Definiție
Epidemiologia (gr. Epi= peste; demos = populație; logos = știință) este o ramură a medicinii care studiază bolile cu răspândire mare în rândul populației, boli care creează probleme de sănătate publică (epidemii).
Epidemiologia - o știință care studiază modelele de apariție și răspândire a bolilor infecțioase, prevenirea și eliminarea acestora în societatea umană.
Bolile care fac obiectul epidemiologiei sunt, în primul rând, de natură infecțioasă (produse de agenți patogeni), dar sunt si alte exemple de patologie umană precum bolile cardiovasculare, neoplaziile, accidentele rutiere, bolile psihice, sinuciderile, etc. și care constituie obiectul studiului epidemiologic ( cauze, mecanism de răspândire, cuprinderea dinamicii în indicatori statistici, măsuri de combatere, masuri de prevenție etc).
Ramurile epidemiologiei A. Epidemiologia generală:
− studiază procesul epidemic în desfășurarea lui, pornind de la sursa de infecție către populația receptivă, la care ajunge pe anumite căi de transmitere.
− se ocupă cu descrierea formelor de manifestare ale procesului epidemic infecțios ( sporadic, endemic, epidemic, pandemic) și cu descrierea dinamicii lui (debut, evoluție, stingere);
− clasifică epidemiile după calea de transmitere (epidemii hidrice, alimentare, prin vectori, de contact etc) și după alte criterii.
Epidemiologia specială prezintă procesul epidemiologic la fiecare afecțiune, după definiție și etiologie, după care urmează simptomatologia, diagnosticul, tratamentul și profilaxia.
Epidemiologia practică se foloseste de programe, metode, metodologii, precum anchetele epidemiologice, programele de supraveghere, programe de decontaminare, programe de vaccinopreventie, pentru preventia si combaterea unor procese epidemiologice.
Importanța epidemiologiei:
− cunoașterea, combaterea și prevenirea bolilor infecțioase;
− promovarea sănătății prin evitarea constituirii proceselor epidemiologice;
− determinarea factorilor sanogeni și a cauzelor bolilor prin cercetări de tip screening populațional;
− organizarea de cercetări populaționale pentru completarea continuă a cunștintelor despre factorii structurali ai proceselor epidemiologice, ai manifestărilor clinice si ai istoriei naturale a bolilor;
− elaborarea programelor educaționale pentru promovarea sănătății în colectivități prin cooperare populațională;
− evaluarea necesarului de asistență medicală prevențională și a relației costului și eficienței serviciilor și programelor pentru sănătate; − elaborarea programelor de prevenție și combatere; − organizarea supravegherii epidemiologice.
PROCESUL EPIDEMIOLOGIC
Pentru ca o epidemie să se producă, trebuie să existe trei condiții esențiale care constituie cele trei verigi principale ale procesului epidemic: izvorul de infecție, căile de transmitere, populația receptivă (factorii epidemiologici principali) la care se adaugă o serie de factori favorizanți (naturali, socialieconomici, culturali etc) – ca factori epidemiologici secundari.
Factori epidemiologici principali
I. Izvorul de infecție
Izvorul de infecție denumit și “rezervor de infecție”, “sursă de infecție ” sau “rezervor de virus” este reprezentat de obicei de: omul bolnav sau purtător precum și de animale, păsări, artropode care permit înmulțirea microbilor sau virusurilor în organismul lor și apoi, prin diverse căi de eliminare, asigură răspândirea infecției și transmiterea ei la persoane receptive.
Izvoarele de infecție creează focare în care se află unul sau mai mulți indivizi și în care sunt satisfăcute toate condițiile de răspândire a infecției.
Omul sau animalele bolnave și purtătoare elimină microbii patogeni în mediul extern pe diferite căi:
− secreții nazo-faringiene și spută: febre eruptive, gripa, difteria, tuse convulsive, tuberculoza etc.; − salivă: turbare, parotidita epidemică;
− secreții purulente cutanate: stafilococii, erizipel, variola, pesta;
− materii fecale: febra tifoidă, dizenterie, holera, poliomielita, hepatita virală;
− urina: leptospiroza, tuberculoza renala, febra tifoida;
− sânge: tifos exantematic, hepatita virală;
− lapte: bruceloza, tuberculoza, febra aftoasă, infecții stafilococice, streptococice etc.
1. Omul poate fi o sursă de infecție în două situații:
omul bolnav sau
purtător.
Omul bolnav reprezintă cel mai important rezervor de infecție, în diferite etape ale bolii ( de ex.: tusea convulsivă, holera, bolnavul este mai contagios în perioada de incubație, înainte deci de apariția primelor simptome; în rujeolă, în perioada de invazie, dar în majoritatea bolilor cea mai mare contagiozitate este în perioada de stare: febra tifoidă, tifos exantematic; în febra tifoidă perioada de contagiune se prelungește adesea și în perioada de convalescență).
Durata fazei de contagiune variază în raport cu boala, de ex.: în boli cronice ca: lepra, tuberculoza uneori dizenteria, omul bolnav constituie un izvor de infecție de lungă durată (ani de zile).
Trebuie avut în considerație posibilitatea transmiterii infecției de către persoane cu forme atipice, abortive, formele ambulatorii ca și infecții inaparente care, având o evoluție ștearsă din punct de vedere clinic sunt cele mai periculoase, deoarece trec neobservate și scapă controlului epidemiologic. În acest fel se pot transmite: poliomielita, hepatita, meningita cerebro-spinală epidemică etc.
Purtatorii de germeni. Cu toate că în majoritatea bolilor infecțioase vindecarea clinica este însoțită de sterilizarea bacteriologică, exista unele boli în care, după vindecare, agenții patogeni se elimină în continuare în convalescență și chiar după aceea, foștii bolnavi constituind “purtătorii de germeni”.
În prezent, prin purtători de microbi se înțelege: “orice persoană sănătoasă sau aparent sănătoasă care adăpostește în organismul său și elimină în mod continuu sau intermitent bacterii patogene în mediul extern”.
Purtătorii de germeni pot elimina bacteriile încă din perioada de incubație constituind:
a) purtătorii precoci sau preinfecțioși: febra tifoidă, holeră, hepatită epidemică, poliomielită; b) purtătorii foști bolnavi, care pot fi:
− intestinali (febra tifoida, dizenterie, poliomielita); − urinari (febra tifoidă, leptospiroza); − sanguini (hepatita serică).
Eliminarea bacteriilor poate fi făcuta în mod permanent sau intermitent, iar purtătorii pot fi:
temporari (febră tifoidă, dizenterie, scarlatină, difterie) sau
cronici (febră tifoidă cu localizarea bacilului tific în colecist sau în anginele streptococice cu localizarea microbilor în cripetele amigdaliane etc.).
c. Purtătorii sănătoși (purtătorii de contact sau ocazionali). Starea de portaj a microbilor patogeni
survine în urma contactului cu omul bolnav, purtătorul fiind imun și deci în plină stare de sănătate. Imunitatea acestor purtători este explicată fie prin vaccinare artificială fie printr-o imunizare naturală sau “imunizări oculte”, care survin în urma contactelor mici și repetate cu microbul infectant.
Starea de purtător sănătos este temporară, tranzitorie și durează atât timp cât individul vine în
contact cu sursa de infecție (om bolnav sau purtător).
Purtătorii de microbi întrețin endemic o boală transmisibilă în sensul că pot genera la un moment
dat cazuri noi de îmbolnăviri, adesea sub formă de izbucniri epidemice (epidemii hidrice, alimentare).
2. Animale ca sursă de infecție
Numeroase infecții sunt comune omului și diferitelor specii animale fiind denumite zoonoze, animalul constituind de cele mai multe ori sursa de infecție. Principalele zoonoze sunt: bruceloza, tularemia, salmoneloza, leptospiroza, antraxul etc. Astfel:
cabalinele transmit: antraxul;
bovinele, ovinele: salmoneloza, bruceloza, antrax, leptospiroza;
porcinele: bruceloza, salmoneloza, leptospiroza și unele parazitoze: trichineloza, teniaza;
rozătoarele: pesta, tularemia, bruceloza, salmoneloza;
câinii: turbarea, leptospiroza, tuberculoza;
pisicile: turbarea;
lupii: reprezintă izvorul de infecție în rabie; • păsările: encefalite virotice, salmoneloza, ornitoza;
artropode (căpușe): tularemia, encefalita virală.
Animalele pot elimina germenii prin:
− dejecţii (salmonella)
− urină (leptospire)
− salivă
− lapte (B.K., unii streptococi şi stafilococi)
− sânge
− carne
− piele (etc.)
După natura surselor de infecție, toate bolile infecțioase sunt împărțite în trei grupe:
antroponoze (singura sursă de infecție este o persoană); ❖ antropozoonoze (sursă - animală și umană);
zoonoze (sursa principală este un animal bolnav).
II. Căile de transmitere a infecției
A doua veriga principală a lanțului epidemiologic este constituită din căile de transmitere ale
infecției care pot fi definite astfel: “drumul pe care agentul patogen îl parcurge de la sursa de infecție (omul sau animalul bolnav sau purtător) până la persoana receptivă pentru a determina o contaminare sau eventual o nouă îmbolnăvire”.
Propagarea unei infecții se poate face în mod direct și indirect:
Transmiterea directă constă în transferul imediat al agentului infecțios de la o gazdă infectată sau de la un rezervor, la un punct corespunzător de intrare prin care se poate produce infecția la om. Aceasta se poate produce prin contact direct, cum este atingerea, sărutul sau contactul sexual, sau prin răspândirea directă a picăturilor prin strănut sau tuse. Tranfuziile de sânge și infecția transplacentară de la mama la făt pot constitui alte mijloace importante de transmitere a infecțiilor. Transmiterea directă se realizează deci prin contactul direct cu persoana bolnavă sau cu produsele sale patologice (în difterie, în boli venerice, în hepatita cu virus B).
Transmiterea indirectă poate să aibă loc prin vehicule, vectori sau prin aer. Transmiterea indirectă prin vehicule se produce pe calea materialelor contaminate, cum sunt alimentele, îmbrăcămintea, așternuturile, ustensilele de preparat alimente.
Transmiterea prin vectori se produce atunci când agentul infecțios este purtat de un animal sau de o insectă, denumită vector (muşte, gândaci, purici, păduchi, ţânţari, căpuşe) la o gazdă susceptibilă.
Agentul poate sau nu să se înmulțească în vectorul său.
Unele insecte au rolul de a transmite anumite infecții fie în mod pasiv, vehiculând doar bacteriile luate din produse patologice (materii fecale) pe care le transporta pe alimente (muște, gândaci), sau în mod activ în sensul ca agentul etiologic se înmulțește în organismul lor (de ex: - păduchele transmite tifosul exantematic; țânțarul anofel - malaria; puricele - pesta, tifosul exantematic murin, tularemia; căpușele tularemia, rickettsiozele și encefalitele de căpușă).
Transmiterea la mare distantă pe cale aeriană are loc prin diseminarea unor picături foarte fine la un punct de intrare corespunzător, de obicei, tractul respirator. Particulele de pulberi facilitează de asemenea transmiterea pe calea aerului, de exemplu a sporilor de ciuperci.
Exemple:
− prin aer se pot transmite: infecțiile respiratorii (gripa, tuberculoza etc.), infecții febrile eruptive;
− prin sol: infecția cărbunoasă, gangrena gazoasă, tetanos;
− ape (de suprafață, fântâni, conducte): febra tifoidă și alte salmoneloze, holera, dizenterie;
− alimente: tuberculoza, bruceloza, toxiinfecții alimentare (cu stafilococ, salmonele, bacil botulinic etc.); − obiecte: difterie, scarlatina etc.
− mâinile murdare: dacă nu se respectă igiena personală, în special a mâinilor, există pericolul ca, în cazul purtătorilor de germeni, să se transmită bacterii patogene la persoane sănătoase. Astfel, mai ales cei care manipulează medicamente sau alimente pot transmite prin intermediul mâinilor murdare diferite infecții cu poartă de intrare digestivă: febra tifoida, salmoneloze, infecții cu stafilococi sau b. coli patogen, dizenterie etc.
Din mediul extern bacteriile pot ajunge în organism pe mai multe căi. Locul de pătrundere al microorganismului în organism se numește “poartă de intrare” și cele mai importante căi sunt: cutanată, respiratorie, digestiva.
Calea de transmitere a fost folosită drept criteriu pentru clasificarea bolilor contagioase, astfel:
− boli transmise prin contact direct;
− boli aerogene;
− boli digestive;
− boli transmise prin vectori.
III. Populatia receptivă
A treia verigă sau factor epidemiologic important, esențial pentru desfășurarea procesului epidemiologic este masa de indivizi receptivi, adică sensibili, susceptibili de a crea condiții optime de existență și înmulțire a agentului infecțios.
O boală nu poate să apară decât la receptivi.
Opusul receptivităţii este starea de rezistenţă faţă de îmbolnăvire. Această rezistenţă este naturală sau artificială (prin imunizări). Această ne arată importanţa practică pe care o prezintă mijloacele de combatere a bolilor contagioase prin imunizarea populaţiei, adică modificarea artificială a stării imunologice. Imunitatea organismului poate fi:
− imunitate congenitală (prin naştere);
− imunitate dobândită - care poate fi naturală (ca urmare a unei îmbolnăviri) sau artificială (creată prin vaccinare).
!!! Numai din interacțiunea celor trei verigi apare un foc epidemiologic și o epidemie crește. Dacă una din verigile esențiale lipsește, epidemia nu se produce. Pentru a preveni răspândirea bolilor infecțioase, este necesar să se rupă legăturile dintre acești trei factori care interacționează și să se acționeze simultan asupra fiecăruia dintre ele.
Obs. Procesul epidemiologic trebuie deosebit de procesul infecțios. Procesul infecțios rezultă din Factori epidemiologici secundari:
a. factorul natural
b. factorul economico-social
Factorul natural cuprinde o serie de fenomene care au rol în evoluția unei epidemii, precum:
− fenomene meteorologice – climatice: ploi, căderi de zăpadă, inundații, vânturi, starea de umiditate sau seceta etc.;
− factori geografici: altitudine, forma de relief, litoral, latitudine; − factori telurici: cutremurele;
− factori cosmici: radiațiile solare.
Exemplificarea modului în care intervin acești factori: temperatura scăzută și umiditatea din sezonul rece din zonele temperate, explică creșterea unor infecții aerogene nu numai prin aglomerările de populație (în școli mai ales) ci și prin scăderea rezistenței mucoasei respiratorii la agresiunea unor agenți patogeni (viroze respiratorii, numite răceli, pneumonii, meningite meningococice) factorii de climă intervin deci în caracterul sezonier al unor îngroșări epidemice. Alt exemplu: temperatura și latitudinea ori altitudinea intervin și în biologia vectorilor, ceea ce condiționează apariția unor boli transmise prin vectori.
FORMELE DE MANIFESTARE ALE PROCESELOR EPIDEMIOLOGICE
Sporadicitatea = apariția unui număr redus de îmbolnăviri în populație,
Epidemia = izbucnirea aceleiaşi boli la un număr mai mare de persoane dintr-o regiune și care au, cel puțin la început, o sursă comună de infecție. Boli cu mare contagiozitate: gripa, varicela, tusea convulsivă, hepatita, dizenteria etc.).
Endemia = acea situație particulară în care o boală se află în mod permanent în anumite teritorii
(scarlatina, tusea convulsivă, hepatita)
Pandemia = boală infecțioasă care se extinde pe un teritoriu foarte mare (țară, continent, toată lumea - de exemplu: gripa, holera).SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ
Supravegherea epidemiologică este sistemul de culegere sistematică, analiză, interpretare şi difuzare a datelor referitoare la starea de sănătate/boală dintr-o populaţie, în vederea activităţilor de prevenire şi control.
Termenul “supraveghere epidemiologică” nu este sinonim cu “supravegerea medicală” pe perioada incubaţiei maxime a contacţilor, în vederea decelării precoce a primelor semne de boală infecţioasă sau a persoanelor cu risc pentru o boală netransmisibilă.
OMS-ul solicită tuturor statelor raportarea curentă a unor afecţiuni: holera, pesta, febra galbenă, HIV-ul. Pe lângă acestea, autorităţile de Sănătate Publică din fiecare ţară stabilesc o listă cu alte patologii raportabile, în funcţie de necesităţi. Ulterior acest sistem s-a extins şi la patologia cronică netransmisibilă sau la imunizarea populaţiei.
Analiza datelor culese prin supraveghere epidemiologică serveşte la:
Cunoaşterea modului de manifestare a bolilor, cu decelarea modificărilor apărute;
Recunoaşterea legăturii epidemiologice dintre cazuri;
Eficientizarea măsurilor de control şi prevenţie;
Stabilirea politicii în domeniul sănătăţii publice;
Sistemul de supraveghere are următoarele etape:
Selectarea populaţiei şi a evenimentului prin definirea cazului;
Alegerea metodei de supraveghere adecvată obiectivelor propuse;
Colectarea sistematică a datelor;
Centralizarea datelor colectate;
Analiza şi interpretarea datelor;
Diseminarea rezultatelor prin raportare spre forurile superioare şi comunicare către propriul personal;
Evaluarea sistemului de supraveghere.
1. Selectarea populaţiei şi a evenimentului prin definirea cazului - Se începe cu stabilirea definiţiei de caz, cât mai clar, complet, exact, uşor de înţeles şi distribuirea ei întregului personalul medical cu rol în identificarea şi raportarea cazurilor. Există definiţii pentru cazurile confirmate de boală dar şi pentru cazurile suspecte. Se desemnează şi populaţia supravegheată, într-un anumit areal geografic sau dintr-un sector reprezentativ.
În România, supravegherea patologiei infecţioase comunitare este reglementată prin Hotărârea nr.589/13.06.2007 privind stabilirea metodologiei de raportare şi de colectare a datelor pentru supravegherea bolilor transmisibile, cu implementarea Fişei unice de raportare a cazului. În privinţa infecţiilor nosocomiale, metodologia se regăseşte în Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.1101/30.09.2016 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire şi control al infecţiilor nosocomiale în unităţile sanitare.
1. Alegerea metodei de supraveghere adecvată obiectivelor propuse În funcţie de modul de obţinere a datelor avem:
supraveghere pasivă – prin raportările periodice ale reţelei medicale asupra bolilor cu declarare obligatorie nominală sau numerică;
supraveghere activă – prin contactul direct, fără a aştepta raportarea periodică;
supraveghere bazată pe sistemul „santinelă”, prin preluarea datelor de la personal medical special desemnat, dintr-o zonă şi o populaţie bine precizate. Un astfel de exemplu este supravegherea gripei.
Supravegherea tradiţională se bazează pe raportarea cazurilor certe. În ultimul timp s-a dezvoltat supravegherea sindromică, bazată pe semne şi simptome clinice insuficiente pentru diagnosticul de certitudine dar care semnalizează cu suficientă probabilitate un caz sau un început de epidemie, permitând detecţia mai rapidă, un răspuns mai prompt din partea Sistemului de Sănătate Publică şi posibila scădere a morbidităţii/ mortalităţii.
Proiectarea sistemului de supraveghere trebuie să ţină cont de obiectivele propuse, de durata vizată, personalul disponibil, valoarea metodelor active comparativ cu cele pasive.
3. Culegerea sistematică şi regulată a datelor - Sursele utile sunt multiple:
Datele de morbiditate furnizate de personalul medical (clinicieni sau reprezentanţi desemnaţi de unităţile sanitare în acest scop) sau din rapoartele oficiale asupra stării de sănătate;
Datele de mortalitate, din statisticile evidenței populației, din serviciile de medicină legală, etc. Aceste informații sunt importante pentru bolile cu mortalitate mare;
Datele de laborator ce identifică agentul etiologic, caracteristicile lui de sensibilitate, fenotip, genotip şi ajută la certificarea cazurilor;
Raportarea izbucnirilor epidemice a cazurilor clinice tipic manifeste (cele atipice, subclinice sausporadice putând scăpa sistemului de supraveghere);
Anchetele epidemiologice asupra cazurilor de boală transmisibilă şi rapoartele de investigare în focar, ce pot identifica activ și alte cazuri nedeclarate;
Datele referitoare la surse animale de agenți patogeni, vectori - importante în special în zoonoze;
Datele demografice pentru caracterizarea populației - sex, vârstă, profesiune, statut economico-social, domiciliu. Chiar şi datele privind absenteismul şcolar şi de la serviciu pot fi utile în supravegherea unor boli infecțioase;
Datele furnizate de presa scrisă sau audio-video, datele privind consumul de medicamente, etc.
Medicul clinician, reprezentanţii oficiali ai unităţilor sanitare raportează cazurile de boală transmisibilă autorităţilor locale de Sănătate Publică iar de aici informaţiile sunt diseminate centrelor regionale şi apoi, Ministerului Sănătăţii.
În funcţie de raportare, există mai multe categorii de boli transmisibile:
Cu raportare individuală obligatorie: holeră, pestă, febră galbenă, tifos exantematic,
malarie, poliomielită, tetanos, antrax, etc.;
Cu raportare numerică periodică: rubeola, varicela, tusea convulsivă, parotidita
epidemică, etc.
Cu raportare obligatorie a epidemiilor, raportarea individuală a cazurilor nefiind
obligatorie: toxiinfecţiile alimentare stafilococice;
Fără raportare, în boli tipic sporadice sau care nu impun măsuri de control: virozele respiratorii banale.
Centralizarea datelor colectate
- Beneficiază din plin de aplicaţiile software, facilitând interpretarea statistică şi ilustrarea tabelară sau grafică. În plus, utilizarea unui sistem tip reţea informatică permite feedback-ul informaţiilor către personalul implicat în practica preventivă şi de control, favorizează un răspuns promt, inclusiv din partea departamentelor manageriale, iar o reţea Web permite asistenţă de specialitate din partea instituţilor regionale sau naţionale. Implementarea unui sistem naţional online conduce la reducerea întârzierilor de raportare şi utilizarea mai eficientă a timpului de lucru, la creşterea potenţialului de analiză evolutivă a bolilor. Includerea tuturor laboratoarelor de microbiologie în reţea (cum se întâmplă în sistemul olandez de supraveghere a bolilor infecţioase OSIRIS) permite accesul la rezultatele pozitive şi negative (facilitând definiţia de caz bazată pe sindrom), precum şi interconectarea automată cu alte sisteme de supraveghere (de exemplu EARSS).
Analiza şi interpretarea datelor
- Constă în analiza datelor obţinute în funcţie de criteriul temporal, al localizării cazurilor şi al persoanelor afectate.
În final datele sunt sintetizate în tabele, grafice, hărţi.
Interpretarea datelor include compararea cu perioade similare din trecut, cu alte zone sau analiza cazurilor în funcţie de sex, vârstă, ocupaţie, mediu de provenienţă, etc.
Diseminarea rezultatelor
- Se realizează atât către personalul medical ce a furnizat datele cât şi spre responsabilii decizionali. În plus datele pot fi transmise statelor vecine, OMS-ului, în special în cazul unor boli cu supraveghere internaţională sau epidemii.
Prezentarea şi interpretarea datelor într-o formă cât mai sugestivă, urmate de o discuţie interactivă, pot avea un impact pozitiv asupra implementării măsurilor de control. Este imperios necesar să se respecte confidenţialitatea datelor iar utilizarea lor să fie strict în scopul eficientizării activităţii preventive şi de control (nu în scopuri punitive).
Evaluarea sistemului de supraveghere
Un sistem de supraveghere trebuie să fie simplu, sensibil, flexibil, acceptabil pentru personalul PROFILAXIA ȘI DISPENSARIZAREA BOLILOR
Prevenţia (profilaxia) reprezintă totalitatea acţiunilor medicale, economice, sociale, politice întreprinse pentru păstrarea şi promovarea stării de sănătate, adică pentru reducerea riscurilor de apariţie şi extindere a unei boli la nivel populaţional.
Medicina profilactică (preventivă) este ramura Medicinei bazată pe aplicarea de către medici, a măsurilor de profilaxie.
Dictonul antic „Este mai uşor să previi decât să tratezi o boală” îşi găseşte cu adevărat aplicabilitatea în contextul medicinei moderne, când costurile sunt tot mai mari, persoanele vârstnice tot mai reprezentative în populaţie şi ne confruntăm cu emergenţa şi reemergenţa unor boli transmisibile.
Specialităţile medicale cu rol important în Medicina Preventivă sunt: Medicina de Familie, Epidemiologia, Sănătatea Publică, Igiena, însă orice clinician are în activitatea sa şi o componentă preventivă.
Există următoarele trepte ale prevenţiei:
Profilaxia primordială - cu rolul de a combate apariţia şi consolidarea unor obiceiuri sociale, culturale, economice ce cresc riscurile de îmbolnăvire în populaţie. Include:
− ameliorarea condiţiilor de locuit,
− ameliorarea condițiilor de igienă,
− asigurarea apei potabile, − asigurarea alimentelor,
− combaterea fumatului, a consumului de alcool, - campanii pentru reducerea vitezei.
Profilaxia primară identifică şi controlează factorii de risc, în vederea prevenirii apariţiei bolii la nivel individual sau populaţional. Cuprinde:
măsuri pentru menţinerea unei greutăţi corporale optime,
combaterea sedentarismului,
imunizarea populaţiei pentru unele boli transmisibile, etc.
Ea se realizează prin: programe de protecíe a persoanelor cu risc; programe populaționale.
Profilaxia secundară cuprinde măsuri de depistare precoce şi corectare a dezechilibrelor reversibile apărute înainte ca boala să se manifeste clinic (în perioada de incubaţie sau de latenţă).
Se bazează pe teste screening folosind metode cât mai precise pentru depistarea precoce, puţin invazive, puţin costisitoare, aplicabile la nivel populaţional (de exemplu, depistarea cancerului de col uterin în stadii incipiente prin metoda Papanicolau).
Profilaxia terţiară este constituită din activităţile medicale prin care se previn sau se reduc complicaţiile bolii. Ea face parte din terapia patologiei cronice şi include măsuri de reducere a suferinţelor, leziunilor, infirmităţilor, precum şi pentru adaptarea pacientului la noua sa stare.
În funcţie de patologia asupra căreia se acţionează, distingem:
Prevenţia bolilor transmisibile: a gripei, exantemelor virale din mica copilărie, tusei convulsive, poliomielitei, tetanosului, rabiei, hepatitelor virale A/B, etc.;
Prevenţia bolilor netransmisibile: a bolilor cardio-vasculare, respiratorii, digestive, oncologice, etc.
În funcţie de gradul de specificitate, distingem:
Prevenţia generală, prin respectarea igienei personale şi colective, educaţie sanitară, măsuri de decontaminare/ dezinsecţie/deratizare,etc.
Prevenţia specifică patologiei respective, prin imunizare specifică activă şi/sau pasivă.
Dispensarizarea (supravegherea medicală) reprezintă activitatea de depistare activă a persoanelor sau a unui segment populaţional cu risc. Există 3 tipuri de dispensarizare:
Dispensarizarea de protecţie, stâns legată de profilaxia primară, prin care se evită îmbolnăvirea persoanelor cu risc;
Dispensarizarea pentru reechilibrare, asociată cu prevenţia secundară, ce constă în măsuri de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi muncă, eventual farmacologice, a celor depistati precoce cu tulburări homeostatice reversibile;
Şi dispensarizarea reparatorie-recuperatorie, adresată bolnavilor, pentru prevenirea complicaţiilor şi a evoluţiei severe.
Dispensarizarea se adaptează tipurilor de factori de risc, colectivitate, patologie, sub formă de programe cu o tot mai largă adresabilitate.
INDICATORI UTILIZAŢI ÎN MĂSURAREA MORBIDITĂŢII/INDICATORI SOCIODEMOGRAFICI,
METODOLOGIA STUDIILOR EPIDEMIOLOGICE
În studiul distribuţiei bolilor şi a factorilor ce concură la apariţia lor în populaţia umană, se apelează la statistica epidemiologică. Pentru cuantificarea acestor fenomene se utilizează diferiţi indicatori, clasificaţi în:
Indicatori ce măsoară morbiditatea (îmbolnăvirea)
Rata de incidenţă – măsoară frecvenţa cu care apar cazurile noi dintr-o anumită boală, într-o anumită populaţie şi într-un anumit interval de timp (zile, luni, ani). Se utilizează frecvent pentru bolile acute, sub diferite forme:
Incidenţa anuală
Incidenţa cumulativă
Indicele de atac
Acest indice este utilizat în cazul expunerii populaţiei la un risc, pe o perioadă limitată de timp (în epidemie) sau în boli cu incubaţie scurtă (toxiinfecţii alimentare).
Prevalenţa bolii – reprezintă numărul total de cazuri (noi şi vechi) existente într-o anumită populaţie, la un moment dat (prevalenţă de moment) sau într-o anumită perioadă de timp (prevalenţă de
Indicatori socio-demografici
Rata brută de natalitate
Speranţa de viaţă la naştere – numărul mediu de ani pe care o persoană speră să-i trăiască, în funcţie de pattern-ul mortalităţii pe grupuri de vârstă al populaţiei din care provine persoana;
Rata de creştere demografică
Sporul natural al populaţiei
Rata brută de mortalitate
Rata de mortalitate de cauză X
Indicele de mortalitate infantilă
Rata de fatalitate
Letalitatea
Anii potenţiali de viaţă pierduţi prin decese premature
Pot exista şi indicatori legaţi de activitatea medicală. Dintre cei mai folosiţi sunt:
Durata medie de spitalizare
Rulajul bolnavilor pe pat de spital, într-un an
Mortalitatea spitalicească
Se mai folosesc şi indicatori referitori la eficienţa cadrelor medicale implicate în supravegherea bolilor infecţioase - indicele de depistare a bolilor transmisibile, indicele de izolare, precum şi indicatori cost-eficacitate, cost-beneficiu, etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu