Cartea lui Enoh

Motivele pentru care Enoh a fost retras dintre textele canonice sunt de ordin teologic. De fapt, autorul explică că îngerii au pierdut statutul lor divin coborând pe Pământ pentru a face dragoste cu femei. Interesant este că aceasta trezeşte, fie că vrem sau nu, o anumită simpatie din partea noastră ca oameni. O înţelegere reciprocă într-un fel, pentru că femeile visează dintotdeauna să se însoţească cu un înger, iar bărbaţii vor transfigura totdeauna femeia, o vor eleva.
Enoh precizează că aceşti Îngeri ar fi trebuit să rămână în Paradis pentru că nu aveau nevoie să se reproducă, deoarece erau nemuritori. Ei erau din eternitate "spirite pure".
Activitatea sexuală, reproducerea, este rezervată exclusiv muritorilor. Aceasta constituie ocupaţia favorită a oamenilor. Desigur, anumiţi Îngeri, asistând cuplurile în fuziune amoroasă, şi-au zis "ce-ar fi să încercăm şi noi să ne jucăm de-a oamenii?". Îngerii ne invidiau pentru că aveam bebeluşi... Mânaţi de curiozitate, 200 dintre ei au decis să traverseze Rubiconul . Singura problemă era că bebeluşii lor nu semănau exact cu cei ai oamenilor. Ei au crescut şi au semănat violenţa pe Pământ, violenţă pe care Dumnezeu a trebuit să o stopeze provocând o catastrofă naturală. Violenţa a fost astfel aproape complet eradicată. "Aproape complet", spune Enoh. Enoh mai adaugă că îngerii care au venit în contact cu trupurile feminine au fost pentru totdeauna contaminaţi... Contaminaţi, iradiaţi, la fel ca acei inconştienţi care au plonjat în reactorul centralei atomice de la Cernobîl pentru a-l stinge. Tristă paralelă: această regiune a Rusiei deţine recordul mondial de copii malformaţi. După Enoh, un Înger căzut este un Înger denaturat. Şi aceasta cu mult înainte de consfătuirea episcopilor asupra sexului Îngerilor!
Acestea au fost cele două motive de natură teologică.
Iată şi un al treilea motiv: în timpul călătoriei în afara trupului de exemplu, Enoh a identificat atât de multe nume de Îngeri încât a alcătuit o anexă la cartea sa. Dar chiar şi în zilele noastre Vaticanul nu poate înghiţi conţinutul acestui manuscris antic: "am văzut că Îngerii nu au sex, în curând nu vor avea nici nume?", se întreabă Henri Tincq în rândurile cotidianului Le Monde. "Vaticanul", continuă Tincq, "vrea să facă puţină ordine în practica devoţională şi astfel, într-un manual foarte erudit de 300 de pagini, intitulat cu seriozitate "Îndrumător asupra pietei populare", proscrie obiceiul apelării la îngeri şi la demoni. Singurele trei nume de îngeri autorizate sunt cele care apar în Biblie: Rafael, Gabriel şi Mihail".
Ceilalţi Îngeri, cum este de exemplu Uriel, care era extrem de activ în vremea lui Enoh, cu mult înainte de naşterea lui Cristos, nu are o existenţă legală în ochii Vaticanului. Deci, în anul 2002, Sfântul Scaun a condamnat oficial pentru a doua oară Cartea lui Enoh, fără măcar să o menţioneze, pentru că în ea sunt nenumărate nume de Îngeri şi de Arhangheli!
Al patrulea motiv este învăţătura angelică însăşi: conform cu unul dintre cei mai buni experţi mondiali, americanul James VanderKam, profesor de Literatură Ebraică la prestigioasa Universitate Notre Dame (autor de best-sellers şi invitat permanent al tuturor televiziunilor modiale care se ocupă de lumea antică), Cartea lui Enoh dă trei explicaţii la căderea Îngerilor printre oameni, amintind de filmul "Aripile dorinţei" al producătorului german Wim Wenders, toate legate de învăţăturile pe care le-au transmis.
"Explicaţia 1: Îngerii (avându-l pe Shemyaza drept şef), au coborât din ceruri, s-au unit cu femeile oamenilor şi au conceput uriaşii, care au devenit o sursă de rău şi de violenţă faţă de oameni.
Explicaţia 2: Îngerii au păcătuit oferindu-le oamenilor învăţături secrete, care i-au antrenat pe oameni în păcat.
Explicaţia 3: Îngerul Asael a corupt umanitatea prin învăţăturile sale."
Putem astfel considera Cartea lui Enoh ca fiind singura explicaţie a următoarelor versete din Biblie: "Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit.
În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşii, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime." Geneză, cap.6
Al cincelea motiv este că această carte ar putea "distruge de la bază credinţa creştină"! Preoţii catolici de azi se înfurie pe cei care le vorbesc despre Dialoguri cu Îngerii ale Gittei Mallasz sau despre Enoh. Să fie oare din cauza păcatului originar, care reprezintă arma psihologică favorită a religiilor de mai bine de 2000 de ani? Biblia ne spune că eu şi tu suntem vinovaţi pentru că strămoşii noştri Adam şi Eva au păcătuit, din care cauză au fost alungaţi din Paradis. Enoh, cu mult înainte de apariţia Bibliei în forma sa actuală, spune cu totul altceva: nu Adam şi Eva au căzut din rai, ci o anumită categorie profesională de Îngeri care, răspândindu-se pe Pământ au corupt femeile, mai întâi prin genele lor şi apoi prin învăţăturile lor. Omul, spune Enoh, nu este vinovat. Nu omul a fost alungat din Paradis, ci Îngerii căzuţi.
În schimb, el afirmă în mod repetat, că toate faptele, gesturile şi gândurile noastre sunt înregistrate şi că ne sunt integral restituite în ziua judecăţii, confirmând astfel ceea ce noi numim experienţe la graniţele dintre viaţă şi moarte (EGVM ).
Cartea lui Enoh este scrisă cu cel puţin 2300 de ani înaintea de lucrările dr. Raymond Moody, Elizabeth Kübler-Ross şi ale dr. Melvin Morse.
În sfârşit, ultimul motiv este incredibilul suflu cristic al Cărţii lui Enoh, care anunţă, cu cel puţin 200 de ani înaintea naşterii sale, venirea lui Cristos, "Fiul omului". Şi mai interesantă este atitudinea straniu asemănătoare cu cea din Dialogurile cu Îngerii, un amestec de respect şi de nesfârşită veneraţie. Cele două cărţi îl tratează pe "Fiul omului" ca pe o adevărată minune divină. Pentru teologii epocii aceasta era de neînţeles. Deoarece doctorii şi savanţii au căzut de acord să aprecieze vârsta cărţii la 300 ani d.C., până în anul 1960 (anul descoperirilor de la Qumran), această atitudine era explicabilă.
Dar după 1960?
Cum se explică scepticismul şi respingerea generate de Cartea lui Enoh încă şi în zilele noastre? Pentru pastorul american Ronald K. Brown, care a publicat în 1998 Cartea lui Enoh, este limpede:
Munca mea nu este o apologie a Cărţii lui Enoh pentru a-i convinge pe cei ce se îndoiesc încă de autenticitatea sa, ci pentru a evidenţia faptul că Vechiul şi Noul Testament conţin exact 309 pasaje direct împrumutate din Cartea lui Enoh. (...) Cartea mea este un efort de răspândire a Evangheliilor lui Iisus Cristos, dar ca întotdeauna, rămâne la latitudinea cititorului să accepte sau să refuze concluziile.
Brown nu face nici un comentariu la Cartea lui Enoh, ci doar face o constatare, cu onestitate intelectuală şi ca un perfect cunoscător al Bibliei. El nu a putut să nu vadă paralelele uluitoare dintre versetele lui Enoh şi parabolele lui Cristos. A trebuit să admită că Iisus cunoştea cu siguranţă Cartea lui Enoh pe de rost, pentru că nu există nici o altă explicaţie posiblă pentru atare concordanţe.
Profesorul James VanderKam remarcă un alt punct ce pledează în favoarea lui Enoh ca prevestitor al venirii lui Cristos: pasajul din Sf. Ap. Luca (9:35) referitor la Schimbarea la Faţă a lui Iisus, tradus greşit de către copişti din limba greacă în original, pentru a face cu orice preţ ca această frază să corespundă cu cele din celelalte Evanghelii. Versiunea modernă spune: "Şi glas s-a făcut din nor, zicând: acesta este Fiul Meu cel ales, de El să ascultaţi!", în timp ce textul grecesc în original spune simplu: "Acesta este fiul meu, Alesul." Ori Cel Ales este TEMA recurentă din Enoh, revenind de peste 10 ori, de paisprezece ori ca să fim precişi, de-a lungul capitolelor, cât şi în prevestirea propriu-zisă a venirii lui Cristos...
Deci cum se mai explică această rezistenţă, aceste piedici?
Ei bine, pur şi simplu pentru că 80% dintre preoţii catolici nu mai cred în prezent că Dumnezeul lor ar avea o dimensiune supranaturală, că ar putea anunţa lucruri cu mult timp în avans, că ar face miracole sau că oamenii ar putea exista în afara trupului sau să aibă viziuni. Părintele François Brune constată şi el în cartea sa Fecioara din Mexic:
"Iată de exemplu rezultatele unei anchete asupra credinţei în miracole, desfăşurate printre teologii de limbă germană. Este vorba despre o teză susţinută la facultatea de drept de la Universitatea liberă din Berlin, în 1988, de către Harald Grochtmann. Autorul a căutat să vadă în ce măsură şi în ce condiţii tribunalele ar putea admite în procese fapte de natură paranormală. Astfel, el a apelat, în mod firesc, la o instituţie ce are o experienţă milenară în domeniu: Biserica (catolică sau protestantă). El a întreprins un studiu comparativ între exigenţele tribunalului şi cele ale Bisericii pentru a recunoaşte, ca elemente de judecată, faptele sau simbolurile. Una dintre părţile studiului său consta în a cerceta credinţa în miracole printre teologii creştini înşişi. El citează astfel o primă listă de 23 teologi pentru care nu există fenomene ce contrazic legile naturale, şi deci în acest sens, pentru ei nu există miracole.
Apoi mai apare o listă mult mai lungă de teologi care recunosc că Dumnezeu, şi mai puţin Cristos, ar putea face miracole, dar ei mai subliniază că şi alte interpretări ar fi posibile. Astfel, exorcizarea este reinterpretată în termeni psihanalitici, vindecările în termeni fiziologici, învierile nefiind decât impresii datorate unei stări de moarte aparentă, etc. Cu toate acestea, nu toate miracolele se pretează la acest gen de interpretări, de exemplu, schimbarea apei în vin, înmulţirea pâinilor, mersul pe apă etc. Însă unii dintre teologi spun că povestirile despre miracole nu sunt decât repovestiri ale unor istorisiri despre taumaturgii greci anteriori lui Cristos. Important de altfel, au spus toţi acei teologi şi exegeţi, nu este dacă miracolele au fost adevărate sau nu, ci învăţătura conţinută în istorisirea respectivă. Deci, în sfârşit, este foarte probabil că Cristos nu a făcut miracole. Această listă cuprinde 63 de nume.
În fine, mai apare şi o mică listă de întârziaţi, care afirmă că există miracole şi că orice este posibil pentru Dumnezeu. Grochtmann citează aici 26 de nume. Deci în total, sunt practic 86 contra miracolelor şi 26 pentru! Acest context intelectual care se regăseşte şi în Franţa este denunţat cu fermitate de Cardinalul Ceruti:
"Miracolele din Evanghelii deranjează enorm. Pentru a-şi justifica prezenţa lor impertinentă, reformatorii Noului Testament vor să-i găsească un pedigree păgân, adică legendar, natural... Ideea că evangheliştii au găsit povestirile despre miracole în păgânism, urmată de ideea că oamenii acelei epoci, scufundaţi în vise, vedeau miracole peste tot şi trăiau cu o imaginaţie exagerată toate evenimentele vieţii lor cotidiene într-un context religios... Totul este în general argumentat de o comparare cu contemporanii noştri, care trăind era ştiinţei şi a tehnicii, nu mai pot crede în astfel de infantilisme".
Autorul acestei vii reacţii oferă apoi o serie de exemple de diferiţi comentatori ai Evangheliilor, evidenţiind şi dovedind reaua lor voinţă".
Cât despre îngeri, nu se vorbeşte deloc...
Cei care se ating de Îngeri, se trezesc pe un teren alunecos, declanşând mânia vreunui preot înarmat cu textele şi reglementările sale canonice. Ceea ce se exprimă grosso-modo astfel: "nu aveţi dreptul să vă interesaţi de Îngeri. Nu trebuie să vă intereseze decât Cristos şi numai el". Aceasta este însă bine, în fond Cartea lui Enoh era cartea de căpătâi a lui Cristos! În aceste condiţii, înţelegem e ce chiar şi în zilele noastre cărţi ca Dialoguri cu Îngerii sau Cartea lui Enoh sunt ţinute la izolare de către aceşti pseudo "reprezentanţi ai lui Dumnezeu" care nici măcar nu se obosesc să le citească. Astfel există riscul ca, peste 1000 de ani, cartea Gittei Mallasz să fie tratată în aceeaşi manieră ca şi cea a lui Enoh de către savanţii, istoricii şi specialiştii sec. XX, care se îndoiesc de autenticitatea ei.
Capitolele de la 22 la 37 ale versiunii "slavone" degajă o asemenea putere spirituală, încât incită la recitiri repetate. O putere similară o au şi rândurile Dialogurilor cu Îngerii, un semn că nu dezamăgeşte niciodată. Se simte intuitiv că ceea ce este scris acolo posedă o forţă divină, că există un "ceva" în Cartea lui Enoh, mai mult în versiunea slavonă ca în cea etiopiană. Dumnezeu povesteşte cum a avut ideea de a crea lumea. Exact aşa. Aceasta pare nebunesc. Chiar citind la început cu scepticism, ne trezim că o citim până în zori. Iar întrebarea care ne urmăreşte este "şi dacă este chiar Dumnezeu însuşi?" Ce este această tulburare respectuoasă care-l cuprinde pe cel care îl citeşte pe Dumnezeu povestind "Geneza"?
DEŞI SOARELE ŞI-A GĂSIT PACEA ÎN CURSA SA, DEOARECE EU CREEZ TOATE LUCRURILE ŞI PENTRU CĂ EU AM CONCEPUT IDEEA DE A PLASA FUNDAMENTELE LUMII ŞI DE A CREA FIINŢELE VIZIBILE, EU NU GĂSESC NICIODATĂ PACEA
Ascultarea lui Dumnezeu "în direct" este fascinantă. Dar de nesuportat pentru mulţi. Am prezentat astfel toate motivele pentru care Cartea lui Enoh a rămas o carte secretă, cunoscută doar savanţilor; şi de asemenea de ce se menţine de-a lungul secolelor, în pofida tuturor vânturilor şi mareelor. Şi la fel ca în cazul tuturor secretelor, cei care le păzesc nu se vor bucura de ceea ce va fi revelat în marea zi!
Dar care este acest secret?
Răspuns unanim: este forţa divină care rezidă în această carte!
Jozef Milik a văzut TOATE manuscrisele de la marea Moartă. Nu există nici măcar un fragment care să nu fi trecut prin mâinile lui. Care este însă manuscrisul căruia i-a consacrat opera vieţii sale?
Cartea lui Enoh bineînţeles!
Totuşi Milik ar fi putut scrie nenumărate cărţi despre textele sfinte descoperite în grote. Înţelegem deci de ce Cartea lui Enoh se bucură de această reputaţie magică!