SOCUL

Socul (Sambucus L.)  face parte din familia Adoxaceae. Cea mai cunoscută specie este socul negru (Sambucus nigra), apreciat ca remediu natural, in principal datorita proprietatilor terapeutice ale tuturor partilor componente ale acestui arbust: frunzele (actiune laxativa), florile (diuretice, sudorifice), fructele (vitaminizante, antinevralgice), scoarta (este foarte bogata in substante diuretice).Tufa de Soc atinge frumusetea deplina vara, devreme, cand izbucnesc miile de floricele albe, in forma de stea, care raspandesc un parfum dulce-amarui ametitor. Culegeti inflorescentele intregi, pe vreme neploioasa, dupa ce s-a uscat roua diminetii. Daca le folositi proaspete, de exemplu pentru sirop, scuturati-le de insecte, treceti-le putin prin apa rece si lasati-le sa se scurga pe o fata de masa. Iar pentru a le usca, intindeti-le undeva la caldura, si pastrati-le, apoi, in cutii bine inchise sau in borcane de sticla cu capac.De doua ori pe an ne bucura socul cu puterile sale miraculoase. Mai intai, primavara, cand isi deschide florile ca niste radare, catre soare, a doua oara spre toamna, in septembrie-octombrie, cand locul florilor il iau ciorchinii de fructe lucioase si negre. Ca ajutor pentru sanatate, florile de soc au mare eficienta in gripe si raceli, in guta si reumatism, in infectii pulmonare si boli de piele. Fructele extrem de bogate in vitamine si uleiuri eterice ridica imunitatea, reglementeaza problemele intestinale si au actiune antinevralgica si antiherpetica.Pentru prepararea remediilor pe baza de soc, exista nenumarate retete. Singurul avertisment este sa nu consumati fructele sau sucul crude, ci dupa ce au fost incalzite la minimum 80gr.C. In felul acesta, o substanta componenta greu tolerabila, sambunigrina, este descompusa. In schimb, gustul ramane neschimbat.

În Antichitate, se credea că printre ramurile de soc vieţuiesc spiritele, motiv pentru care acestea nu erau tăiate. La germani socul era un arbust sacru, dedicat zeiţei Freya, iar olandezii considerau că ramurile socului adăpostesc un duh căruia îi cereau permisiunea înainte de a le tăia. Astfel, duhul ar fi bântuit orice obiect fabricat din acel lemn de soc. Mai multe legende medievale europene menţionează că Iuda, după ce l-a trădat pe Isus, s-a spânzurat de ramuri de soc. Legenda a fost preluată şi în tradiţia populară românească, ce consideră că locul de lângă soc ”nu e curat”, şi nu se recomandă ca cineva să doarmă sau să lege vitele sub ramurile socului. Cu toate acestea, proprietăţile curative ale socului au fost bine cunoscute, socul fiind folosit ca şi plantă de leac încă din antichitate, Hippocrate recomanda fructele de soc pentru afecţiuni ale tractului respirator superior.