spun căaici se sfîrşeşte puterea Crăiesei Copile. Iar ea e
singura care nu poate niciodatăsăcalce în acest loc. Nu poate
intra în interiorul strălucirii, fiindcănu poate săse lase pe sine
însăşi.
Atreiu tăcu încurcat.
―Acum întreabă, continuăFuhur, dacăBastian e pregătit.
―Da, spuse Atreiu cu glas tare, e pregătit.
În acel moment uriaşul cap de şarpe negru începu să se
ridice foarte încet, fără să dea însă drumul capătului şarpelui
celui alb pe care-l ţinea în bot. Trupurile uriaşe se arcuirăpînă
ce formară o poartă mare pe jumătate neagră şi pe jumătate
albă.
Atreiu îl ţinu de mînă pe Bastian prin această poartă
înfiorătoare îndreptîndu-se spre fîntîna ce se afla acum în faţa
lor în deplina ei măreţie şi splendoare. Fuhur îi urma pe cei doi.
Şi în timp ce se apropiau de ea, la fiecare pas, Bastian pierdea
unul dupăaltul darurile pe care le primise. Din eroul cel frumos,
puternic şi cutezător se prefăcu din nou în băieţelul scund, gras
şi timid. Pînă şi îmbrăcămintea lui, care în cariera Minroud a lui
Yor se zdrenţuise rău, dispăru şi ea. Astfel se trezi la sfîrşit golgoluţîn faţa marelui havuz de aur în al cărui mijloc apele vieţii
săreau în sus, înalte cît un copac de cristal.
În aceastăultimăclipă, cînd nu mai avea nici unul din darurile
Fantäziei, dar nu primise încăînapoi amintirea despre lumea sa
şi despre sine însuşi, trăi o stare de totală nesiguranţă,
nemaiştiind din care lume făcea parte şi dacăexista într-adevăr
aievea.
Pe urmăsări însădrept în apa limpede ca cristalul, se tăvăli
în ea, stropi, pufăi şi lăsăsă-i curgăîn gurăploaia scînteietoare
a stropilor. Bău şi iar bău pînăce îşi potoli setea. Din creştet şi
pînă-n tălpi era acum plin de bucurie, bucuria de a trăi şi bucuria
de a fi el însuşi. Căci acum ştia din nou cine era şi unde era locul
lui. Era nou-născut iar cel mai frumos lucru era căacum dorea
săfie întocmai aşa cum era: dacă i s-ar fi dat prilejul săaleagă
dintre toate posibilităţile, n-ar fi ales alta. Căci acum ştia: în lume
exista mii şi mii de forme de bucurie, dar în esenţătoate nu erau
decît una singură, bucuria de a putea iubi. Amîndouăerau unul
şi acelaşi lucru.
Nici mai tîrziu, dupăce Bastian se întorsese de mult în lumea
sa, cînd ajunsese adult şi pînăla urma bătrîn, aceastăbucurie
nu l-a mai părăsit niciodată cu totul. Chiar şi în cele mai grele
perioade din viaţa sa îi rămase o fericire lăuntricăce-l făcea să
zîmbească şi-i înveselea pe ceilalţi oameni.
― Atreiu, îi strigă prietenului rămas la marginea bazinului
rotund de aur, vino şi tu! Vino! Bea! E minunat!
Rîzînd, Atreiu făcu din cap semn cănu vine.
―Nu, îşi strigăel răspunsul, de data aceasta nu sîntem aici
decît ca însoţitori ai tăi.
―De data aceasta, întrebăBastian, ce vrei săspui?
Atreiu schimbăo privire cu Fuhur, apoi spuse:
―Moi doi am mai fost o datăaici. M-am recunoscut imediat
locul, fiindcăatunci am fost aduşi aici în timp ce dormeam şi tot
în timpul somnului am fost luaţi de-aici. Acum ne-am amintit
însă.
Bastian ieşi din apă.
―Acum ştiu iar cine sînt, spuse strălucind de fericire.
―Da, spuse Atreiu, acum te recunosc şi eu. Arăţi la fel ca şi
atunci cînd te-am văzut în Poarta Oglinzii Fermecate,
Bastian privea în sus spre apele spumegînde şi
scînteietoare.
― Aş dori să-i duc şi tatălui meu, strigă el spre foşnetul
apelor, dar cum?
―Nu cred săse poată, răspunse Atreiu, ştii doar cănimic ce
provine din Fantäzia nu e lăsat sătreacăpragul.
― Bastian va putea! se auzi glasul lui Fuhur care îşi
redobîndise rezonanţa de bronz. Va izbuti!
― Eşti într-adevăr un balaur aducător de noroc! spuse
Bastian.
Fuhur îi făcu semn sătacă şi ascultăfoşnetul miilor de voci.
Apoi îl lămuri:
―Apele spun căacum trebuie săporneşti la drum, şi noi de
asemenea.
―Dar pe unde e drumul meu? întrebăBastian.
― Trebuie să ieşi pe poarta cealaltă, tălmăci Fuhur, acolo
unde stăcapul de şarpe alb.
―Bine, spuse Bastian, dar cum săies? Capul cel alb nici nu
se clinteşte din loc.
Într-adevăr, capul şarpelui alb rămînea nemişcat. Ţinea în bot
capătul şarpelui negru, iar ochii uriaşi se holbau la Bastian.
―Apele te întreabă, anunţăFuhur, dacăai dus pînăla sfîrşit
toate poveştile pe care le-ai început aici în Fantäzia.
―Nu, spuse Bastian, de fapt, pe nici una.
Fuhur ascultăcîtva timp. Pe faţa lui se citea îngrijorarea.
―Apele spun căîn acest caz şarpele cel alb nu te lasăsă
treci. Trebuie să te întorci în Fantäzia şi să duci totul pînă la
sfîrşit.
―Toate poveştile? bîigui Bastian, atunci nu măpot întoarce
niciodată. Atunci totul a fost zadarnic.
Fuhur asculta încordat.
―Ce mai spun? se interesăBastian.
―Taci! spuse Fuhur.
Dupăun timp suspină şi-i lămuri:
―Au spus cănu-i nimic de făcut decît dacăs-ar găsi cineva
care săpreia aceastăsarcinăîn locul tău.
― Sînt nenumărate poveşti, strigă Bastian, şi din fiecare
răsar mereu altele noi. Nimeni n-o săvrea săpreia o asemenea
sarcină.
―Ba da, spuse Atreiu, eu.
Bastian îl privi uimit. Apoi îl îmbrăţişă şi bîigui:
―Atreiu! Atreiu! N-am săuit niciodată!
Atreiu zîmbea.
―Bine, Bastian, atunci n-ai săuiţi nici Fantäzia!
Îi dădu o palmă prietenească pe obraji, apoi se întoarse
repede şi porni spre poarta capului de şarpe negru care încămai
era arcuităînalt ca şi în momentul cînd intraserăacolo.
―Fuhur, spuse Bastian, cum o s-o scoateţi la capăt cu ce vă
las eu de făcut?
Balaurul alb clipi dintr-unul din ochii săi roşii-rubinii şi
răspunse:
―Cu noroc, băiete, cu noroc!
Cu aceste cuvinte îşi urmăstăpînul şi prietenul.
Bastian privi în urma lor cum ieşeau pe poartă, înapoi în
Fantäzia. Amîndoi se mai întoarserăo dată şi-i făcurăsemn cu
mîna. Pe urmăcapul de şarpe negru coborî pînăce se aflădin
nou pe pămînt. Bastian nu-i mai putea vedea pe Atreiu şi pe
Fuhur.
Acum era singur.
Se întoarse spre celălalt cap de şarpe, cel alb, şi văzu căîn
acelaşi timp acesta se ridicase şi câ trupurile şerpilor se
arcuiseră formînd o poartă la fel ca şi mai înainte pe partea
cealaltă.
Repede îşi afundămîinile făcute căuşîn apa vieţii şi alergă
cu ea spre poartă. În spatele ei era întuneric.
Bastian se aruncăîn întuneric şi se prăbuşi în gol.
― Tata, strigă el, tăticule! ― Eu ― sînt ― Bastian ―
Balthasar ―Bux!
― Tată! Tăticule! ― Eu ― sînt ― Bastian ― Balthasar ―
Bux!
Încă în timp ce striga, se regăsi în podul şcolii de unde
plecase cîndva, cu mult timp în urmă, spre Fantäzia. Nu
recunoscu imediat locul şi cîteva momente fu chiar nesigur dacă
nu cumva se mai găsea totuşi în Fantäzia, din pricina lucrurilor
stranii pe care le vedea în jurul său: animale împăiate, un
schelet omenesc, tablouri ciudate. Pe urmăzări însăghiozdanul
său şi sfeşnicul ruginit cu lumînările stinse, Şi atunci ştiu unde se
afla.
Cîtăvreme săfi trecut oare de cînd pornise de aici în lunga
sa călătorie prin Povestea fărăsfîrşit? Săptămîni? Luni? Poate
chiar ani? Citise odatăpovestea unui om care se oprise doar o
orăîntr-o peşterăfermecată, dar cînd se întorsese, constatăcă
trecuserăo sutăde ani şi din toţi oamenii pe care-i cunoscuse
nu mai trăia decît unul singur: La plecarea lui fusese copil mic,
iar acum era foarte bătrîn.
Prin ferestruica din acoperişintra lumina cenuşie a zilei, dar
nu se putea şti dacăera înainte sau după-amiază. În pod era un
frig amarnic, la fel ca în noaptea cînd Bastian plecase de aici.
Dădu la o parte maldărul de pături militare prăfuite sub care
era culcat, îşi puse pantofii şi haina şi constatăcu surprindere că
erau ude ca în ziua aceea cînd plouase atît de tare.
Îşi atîrnăghiozdanul de umăr şi căutăcartea furată, datorită
căreia începuse totul. Era ferm hotărît s-o ducăînapoi ursuzului
domn Koreander. N-avea decît să-l pedepsească pentru furtul
comis, sau să-l denunţe, sau să-i facăceva şi mai rău, pe el nu
mai putea să-l înspăimînte aşa uşor. Cartea nu mai era însă
acolo.
Bastian căută şi căută, răscoli păturile şi se uită în fiecare
ungher. Era zadarnic. Povestea fărăsfîrşit dispăruse.
― Ei bine, îşi spuse Bastian în cele din urmă, atunci am să-i
spun căa dispărut. Desigur cănu măva crede, n-am ce face.
Fie ce-o fi. Dar cine ştie dacă-şi mai aminteşte după atîta
vreme? Poate căprăvălia lui nici nu mai există?
Se va vedea curînd, căci în primul rînd trebuia să treacă
acum prin şcoală. Dacăprofesorii şi copiii întîlniţi îi vor fi străini,
atunci avea să ştie la ce săse aştepte.
Dar cînd deschise uşa podului şi coborî în coridoarele şcolii,
îl întîmpinăo linişte desăvîrşită. Părea căîn toată şcoala nu se
găseşte ţipenie de om. Şi totuşi orologiul din turnul şcolii tocmai
bătea de nouă ori. Prin urmare, era înainte de amiază, iar
cursurile ar fi trebuit săînceapăde mult.
Bastian se uităîn cîteva clase, dar pretutindeni era la fel de
gol. Ducîndu-se la una din ferestre şi privind jos în stradă, văzu
acolo cîţiva oameni şi cîteva maşini. A şadar, lumea cel puţin nu
se sfîrşise.
Alergă pe scări în jos pînă la poarta mare de intrare şi
încercăs-o deschidă, dar era încuiată. Se întoarse spre uşa ce
ducea la locuinţa administratorului, sună şi bătu în uşă, dar nu
auzi nici o mişcare.
Bastian rămase săse gîndească. Era cu neputinţăsăstea şi
să aştepte cînd va veni totuşi cineva. Acum voia să ajungă la
tatăl său. Chiar dacăvărsase toatăapa vieţii.
Sădeschidăo fereastră şi săstrige pînăcînd va fi auzit şi se
va găsi cineva care să-i descuie uşa? Nu, i se părea oarecum
ruşinos. Îi trecu prin minte că ar putea ieşi pe fereastră. Se
deschideau pe dinăuntru. Dar toate ferestrele de la parter aveau
gratii. Pe urmă îşi aminti că, privind jos în stradă de la primul
etaj, văzuse o schelă. Probabil că se repara tocmai un perete
exterior al şcolii.
Bastian urcădin nou la primul etaj şi se duse la fereastră. Se
putea deschide şi ieşi afarăprin ea.
Schela era construită numai din stîlpi verticali printre care
erau aşezate la anumite distanţe scînduri orizontale. Scîndurile
săltau în sus şi în jos sub greutatea lui Bastian. O clipă îl
cuprinse ameţeala şi i se făcu frică, dar le înăbuşi pe amîndouă.
Pentru unul care fusese stăpînul Perelinului, aici nu era nici un
fel de problemă, chiar dacă nu mai dispunea de puterile
fabuloase de atunci şi greutatea trupului său atît de gras îi dădea
totuşi puţin de furcă. Cu atenţie şi cu calm îşi căută un sprijin
pentru mînă şi picior şi coborî pe grinzile lunecoase. O dată îi
pătrunse în mînăo ţeapăde lemn, dar asemenea fleacuri nu mai
aveau importanţă pentru el. Ajunsese jos în stradă încins şi
gîfiind, dar teafăr. Nu-l văzuse nimeni.
Alergăspre casă. Penarul şi cărţile clămpăneau în ghiozdan
în ritmul paşilor săi. Începu să simtă junghiuri sub coaste, dar
alerga mai departe. Voia săajungăla tatăl lui.
Cînd ajunse în sfîrşit la casa unde locuia, se opri totuşi
pentru o clipă şi privi în sus spre fereastra de la laboratorul
tatălui său. Şi acum inima i se strînse brusc de teamă, fiindcă
pentru prima oarăîi trecu prin minte căs-ar fi putut ca tatăl lui să
nu mai fie acolo.
Dar tatăl era acolo şi-l văzuse probabil venind, căci atunci
cînd Bastian urcă în fugă scările, îi veni şi el în întîmpinare
alergînd. Îşi întinse braţele, iar Bastian se aruncăîn ele. Tatăl îl
luăîn braţe şi-l duse în apartament.
― Bastian, băiatul meu, spunea tot mereu, dragul meu,
băieţaşul meu iubit, pe unde mi-ai fost? Ce ţi s-a întîmplat?
Abia cînd se aşezase la masa din bucătărie, iar băiatul îşi
bea laptele cald şi mînca chifle pe care tata i le ungea grijuliu cu
un strat gros de unt şi de miere, îşi dădu seama Bastian cît de
palid şi slab era obrazul tatălui său. Ochii îi erau înroşiţi şi barba
nerasă. Altfel arăta însă exact ca pe vremea cînd plecase
Bastian. I-o şi spuse.
― Pe vremea cînd ai plecat, întrebă mirat tata, ce vrei să
spui?
― Cît timp am lipsit?
― De ieri, Bastian. De cînd te-ai dus la şcoală. Cînd am
văzut cănu te-ai întors, le-am telefonat profesorilor şi am aflat că
nici la şcoalăn-ai fost. Toatăziua şi toatănoaptea te-am căutat,
băieţaşul meu. Am alertat şi poliţia, începusem sămătem de ce
poate fi mai rău. Of, Doamne! Ce s-a întîmplat, Bastian? Era să
înnebunesc de grijă. Pe unde ai fost?
Şi Bastian începu să povestească tot ce i se întîmplase.
Povesti foarte amănunţit, aşa căpovestea lui ţinu mai multe ore.
Tatăl îl asculta cum nu-l ascultase încăniciodată. Înţelegea
ceea ce-i povestea Bastian.
Către amiază îl întrerupse o dată, dar numai pentru a
telefona poliţiei că fiul său se întorsese şi că totul era în bună
ordine. Pe urmăpregăti masa de prînz pentru ei doi şi Bastian
continuăcu povestirea. Se lăsase seara cînd Bastian ajunse cu
istorisirea la apele vieţii şi-i povesti cît de mult ar fi vrut să-i
aducă şi tatălui său din acele ape.
În bucătărie era aproape întuneric. Tatăl şedea nemişcat.
Bastian se ridică şi aprinse lumina. Atunci văzu ceva ce nu mai
văzuse niciodatămai înainte.
Văzu lacrimi în ochii tatălui său.
Şi înţelese căizbutise totuşi să-i aducădin apa vieţii.
Fărăun cuvînt, tatăl îl luăpe genunchi şi-l strînse la piept şi
se mîngîiarăunul pe altul.
Dupăce staturăastfel multăvreme, tatăl răsuflăadînc, îl privi
pe Bastian drept în ochi şi începu să zîmbească. Era cel mai
fericit zîmbet din cîte văzuse vreodatăBastian la el.
― Începînd de acum, spuse tata cu o voce schimbată,
începînd de acum totul va fi altfel cu noi doi, nu crezi?
Bastian dădu afirmativ din cap. Nu mai era în stare să
vorbească, fiindcăinima îi era atît de plină.
În dimineaţa următoare căzuse prima zăpadă. Se aşezase
moale şi neîntinatăpe pervazul ferestrei din camera lui Bastian.
Zgomotele străzii nu se mai auzeau decît înăbuşit.
― Ştii ce, Bastian, spuse vesel tata în timpul miculuidejun,
sînt de părere că amîndoi avem într-adevăr toate motivele să
sărbătorim. O zi ca cea de astăzi nu apare decît o singurădată
în viaţă ― iar la unii niciodată. De aceea propun să ne facem
amîndoi un program grozav. Eu las lucrul deoparte şi tu nu te
duci la şcoală. Îţi scriu o motivare? Ce părere ai?
― La şcoală? întrebă Bastian. Da' ce, mai există şcoală?
Cînd am trecut ieri prin sălile de clasănu era nici ţipenie de om
pe acolo. Nici măcar administratorul.
― Ieri, răspunse tatăl, ieri a fost duminică, Bastian.
Dus pe gînduri, băiatul mesteca cu linguriţa în ceaşca de
cacao. Apoi spuse în şoaptă:
― Cred căva mai trece un timp pînăce ma voi obişnui din
nou.
― Tocmai, spuse tatăl dînd din cap, şi de aceea ne
organizăm o sărbătoare, noi doi. Ce ţi-ar plăcea mai mult să
facem? Am putea pleca într-o excursie, sau să mergem la
grădina zoologică? La prînz luăm masa cea mai straşnicăce s-a
văzut vreodată. După-amiază am putea merge la cumpărături,
săluăm tot ce-ţi doreşti. Şi seara ―sămergem la teatru, seara?
Ochii lui Bastian străluceau. Pe urmăspuse hotărît:
― Mai întîi însă trebuie să fac altceva. Trebuie să merg la
domnul Koreander şi să-i spun că am furat cartea şi apoi am
pierdut-o.
Tatăl luămîna lui Bastian.
― Ascultă, Bastian, dacăvrei, rezolv eu asta în locul tău.
Bastian făcu din cap semn cănu voia.
― Nu, hotărî el, e o treabăcare măpriveşte pe mine. Vreau
s-o rezolv eu singur. Şi cel mai bine ar fi s-o fac chiar acum.
Se ridică şi îşi îmbrăcă haina. Tatăl nu spuse nimic, dar
privirea aruncatăfiului său era surprinsă şi plinăde respect. Mai
înainte băiatul nu se purtase niciodatăîn felul acesta.
― Cred, spuse tatăl în sfîrşit, că şi eu am nevoie de un timp
pînăce măvoi obişnui cu schimbarea.
― Mă-ntorc curînd, strigă Bastian, care se şi găsea în
vestibul, cu siguranţăn-o sădureze mult. De data aceasta nu.
Cînd se aflăîn faţa magazinului domnului Koreander, simţi că
îl lasătotuşi curajul. Privi prin geamul unde erau pictate literele
întortocheate, încercînd să desluşească ceva în interiorul
prăvăliei. În momentul acela domnul Koreander avea un client, şi
Bastian prefera săaştepte pînăce acela va fi plecat. Porni săse
plimbe de colo-colo în faţa anticariatului. Începuse iar săningă.
În sfîrşit, clientul ieşi din magazin.
Acum! îşi porunci Bastian.
Se gîndi cum îl înfruntase pe Graograman în deşertul
culorilor Goab. Apăsăcu hotărîre pe clanţă.
Din spatele peretelui de cărţi ce închidea la celălalt capăt
încăperea cufundată în semiîntuneric, se auzea cum tuşeşte
cineva. Bastian se apropie, apoi păşi puţin palid, dar serios şi
calm, în faţa domnului Koreander care se aşezase iar în fotoliul
său din piele roasă.
Bastian tăcea. Se aşteptase ca domnul Koreander să se
repeadăla el, roşu de mînie, strigînd: „Hoţulel Criminalule!" sau
ceva asemănător.
În loc de toate astea, bătrînul îşi aprinse tacticos luleaua cea
curbată în timp ce-l examina pe băiat prin ochelarii săi mici şi
caraghioşi, ţinînd ochii pe jumătate închişi.
― Ei? Ce s-aude? Ce vrei iar aici?
― Eu, ― începu şovăitor Bastian ― v-am furat o carte.
Voiam săv-o restitui, dar nu se mai poate. Am pierdut-o sau mai
curînd ―în orice caz nu mai există.
Domnul Koreander se opri din pufăit şi scoase luleaua din
gură.
―Ce fel de carte? întrebăel.
― Era cea pe care o citeaţi dumneavoastră cînd am fost
ultima datăaici. Am luat-o cu mine. V-aţi dus dincolo la telefon,
cartea era pe fotoliu şi atunci am luat-o eu.
― Prin urmare, aşa, spuse domnul Koreander şi îşi drese
glasul. Mie nu-mi lipseşte însănici o carte. Şi ce fel de carte zici
căa fost?
― Se numeşte „Povestea fără sfîrşit", explică Bastian, pe
dinafarăare mătase roşie-arămie şi face ape cînd o înclini într-o
parte sau alta. Pe ea sînt doi şerpi unul de culoare închisă şi
altul de culoare deschisă, care îşi muşcăunul altuia coada. Pe
dinăuntru e tipărităcu doua feluri de litere ― şi are iniţiale foarte
mari şi frumos decorate.
― E destul de curios! spuse domnul Koreander. N-am avut
niciodată o asemenea carte. Prin urmare, nici nu mi-ai putut -o
fura. Poate ai şterpelit-o din altăparte.
― Cu siguranţă că nu! îl asigură Bastian. Trebuie să vă
amintiţi. Este ― şovăi, dar pe urmă spuse totuşi, este o carte
fermecată. În timpul cititului am intrat şi eu în Povestea fără
sfîrşit, dar cînd am ieşit din ea, cartea dispăruse.
Domnul Koreander îl privea peste ochelari pe Bastian.
― Nu cumva vrei să-ţi baţi joc de mine?
― Nu, răspunse Bastian aproape consternat, sigur că nu.
Ceea ce vă spun e adevărat. Dumneavoastră doar trebuie să
ştiţi.
Domnul Koreander se gîndi cîtva timp, apoi clătinădin cap.
― Trebuie să-mi explici totul mai limpede. Asază-te, băiete.
Te rog ia loc!
Cu coada lulelei îi arătăal doilea fotoliu pus în fata celui în
care şedea el. Bastian se aşeză şi el.
― Aşa, spuse domnul Koreander, acum povesteşte-mi ce
înseamnătoate acestea, dar te rog încet şi pe rînd.
Şi Bastian începu săpovestească.
Nu istorisi totul la fel de amănunţit ca în ajun, dar cum
domnul Koreander era un ascultător foarte atent şi cerea mereu
alte informaţii, trecură totuşi mai mult de două ore pînă ce
Bastian isprăvi.
Cine ştie de ce, dar în tot acest răstimp nu furăîntrerupţi de
nici un client.
După ce Bastian îşi încheie povestirea, domnul Koreander
mai pufăi multă vreme din lulea. Părea adîncit în gînduri. În
sfîrşit, îşi drese iar glasul, îşi îndreptăochelarii cei micuţi, îl privi
cîtva timp cercetător pe Bastian şi apoi spuse:
― Un lucru e sigur: Nu mi-ai furat aceastăcarte fiindcănu-mi
aparţine nici mie şi nici ţie, şi nici altcuiva. Dacănu mă-nşel, ea
însăşi vine din Fantäzia. Cine ştie, poate căîn clipa aceasta o
are altcineva în mînă şi o citeşte.
― Prin urmare, măcredeţi? întrebăBastian.
― Bineînţeles, răspunse domnul Koreander, orice om
rezonabil te-ar crede.
― Ca săfiu sincer, spuse Bastian, nu măaşteptam.
― Existăoameni care nu sînt niciodatăîn stare săajungăîn
Fantäzia, spuse domnul Koreander, şi mai există oameni care
sînt în stare, dar rămîn acolo pentru totdeauna. Şi pe urmămai
existăcîţiva care se duc în Fantäzia şi se întorc înapoi. Ca tine.
Iar aceştia însănătoşesc amîndouălumile.
― O, spuse Bastian îmbujorîndu-se puţin, de fapt, n-am nici
un merit. Cît pe-aci era să nu mă mai întorc. Dacă n-ar fi fost
Atreiu, cu siguranţă că acum m-aş afla pentru totdeauna în
vechiul oraşal împăraţilor.
Domnul Koreander dădea din cap şi pufăia, dus pe gînduri.
― Mda, mormăi el, ai noroc căai un prieten în Fantäzia. Din
păcate, n-are toatălumea.
― Domnule Koreander, întrebă Bastian, de unde le ştiţi pe
toate ― vreau să spun ― aţi fost şi dumneavoastră cîndva în
Fantäzia?
― Bineînţeles, spuse domnul Koreander.
― Atunci, spuse Bastian, trebuie s-o cunoaşteţi şi pe
Puişorul Lunii!
― Da, o cunosc pe Crăiasa Copilă, spuse domnul
Koreander, dar nu sub acest nume. Eu o numeam altfel. Dar
asta n-are nici o importanţă.
― Atunci trebuie să cunoaşteţi şi cartea, strigă Bastian,
înseamnăcătotuşi aţi citit Povestea fărăsfîrşit!
Domnul Koreander făcu semn din cap căn-o citise.
― Orice poveste adevăratăe o poveste fărăsfîrşit.
Îşi plimbă privirile peste numeroasele cărţi înşirate de-a
lungul pereţilor pînă în tavan, apoi le arătă cu coada lulelei şi
continuă:
― Există o mul ţime de uşi spre Fantäzia, băiete. Există şi
mai multe cărţi fermecate. Mulţi nu-şi dau seama. Depinde de
cine ia în mînăo asemenea carte.
― Prin urmare. Povestea fărăsfîrşit e diferităpentru fiecare?
― Cred şi eu, spuse domnul Koreander, dar pe lîngăaceasta
nu sînt numai cărţile, ci mai sînt şi alte căi de a ajunge în
Fantäzia şi de a veni înapoi. Cu timpul ai să-ţi dai tu însuşi
seama de asta.
― Credeţi? întrebăplin de speranţă Bastian. Atunci aş mai
putea s-o întîlnesc încă o dată pe Puişorul Lunii, şi se spune
doar căfiecare n-o întîlneşte decît o singurădată.
Domnul Koreander se aplecăspre Bastian şi coborî vocea.
― Băiete, ascultăce-ţi spune un bătrîn şi încercat călător în
Fantäzia! E o taină pe care n-o poate cunoaşte nimeni în
Fantäzia. Dacă te vei gîndi bine, vei înţelege şi de ce. La
Puişorul Lunii nu mai poţi ajunge şi a doua oară, asta-i adevărat
―atîta vreme cît ea e Puişorul Lunii. Dacăeşti însăîn stare să-i
dai un nume nou, atunci o vei revedea. Şi ori de cîte ori vei
izbuti, va fi de fiecare datăpentru prima şi singura oară.
Pe faţa de buldog a domnului Koreander pluti o clipă o
luminăduioasăce-l făcu săparătînăr şi aproape frumos.
― Vămulţumesc, domnule Koreander, spuse Bastian.
― Eu sînt cel care trebuie să-ţi mulţumească, băiete,
răspunse domnul Koreander. Mi-ar face plăcere dacă ai trece
din cînd în cînd pe la mine pentru a face schimb deexperienţă.
Nu sînt prea mulţi cei cu care se pot discuta asemenea lucruri.
Îi întinse mina lui Bastian.
―S-a făcut?
― Cu plăcere, spuse Bastian şi bătu palma. Acum trebuie să
plec. Măaşteaptătata. Dar am săvin curînd.
Domnul Koreander îl însoţi pînăla uşă. Cînd se apropiarăde
ea, Bastian zări prin literele întortocheate ale geamului că pe
cealaltăparte a străzii stătea tatăl lui şi-l aştepta. Faţa lui era o
luminăstrălucitoare.
Repezindu-se afară, spre acea strălucire, Bastian deschise
atît de brusc uşa, încît ciorchinele de clopoţei de alamăse auzi
mult timp în urma lui.
Domnul Koreander închise grijuliu uşa privind la cei doi.
― Bastian Balthasar Bux, mormăi el, dacă nu mă-nşel, vei
mai arăta multora calea spre Fantäzia, pentru a ne aduce apa
vieţii.
Şi domnul Koreander nu se înşela.
Dar aceasta e o altă poveste şi va fi povestităla timpul ei.
...............................................................................................................................................